404 www.juspedia.ro | Law article directory
Top

Actiune în revendicare formulata în temeiul art. 480 Cod civil dupa intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Inadmisibilitate.

Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat, în egala masura, ca simpla pretentie vizând restituirea unui imobil preluat de stat nu prezuma si nici nu echivaleaza cu existenta unui bun actual ori a unei sperante legitime, Conventia vizând protejarea drepturilor ,,concrete si efective’’ (cauza Paduraru c. României, 2005).

Dupa intrarea în vigoare a Legii 10/2001, norma generala nu mai poate fi invocata decât daca se încalca partii un drept recunoscut anterior intrarii în vigoare a legii noi, aflat sub protectia art. 1 din Protocolul I la CEDO ca fiind ,,concret si efectiv’’, iar în cauza, faptul ca bunul se afla în posesia unor entitati publice nu are nici o relevanta, câta vreme nu s-a dovedit ca partea mai beneficia de un bun sau cel putin de o speranta legitima la data promovarii actiunii în revendicare.

Prin decizia civila nr. 590/27.11.2009 pronuntata de Tribunalul Constanta a fost admis apelul formulat de apelanta pârâta C.N. ,,CFR’’ S.A. BUCURESTI împotriva sentintei civile nr. 21191/25.11.2008 a Judecatoriei Constanta, fiind schimbata în parte hotarârea atacata si respinsa ca nefondata cererea reclamantei S.G.D. de obligare a acestei pârâte la plata cheltuielilor de judecata.

A fost respins ca nefondat apelul formulat de apelantul pârât STATUL ROMÂN prin Ministerul Economiei si Finantelor reprezentat de DGFP Constanta, împotriva aceleiasi hotarâri, fiind mentinute celelalte dispozitii ale sentintei apelate. Apelantul Statul român a fost obligat la plata cheltuielilor de judecata în apel, catre CN CF S.A., în cuantum de 700,30 lei, fiind însa respinsa cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecata în aceasta faza procesuala.

Pentru a pronunta aceasta solutie, tribunalul a avut în vedere ca prin sentinta civila nr. 21191/25.11.2008 pronuntata de Judecatoria Constanta:

– s-a respins exceptia lipsei calitatii procesuale active a reclamantei, invocata de pârâta CN CF-CFR S.A.;

– s-a respins exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a pârâtilor Consiliul Judetean Constanta, Orasul Eforie prin Primar, Consiliul Local al Orasului Eforie si CN CF ,,CFR’’ S.A., Statul Român prin Ministerul Economiei si Finantelor, invocata de fiecare dintre acestia;

– s-a admis actiunea subsidiara, formulata de reclamanta S.G.D., în contradictoriu cu pârâtii CONSILIUL JUDETEAN CONSTANTA, ORASUL EFORIE PRIN PRIMAR, CONSILIUL LOCAL EFORIE, CN CF CFR S.A. si STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANTELOR prin DGFP CONSTANTA;

– a fost obligat pârâtul Statul Român prin MEF, reprezentat procesual prin D.G.F.P. Constanta, la plata catre reclamanta a sumei de 335.118 lei cu titlu de despagubiri – contravaloarea imobilului revendicat de reclamanta, respectiv, teren în suprafata de 300 mp reprezentând lotul 956 din parcelarea Tuzla-Techirghiol;

– au fost obligati pârâtii catre reclamanta la plata sumei de 3.200 lei cu titlu de cheltuieli de judecata.

S-a avut în vedere ca instanta de fond a apreciat, în baza materialului probator administrat în cauza, ca reclamanta este mostenitor – legatar cu titlu universal – al defunctei P.E. (dec. la data de 08.10.2002), conform certificatului de legatar nr.110/07.11.2002 emis de BNP „N”, Bucuresti. Potrivit actului de vânzare-cumparare nr.3512/05.12.1946, P.E. a cumparat de la N.P. locul de casa nr.956 de pe Planul parcelar al Ministerului Agriculturii si Domeniilor al mosiei Tuzla-Techirghiol, pendinte de orasul Carmen Sylva (actual, Eforie Sud) în suprafata de 300 mp, teren dobândit de vânzator prin cumparare de la Ministerul Agriculturii si Domeniilor în baza titlului de proprietate nr.491/05.09.1926.

Faptul ca în certificatul de legatar nu se enumera printre bunuri si imobilul teren în suprafata de 300 mp situat în Eforie Sud, parcela 956 din planul parcelar Tuzla-Techirghiol nu denota ca acesta nu se afla în patrimoniul defunctei la data decesului. Existenta acestui imobil în patrimoniu s-a considerat a fi dovedita cu actul de vânzare-cumparare mentionat mai sus, iar faptul ca imobilul nu se afla în posesia defunctei la data decesului nu afecteaza succesiunea, actiunea în revendicare având tocmai scopul readucerii imobilului în posesie.

În privinta situatiei de fapt actuale a imobilului, instanta de fond si-a însusit continutul si concluziile raportului de expertiza tehnica efectuat în cauza si care atesta ca terenul în litigiu este traversat de calea ferata, bun definit prin lege ca apartinând domeniului public; astfel, art.10 din Anexa 1 a Legii nr.213/1998 stipuleaza: „Domeniul public al statului este alcatuit din urmatoarele bunuri: … infrastructura cailor ferate, inclusiv tunelele si lucrarile de arta.”

Au fost înlaturate apararile pârâtului Statul român legate de lipsa oricarei responsabilitati pentru institutiile care au personalitate juridica; Statul Român este reprezentat de Ministerul Transporturilor, caruia i-a concesionat bunurile proprietate publica ori privata a statului din domeniul transporturilor, conform H.G. nr.367/18.04.2007, art.2, pct.28.

Din concluziile raportului de expertiza a rezultat ca lotul 956 din Planul de parcelare Tuzla-Techirghiol se afla situat la 723 m nord de str. V.C. din Eforie Sud, adiacent la Vest de DN 39 pe actualul amplasament al caii ferate Constanta-Eforie, delimitat în plansa A la raport prin punctele ABCD, identificare realizata prin suprapunerea planului cadastral din 1926 cu cel din 1980 si ridicare topocadastrala la fata locului.

Întrucât imobilul este traversat de linia de cale ferata, bun ce apartine domeniului public de interes national, iar dovada exproprierii terenului sau a preluarii lui într-o alta modalitate nu a fost facuta nici de pârâtul Statul român si nici de pârâta CNCF ,,CFR’’ S.A., instanta de fond a retinut ca reclamanta este îndrituita sa pretinda, în temeiul art. 481 Cod civil, o despagubire echivalenta cu contravaloarea terenului de care a fost deposedata si stabilita prin expertiza tehnica judiciara la suma de 335.118 lei.

Tribunalul, sesizat fiind în calea de atac inclusiv cu chestiunea admisibilitatii unei actiuni în revendicare dupa intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 pentru imobilele preluate abuziv de statul român, a apreciat ca accesul liber la justitie este reglementat prin disp. art. 21 din Constitutie, text ce prevede ca orice persoana se poate adresa justitiei pentru apararea drepturilor, a libertatilor si intereselor sale legitime, nici o lege neputând îngradi exercitarea acestui drept.

Ca prin aparitia Legii 10/2001 s-a instituit o procedura speciala de restituire a imobilelor preluate abuziv de catre stat, de imediata aplicare, dar care nu poate îngradi accesul la justitie al persoanelor care au înteles sa nu uzeze de dispozitiile acestei legi speciale. A interpreta altfel ar echivala cu încalcarea art. 21 din Constitutie si art. 13 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului care dispune ca orice persoana ale carei drepturi si libertati recunoscute de prezenta conventie au fost încalcate, are dreptul sa se adreseze efectiv unei instante nationale.

Decizia nr. 33/09.06.2008 pronuntata de Înalta Curte de Casatie si Justitie este aplicabila litigiilor în curs de judecata, precum si celor care se vor înregistra. Prin aceasta decizie nu s-a statuat ca actiunea în revendicare întemeiata pe dreptul comun este inadmisibila, ci ca se va acorda prioritate Conventiei în cadrul actiunii în revendicare întemeiata pe dreptul comun, în cazul în care exista neconcordante între legea speciala si Conventie. Aceste dispozitii sunt interpretate în sensul ca, ori de câte ori persoanele care au fost deposedate abuziv de stat de proprietatea acestora nu au urmat procedura reglementata de Legea 10/2001, pot solicita restituirea bunului preluat abuziv pe calea actiunii în revendicare întemeiata pe dreptul comun, cu conditia de a nu aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securitatii raporturilor juridice.

Chiar daca Statul Român nu este posesorul imobilului revendicat, el este cel care a preluat în mod abuziv proprietatea reclamantei, din aceasta perspectiva având obligatia de a repara prejudiciul suferit ca urmare a privarii de dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, obligatie ce-i confera calitate procesuala pasiva în cauza. Or, actiunea reclamantei este întemeiata pe dreptul comun si în conditiile imposibilitatii restituirii imobilului în natura se impune restituirea în echivalent, reprezentând valoarea de circulatie a imobilului.

Nu se poate aprecia ca prin restituirea în echivalent a imobilului se excede obiectului cererii deduse judecatii, întrucât acest lucru este o modalitate de solutionare a cererii în revendicare, cu respectarea Conventiei Europene a Drepturilor Omului si a jurisprudentei CEDO.

Sub aspectul criticilor aduse solutiei primei instante de apelanta pârâta CNCF ,,CFR’’ S.A., s-a retinut ca potrivit art. 274 alin. 1 Cod procedura civila, partea care cade în pretentii va fi obligata, la cerere, sa plateasca cheltuielile de judecata. A cadea în pretentii înseamna a pierde procesul. La baza obligatiei de restituire a cheltuielilor de judecata, deci temeiul juridic al restituirii, se afla culpa procesuala dedusa din expresia „partea care cade în pretentii”. Or, conform dispozitivului sentintei civile apelate, în sarcina pârâtei CNCF ,,CFR’’ S.A. nu s-a instituit vreo obligatie, astfel ca nu este îndeplinita conditia de ,,a cadea în pretentii’’, fapt pentru care cererea privind obligarea acestei parti la plata cheltuielilor de judecata trebuie respinsa.

Împotriva acestei solutii în apel a declarat recurs, în termen legal, STATUL ROMÂN prin Ministerul Finantelor, reprezentat de DGFP Constanta, care a solicitat reformarea hotarârii atacate si respingerea actiunii reclamantei S.G.D.

Recurentul pârât a reiterat exceptia inadmisibilitatii actiunii prin prisma dispozitiilor art. 6 al. 2 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publica si regimul juridic al acesteia, aratând ca pentru restituirea imobilelor preluate abuziv de stat s-a prevazut o procedura speciala, pusa în practica odata cu aparitia Legii nr. 10/2001, pentru care s-a stabilit de catre legiuitor caracterul obligatoriu si valorificarea dreptului într-un termen stabilit riguros prin lege.

S-a mentionat ca, pentru a se evita starea de incertitudine legata de situatia juridica a imobilelor care cad sub incidenta legii speciale, s-a prevazut obligatia notificarii detinatorului actual, sanctiunea nerespectarii acestei obligatii constând – conform art. 22 al. 5 din Legea nr. 10/2001 – în pierderea dreptului de a cere în justitie masuri reparatorii în natura sau prin echivalent.

Recurentul a sustinut ca prin aceste prevederi legale nu a fost adusa o încalcare normei constitutionale privitoare la liberul acces la justitie, Curtea Europeana a Drepturilor Omului recunoscând în jurisprudenta sa ca ,,dreptul de acces la tribunale nu este unul absolut’’, existând ,,posibilitatea limitarilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu continutul oricarui drept’’ (cauza Golder contra regatului Unit).

S-a facut trimitere la solutiile Curtii Constitutionale privitoare la conformitatea cu legea fundamentala a textului art. 22 al. 1 din Legea nr. 10/2001, cât si la decizia recenta pronuntata de Sectiile Unite ale Î.C.C.J. la 09.06.2008, în recursul în interesul legii pe problema admisibilitatii actiunii în revendicare dupa intrarea în vigoare a legii speciale, apreciindu-se totodata ca acordarea de masuri reparatorii nu se poate realiza în afara procedurii si reglementarilor date de Legea nr. 10/2001 si de Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

A fost evocata din nou exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a Statului, în considerarea faptului ca în prezent bunul se afla în proprietatea publica si în administrarea unei companii nationale, cu personalitate juridica si patrimoniu proprii, CN Cai Ferate ,,CFR’’ S.A. fiind înfiintata prin H.G. nr. 581/1998.

Prin întâmpinare, intimata reclamanta a solicitat respingerea recursului, exceptia inadmisibilitatii actiunii fiind corect solutionata înca de la termenul din 12.12.2006, solutia fiind mentinuta în apel.

Intimata reclamanta a aratat ca art. 480 Cod civil nu a fost abrogat prin intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar norma art. 21 al. 5 din legea speciala nu exclude aplicabilitatea Codului civil.

Analizând criticile de nelegalitate fondate pe disp. art. 304 pct. 9 cod proc. civila (,,când hotarârea pronuntata este lipsita de temei legal ori a fost data cu încalcarea sau aplicarea gresita a legii’’), Curtea va retine ca acestea sunt întemeiate, pentru urmatoarele considerente:

Este indubitabil faptul ca reclamanta S.G.D. a sesizat instanta de judecata, prin actiunea înregistrata la 19.12.2005, cu o cerere fondata pe dispozitiile art. 480 si 481 cod civil, invocând dreptul sau de proprietate asupra imobilului – lot 956 din Planul de parcelare ,,Tuzla-Techirghiol’’ în suprafata de 300 mp situat pe raza Orasului Eforie Sud, jud. Constanta, ca fiind preluat abuziv de catre stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

În doctrina juridica româneasca este unanim admis faptul ca, pentru a se stabili care sunt normele operante în speta, trebuie facuta mai întâi trimiterea la principiul care guverneaza concursul dintre legea generala si cea speciala. Astfel, generalia specialibus derogant este pe deplin incident în cazul concursului dintre norme care au acelasi obiect de reglementare, cum este cazul prevederilor art. 480 Cod civil (norma generala în materie de revendicare) si a celor din Legea nr. 10/2001 (norma speciala în materie de restituire a imobilelor preluate abuziv de stat în perioada enuntata).

Aceasta chestiune a fost transata si prin decizia nr. 33/9.06.2008 a Înaltei Curti de Casatie si Justitie – Sectiile Unite (pct. I), statuându-se ca aplicarea acestui principiu de drept – recunoscut si în alte sisteme juridice si invocat de însasi Curtea Europeana a Drepturilor Omului, în jurisprudenta – exclude ca, dupa intrarea în vigoare a prevederilor Legii nr. 10/2001, sa mai poata fi fundamentat vreun demers în instanta pentru imobilele preluate de statul român cu sau fara titlu în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, pe norma de drept comun instituita prin art.480 Cod civil.

