404 www.juspedia.ro | Law article directory
Top

Actiune in revendicare imobiliara. Imobil preluat in baza Decretului nr. 223/1974. Nelegalitatea titlului statului. Instrainarea bunului catre chiriasul de buna-credinta conform art. 9 din Legea nr. 112/1995

Statul român nu se poate prevala de împrejurarea ca prin acte normative proprii a trecut din patrimoniul sau în proprietatea unitatilor administrative bunuri preluate cu sau fara titlu de la adevaratii proprietari în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, fiind singura entitate chemata sa asigure atât cadrul institutional, cât si mecanismele de functionare ale acestuia, necesare solutionarii situatiei juridice a caselor nationalizate (cauza Faimblat c. România).

Curtea Europeana a statuat constant, prin hotarâri pronuntate înca din anul 2006 si culminând cu cea din ianuarie 2009 în speta Faimblat c. României, asupra nefunctionalitatii Fondului Proprietatea si a incapacitatii acestui mecanism de a raspunde imperativului mentionat.

Prin decizia civila nr. 338/04.06.2009 pronuntata de Tribunalul Constanta-sectia civila au fost admise apelurile formulate de pârâtii S.A si S.L., CONSILIUL LOCAL CONSTANTA, MUNICIPIUL CONSTANTA si R.A.E.D.P.P. CONSTANTA în contradictoriu cu intimatii reclamanti S.C. si S.A., precum si cu intimatul pârât STATUL ROMÂN prin Ministerul Finantelor reprezentat de D.G.F.P. Constanta, împotriva sentintei civile nr. 17495/21.12.2007 a Judecatoriei Constanta.

Pe cale de consecinta, a fost schimbata în tot hotarârea apelata, în sensul respingerii exceptiei lipsei calitatii procesuale pasive a Statului Român si admiterii actiunii în revendicare formulate de reclamantii S. în contradictoriu cu acest pârât, Statul fiind obligat la plata catre acestia a unor despagubiri echivalente valorii de circulatie a imobilului situat în mun. Constanta, Bdul T. nr. 310, jud. Constanta, stabilita la momentul platii efective.

A fost respinsa actiunea reclamantilor fata de pârâtii S., Consiliul Local si Mun. Constanta, precum si R.A.E.D.P.P. Constanta, ca nefondata.

A fost respins capatul de cerere privitor la constatarea nulitatii absolute a contractului de vânzare-cumparare nr. 26816/30.09.1996 încheiat între pârâtii S. si Consiliul Local Constanta.

S-a dispus deopotriva asupra modalitatii de suportare a cheltuielilor de judecata, de catre partile implicate.

Instanta de apel a retinut, în esenta, ca prin titlul de proprietate nr. 1630/30.01.1985, reclamantii S.C. si S.A. au dobândit imobilul situat în Constanta, Bdul T. nr. 310, preluat în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974 conform deciziei nr. 30/04.08.1988 a fostului Consiliu Popular Constanta.

Acest imobil a fost ulterior cumparat în baza contractului de vânzare-cumparare nr. 26816/30.09.1996 de catre sotii S.L. si S.A.

Instanta de apel a constatat ca, în raport de situatia de fapt evocata, Statul Român este cel care a preluat în mod abuziv proprietatea reclamantilor prin aplicarea Decretului nr. 223/1974, realizându-se o privare de dreptul lor de proprietate fara nici o indemnizatie, ceea ce contravenea dispozitiilor Constitutiei din 1948 si ale art. 480 C.civ. De altfel, Decretul 223/1974 a fost declarat ca fiind abuziv, în mod explicit, prin Legea nr. 10/2001.

S-a conchis în sensul ca reclamantii au fost deposedati în mod abuziv de imobilul în litigiu si ca statul nu a dobândit, astfel, în mod valabil dreptul de proprietate asupra imobilului, iar întrucât acesta este cel care a privat pe reclamanti de proprietatea lor, este dator sa-i si despagubeasca.

În absenta unui drept de proprietate obtinut printr-un titlu valabil, nici vânzatorul ulterior al acestuia, care a dispus de bun în conditiile Legii nr. 112/1995 (Municipiul Constanta) nu a dobândit legal prerogativa de dispozitie ce deriva din dreptul de proprietate, ca efect al principiului de drept exprimat în adagiul „nemo plus iuris ad alium transfere protect, quam ipse habet” (nimeni nu poate da mai mult decât are ) si „nemo dat quod non habet’’ (nimeni nu poate da ceva ce nu are ).

Instanta de apel s-a raportat la jurisprudenta în domeniu, aratând ca în conflictul de interese legitime dintre adevaratul proprietar si subdobânditorul de buna credinta al imobilului, trebuie sa fie preferat cel din urma, pe considerente legate de securitatea circuitului civil si stabilitatea raporturilor juridice, cât si pe acordarea eficientei în plan juridic a principiului validitatii aparentei în drept exprimat în adagiul „error communis facit jus”.

S-a retinut ca în speta sunt întrunite cumulativ cele doua conditii pentru operarea principiului validitatii aparentei în drept (1. eroarea sa fie cu privire la calitatea de proprietar a vânzatorului, sa fie comuna si invincibila si 2. buna credinta a subdobânditorului), întrucât imobilul a fost cumparat de pârâtii S.L. si S.A. conform contractului de vânzare-cumparare nr. 26816/30.09.1996 care, pâna la data cumpararii, au fost chiriasi ai statului, neexistând dubii asupra calitatii de proprietar a vânzatorului; mai mult, pârâtii cumparatori nu au fost notificati pâna la momentul încheierii actului de catre reclamanti, în legatura cu vreun demers facut la autoritatile administrative, fiind creata astfel convingerea comuna ca proprietarul bunului este statul.

S-a facut trimitere în argumentatie si la jurisprudenta CEDO, care a aratat ca „persoanele care si-au dobândit bunurile cu buna credinta sa nu fie aduse în situatia de a suporta ponderea responsabilitatii statului care a confiscat în trecut acest bunuri” (cauza Pincova si Pinc versus Republica Ceha, cauza Raicu contra România). S-a avut în vedere ca, în jurisprudenta sa, Curtea Europeana a statuat în sensul ca „vânzarea de catre stat a bunului altui semen catre terti de buna credinta, chiar daca s-a petrecut înaintea confirmarii în justitie în mod definitiv a dreptului de proprietate al celuilalt semen, se analizeaza într-o privare a bunului. O asemenea privare, combinata cu absenta totala a indemnizatiei, este contrara articolului 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Stoian si altii versus România, Paduraru versus România, Porteanu versus România ).

În conditiile în care restituirea în natura a imobilului dobândit de pârâtii S.L. si S.A. cu buna credinta nu mai este posibila, reclamantii ar fi privati de dreptul lor de proprietate asupra locuintei, iar pentru acoperirea prejudiciului astfel creat sunt îndreptatiti sa obtina valoarea de circulatie a imobilului înstrainat de stat, aceeasi solutie fiind data, prin prisma disp. art. 26 alin. ultim din Legea nr. 112/95 si art. 37 din Normele metodologice de aplicare a legii, si în privinta terenului de 21 mp aferent imobilului vândut.

S-a statuat, astfel, în apel, ca repararea prejudiciului creat reclamantilor prin preluarea imobilului din Constanta, Bdul T. nr. 310, se poate realiza numai prin restituirea lui în echivalent, acordarea unei astfel de despagubiri asigurând un echilibru just între interesul general si salvgardarea drepturilor fundamentale ale omului.

Împotriva acestei hotarâri au declarat recurs, în termen legal, reclamantii S.C. si S.A., care au criticat solutia în considerarea respingerii capatului de cerere, în apel, privitor la constatarea nulitatii contractului de vânzare-cumparare încheiat pe temeiul Legii nr. 112/1995 între pârâtii S. si Consiliul Local al Mun. Constanta.

Recurentii apelanti au aratat ca desi s-a constatat ca nici statul si ulterior nici autoritatea administrativa locala care a procedat la înstrainarea imobilului nu aveau un titlu valabil, nu s-a avut în vedere ca exista la dosar dovada formularii unei cereri de restituire a bunului, anterior încheierii contractului cu fostii chiriasi. S-a criticat totodata faptul ca instanta nu a avut în vedere prezentarea adresei nr. R 60940/01.06.2007 a Municipiului Constanta din care rezulta ca procedura administrativa de restituire a imobilului, fondata pe prevederile Legii nr. 10/2001, nu a fost solutionata.

Recurentii reclamanti au sustinut ca în mod gresit instanta de apel a retinut buna-credinta a tertilor dobânditori ai imobilului la momentul încheierii actului, invocându-se cunoasterea sau posibilitatea cunoasterii situatiei juridice a bunului de catre pârâtii Seitan, prin minime diligente.

S-a solicitat sa se constate ca practica instantelor în cauzele în care se probeaza lipsa acestor diligente necesare este aceea de a retine nulitatea contractului de vânzare-cumparare potrivit art. 966 si art. 968 cod civil si ca din acest punct de vedere nu s-au luat în considerare probele administrate în legatura cu acest aspect.

Motivele de apel s-au referit în detaliu la chestiunea bunei-credinte a tertului dobânditor, precum si la împrejurarea ca, daca s-ar fi interesat, pârâtii S. ar fi aflat despre existenta cererii de restituire a bunului, înreg. sub nr. 2237/27.07.1996, astfel ca în speta nu se poate evoca lipsa oricarei culpe si buna-credinta a actualilor proprietari.

S-a solicitat, pe cale de consecinta, admiterea recursului si modificarea solutiei tribunalului, în sensul respingerii apelului si mentinerii sentintei primei instante.

Recurentul pârât STATUL ROMÂN prin Ministerul Finantelor, reprezentat prin D.G.F.P. Constanta a criticat, la rândul sau, decizia Tribunalului pe aspectul gresitei retineri a calitatii sale procesuale pasive în prezenta cauza si pe eronata aplicare a dispozitiilor legale, în raport de obiectul cererii de chemare în judecata.

Recurentul pârât a aratat, în sustinerea primului motiv de recurs, ca nu s-au avut în vedere disp. art. 25 din Decretul nr. 31/1954, art. 135 din Constitutie, art. 3 al. 1 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009, H.G. nr. 113/1992 si art. 36 al. 5 lit. b din Legea nr. 215/2001, care creeaza cadrul legal pentru stabilirea entitatilor juridice cu calitate procesuala pasiva într-un asemenea litigiu – anume – Municipiul Constanta, care detinea acest bun în patrimoniu la data vânzarii si Consiliul Local al Mun. Constanta, care a aprobat înstrainarea imobilului potrivit Legii nr. 112/1995.

S-a aratat, totodata, în sustinerea celui de-al doilea motiv de recurs, ca actiunea a vizat o revendicare fondata pe dispozitiile art. 480 cod civil si constatarea nulitatii absolute a contractului de vânzare-cumparare nr. 26816/30.09.1996.

Recurentul a reiterat definitia clasica a actiunii în revendicare, apreciind ca în raport de cadrul procesual instantele urmau sa realizeze o comparare de titluri, dând câstig de cauza partii al carei titlu este mai bine caracterizat si al carei drept este preferabil.