Ca lege speciala, Legea nr. 10/2001 se impune pe principiul aplicarii imediate a normei noi, tuturor situatiilor juridice privitoare la aceste imobile, pentru care nu a fost initiata – anterior intrarii legii speciale în vigoare – procedura de drept comun si continuata ulterior acestui moment.

Decizia Sectiilor Unite a remarcat faptul ca în acest domeniu exista o juxtapunere în planul câmpului de reglementare al actelor normative si ca din acest punct de vedere, persoanele carora le sunt aplicabile dispozitiile Legii nr. 10/2001 au avut asigurat prin lege dreptul de optiune între calea prevazuta de acest act normativ (cu parasirea dreptului comun în materia revendicarii) sau continuarea actiunii în revendicare initiate anterior intrarii în vigoare a legii speciale – art. 47 alin. 1 din Legea nr. 10/2001.

Î.C.C.J. a aratat, totodata, ca aceasta solutie vine în continuarea fireasca a jurisprudentei instantei supreme, care a decis asupra situatiilor de posibil conflict în timp al aplicarii legilor – în acest sens pronuntându-se si decizia nr. LIII din 4.06.2007 privitoare la incidenta art. 35 din Legea nr. 33/1994 cu cele ale Legii nr. 10/2001.

În cauza, actiunea în revendicare având ca obiect material un imobil preluat de stat din patrimoniul autoarei reclamantei – si care cade sub incidenta dispozitiilor art. 2 lit. h din Legea nr. 10/2001 r. – a fost promovata în anul 2005, deci, ulterior intrarii în vigoare a prevederilor legii speciale (14.02.2001).

Împrejurarea invocata de intimata reclamanta, legata de existenta unor mecanisme procedurale diferite în cazul reglementat de art. 480 Cod civil si cel al art. 21 si urm. din Legea nr. 10/2001, care nu se pot confunda si care vizeaza – în cazul revendicarii – compararea titlurilor exhibate de parti si a originii acestora, nu poate fi retinuta în masura în care principiul generalia specialibus derogant este completat în plan procesual de cel exprimat de adagiul alea una acta via, partea fiind obligata sa aleaga un singur demers în justitie pentru obtinerea satisfactiei dreptului pretins.

Desi este real ca art. 480 Cod civil nu a fost abrogat odata cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 (actiunea în revendicare fiind de principiu admisibila ca mijloc procesual pus la îndemâna celui ce se pretinde titularul dreptului de proprietate), nu se poate nici sustine ca se încalca accesul la justitie în situatia în care judecatorul constata incidenta unei norme speciale la momentul intentarii procesului si care înlatura aplicarea normei anterioare, cu caracter general ori special, operante pâna la data aparitiei noii reglementari.

A considera ca dupa intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 orice actiune în revendicare este admisibila, pentru ca în caz contrar s-ar încalca principiul liberului acces la justitie prevazut de art. 21 din Constitutia României si art. 6 din CEDO, echivaleaza cu o eronata interpretare a principiilor de drept, dar si a jurisprudentei instantei supreme si a Curtii Europene a Drepturilor Omului, care au admis necesitatea implementarii unor limitari implicit admise în exercitiul dreptului de acces la o instanta. Astfel, într-o cauza intentata împotriva Cehiei, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a apreciat ca nu se poate reprosa instantei nationale ca a acordat prevalenta legii speciale de restituire fata de dispozitiile generale ale Codului civil, chiar daca petitionarul pretindea un drept de proprietate (Ivo Bartonek si Marcela Bartonkova c. Republicii Cehe, 15574/04 si 13803/05 din 3 iunie 2008).

Dezlegarea data în temeiul art. 329 al. 3 Cod proc. civila prin decizia nr. 33/2008 a Î.C.C.J. – Sectiile Unite exprima în realitate opinia ca intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu exclude formularea unei actiuni în revendicare pe dreptul comun pentru imobilele ce fac obiect de reglementare al legii speciale, în situatia în care se releva existenta unui ,,bun’’ în sensul Conventiei, ,,recunoscut anterior si supus protectiei art. 1 din Protocolul I al Conventie’’.

Din acest punct de vedere, sunt eronate si lipsite de fundament juridic considerentele instantei de apel conform cu care persoana care invoca deposedarea abuziva de catre stat si care nu a urmat procedura reglementata de Legea 10/2001, ar putea solicita restituirea bunului preluat pe calea actiunii în revendicare întemeiata pe dreptul comun chiar dupa intrarea în vigoare a noii legi, cu conditia de a nu aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securitatii raporturilor juridice, nefiind permisa încalcarea prin simpla vointa a petitionarului a principiilor de drept enuntate.

Astfel fiind, nici o persoana nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o actiune promovata ulterior datei de 14.02.2001 si fondata pe dreptul comun (art. 480 Cod civil ), pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, daca nu i-a fost recunoscut anterior un ,,bun’’ în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO, ori nu poate invoca existenta unei sperante legitime în legatura cu acesta.

Notiunea de ,,bun’’ nu are acceptiunea înteleasa de intimata reclamanta, anume, obiectul material al raportului litigios, ci se circumscrie sferei drepturilor recunoscute intimatei anterior intrarii în vigoare a Legii nr. 10/2001 – o hotarâre judecatoreasca de anulare a titlului statului ori de confirmare a modalitatii de preluare abuziva a imobilului, recunoasterea dreptului la plata unor despagubiri, neexecutate etc.

Or, pornind de la aceste premise de abordare, se va retine ca instanta de apel nu a dat o corecta dezlegare în drept spetei, apreciind fara fundament ca reclamanta – care nu s-a prevalat de un bun în contextul aratat – se încadreaza într-o situatie care permitea admiterea actiunii sale în revendicare, fondata pe simpla valorificare a unui titlu al antecesorului sau.

În egala masura, reclamanta nu avea ,,o speranta legitima’’ în legatura cu recunoasterea dreptului sau, câta vreme decizia nr. 33/2008 pronuntata în Sectiile Unite transeaza situatiile în care, dupa intrarea în vigoare a normei noi, actiunea în revendicare fondata pe disp. art. 480 cod civil mai poate justifica un demers în fata instantelor nationale pentru aceste imobile, asigurându-se, în contextul dat de art. 329 al. 3 cod proc. civila, premisele unei jurisprudente unitare în acest sens. CEDO a remarcat, totodata, anterior dezlegarii date prin decizia mentionata, ca instanta suprema are o solutie jurisprudentiala unitara si constanta în legatura cu inadmisibilitatea de principiu a actiunii în revendicare formulate ulterior aparitiei Legii nr. 10/2001 (cauza Paduraru c. României, 2005).

Tot Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat, în egala masura, ca simpla pretentie vizând restituirea unui imobil preluat de stat nu prezuma si nici nu echivaleaza cu existenta unui bun actual ori a unei sperante legitime, Conventia vizând protejarea drepturilor ,,concrete si efective’’ (cauza Paduraru c. României, 2005).

Conchizând, dupa intrarea în vigoare a Legii 10/2001, norma generala nu mai poate fi invocata decât daca se încalca partii un drept recunoscut anterior intrarii în vigoare a legii noi, aflat sub protectia art. 1 din Protocolul I la CEDO ca fiind ,,concret si efectiv’’, iar în cauza, faptul ca bunul se afla în posesia unor entitati publice nu are nici o relevanta câta vreme nu s-a dovedit ca partea mai beneficia de un bun sau cel putin de o speranta legitima la data promovarii actiunii în revendicare.

Fata de toate aceste considerente, în raport de dispozitiile art. 304 pct. 9 cod proc. civila, va fi admis recursul formulat de recurentul pârât, cu consecinta modificarii în parte a deciziei atacate, în sensul admiterii apelului Statului român, schimbarii în parte a sentintei apelate si respingerii actiunii formulate împotriva Statului, ca nefondata.

Vor fi mentinute celelalte dispozitii ale deciziei apelate.

Etichete:

Actiune in revendicare. Admisibilitate. Concurs intre actiunea in revendicare si legea speciala. Afirmarea unui ”bun” in sensul art. 1 din Protocolul Aditional nr.1 la Conventia Europeana a Depturilor Omului.

Se poate afirma, într-o analiza a situatiilor pe care Înalta Curte de Casatie si Justitie le-a avut în vedere în dezbaterea problemei concordantei dintre domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001 si Conventia Europeana a Drepturilor Omului, ca sunt supuse legii speciale, sub incidenta art. 2 alin. 1 lit. b, situatiile de confiscare a bunurilor ca masuri complimentare pentru infractiuni de natura politica ori de câte ori nu exista o hotarâre judecatoreasca de achitare si de înlaturare a masurii confiscarii, situatie în care trebuie analizate conditiile cerute prin pct. 2.1 din Normele metodologice de aplicare unitara a Legii nr. 10/2001. În celelalte situatii, când o asemenea hotarâre judecatoreasca exista, fostul proprietar are deja „un bun” în sensul art. 1 din Protocolul Aditional nr. 1 si poate folosi pentru redobândirea posesiei bunului inclusiv actiunile de drept comun, cum este actiunea în revendicare.

La 3 decembrie 2008 reclamantele R.M. si G.D. au solicitat instantei obligarea pârâtului Municipiul Constanta sa le lase în deplina proprietate si posesie terenul în suprafata de 2000 mp situat în Constanta, str. G.M. nr. 33.

În motivarea cererii reclamantele au aratat ca autorul lor, G.H., a dobândit în proprietate prin actul de vânzare-cumparare autentificat sub nr. 2881/29.10.1947, de la Statul Român, un imobil – constructie si teren în suprafata de 2400 mp.

Prin sentinta penala 185/16.07.1960 acesta a fost condamnat penal dispunându-se si confiscarea averii. Prin decizia 1366/30.05.1996 Curtea Suprema de Justitie a admis recursul în anulare, a casat sentinta penala 185 si a achitat pe inculpati, inclusiv pe autorul reclamantelor, G.H. si a înlaturat pedeapsa complimentara a confiscarii averii.

Arata reclamantele ca, urmare a anularii hotarârii judecatoresti de confiscare, pârâtul detine fara titlu imobilul si ca este obligat sa-l restituie celui în favoarea caruia opereaza prezumtia de proprietate.

Prin documentatia depusa de pârâtul Municipiul Constanta a fost adus la cunostinta instantei împrejurarea existentei notificarii de restituire nr. 26715/14.02.2008, cu referire la acelasi imobil.

Prin sentinta civila nr. 338/17.03.2009 Tribunalul Constanta a respins ca inadmisibila actiunea formulata de reclamante.

Pentru a pronunta aceasta sentinta, prima instanta a retinut ca domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost definit de art. 2 cuprinde absolut toate ipotezele în care un bun ar fi trecut în proprietatea statului în perioada de referinta si cum imobilul în litigiu face obiectul acestei legi, reclamantele trebuie sa urmeze procedura prevazuta de acest act normativ.

A mai retinut tribunalul ca, dupa intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, calea pentru valorificarea dreptului de proprietate nu mai este actiunea în revendicare, ci procedura prevazuta de acest act normativ, aceasta concluzie fiind în mod expres prevazuta si în art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 si ca ulterior datei de 14 februarie 2001, când a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001, ca lege noua, actiunea în revendicare a imobilelor la care se refera, nu mai este posibila.

Împotriva acestei sentinte au declarat apel reclamantele R.M. si G.D. aratând, în esenta, ca instanta de fond a considerat aplicabila în speta legea speciala, fara sa analizeze împrejurarea în care datele spetei se circumscriu Deciziei nr.33/2008 pronuntata de Înalta Curte de Casatie si Justitie în Sectiile Unite. Sustin apelantele ca, potrivit acestei decizii obligatorii, Legea nr. 10/2001 nu exclude în toate situatiile posibilitatea de a se recurge la actiunea în revendicare, iar speta de fata, prin elementele sale, scapa de sub domeniul de aplicare al legii speciale.

Arata apelantele ca, desi hotarârea de condamnare a autorului lor are în vedere o infractiune de natura politica, si ca pentru imobilul confiscat prin aceasta hotarâre se putea formula notificare potrivit art. 2 lit. b din Legea nr. 10/2001, se poate retine din motivarea deciziei de achitare pronuntata de Curtea Suprema de Justitie ca nu erau îndeplinite elementele constitutive ale infractiunii prev. de art. 209 pct.2 din vechiul Cod penal, conform interpretarii OUG nr.214/1999 si nu suntem în fata unei infractiuni politice.

Sustin de asemenea ca actiunea în revendicare este admisibila si pentru ca decizia pronuntata de Curtea Suprema de Justitie este anterioara aparitiei Legii nr. 10/2001, situatie în care entitatea detinatoare nu mai trebuia sa stabileasca, în aplicarea art. 2.1 din Norme, daca infractiunea pentru care s-a dispus condamnarea face parte din categoria infractiunilor politice.

Arata ca prin Decizia 33/2008 s-a stabilit ca Legea nr. 10/2001 nu exclude în toate situatiile posibilitatea de a recurge la actiunea în revendicare, o astfel de actiune putând a fi folosita atunci când reclamantul se poate prevala de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol aditional si trebuie sa i se asigure accesul la justitie. Precizeaza apelantele ca prin desfiintarea hotarârii judecatoresti de confiscare de catre Curtea Suprema de Justitie se confirma titlul reclamantelor, ca pârâtul nu poate invoca dobândirea în mod legal a acestui bun si ca prin admiterea cererii în revendicare securitatea circuitului civil nu este pusa în pericol, actiunea în revendicare fiind, prin aceasta interpretare, admisibila.

Examinând legalitatea si temeinicia sentintei pronuntate de Tribunalul Constanta în raport cu motivele invocate în apel de catre reclamante, instanta constata ca apelul este întemeiat pentru urmatoarele considerente:

De regula, Legea nr. 10/2001, ca lege speciala de reparatie, se aplica tuturor situatiilor în care se constata o preluare abuziva a imobilului, daca preluarea s-a facut în perioada de referinta a legii, respectiv 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

Aplicarea prioritara a acestei legi, în baza principiului „specialia generalibus derrogant”, nu exclude însa, în toate situatiile, posibilitatea de a se recurge la actiunea în revendicare, pentru ca, asa cum s-a statuat în mod obligatoriu prin Decizia nr.33 din 9 iunie 2008 pronuntata în Sectiile Unite ale Înaltei Curti de Casatie si Justitie, în cazul unui concurs între Legea nr. 10/2001 si aplicarea dreptului comun în materia revendicarii, ce are ca izvor Codul civil, instanta este datoare sa verifice daca, în situatia particulara suspusa analizei, aplicarea Legii nr. 10/2001 nu vine în conflict cu dispozitiile art. 1 alin. 1 din Primul Protocol aditional la Conventia Europeana a Drepturilor Omului, situatie care impune, conform art. 20 alin. 2 din Constitutia României, prioritatea normei din Conventie.