S-a invocat faptul ca imobilul a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974 care a fost declarat neconstitutional, împrejurare ce excludea înstrainarea lui valabila catre tertii dobânditori; ca buna-credinta a cumparatorilor imobilului în conditiile Legii nr. 112/1995 nu le confera acestora preferabilitate în cadrul actiunii în revendicare formulate de adevaratii proprietari.

Cât priveste solutia de acordare de catre Statul Român a despagubirilor, s-a solicitat sa se constate ca o asemenea satisfactie nu poate fi dispusa în afara cadrului legal instituit prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005; de altfel, dispozitia nr. 3985/30.11.2005 a primarului Mun. Constanta, emisa în temeiul Legii nr. 10/2001, a vizat acordarea de despagubiri, fiind înaintata Comisiei centrale.

O critica finala a fost formulata în legatura cu dispozitia privitoare la suportarea de catre recurent, în apel, a cheltuielilor de judecata catre ceilalti pârâti.

Analizând criticile de nelegalitate fondate pe disp. art. 304 pct. 9 cod proc. civila, se constata ca recursurile formulate sunt nefondate.

În speta de fata, chestiunea corectei aplicari a principiului validitatii aparentei în drept si statuarea, prin fundamentarea pe acest principiu, a bunei-credinte a chiriasilor cumparatori ai bunului la momentul perfectarii contractului de vânzare-cumparare în baza Legii nr. 112/1995 a fost corect dezlegata în apel.

Principalul punct de reper în critica adusa solutiei tribunalului, în motivatia recurentilor reclamanti, l-a constituit lipsa diligentelor tertilor cumparatori în legatura cu situatia juridica a bunului si cu existenta unei cereri pe rolul autoritatilor administratiei publice, de retrocedare a bunului catre adevaratii proprietari.

Este evident, din acest punct de vedere, ca în absenta convingerii lipsite de orice echivoc a subdobânditorului cu privire la calitatea de verus dominus a vânzatorului, precum si a erorii sale invincibile asupra acestei calitati, nu poate subzista elementul bunei-credinte si nu se poate confirma efectul juridic al actului încheiat cu încalcarea dispozitiilor art. 966 si art. 968 cod civil.

Reaua-credinta nu se prezuma, ci ea trebuie dovedita, iar astfel cum a retinut si tribunalul, în absenta oricarei tulburari din partea adevaratilor proprietari, intervenita pâna la momentul înstrainarii bunului, chiriasii cumparatori nu se puteau baza decât pe legitimitatea titlului statului – prin entitatile sale locale – care în mod public si neechivoc era cunoscut ca titularul dreptului de proprietate asupra acestui imobil.

Chestiunea ,,minimelor diligente’’ evocate în acest context este interpretata distorsionat si de o maniera excesiva, întrucât în lipsa oricarui demers cert al reclamantilor fata de chiriasii cumparatori pâna la momentul înstrainarii bunului, nu li se poate pretinde celor din urma – care au detinut imobilul cu chirie înca din anul 1988 – sa puna sub semnul îndoielii titlul statului, pe simplul considerent ca bunul fusese preluat conform Decretului nr. 223/1974. De altfel, imobilul se afla în patrimoniul statului ca preluat ,,cu titlu’’ chiar în acceptiunea Legii nr. 213/1998 (intrate în vigoare ulterior înstrainarii bunului), Legea nr. 112/1995 permitând înstrainarea unui asemenea imobil catre chiriasii cumparatori; împrejurarea ca în cadrul actiunii în revendicare – promovate în anul 1998 se putea statua în concret asupra nelegalitatii modului de preluare a bunului în patrimoniul statului nu înlatura necesitatea analizarii contextului de legalitate în care a operat înstrainarea bunului, în 1996.

Or, din acest punct de vedere, instantele au concluzionat în mod unitar asupra pierderii bunului de catre recurenti prin efectul unui act normativ contrar Constitutiei din 1965, art. 481 Cod civil si Declaratiei Universale a Drepturilor Omului, retinând ca acestia pretind un ,,bun’’ în întelesul dat de art. 1 din Protocolul 1 la Conventia Europeana a Drepturilor Omului.

Astfel cum însa s-a statuat în jurisprudenta recenta a CEDO si a instantei supreme, transpusa principial în continutul deciziei nr. 33/9 iunie 2008 a Î.C.C.J –Sectiile Unite, verificarea comparativa a titlurilor partilor în actiunea tipica în revendicare nu se poate margini la acordarea prevalentei titlului celui deposedat nelegitim de catre stat fara a analiza si situatia tertului dobânditor al bunului, care la rândul sau reclama un ,,bun’’ în sensul Conventiei.

Dupa cum a retinut si instanta de apel, Curtea Europeana a nuantat în jurisprudenta sa situatia actiunilor în revendicare, apreciind în mod justificat ca modalitatea de atenuare a încalcarilor dreptului de proprietate de catre regimul comunist nu trebuie sa creeze ,,noi neajunsuri disproportionate’’ (cauza Raicu c. România) si sa nesocoteasca unul dintre elementele fundamentale ale preeminentei dreptului într-o societate democratica, anume, principiul securitatii raporturilor juridice.

Reluând analiza asupra chestiunii valabilitatii contractului de vânzare-cumparare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, se va retine ca atât instanta de fond, cât si cea de apel au negat existenta unei legaturi cauzale directe între constatarea nelegalitatii preluarii bunului în patrimoniul statului si constatarea nulitatii contractului de vânzare-cumparare, ambele instante întelegând rolul si importanta aplicarii principiului aparentei în drept. Distinctia facuta s-a raportat însa la premisa cunoasterii de catre intimatii pârâti Seitan, la data încheierii contractului de vânzare-cumparare, a cererii formulate de catre reclamanti pentru restituirea în natura a bunului.

Din acest punct de vedere, solutia recurata a stabilit corect ca problema bunei-credinte a tertului dobânditor nu se poate raporta la conduita autoritatilor statului, astfel cum rezulta din hotarârea instantei de fond, ci exclusiv la cea a cumparatorilor – care nu puteau lua act de dreptul reclamat de proprietarul deposedat decât dupa notificarea lor. Cum nu cadea în sarcina cumparatorilor (carora legea în vigoare le permitea sa cumpere bunul detinut în calitate de chiriasi) sa se îndoiasca si sa conteste titlul exhibat de statul român, în mod evident acestia s-au încrezut legitim în situatia juridica a bunului.

Abrogarea Decretului nr. 223/1974 în anul 1989, ca si indicarea în cererea de cumparare a acestui temei în drept de catre cumparatori nu constituie elemente care sa infirme acest punct de vedere, iar sustinerea recurentilor reclamanti, în sensul ca orice subdobânditor al unui bun imobil preluat de statul român în perioada comunista ar trebui sa manifeste de plano dubii serioase în legatura cu legalitatea titlului statului, sunt neîntemeiate si contrazic ipoteza aparentei în drept.

Pe cale de consecinta, constatând ca temeiurile de reformare a hotarârii, evocate prin motivele de recurs sunt neîntemeiate, va fi respins recursul recurentilor reclamanti, ca nefondat.

Asupra recursului formulat de recurentul pârât STATUL ROMÂN prin Ministerul Finantelor, se va retine ca este vadit nefondat prin prisma negarii calitatii sale procesuale pasive în prezentul litigiu si al oricarei raspunderi pentru consecintele generate de actele sale neconforme cu principiile de drept.

Motivele de recurs dezvoltate în acest context pornesc simplist de la cerinta compararii titlurilor persoanelor care pretind acelasi drept real asupra unui bun, fara a se evalua însa situatia-premisa care a generat aceasta situatie si ignorându-se ca raportul litigios a fost creat prin preluarea abuziva a bunului de catre stat. Se ignora deopotriva faptul ca într-o asemenea speta nu se ridica doar problema ,,titlului celui mai bine caracterizat’’, ci a atenuarii consecintelor juridice ale actului nelegal al statului si a respectarii jurisprudentei Curtii Europene a Drepturilor Omului privitoare la existenta unei reparatii echitabile, în conditiile respectarii principului securitatii raporturilor juridice.

Astfel fiind, cum ambele instante au constatat ca prin Decretul nr. 223/1974 reclamantii S. au pierdut în mod nelegal si fara o justa despagubire dreptul de proprietate asupra imobilului lor, se ridica problema prevalentei dreptului subiectiv afirmat, dar si a existentei sperantei legitime a acestora de redobândire a bunului în materialitatea lui.

În analiza efectuata, s-a retinut pe considerentele de mai sus si în acord cu jurisprudenta instantei supreme ca, a considera ca, indiferent de circumstantele concrete, dobânditorul imobilului trebuie deposedat de bun pentru ca acesta sa poata fi restituit în natura fostului proprietar, ar însemna sa se accepte ca diminuarea vechilor atingeri ale proprietatii sa creeze noi prejudicii, disproportionate, în sarcina dobânditorului actual.

Aceeasi orientare jurisprudentiala se regaseste, cu valoare de principiu, în Cauza Raicu contra României, Curtea Europeana afirmând ca persoanele care si-au dobândit bunurile cu buna-credinta nu trebuie sa fie aduse în situatia de a suporta ponderea responsabilitatii statului care a confiscat în trecut aceste bunuri.

Nu are relevanta, atât pentru judecatorul national, cât si pentru CEDO, care a fost autoritatea publica implicata în procedura vânzarii imobilului preluat abuziv, întrucât statul român trebuie privit în mod unitar, dar si prin prisma entitatilor administrative teritoriale si al organelor administratiei publice descentralizate, neputând fi disociat de acestea din urma când se pune în discutie încalcarea de catre stat sau de catre un organ al administratiei publice a unui drept fundamental, statuat prin Constitutie si prin Conventia Europeana a Drepturilor Omului.

Statul român nu se poate prevala de împrejurarea ca prin acte normative proprii a trecut din patrimoniul sau în proprietatea unitatilor administrative bunuri preluate cu sau fara titlu de la adevaratii proprietari în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, fiind singura entitate chemata sa asigure atât cadrul institutional, cât si mecanismele de functionare ale acestuia, necesare solutionarii situatiei juridice a caselor nationalizate (cauza Faimblat c. România).

Invocarea, în recurs, a nelegalitatii propriului titlu asupra bunului litigios, ca efect al neconformitatii decretului de preluare cu normele constitutionale si deopotriva a bunei-credinte a tertilor dobânditori (cu negarea însa pentru acestia din urma a dreptului de proprietate dobândit de la stat, pe criteriul ,,preferabilitatii’’), intra în contradictie cu chestiunea responsabilitatii în ce priveste respectarea preeminentei dreptului si cu imperativul dezvoltat în jurisprudenta recenta a CEDO, de a se asigura de catre stat o reparatie echitabila în acord cu art. 41 din Conventie, iar nu a uneia iluzorii si îndepartate, cum este cea reglementata prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005 (cauza Porteanu c. România, cauza Matache c. România, cauza Faimblat c. România).

Prin urmare, trimiterea facuta de catre recurentul pârât la procedura administrativa statuata de Legea nr. 247/2005 este superflua si irelevanta, în conditiile în care Curtea Europeana a statuat constant, prin hotarâri pronuntate înca din anul 2006 si culminând cu cea din ianuarie 2009 în speta Faimblat c. României, asupra nefunctionalitatii Fondului Proprietatea si a incapacitatii acestui mecanism de a raspunde imperativului mentionat.

În acest context, demersurile jurisdictionale ale reclamantilor, efectuate atât pe dreptul comun cât si în procedura speciala a Legii nr. 10/2001 nu se exclud în masura în care ele converg spre finalitatea asigurarii unei juste si echitabile despagubiri pentru bunul uzurpat.

Vor fi respinse totodata si criticile formulate de recurentul pârât în legatura cu stabilirea, în sarcina sa, a obligatiei de plata a cheltuielilor de judecata pretinse de ceilalti pârâti, având în vedere ca stabilirea partii care le suporta tine exclusiv de criteriul culpei procesuale. Or, în speta, instanta de apel a stabilit în mod corect ca singura parte obligata în cauza este statul, celelalte entitati neavând nici o culpa în generarea raportului litigios si, prin urmare, neputând fi prejudiciate cu valoarea cheltuielilor de judecata ocazionate de chemarea lor în judecata în actiunea în revendicare.

Dosar nr. 9703/212/2006

Etichete:

Actiune in revendicare imobiliara formulata dupa intrarea in vigoare a Legii nr. 10/2001. Concursul dintre norma generala si legea speciala. Inadmisibilitate.

Din interpretarea sistematica a prevederilor Legii nr. 10/2001 si a art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 rezulta, cât se poate de clar, ca revendicarea bunurilor preluate fara titlu este permisa în conditiile dreptului comun, respectiv actiunea în revendicare, cât timp nu exista o lege speciala de reparatie care sa stabileasca modalitatea, termenele si conditiile de restituire a acestora.

Odata adoptata o lege de reparatie, actiunea în revendicare de drept comun este, în principiu, inadmisibila, dreptul de a revendica bunurile preluate fara titlu putându-se valorifica doar în conditiile legii respective.

La 4 iulie 2008 reclamanta T.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Constanta reprezentat prin Primar, obligarea acestuia la restituirea în natura a imobilului teren în suprafata de 144,50 mp situat în Municipiul Constanta, str. G.S., nr.3, sa se constate nulitatea absoluta a deciziei de trecere a imobilului în proprietatea statului, deoarece a fost emisa cu încalcarea legilor în baza carora a fost edictata si, în subsidiar, a solicitat obligarea pârâtului la plata despagubirilor pentru suprafata de teren care nu poate fi restituita în natura.

În cerere a aratat ca a fost titulara dreptului de proprietate asupra terenului în suprafata de 144,50 mp situat în Municipiul Constanta, str. G.S. nr.3, si asupra constructiei cu destinatie de locuinta compusa din 3 camere si dependinte edificata pe teren, dobândind acest drept prin contractul de vânzare-cumparare autentificat sub nr. 53092/08.12.1973 la Notariatul de Stat Judetean Constanta prin care mama sa M.I., i-a vândut imobilul.

În mod abuziv, în anul 1986 întreg imobilul a fost preluat în proprietatea statului, reclamanta primind despagubiri banesti pentru constructia edificata pe terenul litigios, însa nu si pentru teren.

În anul 2008 reclamanta s-a adresat autoritatilor competente cu o cerere prin care solicita reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului litigios, însa acestei cereri nu i s-a dat curs.

În drept s-au invocat dispozitiile art. 480, art.481 si art.483 din Codul civil si dispozitiile art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Ulterior, printr-o cerere precizatoare din 28.11.2008 reclamanta T.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtii Municipiul Constanta reprezentat prin Primar, Primarul Municipiului Constanta si Statul Român reprezentat prin Ministerul Finantelor Publice obligarea pârâtilor sa îi lase în deplina proprietate si posesie terenul în suprafata de 144,50 mp situat în Municipiul Constanta, str. G.S. nr.3 sau în situatia în care terenul nu poate fi retrocedat în natura, sa se dispuna restituirea în natura a unui teren similar ca amplasament, utilitati, valoare de circulatie sau echivalent banesc.

Prin întâmpinare, pârâtul Statul Român a invocat exceptia inadmisibilitatii actiunii, apreciind ca dupa intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, actiunea în revendicare nu mai poate fi promovata pe calea dreptului comun reglementata de art.480 din Codul civil si a invocat exceptia lipsei calitatii sale procesuale pasive.

O pozitie procesuala identica cu aceea exprimata de pârâtul Statul Român au avut si pârâtii Municipiul Constanta si Primarul Municipiului Constanta.

Prin sentinta civila nr.506/13.04.2009 Tribunalul Constanta a admis exceptia inadmisibilitatii actiunii si a respins ca inadmisibila actiunea civila promovata de catre reclamanta T.A.

Pentru a pronunta aceasta sentinta prima instanta a retinut ca reclamanta nu a formulat o cerere de restituire a imobilului în temeiul Legii nr. 10/2001 si pentru ca aceasta lege a suprimat practic posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacitatii actelor de preluare a imobilelor nationalizate, o actiune în revendicare formulata pe calea dreptului comun este inadmisibila, fara ca prin aceasta sa se încalce reclamantei liberul acces la justitie.

Împotriva acestei sentinte a declarat apel reclamanta T.A. pe care a criticat-o pentru încalcarea dreptului sau la justitie, drept garantat de art. 21 din Constitutie, art. 3 Cod civil si art. 6 alin. 1 CEDO si pentru atingerea adusa în dreptul reclamantei la respectarea bunurilor sale, drept recunoscut de art. 1 din Protocolul nr. 1.

A mai sustinut apelanta reclamanta ca actiunea în revendicare este imprescriptibila, aceasta cale putând fi urmata oricând de proprietar, în timp ce Legea nr. 10/2001 instituie o cale pur administrativa, alternativa la dreptul comun, care nu instituie o obligatia în sarcina proprietarilor cu privire la calea ce trebuie urmata.

Arata apelanta ca respingerea ca inadmisibila a actiunii în revendicare este contrara art. 6 din CEDO pentru ca afecteaza substanta dreptului si sustine ca prin interpretarea logico juridica a hotarârilor CEDO în cauzele Faimblat si Katz contra României se poate trage concluzia ca reglementarea veche, ce nu a asigurat respectarea drepturilor aparate de Conventie, este abrogata implicit.

Sustine ca potrivit Deciziei nr. 33/2008 a ÎCCJ pronuntata în recurs în interesul legii în cazul în care exista concurs între legea speciala si legea generala acesta se rezolva în favoarea legii speciale, cu exceptia situatiei în care sunt sesizate neconcordante între legea speciala si CEDO, când aceasta din urma are prioritate. Invoca faptul ca în cauzele Viasu c. României, Faimblat c. României, Elias c. României CEDO a dezvaluit nereguli existente în structura fundamentala a dreptului intern si a impus anumite masuri ce au ca scop eficientizarea procedurilor judiciare si ca, în baza art. 46 din Conventie, statul are obligatia de a se conforma cu masurile generale prescrise.

Examinând legalitatea sentintei apelate în raport de criticile formulate de reclamanta, instanta constata ca apelul nu este întemeiat, pentru urmatoarele considerente:

Problema supusa dezbaterii instantei prin prezentul apel este aceea a raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege speciala de reparatie în cazul imobilelor preluate abuziv de stat, si Codul civil, ca lege generala, invocat de catre reclamanta ca temei al cererii sale de restituire a imobilului expropriat din Constanta, str. G.S. nr. 3.

Sustine apelanta ca, în conditiile în care prin Legea nr. 10/2001 s-a instituit numai o cale administrativa de restituire iar actiunea în revendicare este imprescriptibila, persoana interesata poate sa aleaga între cele doua actiuni, ceea ce face admisibila actiunea în revendicare si dupa intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Aceasta sustinere nu poate fi primita, în primul rând pentru ca un drept subiectiv, cum este si dreptul de proprietate, nu poate fi ocrotit în acelasi timp si direct prin doua actiuni distincte, ci numai prin una singura. Legea nr. 10/2001 nu lasa sa subziste nici o actiune în revendicare contra unitatii detinatoare, odata cu intrarea ei în vigoare, pentru ca, instituind obligatia efectuarii procedurii administrative directe contra unitatii detinatoare, exclude ideea unui „cumul” de actiuni.

Apoi, nu se poate retine ca, în conditiile în care imobilul a fost preluat prin expropriere, reclamanta si-a pastrat dreptul de proprietate, asa cum dispune art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, pentru ca prin chiar textul citat de reclamanta se prevede in terminis ca persoanele în cauza îsi exercita calitatea de proprietar numai „dupa primirea deciziei sau a hotarârii judecatoresti de restituire, conform prevederilor prezentei legi, iar potrivit art. 22 alin. 5 din lege, nerespectarea termenului de 12 luni pentru trimiterea notificarii „atrage pierderea dreptului de a solicita în justitie masuri reparatorii în natura sau prin echivalent”.

În fine, din interpretarea sistematica a prevederilor Legii nr. 10/2001 si a art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 rezulta, cât se poate de clar, ca revendicarea bunurilor preluate fara titlu este permisa în conditiile dreptului comun, respectiv actiunea în revendicare, cât timp nu exista o lege speciala de reparatie care sa stabileasca modalitatea, termenele si conditiile de restituire a acestora.

Odata adoptata o lege de reparatie, actiunea în revendicare de drept comun este, în principiu, inadmisibila, dreptul de a revendica bunurile preluate fara titlu putându-se valorifica doar în conditiile legii respective.

Abrogarea art. 480 din Codul civil prin Legea nr. 10/2001 sau o dispozitie expresa a legiuitorului în sensul înlaturarii, de la momentul intrarii în vigoare a Legii nr. 10/2001, a aplicabilitatii dreptului comun în materia imobilelor preluate abuziv de stat si care intra în domeniul de reglementare al acestei legi nu numai ca nu era posibila (art. 480 din Codul civil referindu-se la continutul si limitele dreptului de proprietate, iar nu la mijloacele sale de aparare, printre care se regaseste si actiunea în revendicare), dar nici nu era necesara câta vreme exista un principiu de interpretare care guverneaza concursul dintre legea speciala si legea generala, cunoscut prin adagiul specialia generalibus derogant si care, pentru a fi aplicat nu trebuie reiterat în fiecare lege speciala.

Instanta nu poate retine nici critica referitoare la încalcarea dreptului reclamantei de acces la justitie prin refuzul de a i se primi cererea de restituire a imobilului pe calea dreptului comun.

Asa cum a statuat Înalta Curte de Casatie si Justitie prin decizia nr. 33/2008 pronuntata în recurs în interesul legii, dreptul la un tribunal consacrat de art. 6 din CEDO nu este un drept absolut, Curtea Europeana a Drepturilor Omului statuând ca acest drept este compatibil cu limitari implicite, statele dispunând în aceasta materie de o anumita marja de apreciere.