În speta, autorul reclamantelor, dl. G.H., a dobândit imobilul din Constanta, str. G.M. nr. 33, compus din teren în suprafata de 2400 mp prin cumparare de la Statul Român cu actul autentificat sub nr. 2881/29.10.1947. Bunul a fost preluat de Stat prin confiscare în baza sentintei penale nr. 185/16.07.1960, sentinta în temeiul careia proprietarul a fost condamnat pentru delictul de uneltire împotriva ordinii sociale. Masura confiscarii a fost pusa în executare prin emiterea Deciziei nr. 974/1960 prin care bunul a fost trecut în administrarea ILL Constanta, ulterior ICRAL Constanta (adresa nr. 51424/14.08.2008 a Primariei Constanta).

În anul 1996, urmare a recursului în anulare declarat de Procurorul General al României, autorul reclamantelor, dl. G.H., a fost achitat pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale prin Decizia nr. 1366/30.05.1996 pronuntata de Curtea Suprema de justitie, instanta suprema dispunând, prin aceeasi hotarâre, înlaturarea pedepsei complimentare a confiscarii averii.

Dupa pronuntarea hotarârii de achitare si de înlaturare a pedepsei complimentare a confiscarii averii, deci dupa anul 1996, este real ca succesorii autorului nu au promovat nici o actiune separata, fie de revendicare a bunurilor confiscate de la autorul lor, fie o cerere de întoarcere a executarii si ca numai în anul 2001, în temeiul Legii nr. 10/2001, o parte dintre succesibilii, respectiv dl. G.G. si dl. G.H., au încercat sa obtina retrocedarea bunului prin notificarea trimisa Primariei Constanta.

Expedierea notificarilor de catre o parte dintre mostenitorii proprietarului, care au mai si esuat în procedura de restituire prin jocul aplicarii dispozitiilor din Legea nr. 10/2001 referitoare la formularea în termen a notificarii si de catre persoana care avea calitatea de mostenitor, nu prezinta însa relevanta, câta vreme succesorii d-lui G.H. aveau deja „un bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie, anterior adoptarii Legii nr. 10/2001.

Constatarea instantei supreme prin Decizia nr. 1366/30.05.1996, ca autorul reclamantelor nu se face vinovat de savârsirea infractiunii politice de uneltire contra ordinii sociale si dispozitia de înlaturare a pedepsei confiscarii averii a avut ca efect direct desfiintarea titlului pe care Statul Român l-a dobândit asupra bunului prin confiscare. În aceste conditii, chiar daca prin Decizia nr. 1366/1996 Curtea Suprema de Justitie nu a stabilit în mod expres redobândirea de catre inculpatul achitat a dreptului de proprietate asupra bunurilor care au facut obiectul confiscarii, pronuntarea unei hotarâri de achitare, cu consecinta reabilitarii condamnatului si înlaturarea tuturor efectelor condamnarii, echivaleaza cu o recunoastere a dreptului de proprietate asupra bunurilor supuse confiscarii si are ca efect recunoasterea indirecta si cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al autorului reclamantelor, deposedat abuziv. Instanta retine si ca aceasta constatare a ilegalitatii confiscarii nu a fost infirmata de nici o alta instanta, dreptul redobândit prin aceasta Decizia 1366/1996 nefiind revocabil, contestat sau infirmat pâna astazi.

Consecinta desfiintarii titlului Statului si repunerii în toate drepturile anterioare condamnarii este aceea ca reclamantele sunt beneficiarele unei „valori patrimoniale”, relevante sub aspectul aplicarii art. 1 din Protocolul aditional nr. 1, aceasta constatare fiind determinanta asupra recunoasterii, cu efect retroactiv, a dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantelor.

De altfel, în spete similare (Cauza Czaran si Grofcsik vs. România, hotarârea din 02.06.2009; Cauza Reichardt vs. România, hotarârea din 13.11.2008; Cauza Popescu si Dimeca vs. România, hotarârea din 9 decembrie 2008) Curtea Europeana a Drepturilor Omului a afirmat ca recunoasterea dreptului de proprietate al reclamantilor într-o modalitate indirecta si cu efect retroactiv – doar prin considerentele hotarârilor pronuntate si nu în dispozitiv – „nu prezinta relevanta si nu poate conduce la concluzia ca acestia nu ar avea un „bun” în sensul Conventiei”, deoarece prin aceasta recunoastere reclamantii sunt beneficiarii unei „valori patrimoniale” (notiune autonoma, în sistemul conventional), ce atrage aplicabilitatea art. 1 al Primului Protocol.

Oricum, dupa pronuntarea hotarârii de achitare si de înlaturare a pedepsei complimentare a confiscarii averii, respectiv dupa 1996, mostenitorii dlui G.H. aveau cel putin o speranta legitima de redobândire a bunului în materialitatea lui, ca urmare a desfiintarii titlului Statului, iar cadrul legal al procesului de retrocedare era dreptul comun, respectiv prevederile art. 480 si 481 din Codul civil.

Împrejurarea ca ulterior legiuitorul a dorit sa repare greselile savârsite de autoritatile române în perioada regimului socialist prin adoptarea Legii nr. 10/2001 si ca au fost incluse în aceasta lege si situatiile de confiscare a averii ca urmare a unei hotarâri judecatoresti de condamnare pentru infractiuni de natura politica, prevazute de legislatia penala, savârsite ca manifestare a opozitiei fata de sistemul totalitar comunist (art. 2 alin. 1 lit. b din lege) nu prezinta relevanta în speta de fata, câta vreme,la data aparitiei acestei legi, prin efectele Deciziei nr. 1366/1996, reclamantii beneficiau deja de „un bun”, sau cel putin de „o speranta legitima”.

Se poate chiar afirma, într-o analiza a situatiilor pe care Înalta Curte de Casatie si Justitie le-a avut în vedere în dezbaterea problemei concordantei dintre domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001 si Conventia Europeana a Drepturilor Omului, ca sunt supuse legii speciale sub incidenta art. 2 alin. 1 lit. b situatiile de confiscare a bunurilor ca masuri complimentare pentru infractiuni de natura politica ori de câte ori nu exista o hotarâre judecatoreasca de achitare si de înlaturare a masurii confiscarii, situatie în care trebuie analizate conditiile cerute prin pct. 2.1 din Normele metodologice de aplicare unitara a Legii nr. 10/2001. În celelalte situatii, când o asemenea hotarâre judecatoreasca exista, fostul proprietar are deja „un bun” în sensul art. 1 din Protocolul Aditional nr. 1 si poate folosi pentru redobândirea posesiei bunului inclusiv actiunile de drept comun, cum este actiunea în revendicare.

Retinând ca situatiei de fapt a imobilului în litigiu i se aplica numai normele reglementate prin Legea nr. 10/2001 si ca actiunea pornita de reclamante pentru recuperarea bunului poate urma numai procedura acestei legi, actiunea în revendicare fiind inadmisibila, tribunalul a pronuntat o solutie gresita care le-a încalcat reclamantelor dreptul de acces la o instanta judecatoreasca, drept reglementat prin art. 6 paragraf 1 din Conventie.

Tribunalul nu a explicat în ce masura reclamantele mai puteau obtine o reparatie în temeiul legii speciale câta vreme dispozitia de restituire nr. 3782/31.07.2007 emisa de Primarul Municipiului Constanta în favoarea reclamantei R.M. a fost revocata prin dispozitia nr. 7154/13.12.2007, emisa de acelasi primar, iar procedura pornita în instanta de catre reclamanta R.M. pentru anularea acestei din urma dispozitii nu a fost înca finalizata si nu exista nici o garantie în ceea ce priveste rezultatul acestei proceduri.

Prin urmare, instanta constata ca desi reclamantele se prevaleaza în aceasta actiune de un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr.1 la Conventie, prin trimiterea lor la o procedura care nu este sigur ca le ofera posibilitatea reclamantelor de a-si vedea recuperat bunul, tribunalul le-a încalcat dreptul de acces la justitie, drept care nu poate fi reparat decât prin admiterea apelului reclamantelor.

Constatând ca, în speta, tribunalul s-a pronuntat nelegal prin admiterea exceptiei inadmisibilitatii actiunii în revendicare, în temeiul art. 297 Cod procedura civila instanta va desfiinta sentinta apelata si va trimite cauza spre rejudecare primei instante.

Dosar nr. 10796/118/2008

Etichete:

Acţiune în revendicare. Casarea sentinţei cu reţinerea spre rejudecare de către instanţa de control judiciar.

Constatând ca în speta sunt incidente dispozitiile art. 304 pct 7 si 9 Cod procedura civila, lipsind motivarea sentintei si fiind data cu aplicarea gresita a legii, se vor aplica prevederile art. 312 alin 4 si 5 Cod procedura civila ce atrag casare acesteia cu retinere si rejudecarea pricinii în fond de catre instanta de control judiciar.

Este privit ca fiind preferabil titlul de proprietate al pârâtei, întrucât provine de la cel caruia dreptul de proprietate i-a fost reconstituit cu mult timp înaintea obtinerii de catre reclamanta a hotarârii judecatoresti de constatare ce nu are caracter constitutiv de drepturi, iar uzucapiunea, ca mijloc de dobândire a dreptului de proprietate, a fost invocata în anul 2006 de catre reclamanta nu împotriva proprietarului, ci a unui neproprietar, în speta primaria.

Sectia civila

Decizia nr. 1164/R din 18.11.2009

Prin actiunea înregistrata de Judecatoria O la data de 25 Iunie 2007, sub nr. 2219/269/2007 reclamanta S a chemat în judecata si personal la interogatoriu pe pârâtul G pentru ca prin prin hotarârea ce se va pronunta în contradictoriu, sa se dispuna: evacuarea de urgenta a pârâtului de pe terenul ei, în suprafata de 601 m.p., teren intravilan situat în comuna F, în tarlaua 13, parcela 393; obligarea pârâtului la a ridica de urgenta tot ceea ce a edificat pe terenul ei (constructii sau alte amenajari), astfel încât sa îi lase terenul în situatia în care s-a aflat înainte de a-l ocupa si obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecata .

În motivarea actiunii sale, reclamanta sustine ca este proprietara terenului intravilan în suprafata de 601 m.p., situat în comuna F, în tarlaua 13, parcela 393, fapt pe care-l dovedeste cu sentinta civila nr. 1521/ 18. 10. 2006, pronuntata de Judecatoria O în dosarul nr. 2570/269/2006 (aceasta hotarâre fiind definitiva si irevocabila), prin care s-a stabilit, cu putere de lucru judecat, dreptul ei de proprietate, prin efectul prescriptiei achizitive sub forma uzucapiunii de lunga durata.

În ciuda acestui fapt, pârâtul a intrat pe terenul ei si îl foloseste în interesul lui. Mai mult, pârâtul a edificat pe teren niste constructii de mica importanta, improvizate, în mod abuziv, fara autorizatie de construire, fara acordul si împotriva vointei ei. Desi i-a cerut pârâtului, de nenumarate ori, sa plece de pe terenul ei, sa nu edifice nimic si sa nu faca nicio investitie, acesta a ignorat aceste cerinte si a procedat contrar celor solicitate de ea.

În drept, reclamanta a invocat dispozitiile art. 1420 pct. 3 Cod civil, ale art. 1424 Cod civil, art. 21, 22 si 61 din Legea nr. 114/ 1996, precum si dispozitiile art. 274 Cod proc. civ.

În dovedirea actiunii, a depus la dosar, în copii, urmatoarele înscrisuri : sentinta civila nr. 1521/ 18. 10. 2006, adresa nr. 1659/22. 07. 1992 a Oficiului de Cadastru si Organizarea Teritoriului Calarasi, schite – plan a imobilului în litigiu, chitanta nr. 0763242 pentru creantele bugetare locale, eliberata de Consiliul Local F, copii de pe registrul agricol, dovada achitarii taxei judiciare de timbru în val. de 10 lei si timbru judiciar în val. de 0,50 lei, si a solicitat încuviintarea probelor cu înscrisuri, interogatoriul pârâtului si martori.

La prima zi de înfatisare, 20 iulie 2007, pârâtul G a depus întâmpinare la actiunea reclamantei, prin care invoca exceptia necompetentei teritoriale a Judecatoriei O de a solutiona cauza si declinarea competentei de solutionare în favoarea Judecatoriei sector 6 Bucuresti, iar pe fond, respingerea, ca inadmisibila a actiunii de chemare în judecata formulata de S, privind evacuarea lui de pe imobilul – teren intravilan în suprafata de 601 m.-p., situat în comuna F în tarlaua 13, parcela 392, pentru urmatoarele motive: cererea reclamantei este inadmisibila sub aspectul calitatii procesuale, atât active cât si pasive, precum si în ce priveste cauza falsa a actiunii care disimuleaza o actiune în revendicare; instanta nu este competenta teritorial sa solutioneze cauza, fata de dispozitiile art. 5 Cod proc. civ., deoarece este investita cu o actiune în evacuare, deci o actiune personala, aplicându-se, în acest caz, regulile de competenta prev. de textul de mai sus-invocat, deoarece el are domiciliul în Bucuresti, sector 6; având ca obiect evacuarea, actiunea este inadmisibila în lipsa raporturilor locative dintre parti; reclamanta nu are vreun drept real, nascut, actual asupra terenului, sentinta civila pe care o invoca neavând putere de lucru judecat, având în vedere principiul contradictorialitatii procesului civil si faptul ca el, pârâtul nu a avut calitate de parte în dosarul nr. 2570/269/2006, aceasta sentinta nefiindu-i opozabila lui, negenerând efecte juridice si neconducând la constituirea vreunui drept, fiind pronuntata în contradictoriu cu o persoana fara calitate procesuala pasiva, respectiv Primaria Comunei F, desi titular al dreptului de proprietate asupra acestui teren a fost el, pârâtul, înca din anul 1994, pâna la 11. 05. 2004, când l-a înstrainat, prin contract autentic de vânzare-cumparare.