„In Romania, legiuitorul a adoptat un act normativ special, in temeiul caruia persoanele care se considera indreptatite pot cere sa li se recunoasca dreptul de a primi masuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de catre stat, una din aceste masuri fiind restituirea in natura a imobilelor.

Faptul ca acest act normativ – Legea nr. 10/2001 – prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru ca, impotriva dispozitiei sau deciziei emise in procedura administrativa legea prevede calea contestatiei in instanta (art. 26), careia i se confera o jurisdictie deplina”.

Câta vreme persoana îndreptatita are posibilitatea de a supune controlului judecatoresc toate deciziile care se iau in cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de solutionare a notificarii, este evident ca are pe deplin asigurat accesul la justitie.

Adoptarea unei reglementari speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecinta imposibilitatii utilizarii unei reglementari anterioare, nu încalca articolul 6 din Conventie în situatia în care calea oferita de legea speciala pentru valorificarea dreptului dedus pretins este efectiva.

Ori, în privinta accesului efectiv, reclamanta nu a pretins ca, desi a folosit procedura administrativa notificând unitatea detinatoare, a fost lasata nesolutionata cererea sa, aratând pur si simplu ca a ales calea dreptului comun prin vointa proprie, fara sa utilizeze procedura legii speciale.

De asemenea, dreptul de proprietate al reclamantei nici nu a fost recunoscut în prealabil printr-o hotarâre judecatoreasca definitiva si irevocabila care sa o îndreptateasca, în prezent, sa invoce dreptul sau ori o speranta legitima, drept care, întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventia europeana a drepturilor omului, sa poata fi valorificat pe calea dreptului comun. În lipsa recunoasterii dreptului de proprietate – fie pentru ca reclamanta nu a formulat notificare în temeiul legii speciale, pierzând însusi dreptul de a i se recunoaste un asemenea drept, fie pentru ca nu exista o hotarâre judecatoreasca irevocabila de recunoastere a acestui drept – nu se poate retine ca, prin respingerea ca inadmisibila a actiunii în revendicare, instanta a lipsit-o pe reclamanta de proprietatea sa, perpetuând în acest fel abuzul comis prin expropriere. De altfel, în Cauza Poenaru contra României, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a apreciat ca simpla solicitare de a obtine un bun preluat de stat nu reprezinta un bun actual si nici o speranta legitima.

În fine, instanta nu gaseste întemeiat nici motivul de apel referitor la abrogarea implicita a Legii nr. 10/2001 prin efectul constatarii de catre Curtea Europeana a Drepturilor Omului a “neregulilor existente în structura fundamentala a dreptului intern”.

Este real ca în mai multe cauze pronuntate contra României (ex. Cauza Paduraru, cauza Porteanu, cauza Faimblat) instanta de contencios european a constatat caracterul defectuos al legislatiei privind retrocedarea imobilelor nationalizate si al modului de aplicare a acestei legislatii de catre autoritatile administrative dar, asa cum a aratat Curtea, Statul pârât ramâne liber, sub controlul Comitetului Ministrilor, sa aleaga mijloacele prin care sa îsi îndeplineasca obligatia juridica prevazuta de art. 46 din CEDO, respectiv obigatia de a se conforma hotarârilor definitive pronuntate de Curte, mijloace care trebuie sa fie compatibile cu concluziile cuprinse în hotarârea Curtii.

Prin urmare, constatarea de catre Curtea Europeana a Drepturilor Omului a incoerentei legislative în legatura cu restituirea imobilelor preluate abuziv de Statul Român nu are ca efect abrogarea implicita a actelor normative defectuoase, atributul adoptarii sau abrogarii unei legi revenind numai Statului care, în privinta Legii nr. 10/2001, a decis sa o pastreze. De altfel, ratiunea adoptarii acestui act normativ, repararea abuzurilor savârsite în perioada regimului comunist din România printr-o procedura considerata mai facila pentru fostul proprietar, nici nu justifica abrogarea lui pentru ca actul în ansamblu nu încalca prevederi ale Conventiei Europene a Drepturilor Omului.

În consecinta, constatând ca nu sunt motive de nelegalitate sau netemenicie care sa duca la reformarea hotarârii primei instante, se va respinge apelul ca nefondat.

Dosar nr. 5407/118/2008

Din interpretarea sistematica a prevederilor Legii nr. 10/2001 si a art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 rezulta, cât se poate de clar, ca revendicarea bunurilor preluate fara titlu este permisa în conditiile dreptului comun, respectiv actiunea în revendicare, cât timp nu exista o lege speciala de reparatie care sa stabileasca modalitatea, termenele si conditiile de restituire a acestora.

Odata adoptata o lege de reparatie, actiunea în revendicare de drept comun este, în principiu, inadmisibila, dreptul de a revendica bunurile preluate fara titlu putându-se valorifica doar în conditiile legii respective.

La 4 iulie 2008 reclamanta T.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Constanta reprezentat prin Primar, obligarea acestuia la restituirea în natura a imobilului teren în suprafata de 144,50 mp situat în Municipiul Constanta, str. G.S., nr.3, sa se constate nulitatea absoluta a deciziei de trecere a imobilului în proprietatea statului, deoarece a fost emisa cu încalcarea legilor în baza carora a fost edictata si, în subsidiar, a solicitat obligarea pârâtului la plata despagubirilor pentru suprafata de teren care nu poate fi restituita în natura.

În cerere a aratat ca a fost titulara dreptului de proprietate asupra terenului în suprafata de 144,50 mp situat în Municipiul Constanta, str. G.S. nr.3, si asupra constructiei cu destinatie de locuinta compusa din 3 camere si dependinte edificata pe teren, dobândind acest drept prin contractul de vânzare-cumparare autentificat sub nr. 53092/08.12.1973 la Notariatul de Stat Judetean Constanta prin care mama sa M.I., i-a vândut imobilul.

În mod abuziv, în anul 1986 întreg imobilul a fost preluat în proprietatea statului, reclamanta primind despagubiri banesti pentru constructia edificata pe terenul litigios, însa nu si pentru teren.

În anul 2008 reclamanta s-a adresat autoritatilor competente cu o cerere prin care solicita reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului litigios, însa acestei cereri nu i s-a dat curs.

În drept s-au invocat dispozitiile art. 480, art.481 si art.483 din Codul civil si dispozitiile art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Ulterior, printr-o cerere precizatoare din 28.11.2008 reclamanta T.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtii Municipiul Constanta reprezentat prin Primar, Primarul Municipiului Constanta si Statul Român reprezentat prin Ministerul Finantelor Publice obligarea pârâtilor sa îi lase în deplina proprietate si posesie terenul în suprafata de 144,50 mp situat în Municipiul Constanta, str. G.S. nr.3 sau în situatia în care terenul nu poate fi retrocedat în natura, sa se dispuna restituirea în natura a unui teren similar ca amplasament, utilitati, valoare de circulatie sau echivalent banesc.

Prin întâmpinare, pârâtul Statul Român a invocat exceptia inadmisibilitatii actiunii, apreciind ca dupa intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, actiunea în revendicare nu mai poate fi promovata pe calea dreptului comun reglementata de art.480 din Codul civil si a invocat exceptia lipsei calitatii sale procesuale pasive.

O pozitie procesuala identica cu aceea exprimata de pârâtul Statul Român au avut si pârâtii Municipiul Constanta si Primarul Municipiului Constanta.

Prin sentinta civila nr.506/13.04.2009 Tribunalul Constanta a admis exceptia inadmisibilitatii actiunii si a respins ca inadmisibila actiunea civila promovata de catre reclamanta T.A.

Pentru a pronunta aceasta sentinta prima instanta a retinut ca reclamanta nu a formulat o cerere de restituire a imobilului în temeiul Legii nr. 10/2001 si pentru ca aceasta lege a suprimat practic posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacitatii actelor de preluare a imobilelor nationalizate, o actiune în revendicare formulata pe calea dreptului comun este inadmisibila, fara ca prin aceasta sa se încalce reclamantei liberul acces la justitie.

Împotriva acestei sentinte a declarat apel reclamanta T.A. pe care a criticat-o pentru încalcarea dreptului sau la justitie, drept garantat de art. 21 din Constitutie, art. 3 Cod civil si art. 6 alin. 1 CEDO si pentru atingerea adusa în dreptul reclamantei la respectarea bunurilor sale, drept recunoscut de art. 1 din Protocolul nr. 1.

A mai sustinut apelanta reclamanta ca actiunea în revendicare este imprescriptibila, aceasta cale putând fi urmata oricând de proprietar, în timp ce Legea nr. 10/2001 instituie o cale pur administrativa, alternativa la dreptul comun, care nu instituie o obligatia în sarcina proprietarilor cu privire la calea ce trebuie urmata.

Arata apelanta ca respingerea ca inadmisibila a actiunii în revendicare este contrara art. 6 din CEDO pentru ca afecteaza substanta dreptului si sustine ca prin interpretarea logico juridica a hotarârilor CEDO în cauzele Faimblat si Katz contra României se poate trage concluzia ca reglementarea veche, ce nu a asigurat respectarea drepturilor aparate de Conventie, este abrogata implicit.

Sustine ca potrivit Deciziei nr. 33/2008 a ÎCCJ pronuntata în recurs în interesul legii în cazul în care exista concurs între legea speciala si legea generala acesta se rezolva în favoarea legii speciale, cu exceptia situatiei în care sunt sesizate neconcordante între legea speciala si CEDO, când aceasta din urma are prioritate. Invoca faptul ca în cauzele Viasu c. României, Faimblat c. României, Elias c. României CEDO a dezvaluit nereguli existente în structura fundamentala a dreptului intern si a impus anumite masuri ce au ca scop eficientizarea procedurilor judiciare si ca, în baza art. 46 din Conventie, statul are obligatia de a se conforma cu masurile generale prescrise.

Examinând legalitatea sentintei apelate în raport de criticile formulate de reclamanta, instanta constata ca apelul nu este întemeiat, pentru urmatoarele considerente:

Problema supusa dezbaterii instantei prin prezentul apel este aceea a raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege speciala de reparatie în cazul imobilelor preluate abuziv de stat, si Codul civil, ca lege generala, invocat de catre reclamanta ca temei al cererii sale de restituire a imobilului expropriat din Constanta, str. G.S. nr. 3.

Sustine apelanta ca, în conditiile în care prin Legea nr. 10/2001 s-a instituit numai o cale administrativa de restituire iar actiunea în revendicare este imprescriptibila, persoana interesata poate sa aleaga între cele doua actiuni, ceea ce face admisibila actiunea în revendicare si dupa intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Aceasta sustinere nu poate fi primita, în primul rând pentru ca un drept subiectiv, cum este si dreptul de proprietate, nu poate fi ocrotit în acelasi timp si direct prin doua actiuni distincte, ci numai prin una singura. Legea nr. 10/2001 nu lasa sa subziste nici o actiune în revendicare contra unitatii detinatoare, odata cu intrarea ei în vigoare, pentru ca, instituind obligatia efectuarii procedurii administrative directe contra unitatii detinatoare, exclude ideea unui „cumul” de actiuni.

Apoi, nu se poate retine ca, în conditiile în care imobilul a fost preluat prin expropriere, reclamanta si-a pastrat dreptul de proprietate, asa cum dispune art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, pentru ca prin chiar textul citat de reclamanta se prevede in terminis ca persoanele în cauza îsi exercita calitatea de proprietar numai „dupa primirea deciziei sau a hotarârii judecatoresti de restituire, conform prevederilor prezentei legi, iar potrivit art. 22 alin. 5 din lege, nerespectarea termenului de 12 luni pentru trimiterea notificarii „atrage pierderea dreptului de a solicita în justitie masuri reparatorii în natura sau prin echivalent”.

În fine, din interpretarea sistematica a prevederilor Legii nr. 10/2001 si a art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 rezulta, cât se poate de clar, ca revendicarea bunurilor preluate fara titlu este permisa în conditiile dreptului comun, respectiv actiunea în revendicare, cât timp nu exista o lege speciala de reparatie care sa stabileasca modalitatea, termenele si conditiile de restituire a acestora.

Odata adoptata o lege de reparatie, actiunea în revendicare de drept comun este, în principiu, inadmisibila, dreptul de a revendica bunurile preluate fara titlu putându-se valorifica doar în conditiile legii respective.

Abrogarea art. 480 din Codul civil prin Legea nr. 10/2001 sau o dispozitie expresa a legiuitorului în sensul înlaturarii, de la momentul intrarii în vigoare a Legii nr. 10/2001, a aplicabilitatii dreptului comun în materia imobilelor preluate abuziv de stat si care intra în domeniul de reglementare al acestei legi nu numai ca nu era posibila (art. 480 din Codul civil referindu-se la continutul si limitele dreptului de proprietate, iar nu la mijloacele sale de aparare, printre care se regaseste si actiunea în revendicare), dar nici nu era necesara câta vreme exista un principiu de interpretare care guverneaza concursul dintre legea speciala si legea generala, cunoscut prin adagiul specialia generalibus derogant si care, pentru a fi aplicat nu trebuie reiterat în fiecare lege speciala.

Instanta nu poate retine nici critica referitoare la încalcarea dreptului reclamantei de acces la justitie prin refuzul de a i se primi cererea de restituire a imobilului pe calea dreptului comun.

Asa cum a statuat Înalta Curte de Casatie si Justitie prin decizia nr. 33/2008 pronuntata în recurs în interesul legii, dreptul la un tribunal consacrat de art. 6 din CEDO nu este un drept absolut, Curtea Europeana a Drepturilor Omului statuând ca acest drept este compatibil cu limitari implicite, statele dispunând în aceasta materie de o anumita marja de apreciere.

„In Romania, legiuitorul a adoptat un act normativ special, in temeiul caruia persoanele care se considera indreptatite pot cere sa li se recunoasca dreptul de a primi masuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de catre stat, una din aceste masuri fiind restituirea in natura a imobilelor.

Faptul ca acest act normativ – Legea nr. 10/2001 – prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru ca, impotriva dispozitiei sau deciziei emise in procedura administrativa legea prevede calea contestatiei in instanta (art. 26), careia i se confera o jurisdictie deplina”.

Câta vreme persoana îndreptatita are posibilitatea de a supune controlului judecatoresc toate deciziile care se iau in cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de solutionare a notificarii, este evident ca are pe deplin asigurat accesul la justitie.

Adoptarea unei reglementari speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecinta imposibilitatii utilizarii unei reglementari anterioare, nu încalca articolul 6 din Conventie în situatia în care calea oferita de legea speciala pentru valorificarea dreptului dedus pretins este efectiva.

Ori, în privinta accesului efectiv, reclamanta nu a pretins ca, desi a folosit procedura administrativa notificând unitatea detinatoare, a fost lasata nesolutionata cererea sa, aratând pur si simplu ca a ales calea dreptului comun prin vointa proprie, fara sa utilizeze procedura legii speciale.

De asemenea, dreptul de proprietate al reclamantei nici nu a fost recunoscut în prealabil printr-o hotarâre judecatoreasca definitiva si irevocabila care sa o îndreptateasca, în prezent, sa invoce dreptul sau ori o speranta legitima, drept care, întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventia europeana a drepturilor omului, sa poata fi valorificat pe calea dreptului comun. În lipsa recunoasterii dreptului de proprietate – fie pentru ca reclamanta nu a formulat notificare în temeiul legii speciale, pierzând însusi dreptul de a i se recunoaste un asemenea drept, fie pentru ca nu exista o hotarâre judecatoreasca irevocabila de recunoastere a acestui drept – nu se poate retine ca, prin respingerea ca inadmisibila a actiunii în revendicare, instanta a lipsit-o pe reclamanta de proprietatea sa, perpetuând în acest fel abuzul comis prin expropriere. De altfel, în Cauza Poenaru contra României, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a apreciat ca simpla solicitare de a obtine un bun preluat de stat nu reprezinta un bun actual si nici o speranta legitima.

În fine, instanta nu gaseste întemeiat nici motivul de apel referitor la abrogarea implicita a Legii nr. 10/2001 prin efectul constatarii de catre Curtea Europeana a Drepturilor Omului a “neregulilor existente în structura fundamentala a dreptului intern”.

Este real ca în mai multe cauze pronuntate contra României (ex. Cauza Paduraru, cauza Porteanu, cauza Faimblat) instanta de contencios european a constatat caracterul defectuos al legislatiei privind retrocedarea imobilelor nationalizate si al modului de aplicare a acestei legislatii de catre autoritatile administrative dar, asa cum a aratat Curtea, Statul pârât ramâne liber, sub controlul Comitetului Ministrilor, sa aleaga mijloacele prin care sa îsi îndeplineasca obligatia juridica prevazuta de art. 46 din CEDO, respectiv obigatia de a se conforma hotarârilor definitive pronuntate de Curte, mijloace care trebuie sa fie compatibile cu concluziile cuprinse în hotarârea Curtii.

Prin urmare, constatarea de catre Curtea Europeana a Drepturilor Omului a incoerentei legislative în legatura cu restituirea imobilelor preluate abuziv de Statul Român nu are ca efect abrogarea implicita a actelor normative defectuoase, atributul adoptarii sau abrogarii unei legi revenind numai Statului care, în privinta Legii nr. 10/2001, a decis sa o pastreze. De altfel, ratiunea adoptarii acestui act normativ, repararea abuzurilor savârsite în perioada regimului comunist din România printr-o procedura considerata mai facila pentru fostul proprietar, nici nu justifica abrogarea lui pentru ca actul în ansamblu nu încalca prevederi ale Conventiei Europene a Drepturilor Omului.

În consecinta, constatând ca nu sunt motive de nelegalitate sau netemenicie care sa duca la reformarea hotarârii primei instante, se va respinge apelul ca nefondat.

Dosar nr. 5407/118/2008

Etichete:

Acţiune în revendicare imobiliară

ACŢIUNEA ÎN REVENDICARE IMOBILIARĂ

COMPARARE DE TITLURI

EXCEPTA PRESCRIPŢIEI ACHIZITIVE DE 10 ANI ,PRIN JONCPUNEA

POSESIEI

Asupra cauzei civile da faţă constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub numărul 129090/180/09.11.2007 la Judecătoria Bacău, reclamanta G.V.a chemat în judecată pe pârâta SC R.E.N SRL, solicitând obligarea pârâtei să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa de 1800 mp, situată în comuna Răcăciuni, judeţul Bacău, în tarlaua 39. parcela 1315.

Acţiunea a fost timbrată cu taxă judiciară de timbru de 19 lei şi timbru judiciar de 0,3 lei

Motivând acţiunea reclamanta arată că este proprietara suprafeţei de 1800 mp, , care este ocupată abuziv de pârâtă.

In drept, a invocat art 480 Cod civil.

In dovedirea acţiunii, reclamanta a solicitat administrarea probei cu înscrisuri, expertiză topo, probe încuviinţate şi administrate de instanţă.

Pârâta SC R. E. SRL, prin întâmpinare, a solicitat respingerea acţiunii, ca neîtemeiată, motivând că terenul revendicat este inclus în suprafaţa de 18968,25 mp, pe care a dobândit-o prin contractul de vânzare cumpărare nr. 529/2004 autentificat de BNP Z. E., are destinaţia de bază sportivă şi este inclus si îh contractul de schimb autentificat de BNP Ş. S., pe care 1-a încheieat cu unitatea administrativ-teritorială Coinima R, judeţul Bacău.

In combaterea acţiunii, pârâta a propus proba cu înscrisuri şi a invocat în temeiul art 1843, 1895 şi 1897 Cod civil, dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu, în suprafaţă de 1611 mp, aşa cum a fost identificat prin expertiza tehnica, prin prescripţia acriizitivă de 10 ani, întemeiată pe just titlu.

Analizând materialul probator administrat în cauză constată următoarele:

Prin titlul de proprietate nr, emis pe numele autorului reclamantei, S. V., i s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 1800 mp, situată în comuna R., iar prin T.P emis în favoarea numitei B. S., în calitate de moştenitoare a defunctului C.N., i s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 1 ha 8950 mp, în care era inclusă suprafaţa de 1800 mp,, situată îh comuna Răcăciuni.

Suprafeţele de 1800 mp au fost radiate din cele două titluri de proprietate, prin decizia civilă nr. 945/11.09.2006 a C de A B. Prin aceeaşi hotărâre judecătorească s-a dispus înscrierea în T.P., emis pe numele lui S. V., a suprafeţei de 1800 mp, situată în, cu vecinii S. G., DN -E 85 şi moştenitorii lui C N, pe două laturi, reţinându-se în considerentele deciziei că acesta reprezintă vechiul amplasament al terenului autorului reclamantei, solicitat de acesta în anul 1991, la apariţia Legii nr. 18/1991.

La data de 12.02.2004, între numita B. S., in calitate de vânzătoare şi pârâta SC R E. SRL, în calitate de cumpărătoare, a fost încheiat contractul de vânzare cumpărare autentificat sub numărul de BNP Z. E„ potrivit căruia pârâta a dobândit

dreptul de proprietate asupra suprafeţei ele 18968,25 mp, teren curţi-constracţii, situat în comuna Răcăciuni, judeţul Bacău5.

La data de 05.08.2004, pârâta a transmis dreptul de proprietate asupra suprafeţei de 15886,25 mp teren din intravilanul comunei Răcăciuni, sat Răcăciuni, judeţul Bacău, ,către Comuna Răcaciuni, ‘în schimbul suprafeţei de 38664 mp, situată în extravilanul comunei Răcăciuni, potrivit contractului de schimb autentificat sub numărul de BNP Ş S..

Terenul m litigiu în suprafaţă de 1800 mp a fost identificat prin expertiza judiciară efectuată de expert G, M.,concluzionându-se că suprafaţa de 1611 mp se regăseşte în suprafaţa de 3082 mp, primită ‘în schimb de pârâtă, prin contractul de schimb nr., iar suprafaţa de 189 mp este inclusă în suprafaţa de 15886,25 mp, proprietatea Comunei Răcăciuni, conform aceluiaşi contract de schimb.