Pârâtul precizeaza ca terenul în litigiu face parte din suprafata totala de 9000 m.p., asupra careia i-a fost reconstituit lui dreptul de proprietate conform Legii nr. 18/1991, vecinatatile fiind mentionate în titlul de proprietate nr. .. din 1994 si în procesul-verbal de punere în posesie. Asupra acestui teren, autorul lui, si, ulterior, el, ca unic succesor, au exercitat o posesie legitima, continua si neîntrerupta, începând din anul 1958, conform procesului – verbal nr. 1615/25. 06. 1958 , emis de fostul Sfat Popular al Comunei F. De la data vânzarii acestui teren, el, pârâtul, locuieste cu nou titular al dreptului de proprietate, având împreuna, înca din anul 1998, o cabana de vacanta cu gradina pe care o îngrijeste periodic, aceasta fiind constructia pe care o mentioneaza reclamanta la capatul II al cererii. Câta vreme constructia lui era ridicata înainte ca reclamanta sa promoveze actiunea privind uzucapiunea, este evident ca aceasta nu a exercitat niciodata posesia terenului, obtinând o hotarâre în baza unor depozitii mincinoase ale martorilor, beneficiind si de lipsa de interes a primariei în gestionarea cauzei. Acest aspect i-a fost notificat reclamantei de catre Primaria F, prin adresa nr. 375/1992, astfel ca, la momentul formularii cererii de uzucapiune, aceasta cunostea ca el, pârâtul, este cunoscut ca proprietar al terenului, fiindu-i înaintata si schita – plan de situatie a imobilului. În facto, reclamanta a avut în proprietate o suprafata de teren învecinata cu terenul în litigiu, respectiv 946 m.p., în tarlaua 13, parcela 392. Asupra terenului de pe suprafata caruia solicita evacuarea lui, reclamanta nu exercitat nicio clipa posesia si nici nu a beneficiat de vreun drept real, invocând cu rea credinta prescriptia achizitiva, nefiind îndeplinita nici una din conditiile prev. de art. 1847 Cod civil. Conform actelor lui de proprietate, cât si cele remise reclamantei, respectiv: schita corpului de proprietate nr. 1587/CF/22. 04. 2003 , pentru imobilul aflat în parcela 392, nr. cadastral 456; titlul de proprietate al reclamantei nr. … din 2001; contractul de vânzare- cumparare autentificat sub nr. 3000 / 29. 05. 2003, parcela 392, proprietatea reclamantei, s-a învecinat direct cu proprietatea lui, neavând intercalata vreo suprafata apartinând Comisiei de fond funciar F, astfel ca cererea privind evacuarea lui ar implica o comparare de titluri, inadmisibila într-o actiune personala.

În concluzie, fata de considerentele aratate, pârâtul invoca exceptia lipsei calitati procesuale active a reclamantei si exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a lui, solicitând respingerea, ca inadmisibila, a cererii de chemare în judecata si obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecata, reprezentând onorariu avocat.

La aceeasi data, pârâtul a depus o cerere prin care cheama în garantie comisia Judeteana ptr. Stabilirea Dreptului de Proprietate Privata Asupra Terenurilor, prin Prefectul Judetului Calarasi, Comisia Locala Judeteana ptr. Stabilirea Dreptului de Proprietate Privata Asupra Terenurilor, prin Primarul Comunei F, consiliul Local al Comunei F si Comuna F, prin primar, solicitând ca, în situatia în care instanta va admite cererea reclamantei, sa se admita si aceasta cerere, sens în care: sa se constate ca el este proprietar si constructor de buna – credinta al casei edificate pe suprafata terenului de pe care i se solicita evacuarea; sa fie obligati garantii, la întregirea suprafetei asupra careia i s-a reconstituit dreptul de proprietate, prin predarea, în fapt, a unei suprafete egale cu cea de pe care se solicita evacuarea lui.

În completarea aceleiasi motivari care se regaseste si în întâmpinare, pârâtul sustine ca a ridicat constructia având convingerea intima ca este proprietarul de drept al terenului, aspect evidentiat si în titlul de proprietate, confirmat de Consiliul Local al Comunei F, prin adeverinta nr. 441/9.03.2000 si garantat de Primaria comunei F care, prin adresa nr. 375 / 4.05.1992 notifica reclamantei situatia de drept si schita – plan ale imobilului. Mai mult, suprafata pretins parcelata sub nr. 393 nu figureaza în mod distinct în planurile parcelare conform actelor lui de proprietate, cât si actelor si schitelor cadastrale emise reclamantei, respectiv: schita corpului de proprietate nr. 1587/CF/22.04.2003, pentru imobilul aflat în parcela 392, nr. cadastral 456; titlul de proprietate al reclamantei nr. .. /2001; contractul de vânzare- cumparare autentificat sub nr. 3000 / 29.05.2003, parcela 392.

Întrucât titlul lui de proprietate emis conform dispozitiilor Legii nr. 18/1991, evidentiaza ca fiind proprietatea sa si acest teren (în litigiu), inclus în terenul intravilan în suprafata de 2524 m.p., fiind indicate si vecinatatile solicita instantei sa puna în valoare obligatia de garant al ordinii publice instituita propter rem în sarcina comisiilor de fond funciar.

Precizeaza ca cele doua comisii de fond funciar sunt chemate prin aceasta cerere sa raspunda în solidar cu celelalte doua garante ale ordinii publice locale de prejudiciile generate prin evacuare, în ipoteza în care plus petita instanta ar proceda la compararea titlurilor si ar aprecia ca preferabil titlul reclamantei. Si prin aceasta cerere, pârâtul a solicitat cheltuieli de judecata, reprezentând taxa judiciara de timbru si timbru judiciar.

În dovedirea cererii, pârâtul a solicitat încuviintarea probelor cu înscrisuri, interogatoriul garantilor, martori si expertiza cadastrala.

Cu privire la apararile si exceptiile invocate de pârât prin întâmpinare, la data de 04. 10. 2007, reclamanta a depus concluzii scrise, prin care solicita respingere exceptiei de necompetenta teritoriala invocata de pârât, motivând ca, potrivit dispozitiilor art. 13 Cod proc. civ., cererile privitoare la bunurile mobile se fac numai la instanta în circumscriptia careia se afla imobilele.

Cu privire la cel de-al doilea capat al cererii de chemare în judecata, al carei temei de drept îl completeaza prin aceste „concluzii scrise”, cu dispozitiile art. 494 al. 1 Cod civil, reclamanta sustine ca are caracter de cerere reala, ca priveste un bun imobil si ca, în privinta competentei teritoriale , îsi regaseste aplicatiunea tot art. 13 Cod proc. civ. , acest capat al cererii impunându–se si ca urmare a aplicarii principiului repunerii partilor în situatia anterioara .

Reclamanta apreciaza ca nefondata exceptia inadmisibilitatii actiunii în evacuare în lipsa raportului locativ , motivând ca o asemenea actiune îsi gaseste aplicatiunea ori de câte ori o anumita persoana ocupa fara drept un imobil, neputând fi redusa numai la cazurile existentei unui raport locativ, raport care, în speta, asa cum recunoaste si pârâtul, nu exista . Acesta are calitatea de tolerat în imobil , ea, reclamanta, fiind cea care , potrivit disponibilitatii în procesele civile, a ales calea de a-l evacua, actiunea sa bazându-se pe o cauza reala .

În ce priveste exceptia relativitatii lucrului judecat si inopozabilitatea hotarârii judecatoresti care reprezinta titlul ei de proprietate, reclamanta considera ca pârâtul încearca sa creeze o confuzie între cele doua institutii de drept procesual civil , total diferite una de alta. Aceasta hotarâre, care are putere absoluta de lucru judecat, îsi pastreaza valoarea de titlu de proprietate si genereaza efecte juridice , putând fi opusa oricui, cu aceasta natura , ramânând deschisa procedura confruntarii titlurilor , în cazul în care persoana careia i se opune poseda titlu de proprietate pentru acelasi bun .

Sustine ca are calitate procesuala sa promoveze aceasta actiune , având în vedere ca este proprietara terenului , în baza unei hotarâri judecatoresti definitive si irevocabile , care îi da dreptul sa-si apere dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu , cu toate atributele sale, respectiv : posesia , folosinta si dispozitia, considerente pentru care, solicita respingerea exceptiei lipsei calitatii procesuale active .

În continuare, solicita respingerea exceptiei lipsei calitatii procesuale pasive a pârâtului, motivat de faptul ca acesta îi ocupa terenul proprietatea ei, fara titlu, fiind în situatia de tolerat.

La data de 5.10.2007, reclamanta îsi completeaza actiunea cu un nou capat de cerere, pe care-l considera principal în raport cu celelalte care sunt subsecvente, în sensul ca solicita obligarea pârâtului sa-i lase în deplina proprietate si linistita posesie terenul ce formeaza obiectul procesului. Apreciaza acest nou capat de cerere ca pe unul cuprinzând o revendicare imobiliara , actiunea sa dobândind înca o data , prin el, un caracter real. Timbreaza aceasta cerere cu 324 lei – taxa judiciara de timbru si 0, 50 lei , timbru judiciar. Reclamanta a mai depus la dosarul cauzei , în copie , certificatul de atestare fiscala privind impozitele si taxele locale nr. 4115/ 25. 10. 2007 , eliberat de Consiliul Local al Comunei F.

La cererea de chemare în garantie, Comisia Locala ptr. Stabilirea Dreptului de Proprietate Privata Asupra Terenurilor F a formulat întâmpinare , solicitând respingerea acestei cereri. În principal, invoca exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a pârâtului, motivat de faptul ca, însusi acesta recunoaste faptul ca a înstrainat terenul de pe care se solicita evacuarea sa, unei terte persoane prin contract autentic de vânzare-cumparare , astfel ca, cererea formulata de el este a unei persoane fara calitate. Pe fondul cauzei, considera ca cererea pârâtului este inadmisibila, aceasta având caracterul unei cereri reconventionale, prin care se solicita sa se constate ca pârâtul este proprietarul constructiei ridicate pe teren.

Solutionând cauza prin sentinta civila nr.2413, Judecatoria O a luat act ca în cursul procesului pârâtul G a decedat si a dispus, la cererea reclamantei, introducerea în cauza a mostenitorilor sai, respectiv: I, D si E.

A admis actiunea formulata (si continuata) de reclamanta S, împotriva introdusilor în cauza (mostenitori ai defunctului pârât G): I, D si E.

A obligat introdusii în cauza sa-i lase în deplina proprietate si linistita posesie suprafata de 601 mp. teren intravilan, situat în com. F, T -13, P-393.

A obligat introdusii în cauza sa ridice de pe acest teren constructia edificata de autorul lor, defunctul G.

A admis exceptia inadmisibilitatii actiunii în evacuare.

A respins cererea de evacuare a introdusilor în cauza de pe acest teren.

A respins exceptia inadmisibilitatii actiunii pentru inexistenta obiectului revendicat.

A respins exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a introdusilor în cauza, invocate de I prin aparatoarea sa.

A respinge exceptia relativitatii lucrului judecat si inopozabilitatea hotarârii judecatoresti de care se prevaleaza reclamanta.

A respins exceptia lipsei de interes în exercitarea actiunii de catre reclamanta.

A obligat introdusii în cauza la 37 lei cheltuieli de judecata catre reclamanta.

Împotriva acestei sentinte a declarat recurs pârâta recurenta I, criticând-o pentru nelegalitate si netemeinicie, solicitând casarea sentintei si trimiterea cauzei spre rejudecare la instanta de fond pentru urmatoarele motive:

Un prim motiv de recurs vizeaza faptul ca nici una dintre solutiile la care a ajuns instanta de fond , pronuntate asupra exceptiilor si asupra fondului, nu sunt motivate în fapt si în drept, conform art. 261 pct 5 din Codul de procedura civila, fapt ce echivaleaza cu necercetarea fondului acestor cererii, hotarârea pronuntata în asemenea conditii fiind nelegala. Invoca în sustinerea acestui motiv de recurs jurisprudenta ÎCCJ precum si cauzele Virgil vs România si Albina vs. România în care Curtea Europeana a Drepturilor Omului a amintit ca dreptul la un proces echitabil, in sensul art. 6.1 CEDO, are drept scop garantarea unor drepturi concrete si efective, ori acest drept nu poate fi considerat ca fiind efectiv daca observatiile si apararile partilor nu au fost real “ascultate”, adica in mod concret examinate de catre instanta. ( hotarârile CEDO din 28.06.2005 si 28.04.2005).

Cel de-al doilea motiv de recurs invocat de catre recurenta se refera la faptul ca instanta de fond a lasat nesolutionata cererea de chemare in garantie formulata de catre antecesorul sau, G, in data de 20.07.2007, imprejurare care echivaleaza cu necercetarea fondului si pe care incidentala.

Totodata, arata ca instanta a lasat nesolutionata exceptia lipsei calitatii procesuale pasive formulate de catre Comisia Locala a Comunei F pentru stabilirea dreptului de proprietate privata asupra terenurilor si desi instanta a luat act de faptul ca a fost investita si pe cale incidentala cu cerere formulate conform art.60 C.pr.civ., nu dispune însa nici o solutie pe acest petit.

A treia critica vizeaza faptul ca, desi aparent instanta de fond a solutionat cererea privind obligarea constructiilor ca fiind incidenta principiilor din material institutionala a obligatiilor de a face, aceasta cerere nu a fost însa întemeiata în drept si nici calificata prin dezbaterii contradictorii de catre instanta de judecata, conform art. 84 Cod procedura civila rap la art. 129 alin 6 C.pr.civ, împrejurare în care, în opinia recurentei, nu i.-a fost respectat dreptul la o aparare efectiva si concreta în conditiile determinarii limitelor principiului disponibilitatii si contradictorialitatii procesului.

În al patrulea rând, recurenta considera ca hotarârea este nelegala în privinta solutiilor pronuntate asupra exceptiilor .

În acest sens arata ca privire la inadmisibilitatea actiunii pentru inexistenta obiectului revendicat si lipsa cauzei revendicarii ca parcela 393 din tarlaua 13, revendicata de catre reclamanta – intimata, a existat cu mult înainte ca aceasta sa se adreseze instantei ( august 2006 ) în vederea uzucaparii. La data pronuntarii sentintei invocata de reclamanta drept titlu de proprietate, aceasta parcela nu mai exista , fiind redenumita în plan cadastral si integrata în proprietatea antecesorului sau G, conform titlului de proprietate nr. ../1994 eliberat de Comisa Judeteana Calarasi de fond funciar. Prin urmare parcela 7/2/2 tarlaua 77 include suprafata revendicata, iar asupra acestei parcele dreptul de proprietate a fost reconstituit antecesorului sau în temeiul legii 18/1991, fapt care genereaza inadmisibilitatea actiunii în revendicare formulata de catre reclamanta.

Cu privire la exceptia lipsei calitatii sale procesuale pasive ca succesoare a pârâtului G, precum si a pârâtilor E si V, recurenta considera ca actiunea în revendicare este inadmisibila, fiind îndreptata împotriva unor persoane fara calitate procesuala pasiva.