Reclamanta a precizat că îşi restrâge petitul acţiunii cu privire la suprafaţa de 189 mp, însă instanţa nu a luat act de aceste precizări deoarece cererea a fost formulată după acordarea cuvântului pârâţilor pentru a formula concluzii pe fondul cauzei.

Acţiunea în revendicare poate fi considerată acţiunea proprietarului neposesor introdusă împotriva posesorului neproprietar. In cadrai acţiunii în revendicare revine reclamantei sarcina de a proba dreptul de proprietate asupra terenului revendicat.

Dobândirea dreptului de proprietate asupra unui bun imobil se poate realiza, potrivit art 1890 Cod civil, prin exercitarea unei posesii utile timp de 30 de ani.

Uzucapiunea, ca mod de dobândire a proprietăţii, constituie indirect un mijloc de sancţionare a fostului proprietar, care prin pasivitatea sa a permis exercitarea posesiei de un neproprietar.

Insă, dobândirea dreptului de proprietate asupra unui imobil se poate realiza conform art 1895 şi 1896 Cod civil şi în cazul exercitării unei posesii de scurtă durată, între 10 şi 20 ani (cu titlu de excepţie de la regula menţionată) dacă posesia utilă a fost exercitată cu bună credinţă şi este întemeiată pe un just titlu.

Justul titlu reprezintă orice act translativ de proprietate, care provine de la o altă persoană decât proprietarul, potrivit art 1897 Cod civil.

Pârâta a invocat în cadrul acţiuni în revendicare excepţia uzucapiunii de 10 ani, prin joncţiunea posesiei exercitate de autorii săi, în perioada 1996-2004, cu posesia sa, pe care a exercitat-o din anul. 2004. când a încheiat contractul de vânzare -cumpărare nr., până în prezent, anul 2008, apreciind că ambele posesii sunt utile, iar contractul de vânzare cumpărare nr. este un act translativ de proprietate şi este anulabil, deoarece este act subsecvent titlului de proprietate anulat nr. şi poate fi considerat drept just titlu.

Prin sentinţa civilă nr. 8433/03.10.1997 a J. B., pronunţată in dosarul nr., definitivă prin decizia civilă nr. 2162/1998 a T. B,, a fost respinsă acţiunea numitei B. S. având ca obiect anularea parţială a titlului, de proprietate nr., cu privire la amplasamentul terenului.

Prin decizia civilă nr. 867 pronunţată la data de 05.05.1999 de Cde A.B., irevocabilă la data pronunţării, a fost casată decizia civilă şi sentinţa civilă nr.

8433/1997, a fost admis acţiunea civilă, a fost modificat T.P. nr,, sub aspectul amplasamentului, în sensul că suprafaţa de 18950 mp a fost scoasă din T 81, situată în extravilan şi a fost inclusă în act aceeaşi suprafaţă, situată în intravilan, în T 39.

Instanţa constată că în perioada cuprinsă între data emiterii titlului de proprietate al autorului pârâtei şi data modificării acestuia sub aspectul amplasamentului, 19.02.1996-05.05.1999, autorul pârâtei nu a exercitat posesia asupra terenului în litigiu.

Deci, termenul de calculare a cursului prescripţiei achizitive curge de la data de 05.05.1999, până la acest moment terenul din intravilan nefiind în posesia persoanei căreia I s-a eliberat titlul de proprietate, fapt reţinut în considerentele hotărârilor judecătoreşti citate (potrivit cărora terenul avea destinaţia de bază sportivă).

In consecinţă, nu este îndeplinită termenul de 10 ani, prevăzut de art 1895 Cod civil.

Deoarece cerinţele pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune sunt cumulative, instanţa nu va mai analiza îndeplinirea de către pârâtă a celorlalte condiţii legale, referitoare la justul titlu şi buna credinţă.

Faţă de considerentele expuse, constată întemeiată acţiunea civilă în revendicare, titlul de proprietate al reclamantei fiind preferabil titlului de proprietate al pârâtei deoarece efectele deciziei civile nr. 945/11.09.2006 a G de A. B., prin care s-a anulat titlul de proprietate nr. se întind şi asupra contractului de vânzare cumpărare nr.. Anularea titlului de proprietate al vânzătorului atrage nulitatea titlului de proprietate subsecvent, potrivit principiului potrivit căruia nimeni nu poate dispune de un bun al cărui proprietar nu este. In speţă, nu s-a solicitat anularea actului subsecvent, ci s-a procedat la compararea titlurilor de proprietate ale părţilor.

Amplasamentului terenului în suprafaţă de 1611 mp reprezintă fostul amplasament al autorului reclamantei, aşa cum s-a stabilit prin hotărâre judecătorească intrată sub puterea lucrului judecat.

In temeiul ait 480 Cod civil, va respinge excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei şi va admite în parte acţiunea civile şi va obliga pârâta să îi lase în deplină proprietate şl liniştită posesie suprafaţa de 1611 mp, teren situat în intravilanul corn. Răcăciuni, judeţul Bacău, conform schiţei raportului de expertiză G: .. ^

In temeiul art 247 Cod proc civ, va obliga pârâta să plătească reclamantei suma de 819,30 lei reprezentând cheltuieli de judecată, taxe judiciare de timbru, onorariu de expert şi de avocat.

Etichete:

ACTIUNE IN REVENDICARE IMOBILIARA. ANULARE CONTRACTE DE VANZARE – CUMPARARE. CUMPARARE TITLURI

Judecătoria Piatra Neamţ a admis acţiunea în revendicare imobiliară formulată de către reclamantul C.G. împotriva pârâţilor G.S., C.S., T.V., P.I. şi a respins cererea de anulare contract vânzare-cumpărare, soluţia fiind menţinută şi de instanţa de apel.

S-a reţinut de către cele două instanţe că pârâtul G.S. împreună cu fraţii săi i-a înstrăinat reclamantului C.G. la data de 10.04.1992 prin act sub semnătură privată suprafaţa de 3600 mp teren, vânzarea respectivă, constatându-se ca fiind perfectă prin sentinţa civilă nr.9177/4.07.1995 a judecătoriei Piatra Neamţ, rămasă definitivă şi irevocabilă şi transcrisă în registrul de transcripţiuni sub nr.2441/31.03.1997 după obţinerea T.P. de către pârâtul G.S., în nume propriu.

În privinţa terenului de 3600 mp, au intervenit vânzări succesive, fără ca reclamantul să fie parte în respectivele convenţii, în prezent pârâtul T.V. ocupând di acest teren suprafaţa de 2000 mp în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.191/18.01.2001, iar pârâtul C.S. ocupând restul de 1600 mp în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.838/14.03.2001.

În situaţia în care atât reclamantul, cât şi pârâţii prezintă titluri de proprietate cu privire la acelaşi bun, iar titlurile de proprietate provin de la acelaşi autor, câştig de cauză va avea acela care a transcris mai întâi titlul.

În cauză, însă, nu se poate reţine ca titlul provine de la acelaşi autor, întrucât reclamantul a cumpărat terenul de la toţi moştenitorii defunctului G.I. (inclusiv pârâtul G.S.) iar pârâtul F.I. a cumpărat numai de la pârâtul G.S. care, prin obţinerea titlului de proprietate în nume propriu devenise unic proprietar.

Din această aparenţă de unic proprietar creată cu rea-credinţă de pârâtul G.S., rezultă că cel de-al doilea act a avut “un alt autor”, în sens juridic.

În aceste condiţii se consideră că dreptul de proprietate al reclamantului este mai bine caracterizat şi îndeplineşte condiţiile de proprietate prev. de lege la acea dată, în ce priveşte publicitatea imobiliară.

Pornind de la aceste aspecte şi celelalte două contracte ulterioare, încheiate între pârâtul P.I., vânzător, pe de o parte şi pârâţii C.S. şi T.V., cumpărători de bună credinţă îşi pierd eficienţa juridică împotriva reclamantului, având în vedere caracterul lor de mod relativ de dobândire a dreptului în favoarea acestor cumpărători.

Efectul relativ al dobândirii face ca actele de vânzare-cumpărare încheiate ulterior, în mod succesiv, să fie lovite de aceeaşi ineficienţă juridică ca şi actul însuşi al autorului, pârâtul P.I., în cadrul acţiunii în revendicare imobiliară, potrivit criteriilor analizate privind opozabilitatea titlurilor pe care şi le opun în mod reciproc părţile în cauză.

Recursul pârâţilor apare ca fiind fondat.

A reţinut instanţa de recurs urmare a cumpărării titlurilor următoarele:

Sentinţa civilă nr.9177/4.07.1995 a Judecătoriei P. Neamţ prin care s-a perfectat vânzarea-cumpărarea intervenită între pârâtul G.S: şi fraţii acestuia, în calitate de vânzători, şi reclamantul cumpărător, care ţine loc de contract de vânzare-cumpărare au un caracter constitutiv de drepturi, operând transferul proprietăţii de la data rămânerii definitive şi a fost înscrisă în registrul de transcripţiuni la 31.03.1997.

Anterior pronunţării acestei hotărâri, prin care a fost constituit dreptul de proprietate al reclamantului, terenul în litigiu fusese înstrăinat de pârâtul G.S., titular al T.P. nr.1/2607/9.03.1995, pârâtului P.I. prin contractul de vânzare-cumpărare sub nr.8661/2.05.1995. Aceasta a vândut apoi pârâţilor C.S. şi T.V. prin contract de vânzare cumpărare autentificat sub nr.191/18.01.2001 aceştia dobândind cu bună credinţă. Deci titlul de proprietate al pârâtului P.I. este anterior transcrierii sentinţei civile, 31.03.1997.

Etichete:

Actiune în revendicare imobiliara. Admisibilitate în conditiile Legii nr. 10/2001

Prin sentinta civila nr. 2465 din 9 septembrie 2008 Judecatoria Roman a admis actiunea civila în revendicare imobiliara formulata de reclamantii D.V., D.D. si S.A. împotriva pârâtilor Municipiul Roman, T.D., T.E., I.M. si V.L.L., obligându-i pe acestia sa le lase în deplina proprietate si linistita posesie imobilele constând în suprafata de teren de 832,40 mp si constructia cu destinatia casa de locuit, amplasate în mun. Roman, str. C.