În acest sens arata ca antecesorul sau G, la data investirii instantei nu mai era proprietar asupra parcelei 7/2/2 tarla 77 in care este incorporate si suprafata revendicata, dreptul de proprietate fiind instrainat inca din data de 10.05.2004, prin contract de vanzare-cumparare autentificat sub nr.2458 de catre Biroul Notarial “Notariatul Public O”, asa încât, odata cu transferul dreptului de proprietate , autorul sau a predat posesia si folosinta terenului, împrejurarea în care acesta nu mai avea legitimatio ad causam la momentul în care a fost chemat în judecata. Precizeaza recurenta ca aceasta exceptie a fost invocata si de catre chemata în garantie Comisia locala de fond funciar F, imprejurare in care solicita pentru identitate de ratiune admiterea acestei exceptii, întrucât reclamanta trebuia sa o cheme în judecata pe ea , pârâta recurenta, în nume propriu si nu ca succesoare a unui neposesor.

În privinta pârâtilor E si D mentioneaza ca acesita nu au calitate procesuala pasiva intrucat, in principal, nu sunt succesori in drepturi ai paratului decedat G, neexercitându-si dreptul de optiune succesorala în sensul acceptarii succesiunii lui G, iar in subsidiar, chiar daca aveau vocatie procesuala de succesori si nu de succesibili, autorul acestora G nu avea legitimatio ad causam, pentru argumentatia anterior expusa.

Prin urmare, considera ca instanta de fond, calificându-i drept succesori in drepturi, s-a pronuntat extra petita, fata de imprejurarea ca a invalidat implicit certificatul de succesor depus la dosar privind exercitarea optiunii succesorale asupra mostenirii lui G.

În legatura cu exceptia relativitatii lucrului judecat si inopozabiltatea hotarârii judecatoresti de care se prevaleaza reclamanta in dovedirea pretinsului drept de proprietate, respectiv Sentinta civila nr. 1521/18.10.2006, pronuntata de Judecatoria O in dosarul nr.2570/269/2006 în baza careia reclamanta pretinde ca i s-a constituit dreptul de proprietate asupra terenului in discutie, recurenta apreciaza ca aceasta hotarâre nu se bucura de “putere de lucru judecat”, având in vedere principiul contradictorialitatii procesului civil si faptul ca nu a avut calitate de “parte” in acel dosar. Considera ca aceasta hotarâre nu îsi poate extinde efectele in mod absolut asupra tertilor, asa cum sustine reclamanta, întrucât, desi provine de la o autoritate publica, instanta de judecata, aceasta a fost investita de parti sub semnul principiului disponibilitatii, pronuntând hotarârea numai in limitele a ceea ce reclamanta a cerut prin alegerea faptelor, a drepturilor si intereselor sale.

Mai arata ca aceasta hotarâre de care se prevaleaza reclamanta nu genereaza efecte juridice si nu a condus la constituirea vreunui drept, fiind pronuntata în contradictoriu cu o persoana fara calitate procesuala pasiva, respectiv cu Primaria comunei F.

În acest sens precizeaza ca atât in practica, cat si in doctrina s-a aratat ca, in ipoteza pronuntarii unor astfel de hotarâri in contradictoriu cu primariile, întrucât legislatia noastra nu permite invocarea unor nulitati de drept, sanctiunea intervenita este inopozabilitatea acelei hotarâri si inexistenta autoritatii lucrului judecat fata de unitatea administrative teritoriala respectiva “.

Al cincilea motiv de recurs vizeaza nelegalitatea si netemeinicia solutiei pronuntata asupra fondului cererii de chemare în judecata.

Cu privire la acest aspect recurenta mentioneaza ca asupra terenului revendicat, autorului sau, G, i s-a reconstituit dreptul de proprietate conform legii 18/1991, pe acelasi amplasament pe care a fost proprietar, începând cu anul 1958, antecesorul, G, conform procesului verbal nr. 16 15/25.06.1958, emis de Sfatul popular Comuna F, pana la data includerii acestuia in proprietatea statului comunist. Terenul in discutie face parte din suprafata totala de 9000 mp, vecinatatile fiind evidentiate in titlul de proprietate nr. …/1994 si in procesul verbal de punere in posesie.

Precizeaza ca suprafata revendicata de catre reclamanta este inclusa in parcela 7/2/2, tarlaua 77, figurând pana la emiterea titlului de proprietate, de sub nr.393, in registrul cadastral al posesorilor care a fost reorganizat odata cu emiterea titlurilor de proprietate conform legii 18/1991.

In prezent, mentioneaza recurenta, registrul cadastral nu mai evidentiaza posesia, ci proprietatea, iar autorul sau, G si ulterior dumneaei, au înscris dreptul tabular in cartea funciara a Comunei F inca din 1994, in 2004 fiind intabulat chiar dreptul sau ca dobânditor cu titlu particular, prin vânzare-cumparare, drept care este opozabil erga omnes conform Legii 7/1996.

În schimb, titlul de proprietate al reclamantei, reprezentat de sentinta civila din anul 2006, vizeaza un corp imobiliar inexistent la data pronuntarii, acesta fiind identificat în titlul de proprietate emis autorului G în anul 1994. Prin urmare, apreciaza recurenta, hotarârea judecatoreasca invocata de catre reclamanta în sprijinul dovedirii uzucapiunii, nu are putere doveditoare asupra posesiei terenului, nu este opozabila iar terenul s-a aflat anterior în proprietatea CAP.

Considera reclamanta ca admiterea cererii in revendicare ar genera o expropriere in interesul privat al reclamantei, ipoteza ce ar genera o sarcina excesiva, prin privarea de proprietate, invalidând in mod indirect un titlu valabil si opozabil, înscris in Cartea funciara.

Nu în ultimul rând, recurenta considera ca în mod gresit a fost admisa cererea reclamantei privind obligarea pârâtilor la ridicarea constructiei edificata pe terenul în litigiu, deoarece aceasta constructie a fost ridicata în anul 1998, deci înainte ca reclamanta sa promoveze actiunea în constatarea uzucapiunii, pe terenul care, asa cum a mentionat anterior, a apartinut autorului sau G. Aceste aspecte evidentiaza înca o data ca reclamanta nu a exercitat niciodata posesia terenului, obtinând o hotarârea în baza unor depozitii mincinoase ale martorilor, beneficiind si de lipsa de interes a primariei în gestionarea cauzei, asa încât acesta nu justifica un interes în exercitarea actiunii privind demolarea constructiilor în raport de prevederile art. 492 Cod procedura civila.

În drept , invoca prevederile art. 312 alin 5 Cod procedura civila coroborat cu art. 304 pct 5,7, 9 Cod procedura civila, art. 6.1 CEDO.

Intimata – reclamanta S formuleaza întâmpinare prin care solicita respingerea recursului si mentinerea ca legala si temeinica a sentintei atacate.

În acest sens arata ca în considerentele sentintei civile sunt aratate motive pentru care instanta de fond a decis sa admita actiunea principala asa cum a fost ea completata si precizata.

Cu privire la cel de-al doilea motiv vizând nesolutionarea cererii de chemare în garantie, precizeaza ca s-a adresat instantei de fond cu o cerere de completare a hotarârii judecatoresti întemeiata pe dispozitiile art. 281 ind 2 alin 1 Cod procedura civila ce a format obiectul dosarului nr. 493/269/2009 al Judecatoriei O si care a fost admisa prin sentinta civila nr. 765/22.04.2009, împotriva acesteia fiind declarat recurs de catre recurenta, aflat în curs de solutionare la Tribunalul Calarasi.

Nici cel de-a treilea motiv de recurs nu poate fi retinut, întrucât aspectele de fapt si de drept privind actiunea ce a avut ca obiect obligarea pârâtilor de a ridica de pe terenul în litigiu constructiile au fost clarificate, instanta de fond pronuntând o solutie legala si temeinica.

Considera totodata ca instanta de fond în mod corect a solutionat exceptiile invocare de catre recurenta .

Pe fondul cauzei, apreciaza ca solutia instantei este legala si temeinica, de vreme ce dumneaei este proprietara terenului în litigiu, titlul sau de proprietate constituindu-l o hotarârea judecatoreasca, respectiv sentinta civila nr. 1521 / 18 10 2006 pronuntata de judecatoria O, hotarâre ce-i da dreptul de a-si apara proprietatea cu toate atributele sale.

În drept invoca prevederile art. 308 alin 2 Cod procedura civila, art. 274 Cod procedura civila.

Examinând sentinta în raport de motivele invocate de recurenta, tribunalul constata ca recursul este întemeiat, impunându-se casarea sentintei civile nr.2413 din 22 Octombrie 2008 a Judecatoriei O si modificarea în parte a acesteia, pentru cele ce succed.

Potrivit art. 304 pct 7 Cod procedura civila, hotarârea atacata cu recurs va fi modificata daca nu cuprinde motivele pe care se sprijina sau când cuprinde motive contradictorii ori straine de natura pricinii, textul consacrând ipoteze diferite ale aceluiasi motiv de recurs si anume nemotivarea hotarârii. Conform art.304 pct 9 Cod procedura civila , hotarârea recurata va fi modificata si în cazul în care este lipsita de temei legal ori a fost data cu încalcarea sau aplicarea gresita a legii.

Analizând sentinta atacata, constata ca în speta sunt incidente aceste doua motive de recurs, lipsind motivarea sentintei, aceasta fiind data cu aplicarea gresita a legii, fapt care în raport de prevederile art. 312 alin 4 si 5 Cod procedura civila atrage casare acesteia cu retinere si rejudecarea pricinii în fond de catre instanta de control judiciar.

Rejudecând, tribunalul retine urmatoarele:

Obiectul cererii de chemare în judecata formulata de reclamanta S în contradictoriu cu pârâtul G, astfel cum a fost precizat în fata primei instante, îl constituie: obligarea pârâtului de a-i lasa în deplina proprietate si posesie terenul în suprafata de 601 m.p., teren intravilan situat în comuna F, în tarlaua 13, parcela 393, evacuarea pârâtului de pe acest teren, obligarea pârâtului de a ridica de pe terenul revendicat constructii sau alte amenajari, astfel încât sa îi lase terenul în situatia în care s-a aflat înainte de a-l ocupa si obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecata .

În data de 19.03.2008 decedeaza pârâtul G, fiind introdusi în cauza I, D si E.

Ca situatie de fapt , instanta de recurs constata urmatoarele:

Prin sentinta civila nr. 2454/16.10.1982 pronuntata de Judecatoria O s-a dispus desfacerea casatoriei încheiata de parti, imobilul casa de locuit din comuna F fiind atribuit reclamantei. De retinut faptul ca terenul aferent nu a facut obiectul partajului astfel cum rezulta din cuprinsul deciziei civile nr. 86/11 martie 1982 a Tribunalului Calarasi, acesta apartinând comunei.

În temeiul legii 18 /1991 reclamantei îi este reconstituit dreptul de proprietate asupra terenului aferent casei de locuit în suprafata de 954, 990 mp situat în comuna F în tarlaua 13, parcela 392 , conform titlului de proprietate nr. ../2001 eliberat de Comisa judeteana pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Calarasi, teren identificat cu numarul cadastral 456 si înscris în cartea funciara nr. 140/N. Prin contactul de vânzare – cumparare , reclamanta înstraineaza acest teren prin contract de vânzare – cumparare autentificat la BNP Surubaru Aurelia sub nr. 3000/29.mai 2003.

Prin titlul de proprietate nr. ..din 1994 pârâtului G îi este reconstituit dreptul de proprietate în temeiul legii 18/1991 asupra terenului în suprafata totala de 9000 mp situat pe teritoriul localitatii F, astfel : 6476 mp în tarla 77, parcela 7/2/2; 2524 mp în tarla 13 parcela 388.

Ulterior, terenul în suprafata de 6476 mp în tarla 77, parcela 7/2/2 (din masuratorile cadastrale rezultând o suprafata mai mica respectiv 6238,25 mp), apartinând pârâtului G, este dezmembrat în trei subparcele si anume : teren în suprafata de 2001, 48 mp numar cadastral 601; teren în suprafata de 3666,57 mp numar cadastral 602; teren în suprafata de 569, 20 mp cu numar cadastral 603 – dreptul de proprietate fiind intabulat în favoarea pârâtului G cu titlu de drept reconstituire în cartea funciara nr. 201/N , astfel cum reiese din încheierea nr. 364/11.03.2004 pronuntata de judecatorul delegat la Biroul de carte funciara ( fila 308 dosar).

Parcela cu numarul cadastral 602 în suprafata de 3666, 57 mp este apoi dezmembrata în doua noi parcele si anume: 1546,719 mp numar cadastral 602/1 si suprafata de 2118,939 mp numar cadastral 602/2 – fapt ce rezulta din încheierea nr. 567/22.04.2004 pronuntata de judecatorul delegat la Biroul de carte funciar ( fila 309 dosar) si documentatia cadastrala aferenta.

Prin contractul de vânzare – cumparare autentificat la BNP Manolache Florina Mihaela sub nr. 2458/10 mai 2004, pârâtul G înstraineaza numitei I terenul în suprafata de 1546,719 mp identificat cu numar cadastral 602/1, situat în tarla 77, parcela 7/2/2, dreptul de proprietate al dobânditoarei fiind intabulat în cartea funciara nr. 214/N la data de 11.05.2004 cu încheierea nr. 676 ( fila 299 dosar), teren ce se învecineaza pe latura de nord cu terenul în suprafata de 954, 990 mp ce a apartinut reclamantei.

Prin sentinta civila nr. 1521/ 18.10.2006 pronuntata de Judecatoria O este admisa actiunea civila formulata de catre reclamanta în contradictoriu cu Primaria comunei F si se constata dreptul de proprietate al reclamantei, ca efect al uzucapiunii asupra terenului în suprafata de 601 mp situat în tarlaua 13, parcela 393 din comuna F. Desi în sentinta civila nu sunt date elemente certe de identificare în spatiu a suprafetei de 601 mp, coroborând planurile de situatie vizate de OCOT aflate la dosar ( filele 8, 9 ), reiese ca acest teren se afla în continuarea terenului de 954, 990 mp situat în comuna F în tarlaua 13, parcela 392 asupra caruia dreptul de proprietate a fost reconstituit reclamantei conform titlului de proprietate nr. 34407/22.06.2001, si care se învecineaza pe latura de sud cu terenul în litigiu în suprafata de 601 mp.