Reclamantii au motivat ca imobilul situat în mun. Roman, str. C., compus din constructie si teren aferent acesteia, a apartinut defunctilor M.I. si S. I., acestia dobândind dreptul de proprietate prin cumparare la 9 noiembrie 1925 de la C.N. si C.M., ulterior fiind nationalizat prin Decretul nr. 92/1950. Vânzarea s-a realizat în conditiile în care la data de 27 mai 1998, prin adresa nr. 6851, Primaria mun. Roman comunica faptul ca imobilul ar fi demolat, iar terenul ar fi ocupat de constructii si instalatii – blocuri de locuinte. Aceasta adresa s-a emis ca urmare a solicitarii formulate de R.D., succesoare a sotilor I. Reclamantii sustin ca situatia juridica a imobilului se caracterizeaza prin existenta a trei titluri, respectiv titlul reclamantilor, care provine de la adevaratii proprietari, si titlurile celor doua familii pârâte, care provin de la acelasi autor – Statul român, asa încât este necesara compararea lor. În urma operatiunii de comparare a titlurilor partilor cel invocat de reclamanti trebuie sa prevaleze, întrucât imobilul nu a trecut niciodata în patrimoniul Statului ca efect al Decretului nr. 92/1950. Art. 6 din Legea nr. 213/1998 statueaza ca fac parte din domeniul public sau privat al statului, între altele, bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, daca au fost preluate în baza unui titlu valabil, cu respectarea Constitutiei, a tratatelor internationale la care România era parte si a legilor în vigoare la data preluarii. Decretul nr. 92/1950 contravenea Constitutiei în vigoare la momentul respectiv, Declaratiei Universale a Drepturilor Omului si Codului Civil. Reclamantii sustin ca jurisprudenta instantei supreme în legatura cu lipsa titlului valabil al statului în cazul imobilelor preluate în baza Decretului nr. 223/1974 se aplica mutatis mutandis si imobilelor preluate conform Decretului nr. 92/1950. Mai mult, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat în mai multe cauze împotriva României ca un imobil preluat printr-o decizie emisa în baza unui act normativ de nationalizare sau confiscare a fost preluat fara titlu valabil. Consecinta fireasca a nelegalitatii actului normativ în temeiul caruia s-a facut preluarea imobilului este ineficienta transmiterii dreptului de proprietate din patrimoniul autorilor reclamantilor în patrimoniul statului si de aici în patrimoniul sub-dobânditorilor. În aceste conditii, contractele pârâtilor provin de la un non-dominus, acestia dobândind doar o posesie de facto si nu un titlu de proprietate. Cu toate ca vânzarea s-a facut sub imperiul Legii nr. 112/1995, imobilul nu intra sub incidenta dispozitiilor acestui act normativ, în conditiile în care legea respectiva a permis vânzarea catre chiriasi doar a imobilelor preluate cu titlu. De asemenea, în conformitate cu Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 dreptul de a cumpara apartamentele în care locuiau îl aveau doar chiriasii care, având un contract de închiriere valabil încheiat, ocupau apartamentele la data intrarii în vigoare a legii, or pârâtii V. au încheiat contractul de închiriere abia în anul 1999, iar dupa doar 13 zile au cumparat spatiul. Reclamantii au mai aratat ca în sensul admisibilitatii actiunii în revendicare în ceea ce priveste imobile preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 s-au pronuntat si Sectiile Unite ale Înaltei Curti de Casatie si Justitie prin decizia nr. 5/2000, prin care s-a statuat ca persoanele care considera ca în perioada respectiva au fost deposedate nelegitim de proprietatile imobiliare pot cere în justitie pe calea actiunii în revendicare recunoasterea dreptului lor. Intrarea în vigoare a dispozitiilor Legii nr. 10/2001 nu impieteaza asupra admisibilitatii actiunii în revendicare si nu aduce modificari în ceea ce priveste principiile consacrate în doctrina si jurisprudenta privind solutionarea conflictului între doua titluri. În ceea ce priveste buna credinta a sub-dobânditorului, reclamantii apreciaza ca aceasta nu are nici o relevanta în cadrul operatiunii de comparare a titlurilor, atunci când pârâtul a cumparat de la un non-proprietar, deoarece posesia de buna credinta nu valoreaza titlu de proprietate în materie imobiliara. În acelasi sens, CEDO a stabilit ca vânzarea de catre stat a bunului altuia catre un tert de buna credinta reprezinta o privare contrara art. 1 din Protocolul aditional nr. 1 la Conventie.

Pentru a admite actiunea reclamantilor instanta a retinut ca acestia sunt succesorii legali ai defunctilor I.M. si I.S., D.D. si D.V. în calitate de nepoti de fiica (dupa defuncta D.R., decedata la 7 aprilie 1999), iar S.A. calitate de fiica.

Prin actul de vânzare încheiat la data de 9 noiembrie 1923 defunctii I.M. si I.S. au dobândit de la C.M. si C.N. imobilul situat în mun. Roman , str. C., compus din casa de locuit, anexe gospodaresti si teren aferent acestora. În cuprinsul contractului nu se indica suprafata de teren a carei proprietate se transmite, însa sunt precizate vecinatatile.

Prin aplicarea Decretului nr. 92/1950 regimul comunist preia de la proprietarii I.M. si I.S. imobilul sus-mentionat, dându-l în administrarea întreprinderii de gospodarire comunala si locativa din mun. Roman. Aceasta administreaza bunul în perioada comunista încheind contracte de închiriere prin dezmembrarea acestuia în doua unitati locative distincte. Contractele de închiriere se perpetueaza si dupa caderea regimului comunist, inclusiv dupa adoptarea Legii nr. 112/1995 privind retrocedarea catre fostii proprietari a unor imobile cu afectatiunea de locuinte preluate de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

Prin contractul de vânzare – cumparare nr. 148 din 4 decembrie 1997 R.A. GOSCOM Roman, regie autonoma având ca obiect de activitate, între altele, administrarea fondului locativ din domeniul privat al unitatii administrativ – teritoriale, înstraineaza catre pârâtii T.D. si T.E. o parte din imobilul situat în mun. Roman, str. C., respectiv 3 camere si dependinte, în suprafata utila de 98,96 mp, o anexa gospodareasca cu destinatia magazie, în suprafata de 31,67 mp si împrejmuiri în lungime de 10 m. Suprafata de 170 mp, teren aferent locuintei, s-a atribuit în proprietate cumparatorilor prin acelasi contract, facându-se trimitere la dispozitiile art. 32 alin. 2 din Legea nr. 18/1991.

Prin contractul de închiriere nr. 12800 din 24 august 1999 pârâtul T.D. dobândeste de la Primaria mun. Roman folosinta suprafetei de 87 mp, teren situat în mun. Roman, str. C., aflat în domeniul privat al municipiului. În consecinta, în temeiul celor doua contracte, pârâtii T.D. si T.E. obtin posesia suprafetei de 257 mp, teren aferent constructiei.

Prin contractul de vânzare – cumparare nr. 194 din 21 iunie 1999 aceeasi unitate de administrare a fondului locativ (între timp reorganizata din punct de vedere juridic în S.C. GOSCOM S.A.) înstraineaza catre sotii V.I. si V.M. cealalta parte din imobil, respectiv suprafata locativa de 60,90 mp (2 camere si dependinte), o anexa gospodareasca cu destinatia magazie (în suprafata de 14,25 mp) si împrejmuiri cu lungimea de 6,20 m. De asemenea, se atribuie în proprietate cumparatorilor suprafata de 110 mp, teren aferent locuintei si anexelor, de aceasta data facându-se trimitere la prevederile art. 33 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995. În urma decesului pârâtului V.I. la 1 ianuarie 2008 imobilul compus din teren si constructie s-a transmis prin succesiune mostenitorilor legali I.M. (sotie supravietuitoare) si V.L.L. (fiica). Cea dintâi justifica vocatia de proprietar atât în temeiul succesiunii, cât si ca efect al sistarii comunitatii matrimoniale de bunuri.

În titlul ambelor contracte de vânzare – cumparare s-a facut mentiunea ca au fost încheiate în conditiile Legii nr. 112/1995.

Cu ocazia masuratorilor realizate de expertul judiciar în specialitatea topometrie a rezultat ca suprafetele efectiv stapânite de pârâti sunt mai mari decât cele care au format obiectul celor doua contracte de vânzare – cumparare. Astfel, pârâtii T.D. si T.E. stapânesc efectiv suprafata totala de teren de 508 mp, compusa din suprafata închiriata de la Primaria mun. Roman (87 mp), suprafata ocupata de constructie (140 mp) si suprafata atribuita în proprietate (281 mp). Tot astfel, pârâtele I.M. si V.L.L. detin efectiv suprafata de 324,40 mp, compusa din suprafata atribuita în proprietate (242 mp) si suprafata ocupata de constructie (82,40 mp).

În ceea ce priveste caracterul ilicit al procedurii de nationalizare, instanta a retinut urmatoarele:

Statul a intrat în posesia imobilului compus din locuinta si teren aferent în conditiile Decretului nr. 92/1950. Este de observat, înainte de toate, ca acest Decret contravenea dispozitiilor constitutionale în vigoare la momentul respectiv. Astfel, potrivit art. 8 din Constitutia din anul 1948 proprietatea particulara si dreptul de mostenire sunt recunoscute si garantate prin lege, iar proprietatea particulara, agonisita prin munca si economisire, se bucura de o protectie speciala. Aceasta exclude, de plano, adoptarea unor masuri de nationalizare în absenta platii unei despagubiri rezonabile. Art. 10 din Constitutie statueaza, totusi, ca pot fi facute exproprieri pentru cauza de utilitate publica pe baza unei legi si cu o dreapta despagubire stabilita de justitie (ceea ce nu a fost cazul în speta). De asemenea, potrivit art. 17 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului, adoptata de Adunarea Generala a Organizatiei Natiunilor Unite la 10 decembrie 1948, orice persoana are dreptul la proprietate, atât singura, cât si în asociatie cu altii, nimeni neputând fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa. În acelasi timp, Decretul nr. 92/1950 contravine Codului civil, în conditiile în care art. 481 stipuleaza ca nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afara numai pentru cauza de utilitate publica si primind o dreapta si prealabila despagubire.

Toate aceste dispozitii confirma, în afara oricarui echivoc, caracterul profund ilegal, inechitabil si abuziv al nationalizarii. Consecinta plasarii nationalizarii în afara cadrului constitutional si legal consta în ineficienta preluarii de catre stat a bunului care a format, în concret, obiectul aplicarii prevederilor Decretului nr. 92/1950. Ca atare, se va aprecia fara greseala ca nationalizarea nu si-a produs efectul juridic în scopul caruia a fost edictat decretul incriminat, respectiv trecerea bunului în proprietatea statului. Drept urmare, bunul nu a iesit niciodata din patrimoniul proprietarului deposedat abuziv, acesta pierzând doar posesiunea lucrului.

În atari conditii, trebuie considerat ca statul a preluat doar în fapt bunul, fara vreun titlu, si ca posesia sa nu se fondeaza pe un astfel de titlu, având în realitate consistenta juridica doar a unei detentii precare. Neavând niciodata calitatea de proprietar, statul nu poate înstraina dreptul de proprietate, asa încât o eventuala vânzare a bunului este în mod evident lipsita de cauza juridica.

Mai mult, în situatia de speta nationalizarea a contravenit însesi prevederilor art. 2 din Decretul nr. 92/1950, potrivit carora nu intra în prevederile decretului de fata si nu se nationalizeaza imobilele proprietatea muncitorilor, functionarilor, micilor meseriasi, intelectualilor profesionisti si pensionarilor. La data nationalizarii defunctul I.M. era încadrat în munca în functia de paznic de noapte, iar defuncta I.S. era casnica.