Având în vedere atât fisa corpului de proprietate reprezentat de parcela 954, 90 mp (filele 164-167) ce a apartinut reclamantei, cât si fisa copului de proprietate reprezentat de parcela în suprafata de 6476 mp a pârâtului (filele 300-302 ), reiese ca în realitate suprafata de 954,90 mp (în tarlaua 13, parcela 392) se învecineaza cu parcela pârâtului (tarla 77, parcela 7/2/2), adica cu parcela în suprafata de 1546,719 mp identificata cu numar cadastral 602/1 obtinuta în urma dezmembrarii parcelei initiale, astfel cum s-a aratat anterior, si care din anul 2004 apartine numitei I.

Prin urmare suprafata de 601 mp este inclusa în suprafata de 1546,719 mp dobândita de catre I de la pârâtul G si care face parte din corpul initial de proprietate al pârâtului de 6476 mp.

Aceasta constatare se bazeaza pe relatiile furnizate de Primaria comunei F nr 3823/07.10.2008, de catre OCPI Calarasi cu adresa nr. 5485/07.09.2007 , însotite de extrasul din planul cadastral executat în anul 1986, planul actual de încadrare în zona, extras tarla 77 parcela 7/2/2.

În acest sens , instanta retine ca terenul în suprafata de 601 mp se afla în parcela nr. 393 cvartalul 13 conform planului cadastral din perioada 1986-1987 si figura ca fiind în posesia reclamantei. Acest plan a fost folosit ulterior de catre Comisa de fond funciar ca suport de lucru pentru efectuarea modificarilor aparute în urma întocmirii fiselor de punere în posesie. Dupa finalizarea operatiunii de punere în posesie , între parcela 392 din cvartalul 13 si parcela 7/2/2 din tarlaua 77 nu a mai aparut distinct parcela 393 ( cea în litigiu) , aceasta fiind inclusa în parcela 7/2/2 din tarlaua 77.

Cu privire la modul de solutionare a exceptiilor invocate de I instanta de recurs apreciaza ca în mod corect a fost admisa exceptia inadmisibilitatii actiunii în evacuare si pe cale de consecinta respinsa cererea de evacuare, motivat de faptul ca spre deosebire de actiunea în revendicare, actiunea în evacuare, reglementata prin art. 1410 si urm. C.civ., este specifica raporturilor juridice de locatiune, adica acelor raporturi prin care o parte, numita locator, s-a obligat sa procure celeilalte parti, numita locatar, folosinta pe timp determinat a unui bun individual determinat si neconsumptibil în schimbul unei sume de bani, numita chirie. În cauza de fata, între reclamanta si G nu au existat raporturi de obligatii derivate din locatiune, reclamanta afirmând ca dreptul sau de proprietate a fost încalcat de catre G, or dreptul real de proprietate nu poate fi aparat decât pe calea actiunii în revendicare, nicidecum pe calea actiunii în evacuare.

De asemenea, in mod corect au fost respinse exceptia inadmisibilitatii actiunii pentru inexistenta obiectului revendicat, a relativitatii lucrului judecat si inopozabilitatea hotarârii judecatoresti de care se prevaleaza reclamanta, a lipsei de interes pentru urmatoarele considerente:

Pornind de la faptul ca orice proprietate asupra unui teren are un contur, ceea ce în planul vecinatatii, înseamna traiectoria liniei închise care o separa în spatiu, si-i atribuie individualitate (configuratie), retinând ca deseori titlurile de proprietate sunt omisive în privinta conturului terenului datorita absentei masuratorilor sau executarii lor de catre nespecialisti, instanta, în raport de aspectele anterior prezentate, concluzioneaza ca obiectul revendicarii îl constituie suprafata de 601 mp care initial a fost configurata în planurile cadastrale drept parcela 392 din cvartalul 13 , ulterior aceasta fiind inclusa în parcela 7/2/2 din tarlaua 77. Prin urmare, schimbarea numerotarii parcelelor în plan cadastral nu duce la ideea disparitiei bunului.

În privinta exceptiei relativitatii lucrului judecat si inopozabilitatea hotarârii judecatoresti de care se prevaleaza reclamanta, instanta apreciaza ca aceasta nu constituie o exceptie de procedura, nevizând încalcarea normelor de procedura, si nici o exceptie de fond, întrucât nu vizeaza lipsuri referitoare la exercitiul dreptului la actiunea, ci poate constitui aparare de fond decurgând din efectele unei hotarâri judecatoresti. În acest sens, retine ca hotarârea judecatoreasca are valoarea unui înscris autentic, neputând fi ignorata de catre terti, sub motiv ca nu au participat în procesul finalizat prin adoptarea ei. Fata de acestia însa, hotarârea se va opune cu valoarea unui fapt juridic si cu valoarea unui mijloc de proba, de prezumtie relativa.

Nefondate sunt si exceptiile lipsei calitatii procesuale active si lipsei de interes, corect respinse de catre instanta de fond, având în vedere ca potrivit art. 41 alin 1 cod procedura civila orice persoana care are folosinta drepturilor civile poate sa fie parte în judecata, iar conform art. 109 alin 1 Cod procedura civila oricine pretinde un drept împotriva unei alte persoane trebuie sa faca o cerere înaintea instantei competente. În speta, reclamanta pretinde un drept subiectiv a carei existenta sau inexistenta se va constata prin hotarârea judecatoreasca si justifica un interes legitim, actual, personal în promovarea actiunii.

În privinta exceptiei lipsei calitatii procesuale pasive a numitilor I, D si E, introdusi în cauza dupa decesul pârâtului G, instanta de recurs apreciaza ca exceptia a fost corect solutionata prin respingere numai în ceea ce o priveste pe numita I.

Într-adevar, la momentul introducerii actiunii în revendicare, suprafata revendicata nu se mai afla în patrimoniul defunctului, aceasta facând parte din terenul în suprafata de 1546,719 mp identificat cu numar cadastral 602/1, situat în tarla 77, parcela 7/2/2, înstrainat de G numitei I înca din anul 2004, dar se afla în continuare în posesia sa. Or, actiunea în revendicare se exercita de proprietarul neposesor împotriva posesorului neproprietar.

Succesiunea defunctului G, decedat în cursul procesului, a fost acceptata numai de catre I în calitate de sotie si de legatar universal, conform certificatului de mostenitor de legatar nr. 32 din data de 15.04.2008 emis de BNP Mirela Popescu, aceasta devenind astfel continuatoarea personalitatii defunctului, detinând totodata si un titlu de proprietate asupra terenului în litigiul pe care îl opune reclamantei. Prin urmare, I atât ca succesoare a defunctului cât si ca posesoare a terenului în litigiu, are calitate procesuala pasiva.

În schimb, pârâtii D si E, în calitate de colaterali, sunt straini de succesiune, si neavând calitatea de mostenitori ai defunctului G nu pot sta în proces, motiv pentru care va admite exceptia lipsei calitatii lor procesuale si va respinge cererea formulata împotriva acestora.

În legatura cu critica privind nesolutionarea cererii de chemare în garantie, instanta de control judiciar retine ca judecarea acestei cererii a facut obiectul cererii de completare a hotarârii judecatoresti întemeiata pe dispozitiile art. 281 ind 2 alin 1 Cod procedura civila (dosarului nr. 493/269/2009 al Judecatoriei O) solutionata prin sentinta civila nr. 765/22.04.2009 , motiv pentru care nu va mai supune analizei aceasta cerere.

Pe fondul cauzei, instanta de recurs apreciaza ca prima instanta, admitând actiunea reclamantei si obligând pârâtii sa-i lase în deplina proprietate si linistita posesie suprafata de 601 mp. teren intravilan, situat în com. F, în T -13, P-393, precum si de a ridica de pe acest teren constructia edificata de defunctul G, a dat o solutie netemeinica cu aplicarea gresita a legii.

Apreciind asupra probelor administrate în cauza, tribunalul priveste ca neîntemeiata actiunea în revendicare si pe cale de consecinta a obligarii pârâtei de a ridica de pe terenul în suprafata de 601 mp constructia pentru urmatoarele considerente:

În materie imobiliara, dovada dreptului de proprietate, pentru promovarea actiunii în revendicare, se poate face prin titlu de proprietate, care poate fi orice act juridic translativ de proprietate, cât si prin existenta unui mod originar de dobândire a proprietatii.

În speta, stabilind locatia terenului în litigiul, astfel cum s-a aratat anterior, constata ca atât reclamanta cât si pârâta detin înscrisuri care atesta dreptul lor de proprietate asupra terenului în suprafata de 601 mp, imobil ce se afla în posesia pârâtei I.

În aceste conditii, instanta va proceda la compararea titlurile de proprietate, acordând preferabilitate unuia dintre acestea, în conditiile prevazute de lege.

Astfel, reclamanta detine sentinta civila nr. 1521/18.10.2006 pronuntata de Judecatoria O prin care i s-a constatat dreptul de proprietate ca efect al uzucapiunii, însa în contradictoriu cu Primaria comunei F, iar nu cu persoana care poseda în fapt terenul în anul 2006, asa încât aceasta sentinta este opusa pârâtei cu valoarea unui fapt juridic si a unui mijloc de proba, bucurându-se de o prezumtie relativa, ce poate fi rasturnata prin administrarea de probe, deoarece caracterul absolut al prezumtiei legale functioneaza, în conditiile art. 1202 alin. 2 Cod civil, doar în relatiile dintre partile din procesul ce a avut ca obiect constatarea dreptului de proprietate.

În schimb, pârâta detine drept titlu de proprietate, contractul de vânzare – cumparare autentificat la BNP Manolache Florina Mihaela sub nr. 2458/10 mai 2004 prin care G îi înstraineaza terenul în suprafata de 1546,719 mp ( în care este inclus terenul în litigiu) identificat cu numar cadastral 602/1, situat în tarla 77, parcela 7/2/2, care face parte din parcela initiala de 6476 mp asupra caruia dreptul de proprietate a fost reconstituit înca din anul 1994 autorului pârâtei, G, prin titlul de proprietate nr. 33141 din data de 27.04.1994.

Instanta priveste ca fiind preferabil titlul de proprietate al pârâtei, întrucât provine de la cel caruia dreptul de proprietate i-a fost reconstituit cu mult timp înaintea obtinerii de catre reclamanta a hotarârii judecatoresti de constatare ce nu are caracter constitutiv de drepturi, iar uzucapiunea, ca mijloc de dobândire a dreptului de proprietate, a fost invocata în anul 2006 de catre reclamanta nu împotriva proprietarului, ci a unui neproprietar, în speta primaria.

Un al doilea motiv pentru care tribunalul considera preferabil titlul de proprietate al pârâtei este si acela ca spre deosebire de reclamanta, dreptul de proprietate al antecesorului si apoi al pârâtei a fost intabulat în cartea funciara în anul 2004, anterior obtinerii de catre pârâta a hotarârii judecatoresti de constatare a dreptului de proprietate, fapt ce-i asigura opozabilitate erga omnes înca de la momentul înregistrarii cererii de înscriere în cartea funciara.

În acest sens, retine ca potrivit art. 30 alin 1 din Legea 7/1996 „Daca în cartea funciara s-a înscris un drept real, în conditiile prezentei legi, în folosul unei persoane, se prezuma ca dreptul exista în folosul ei, daca a fost dobândit sau constituit cu buna-credinta, cât timp nu se dovedeste contrariul.”

Fata de aspectele sus –mentionate si având în vedere ca valabilitatea titlului de proprietate al pârâtei precum si al antecesorului sau, nu a fost contestata, priveste ca neîntemeiata actiunea în revendicare formulata de intimata reclamanta S, urmând a o respinge.

Întrucât constructiile au fost ridicate de antecesorul pârâtei pe terenul sau, iar potrivit dispozitiilor art. 492 Cod civil” Orice constructie, plantatie sau lucru facut în pamânt sau asupra pamântului, sunt prezumate a fi facute de catre proprietarul acelui pamânt cu cheltuiala sa si ca sunt ale lui, pâna ce se dovedeste din contra” va respinge si cererea reclamantei de obligare la ridicarea constructiei edificate pe acest teren.

Va mentine celelalte dispozitii ale sentintei recurate.

Etichete:

Actiune in revendicare. Compararea titlurilor cand acestea provin de la acelasi autor. Criterii.

Materia: Revendicare Nr. data: 8/10.01.2007 Decizie Autor: Tribunalul Vrancea, sectia civila Actiune in revendicare. Compararea titlurilor cand acestea provin de la acelasi autor. Criterii. Atât recurenţii, cât şi intimatul L. V. deţin acte de proprietate pentru acelaşi teren, din raportul de expertiză rezultând cu claritate că terenurile se suprapun. In această situaţie, pentru soluţionarea acţiunii în revendicare este necesar a se compara titlurile părţilor, iar dacă ambele părţi au acte ce provin de la acelaşi autor, se are în vedere actul mai vechi şi actul care a fost întâi transcris, potrivit regulii înscrise în art. 1295 alin.2 Cod civil. Actele iniţiale provin de la fosta CAP Goleşti şi actul autorilor intimatului este anterior actului recurenţilor. Astfel, autorii intimaţi au dobândit proprietatea cu actul de dare cu plată 576/1990, în timp ce recurenţii au dobândit proprietatea cu actele de dare cu plată 197 şi 195/1991. De asemenea, autorii intimatului au transcris proprietatea prin încheierea nr. 4193/2004, iar intimatul, care a cumpărat aceste terenuri, le-a intabulat prin încheierile 5571 şi 5572/12.05.2004. Recurenţii au obţinut hotărâri în constatare ulterior acestor înscrieri, respectiv, în 2005 şi în 2006 şi nu au înscris terenurile în Cartea Funciară. Pentru aceste considerente, s-a reţinut că sentinţa este legală şi temeinică, recursul fiind respins ca nefondat.

Etichete:

Acţiune în revendicare. Calitate procesuală pasivă. Încălcarea principiului unanimităţii. Consecinţe

Potrivit art. 47 Cod procedură civilă, mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul pricinii este un drept sau o obligaţie comună ori dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi cauză. Ca regulă, acţiunea în revendicare nu poate fi calificată drept un simplu act de conservare faţă de implicaţiile sale majore, fiind un veritabil act de dispoziţie astfel că, în cazul în care aceasta are ca obiect bunuri imobile, se impune prezenţa în proces a ambilor soţi, nefiind aplicabilă prezumţia mandatului tacit reciproc, prevăzută de art. 35 din Codul familiei.