Conventiile încheiate de stat cu tertii sub-dobânditori sunt lipsite de finalitatea cea mai importanta a contractului de vânzare – cumparare, respectiv efectul translativ de proprietate. Pârâtii au dobândit bunul de la un non dominus si, drept urmare, li s-a transmis doar posesia de facto (corpus). De altfel, pârâtii nu se pot apara nici invocând în mod direct efectele dispozitiilor Legii nr. 112/1995, atât timp cât aceasta a reglementat si permis vânzarea catre chiriasi a imobilelor preluate de stat cu titlu. În considerarea celor ce preced, referitoare la lipsa oricarui titlu al statului, vânzarea nu se putea realiza valabil în conditiile Legii nr. 112/1995.

Nelegalitatea unei atari înstrainari a fost confirmata în mod constant în jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului, silogismul utilizat de instanta europeana pornind de la premisa caracterului ilegal a actului pe care se fondeaza titlul statului. Art. 1 din Protocolul aditional nr. 1 la Conventia Europeana a Drepturilor Omului statueaza ca orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publica si în conditiile prevazute de lege si de principiile generale ale dreptului international. Chiar daca momentul preluarii imobilului de catre stat se plaseaza anterior adoptarii Conventiei, privarea continua de proprietate a reclamantilor, incidenta si dupa ratificarea de România a Conventiei prin Legea nr. 30/1994, conduce la concluzia ca ratione temporis prevederile Conventiei sunt aplicabile cazului de fata. Drept urmare, legalitatea transferului proprietatii imobilului catre tertii sub-dobânditori se va analiza si prin prisma prevederilor Conventiei si a jurisprudentei Curtii.

Curtea a apreciat, astfel, ca vânzarea de catre stat a bunului altuia catre terti chiar de buna credinta, combinata cu lipsa totala a vreunei despagubiri fata de proprietarul deposedat abuziv, reprezinta o privare de proprietate contrara art. 1 din Protocolul aditional nr. 1. Privarea în continuare de proprietate reprezinta, astfel, o ingerinta nejustificata în exercitarea acestui drept pentru ca supune proprietarul deposedat unei sarcini exorbitante, în privinta careia nu subzista o justificare rezonabila. Cazuistica instantei europene în cauzele împotriva României cu privire la acest aspect este deosebit de bogata (spre exemplu hotarârile Ungureanu si Ungureanu, Androne, Tovaru, Sebastian Taub, Barcanescu, Davidescu, Porteanu, Todorescu etc., invocate si de reclamanti, sau, mai nou, Hollitzer).

Pentru considerentele ce preced instanta a concluzionat ca imobilul nu a iesit niciodata din patrimoniul defunctilor I.M. si I.S., iar prin succesiune dreptul de proprietate s-a transmis reclamantilor.

Cu privire la admisibilitatea actiunii în revendicare imobiliara, instanta a retinut urmatoarele:

În mod constant si unanim s-a retinut în doctrina si jurisprudenta instantelor nationale ca actiunea în revendicare reprezinta un instrument juridic pus la îndemâna proprietarilor care au pierdut posesiunea bunului si prin intermediul caruia aceasta este reclamata de la posesorul neproprietar. Aceasta presupune, înainte de toate, stabilirea a doua premise: daca reclamantii au calitatea de proprietari ai imobilului si respectiv, daca pârâtii posesori opun sau nu un titlu.

Fata de cele expuse anterior în legatura cu caracterul abuziv si ilegal al nationalizarii , instanta apreciaza ca defunctii I.M. si I.S., iar apoi succesorii legali ai acestora (în persoana reclamantilor), nu au pierdut niciodata dreptul de proprietate. Acesta nu a iesit din patrimoniul defunctilor ca efect al nationalizari , asa încât s-a transmis prin succesiune reclamantilor.

Pârâtii, în schimb, invoca buna lor credinta la încheierea contractelor de vânzare – cumparare cu statul. Fara a fi imperios necesar a se stabili buna sau reaua credinta a sub-dobânditorilor la încheierea contractului (prin examinarea diligentelor depuse de acestia anterior perfectarii vânzarii, în scopul determinarii situatiei juridice reale a imobilului), instanta va considera ca cele doua contracte invocate de pârâti reprezinta un titlu. Drept urmare, este necesar a se stabili care din titlurile pe care partile si le opun este mai bine caracterizat si urmeaza a avea prevalenta.

Instanta a analizat comparativ titlul reclamantilor (care au dobândit dreptul de proprietate prin succesiune, iar autorii lor prin cumparare în anul 1923) si cele ale pârâtilor (care, de buna credinta fiind, au cumparat imobilul de la un non-dominus). Înalta Curte de Casatie si Justitie, prin Decizia nr. 5/2000 într-un recurs în interesul legii, a apreciat ca fostii proprietari pot uza de actiunea în revendicare de drept comun pentru a reclama în instanta încalcarea în orice mod a dreptului lor de proprietate asupra unui imobil cu destinatia de locuinta si ca persoanele care apreciaza ca în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 au fost deposedate abuziv de proprietatile lor pot cere pe calea actiunii în revendicare recunoasterea dreptului lor de proprietate asupra acestor bunuri. Buna credinta a sub-dobânditorului nu acopera viciul titlului provenit de la un non-proprietar, statul neputând transmite un drept pe care nu-l avea, astfel ca titlul succesorilor fostilor proprietari deposedati este preferabil.

Posesia de buna credinta a pârâtilor asupra imobilului nu poate valora titlu de proprietate decât în situatia când nici una din parti nu opune un titlu, ceea ce nu este cazul în speta.

În consecinta, compararea titlurilor partilor a permis a se concluziona ca titlul reclamantilor este mai bine caracterizat (fiind, de altfel, preferabil si din perspectiva temporala) în raport cu titlurile pârâtilor, în virtutea adagiului nemo plus iuris ad alium transferre potest, quam ipse habet.

Prin raportarea actiunii în revendicare la prevederile Legii nr. 10/2001 actiunea în revendicare nu poate fi considerata inadmisibila. Referitor la imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, este de observat ca normele legale în conflict, respectiv Codul civil si Legea nr. 10/2001, vizeaza situatii juridice nascute sub imperiul legii vechi, durabile însa în timp prin efectele lor juridice, generate de ineficacitatea actelor de preluare. Anterior intrarii în vigoare a Legii nr. 10/2001 aplicarea principiului restitutio in integrum, ca efect al ineficacitatii actelor de preluare, a fost guvernata de prevederile dreptului comun în materia revendicarii, respectiv dispozitiile art. 480 si 481 Cod civil. Pârâtii Municipiul Roman, I.M. si V.L.L. au facut vorbire în întâmpinarile lor de faptul ca Legea nr. 10/2001, ca lege noua, ar suprima practic actiunea dreptului comun în cazul ineficacitatii actelor de preluare la care se refera si, fara a elimina accesul la justitie, perfectioneaza sistemul reparator, iar prin norme speciale îl subordoneaza controlului judecatoresc. În acelasi context s-a afirmat ca prin legea noua sunt reglementate toate cazurile de preluare abuziva a imobilelor în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 ce intra sub incidenta acestui act normativ, indiferent daca preluarea s-a facut cu sau fara titlu valabil, fiind vizata inclusiv restituirea acelor imobile a caror situatie juridica si-ar fi putut gasi dezlegarea, pâna la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, printr-o actiune în revendicare întemeiata pe dispozitiile art. 480 Cod civil. Sustinerile pârâtelor I.M. si V.L.L. (care reiau, practic, motivarea recursului în interesul legii) par a fi sprijinite legal si prin dispozitiile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publica si regimul juridic al acesteia, acesta fiind motivul pentru care s-a apreciat ca dupa intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 actiunea în revendicare întemeiata pe dreptul comun nu ar mai fi admisibila, persoanele îndreptatite fiind tinute a urma procedura stabilita de legea speciala, care conditioneaza restituirea de parcurgerea unei proceduri administrative prealabile. Prin Decizia nr. 307/2005 a Curtii Constitutionale s-a apreciat, însa, ca art. 20-24 din Legea nr. 10/2001 stabilesc obligativitatea procedurii administrative prealabile a notificarii pentru obtinerea reparatiilor în natura sau prin echivalent, dar nicidecum nu instituie o jurisdictie speciala administrativa, cum gresit se sustine prin întâmpinare.

Aceste aparari sunt înlaturate, însa, de jurisprudenta relevanta a Curtii Europene a Drepturilor Omului în cauzele împotriva României, prin care s-a statuat în mod constant ca statul are obligatia de a adopta toate masurile pentru a oferi protectia dreptului de proprietate si ca actiunea în revendicare reprezinta mijlocul cel mai larg si adecvat de protectie a acestuia. Astfel în cauza Strain împotriva României s-a considerat ca vânzarea de catre stat a unui bun al altuia catre terti de buna credinta, chiar daca aceasta este anterioara confirmarii în justitie de o maniera definitiva a dreptului de proprietate al altuia, combinata cu absenta totala a oricarei despagubiri constituie o privare de proprietate contrara art. 1 din Protocolul aditional nr. 1. Se poate aprecia în mod just ca statul a eludat obligatia sa pozitiva de a reactiona în timp util si cu coerenta în fata unei chestiuni de interes general, asa cum o constituie restituirea proprietatilor preluate abuziv de regimul comunist. Incertitudinea juridica astfel creata s-a repercutat asupra fostilor proprietari, care, astfel, s-au vazut în imposibilitatea de a-si recupera bunul, cu toate ca nimeni nu le contesta dreptul de proprietate la data nationalizarii. Vânzarea operata de catre stat în baza Legii nr. 112/1995 îi împiedica pe reclamanti sa se bucure de dreptul lor de proprietate, cu atât mai mult cu cât este combinata cu absenta oricarei despagubiri. În plus, excluderea actiunii în revendicare referitoare la imobile preluate abuziv de stat în timpul regimului comunist din sfera competentei instantelor judecatoresti este, în sine, contrara dreptului de acces la justitie, astfel cum este consacrat de art. 6 alin. 1 din Conventie. Aceste consideratii au fost reluate de Curte în cauzele Jujescu, Brazda si Malita, Cornelia Eufrosina Radu, Horia Jean Ionescu, Iacob, Ionescu si Mihaila etc.

O singura concluzie transpare cu elocventa din aceste consideratii , respectiv cea ca respingerea ca inadmisibila a actiunii în revendicare cu singura motivare ca Legea nr. 10/2001 ar institui o procedura derogatorie pentru restituirea în natura sau prin echivalent a bunului (respingere care ar determina partea sa deschida o noua procedura, cu finalitate incerta) reprezinta o abatere grava de la obligatia de respectare si garantare a drepturilor conferite de art. 6 alin. 1 din Conventie si art. 1 din Protocolul aditional nr. 1. Din acest considerent , instanta a solutionat prezenta cauza potrivit dreptului comun, considerând actiunea în revendicare admisibila.

Etichete:

Descopera Primul Stagiu
Zonia.ro