Decizia civilă nr. 26 din 17.01.20111a Curţii de Apel Galaţi

Prin acţiunea înregistrată sub nr. 641/231/2009 la Judecătoria Focşani, reclamanta SC S.A. SRL Focşani a chemat în judecată pe pârâtul G.N. solicitând să fie obligat acesta să îi lase în deplină proprietate şi posesie suprafaţa de 25 mp ocupată din imobilul situat în Focşani str. N.B. nr. 1 T39, P2497-2500 şi să se stabilească linia de hotar ce desparte proprietăţile, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1499/11 august 2003 a cumpărat de la C.E. şi C.S. suprafaţa de 333 mp teren situat în Focşani, str. N.B. nr. 1 T. 39 P. 2496 – 2500. A mai arătat că, în anul 2006 reclamanta, prin contractul de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 247/31 ianuarie 2006 BNP D. Gh., a cumpărat suprafaţa de 183 mp de la P.C., teren situat în T. 39 P. 2496 – 2500, în continuarea primului teren cumpărat. Pârâtul, profitând de împrejurarea că pe suprafaţa de 516 mp s-au efectuat construcţii şi o perioadă nu a locuit nimeni acolo, a improvizat un gard şi a ocupat suprafaţa de aproximativ 25 mp, pe o lăţime de 1,5 mp în spate şi apoi, în continuare, în unghi ascuţit, până la o construcţie existentă pe proprietatea sa.

Acţiunea a fost întemeiată, în drept, pe dispoziţiile art. 480 şi 584 Cod civil.

Prin sentinţa civilă nr. 1917/01.04.2010 a Judecătoriei Focşani a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea, reclamanta fiind obligată la plata către pârât a cheltuielilor de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, între proprietăţile în litigiu există gard şi semne vizibile ale gardului, hotare ce nu au fost modificate.

Conform expertizei topo efectuată în cauză s-a reţinut că hotarul ar fi trebuit să plece din spatele proprietăţii la stradă, dar terenul indicat de expert ca fiind ocupat se află sub vechea casă a pârâtului. Astfel, eventualele erori de măsurătoare se justifică prin discrepanţa dintre valorile metrice şi scriptice raportat la situaţia faptică ce ar reveni în prezent la o măsurătoare, raportat şi la metodele deficitare folosite la măsurătoare. S-a apreciat că simpla lipsă de teren invocată de reclamantă faţă de suprafaţa stăpânită de pârât nu justifică admiterea acţiunea în revendicare fără a se dovedi că pârâtul ar fi mutat hotarul existent la data cumpărării ocupând astfel vreun teren reclamantei.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta SC S.A. SRL care a solicitat casarea sentinţei şi trimiterea cauzei în rejudecare la aceeaşi instanţă pentru a se pronunţa şi asupra capătului de cerere privind grăniţuirea şi pentru rejudecarea cererii de revendicare în sensul admiterii acesteia şi obligării pârâtului la mutarea gardului improvizat.

Prin întâmpinare, pârâtul G.N. a solicitat respingerea apelului reclamantei ca nefundat, formulând, totodată, cerere de aderare la apel prin care a solicitat schimbarea sentinţei în sensul obligării reclamantei şi la plata sumei de 1250 lei reprezentând onorariul de avocat.

Prin decizia civilă nr. 134 din 07.09.2010 a Tribunalului Vrancea a fost admis apelul principal declarat de apelanta – reclamantă SC S.A. SRL şi apelul incident formulat de apelantul – pârât G.N. şi a fost schimbată în tot sentinţa apelată în sensul că a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta SC S.A. SRL şi a fost obligat pârâtul să lase în deplină proprietate şi paşnică folosinţă reclamantei terenul în suprafaţă de 18 mp identificat în contur 9-10-11-12-13-14-15-16-17-18-19-20-21 potrivit schiţei anexă la raportul de expertiză întocmit de expert C.V., situat în mun. Focşani str. N B. nr.1 oraş Focşani jud. Vrancea.

A fost stabilită linia de hotar dintre proprietăţile părţilor pe aliniamentul 6 – 7- 8 – 9- 21 potrivit schiţei mai sus menţionată şi a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 684 lei cheltuieli de judecată ca urmare a compensării parţiale până la concurenţa sumei de 600 lei.

Au fost compensate cheltuielile de judecată efectuate în apel până la concurenţa sumei de 250 lei şi a fost obligat intimatul să plătească recurentei suma de 505 lei cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut, cu privire la apelul principal, că susţinerea potrivit căreia instanţa de fond nu ar fi soluţionat un capăt de cerere, nu se verifică, întrucât prima instanţă a respins acţiunea în tot, deci inclusiv cererea de stabilire a liniei de hotar, motivând că „intre proprietăţile în litigiu există gard şi semne vizibile ale gardului, hotare ce nu au fost modificate”, ceea ce în opinia sa nu ar mai impune stabilirea graniţei. Practic, prima instanţă a ajuns la concluzia că graniţa dintre proprietăţi este pe linia actuală a gardului, în urma analizei probatoriului administrat în cauză.

Instanţa de apel a reţinut că, deşi soluţia de respingere a cererii de grăniţuire nu este corectă, aceasta nu are semnificaţia necercetării fondului şi nu impune trimiterea cauzei în rejudecare potrivit art.297 alin.1 CPC.

Pe fondul litigiului instanţa de apel a reţinut, pe baza expertizei realizate de expertul C.V. că pârâtul a ocupat de la reclamant 18 mp teren situat în conturul 9-10-11-12-13-14-15-16-17-18-19-20-21.

În ceea ce priveşte apelul incident formulat în condiţiile art.293 CPC, instanţa de apel a reţinut că şi în situaţia în care soluţia primei instanţe cu privire la revendicare ar fi schimbată, părţile tot trebuie să suporte în mod egal cheltuielile grăniţuirii, potrivit art.584 Cod civil, impunându-se compensarea cheltuielilor de judecată în fond până la concurenţa sumei de 600 lei, apreciată ca fiind aferentă grăniţuirii.

Împotriva deciziei civile nr. 134 din 07.09.2010 a Tribunalului Vrancea a declarat recurs pârâtul G.N. criticând-o pe motive de nelegalitate.

În esenţă, acesta a susţinut că în mod greşit a fost chemat în judecată doar el în calitate de pârât în condiţiile în care terenul în litigiu are doi proprietari, respectiv el şi soţia sa G.M. care ar fi trebuit să stea în proces alături de el.

Pe fondul cauzei a susţinut că soluţia este greşită şi că se impune menţinerea hotărârii instanţei de fond care a respins acţiunea cu ambele capete de cerere. Recursul declarat de pârât a fost admis cu consecinţa modificării hotărârilor pronunţate în cauză în sensul respingerii acţiunii reclamantei ca inadmisibilă pentru următoarele considerente:

Aşa cum rezultă din copia contractului de vânzare-cumpărare depus la dosarul de fond, contract autentificat sub nr. 741/16 februarie 1978 fostul Notariat de Stat, pârâtul G.N. împreună cu soţia sa G.M. a dobândit de la familia U.C. şi M. o casă de locuit din zid acoperită cu carton, având 2 camere, 2 holuri, o magazie şi un garaj, casă situată în Focşani, str. N. B., nr. 3, jud. Vrancea.

Conform menţiunilor acestui contract, terenul aferent locuinţei, în suprafaţă de 622 mp, a trecut în proprietatea statului, conform art. 30 alin. 2 din Legea nr. 58/1974, urmând ca dobânditorii să primească în folosinţă terenul necesar.

Ulterior, după apariţia Legii 18/1991, pârâtul G.N. a formulat cerere pentru constituirea dreptului de proprietate în ceea ce priveşte suprafaţa de teren deţinută, iar prin Ordinul Prefectului nr. 107/21 octombrie 1999, prin anexa 1 la acesta, pârâtului i-a fost atribuită în proprietate suprafaţa deţinută în realitate, de 658,7 mp.

Atât la momentul cumpărării locuinţei cât şi la data dobândirii terenului aferent acesteia prin Ordinul Prefectului, calitatea de soţi a numiţilor G.N. şi G.M. s-a păstrat astfel încât şi aceasta din urmă trebuia să stea în proces în calitate de pârâtă.

Potrivit art. 47 Cod procedură civilă, mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul pricinii este un drept sau o obligaţie comună ori dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi cauză.

Este adevărat că litisconsorţiul procesual este, de regulă, facultativ, cadrul procesual civil fiind lăsat la aprecierea reclamantului, conform principiului disponibilităţii, însă, luând în considerare obiectul acţiunii de faţă şi efectele soluţiei pronunţate în cauză, Curtea a apreciat că, în cauză, litisconsorţiul este unul obligatoriu.

Acţiunea în revendicare nu poate fi calificată drept un simplu act de conservare faţă de implicaţiile sale majore fiind un veritabil act de dispoziţie (luând în considerare în special ipoteza din speţă a admiterii ei irevocabile) astfel că, în cazul în care aceasta are ca obiect bunuri imobile, se impune prezenţa în proces a ambilor soţi, nefiind aplicabilă prezumţia mandatului tacit reciproc, prevăzută de art. 35 din Codul familiei, asigurându-se, totodată, posibilitatea punerii în executare efective a hotărârii.

Faţă de aspectele concrete ale speţei, s-a apreciat că această soluţie este compatibilă şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia respectării dreptului de acces la instanţă.

Astfel, în mai multe situaţii instanţa europeană a statuat asupra faptului că dreptul de acces la instanţă nu este unul absolut, fiind prin însăşi natura sa susceptibil de anumite limitări. Pentru a fi concordante cu dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceste limitări trebuie, însă, să fie impuse de atingerea unui scop legitim şi să fie proporţionale cu acesta.

În cauză, obligativitatea introducerii în proces şi a celuilalt coproprietar, respectiv a numitei G.M., soţia pârâtului G.N., vizează un scop legitim, respectiv pronunţarea unei soluţii unitare, susceptibile de executare silită şi aptă să asigure pe viitor siguranţa şi stabilitatea circuitului civil, fiind proporţională cu acesta întrucât nu instituie în sarcina reclamantei o sarcină insurmontabilă.

Nu se poate reţine că reclamanta s-ar fi aflat în imposibilitatea de a identifica pe toţi coproprietarii imobilului revendicat câtă vreme părţile se află în relaţii de vecinătate de ani buni.

Prin urmare, s-a apreciat că aplicarea regulii unanimităţii este pe deplin justificată şi nu încalcă dreptul reclamantei de acces la justiţiei, motiv pentru care, în conformitate cu dispoziţiile art. 321 Cod procedură civilă, Curtea a admis recursul şi, modificând hotărârile pronunţate în cauză, a respins acţiunea reclamantei ca inadmisibilă. (Red. I.A.B.)

Etichete:

Acţiune în revendicare. Titlurile părţilor sunt date în urma aplicării unor legi reparatorii. Suprapunerea amplasamentelor stabilite prin aceste titluri. Analiza amplasamentelor titlurilor autorilor părţilor

Instanţa are obligaţia de a compara între ele drepturile autorilor de la care provin cele 2 titluri şi are câştig de cauză cel care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil.

Instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a legii pentru că a pus în balanţă şi a făcut aprecieri asupra puterii unei hotărâri judecătoreşti faţă de o Dispoziţie a Primarului emisă în baza Legii 10/2001 şi a dat întâietate sentinţei judecătoreşti doar pentru simplu fapt că emitentul celui de-al doilea act este un organ al administraţiei locale cu activitate jurisdicţională şi nu o instanţă judecătorească.

Ori, s-a omis a se avea în vedere disp.art.25 alin.4 din Legea nr.10/2001 potrivit cărora „dispoziţia de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietăţii persoanei îndreptăţite asupra acesteia, are forţa probantă a unui înscris autentic”. Faţă de aceste dispoziţii legale se apreciază că sentinţa civilă nr.144/1999 a Tribunalului Galaţi cât şi Dispoziţia 1628/21.04.2005 a Primarului Municipiului Galaţi au aceeaşi valoare juridică din punctul de vedere al emitentului atâta vreme cât ambele s-au dat ca urmare a reconstituirii dreptului de proprietate în baza unor legi reparatorii.

Pasul următor constă în a cerceta titlurile autorilor fiecărei părţi pentru a constata care este preferabil.

Aşa cum s-a demonstrat recurenţii pârâţi sunt dobânditorii a 577 mp amplasaţi pe fosta proprietate, pe când intimatul reclamant este proprietar pe 310 mp., nereconstituiţi pe vechiul amplasament.

Se constată cu uşurinţă că este preferabil titlul pârâţilor.

Decizia civilă nr. 350/R din 07.10.2010 a Curţii de Apel Galaţi

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Gl reclamantul M.C. a chemat în judecată pe pârâţii P.I. şi P.C., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să oblige pârâţii să lase în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă de 310 m.p.

În motivarea acţiunii reclamantul a arătat că prin sentinţa civilă a Tribunalului Galaţi, irevocabilă, s-a dispus retrocedarea către el a terenului menţionat. Terenul a fost intabulat în 2002. În anul 2006 reclamantul a constatat că pârâţii i-au ocupat terenul fără a avea titlu de proprietate.

În drept, reclamantul a invocat dispoziţiile art.480 din Codul civil.

Prin sentinţa civilă pronunţată de Judecătoria Gl acţiunea formulată de reclamantul M.C. a fost respinsă ca neîntemeiată, iar reclamantul a fost obligat la plata către pârâţi a sumei de 1.928 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut următoarele:

Reclamantul M.C., ca moştenitor al defunctei V.T., a fost pus în posesie cu terenul situat în GL., pe Bd. F.D. Terenul a fost retrocedat prin sentinţa civilă a Tribunalului GL, irevocabilă, iar punerea în posesie a avut loc prin intermediul executorului judecătoresc V.D.

Pe de altă parte, titlul de proprietate al pârâţilor P.I. şi P.C. este reprezentat de Dispoziţia Primarului municipiului GL, care se referă la str. F.M. (fostă S.P.), şi de contractul de vânzare dintre pârâţi şi beneficiarii dispoziţiei menţionate.

Titlurile de proprietate nefiind contestate de părţi, instanţa a considerat că trebuie să verifice dacă punerea în posesie a acestora a fost în conformitate cu aceste titluri.

Din raportul de expertiză întocmit în cauză instanţa a reţinut că str. C., pe care era amplasat imobilul reclamantului a fost desfiinţată, astfel încât i-a fost reconstituit traseul în funcţie de construcţiile încă existente. Imobilul reclamantului se află în prezent parţial poziţionat pe taluzul falezei. La emiterea hotărârii judecătoreşti care constituie titlul reclamantului, identificarea imobilului acestuia s-a făcut tocmai de la limita taluzului falezei către imobilul aflat în proprietatea pârâţilor.

Pe de altă parte, autorii pârâţilor au fost puşi în posesie pe vechiul amplasament.

Instanţa a reţinut astfel că cele două imobile – al reclamantului (de pe str. C.,) şi al pârâţilor (de pe str. F.M.) – sunt distincte şi nu se suprapun, imobilul reclamantului fiind în continuarea celui al pârâţilor.

Mai mult decât atât, instanţa a mai reţinut că suprafaţa de teren în prezent existentă pe care trebuie să se situeze imobilele părţilor permite amplasarea ambelor imobile; este adevărat că imobilul reclamantului este mai apropiat de taluzul falezei, însă, aceasta fiind şi situaţia anterioară (a autorilor părţilor), reclamantul nu poate pretinde ca imobilul său să se suprapună, fie şi parţial, cu al pârâţilor.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel, în termen legal, reclamantul M.C.

Prin decizia civilă a Tribunalului Galaţi s-a admis apelul declarat de reclamant, s-a schimbat în tot sentinţa apelată în sensul că s-a admis acţiunea civilă şi au fost obligaţi pârâţii să lase reclamantului în deplină proprietate şi paşnică posesie suprafaţa de 310 mp. teren situat în GL, F.D.

Pentru a pronunţa această decizie s-au reţinut următoarele :

Prin sentinţa civilă pronunţată de Tribunalul Gl. a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta V.T. (autoarea reclamantului M.C.) în contradictoriu cu Consiliul Local GL. şi s-a dispus retrocedarea către reclamantă a imobilului situat în GL, F.D. compus din suprafaţa de 310 mp cu vecinii: Consiliul Local GL la Nord, proprietăţile R.A. şi M.D. la Est, Faleza Dunării la Sud şi C.A. la Vest, conform raportului de expertiză tehnică topometrică şi a schiţei anexă întocmite în acea cauză de expert B.V.

Reclamantul şi-a intabulat dreptul de proprietate asupra suprafeţei de teren la data de 21.11.2002.

Prin Dispoziţia emisă de Primarul Municipiului GL. s-a dispus restituirea către numiţii A.A., S.A., A.E. şi O.M. a imobilului-teren în suprafaţă de 577 mp situat în GL, str. F.M., punerea în posesie asupra terenului restituit conform procesului-verbal având loc la 12.01.2006. Prin contractul de vânzare-cumpărare reclamanţii au cumpărat de la persoanele menţionate mai sus suprafaţa de 577,26 mp situată în str. F.M., cu vecinii: R.M. la Nord, Domeniul public la Est şi Consiliul Local la Sud.

Dreptul de proprietate al pârâţilor asupra terenului cumpărat a fost intabulat la data de 25.08.2006.

Din probele administrate în cauză, respectiv din raportul de expertiză refăcut efectuat în apel de expert A.F. coroborat cu documentaţiile ce au stat la baza intabulării drepturilor de proprietate ale părţilor în Cartea funciară şi cu raportul de expertiză întocmit de expert B.V., Tribunalul a reţinut că cele două suprafeţe de teren înscrise în titlurile de proprietate ale părţilor se suprapun.

Cauza în care s-a dispus retrocedarea terenului în suprafaţă de 310 mp către autoarea reclamantului s-a judecat în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local GL., iar reclamantul a fost pus în posesie cu acest teren la data de 9.10.2002, conform procesului-verbal al executorului judecătoresc V.D.

Tribunalul a reţinut astfel că Primăria cunoştea amplasamentul terenului ce a fost retrocedat reclamantului.

Emiterea ulterioară a Dispoziţiei de către Primarul municipiului GL. nu este de natură a afecta dreptul de proprietate al reclamantului consfinţit printr-o hotărâre judecătorească având în vedere faptul că sentinţa civilă este opozabilă autorităţii emitente a dispoziţiei respective, la data emiterii dispoziţiei terenul restituit reclamantului nu se mai afla în patrimoniul Municipiului GL., precum şi faptul că dreptul de proprietate al reclamantului asupra suprafeţei de 310 mp era intabulat la data emiterii dispoziţiei şi deci era opozabil terţilor.

Potrivit art. 25 din Legea nr. 7/1996 republicată înscrierile în cartea funciară îşi produc efectele de opozabilitate faţă de terţi de la data înregistrării cererilor.

Acţiunea în revendicare constituie acţiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar. Cum în cauză ambele părţi deţin un titlu de proprietate pentru terenul în litigiu instanţa trebuie să hotărască care dintre cele două titluri este preferabil.

Având în vedere considerentele de mai sus privind faptul că sentinţa civilă era opozabilă emitentului dispoziţiei, faptul că titlul de proprietate al reclamantului este mai vechi, iar dreptul său de proprietate asupra suprafeţei de 310mp era intabulat în cartea funciară la data emiterii Dispoziţiei, Tribunalul a apreciat că dreptul reclamantului este preferabil, astfel că acţiunea în revendicare formulată de acesta apare ca fiind întemeiată.

Impotriva deciziei civile a Tribunalului Gl. au declarat recurs pârâţii P. considerând-o nelegală prin prisma disp.art.304 pct.7,8,9 Cod procedură civilă.

Astfel, apreciază că în speţă s-a dat întâietate schiţei întocmite de expert B.V. cu ocazia intabulării dreptului de proprietate a intimatului M.C., schiţă întocmită în fals prin inserarea canalului pluviometric ca limită sudică a proprietăţii acestuia. Dovada falsului este dată de adresa OCPI prin care se menţionează că schiţa corectă este cea care rezultă din expertiza făcută de expertul B.V. cu ocazia judecării dosarului Tribunalului GL. şi nu cea de-a doua schiţă ataşată la avizul 5628.

A doua critică se axează pe lipsa de rol activ a instanţei care a luat în calcul doar obiecţiunile la raportul de expertiză dispus în cauză şi care nu a insistat în niciun fel în aflarea adevărului şi lămurirea aspectelor controversate sesizate de pârâţii P.

Astfel, existenţa a două schiţe diferite în ceea ce priveşte amplasamentul proprietăţii reclamantului, una ce face parte integrantă din titlul acestuia de proprietate, în baza căreia a fost pus în posesie, şi una intabulată la Cartea Funciară şi care a determinat juxtapunerea proprietăţii a fost trecută în mod inexplicabil sub tăcere de către instanţa de judecată.

Instanţa era datoare să lămurească situaţia de fapt sub toate aspectele sale, respectiv să solicite lămuriri atât la Primăria GL, cu privire la modalitatea de punere-n posesie a pârâţilor P. (şi anume că la momentul punerii în posesie proprietatea nu era îngrădită în niciun fel, ceea ce demonstrează că au fost puşi în posesie pe un alt amplasament decât reclamantul), de asemenea, pentru a se preciza dacă str.C. corespunde cu F.M. şi precizările de la OCPI cu privire la contradicţiile dintre cele 2 schiţe ale expertului B.V.

In plus, în condiţiile în care reclamantul nu a făcut dovada modalităţii de înlăturare a semnelor de hotar, susţinerea sa e nedovedită.

Lipsa rolului activ s-a concretizat şi-n modalitatea în care s-a limitat la a îmbrăţişa opiniile exprimate de consilierul expert B., fără a explica raţiunile pentru care a înţeles să înlăture concluziile raportului principal de expertiză efectuat în cauză.

Hotărârea este dată cu aplicarea greşită a legii pentru că este de principiu că dobânditorul unui drept real nu îl poate valorifica în mod valabil decât cu respectarea strictă a limitelor materiale şi poziţionării bunului care rezultă din titlul de proprietate intabulat al autorului. Ori, probele din dosar fac dovada că nu există suprapunere între cele două proprietăţi.

La termenul din 02.09.2010 au formulat cerere de intervenţie în favoarea recurenţilor numitul A.S. – transmiţătorul dreptului de proprietate al terenului din str. F.M..

In motivarea cererii a învederat că din analiza actelor de proprietate aferente celor doi proprietari iniţiali (autorii intervenienţilor şi autorii reclamanţilor) rezultă fără urmă de îndoială împrejurarea că suprafaţa pentru care a fost el pus în posesie se suprapune aproape milimetric cu fostul amplasament al autorilor săi, în timp ce suprafaţa pe care au fost puşi în posesie reclamanţii este complet diferită de cea deţinută de autorii acestora.

Astfel, autorul intervenienţilor a fost A.O. care a dobândit proprietatea asupra suprafeţei de 925 mp prin actul de vânzare transcris la Tribunalul Judeţean Covurlui.

După exproprierea intervenită prin Decretul 92/1965, moştenitorilor defunctului A.O. li s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru 577,26 mp. amplasarea acestora fiind în vechiul perimetru. Str. F.M., fosta S.P., există încă în zona respectivă, iar măsurătorile au putut fi efectuate cu acurateţe, conform schiţelor furnizate la cererea acestora de către Primăria GL.

Astfel, din Planul de situaţie ridicare topografică 2006, suprapus peste planul de situaţie anexă la Decretul de expropriere nr. 92/1965, în care se individualizează şi canalul pluviometric prezent în zonă, rezultă cu certitudine că suprafaţa autorilor acestora coincide în totalitate cu suprafaţa pe care au fost puşi în posesie moştenitorii lui A.O., astfel încât orice afirmaţie în sensul că amplasamentul lor a fost modificat este absolut nefondată.

La polul opus se află situaţia proprietăţii reclamanţilor, autorii acestora V.L. şi V.G., dobândind proprietatea asupra suprafeţei de 230 mp. prin actul de vânzare-cumpărare din 21.08.1945. Strada pe care se afla amplasat terenul reclamanţilor era str. C., stradă care nu se mai regăseşte în structura actuală topografică a oraşului Galaţi. La acest moment strada Cucului se situează pe taluzul falezei superioare a Dunării, astfel că vechile amplasamente au dispărut.

Atât în cuprinsul Actului de vânzare A.O., cât şi în actul de vânzare al lui V.L. şi V.G., apare menţionată la vecinătatea de sud, respectiv la miazănoapte, proprietatea coparticipantului procesual. Această împrejurare demonstrează că proprietăţile în discuţie coexistau, fără a se suprapune.

Nu în ultimul rând, reclamanţilor li s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 310 mp, deşi autorii acestora nu erau proprietari decât pe suprafaţa de 230 mp, rezultând astfel că reclamanţilor li s-a reconstituit cu 80 mp în plus, în timp ce moştenitorilor autorilor A.O., li s-a reconstituit un teren cu o suprafaţa mai mică cu aproape 350 mp.

Faţă de aceste precizări, apreciază că dreptul lor de proprietate este mai bine conturat decât dreptul de proprietate al reclamanţilor, atât sub aspectul anteriorităţii titlului autorului lor, cât şi sub aspectul individualizării amplasamentului proprietăţii.

Examinând actele şi lucrările dosarului s-a constatat că recursul şi cererea de intervenţie în interesul recurenţilor sunt întemeiate.

In speţă este în discuţie o acţiune în revendicare când titlurile provin de la autori diferiţi.

Nimeni nu contestă dreptul părţii adverse, ci doar amplasamentul acestuia, amplasament ce ar putea sau nu determina o suprapunere a proprietăţilor.

Se pretinde de către recurenţi că nici nu ar exista această suprapunere.

Coroborând probele administrate de instanţa de fond şi apel cu înscrisurile noi din recurs (actul de vânzare-cumpărare din 1934 autentificat de Tribunalul Judeţean Covurlui – titlul autorului transmiţătorului dreptului de proprietate al recurenţilor, planul de situaţie şi releveul privind imobilul situat în GL., str. S.V., planul de situaţie ridicare topografică 2006 suprapusă peste planul de situaţie anexă la Decretul de expropriere 92/1965 cu poziţionarea canalului de preluare ape pluviale, planul de situaţie ridicare topografică 2006 peste ortofotoplanul Municipiului GL.) se constată că nu există suprapunere între proprietăţile autorilor părţilor, aspect neanalizat de instanţa de apel. Aceasta s-a limitat la a analiza amplasamentul stabilit prin sentinţa civilă nr.144/1999 a Tribunalului GL. şi prin Dispoziţia Primarului GL., deşi ambele erau acte juridice cu caracter declarativ şi nu constitutiv de drepturi. Această omisiune instanţei de apel urmează a fi suplinită de instanţa de recurs.

Astfel, autorii intimatului reclamant sunt V.L. şi V.G. care ÎN 1945 cumpără 230 mp de la Z. şi S.J.. Cei 230 mp sunt situaţi în Gl., str.C. şi au următoarele vecinătăţi : Est – S.A. – 22,68 mp, Nord – O.A. – 12,28 mp, Sud – 8,78 mp pe str.C., Vest – D.G. şi A.N. – 22,68 mp.

Prin Decretul Consiliului de Stat al RPR 92/1965 „în scopul executării consolidării malului Dunării” sunt expropriate V.L. şi I.T. (fiica sa). În decretul de expropriere sunt menţionaţi 260,92 mp teren din care 49,14 mp ocupaţi de construcţii.

În 1998 se promovează o acţiune întemeiată pe Legea nr. 33/1994 de către V.T. (fiica lui V.L. şi V.G.), acţiune finalizată prin sentinţa civilă a Tribunalului GL. – irevocabilă prin decizia civilă a Curţii Supreme de Justiţie. Prin sentinţa civilă s-a dispus retrocedarea imobilului situat în Galaţi, F.D. fostă str. C. compus din teren în suprafaţă de 310 mp învecinat la Nord cu Consiliul Local GL., Est cu R.A. şi M.D., la Sud cu Faleza Dunării şi la Vest cu proprietatea C.A. „conform raportului de expertiză tehnică şi a schiţei anexă întocmite de B.V., ce fac parte integrantă din prezenta hotărâre”.

Din analiza expertizei întocmite de V.B. rezultă că terenul în cauză a fost identificat ca având următoarele vecinătăţi : Nord – Consiliul Local fost proprietar A.O. – 15,95 mp, Est – R.A. 8m+1m=9 m şi fam. M. pe 9,50 m, Sud – Faleza Dunării – 23 m, Vest – C.A. – 15,85 m.

Se trece la intabularea dreptului de proprietate de către intimatul-reclamant M.C. în baza documentaţiei cadastrale întocmite de expert B.V. cu o schiţă în care apar aceleaşi vecinătăţi pentru laturile Nord, Est, Vest, mai puţin în partea de Sud unde este menţionat „canal preluare ape pluviometrice”, precum şi că după acest canal a fost str.C. iar în prezent este faleza superioară a Dunării.

De cealaltă parte, autorul intervenienţilor a fost A.O. care a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului din F.S.P. prin actul transcris la Tribunalul Judeţean Covurlui. În acest act sunt menţionaţi megieşii printre care în Vest şi Ş.J. (cel ce a vândut în 1945 lui V.G. şi V.L.) pe o suprafaţă de 11,80 mp.

Au fost expropriaţi în baza Decretului 92/1965, au formulat notificare în baza Legii nr.10/2001 şi prin Dispoziţia 1628/21.04.2005 li s-a recunoscut dreptul de proprietate pentru 577,26 mp. Schiţa anexă a acestei dispoziţii relevă amplasamentul imobilului dispus a se restitui şi anume : Nord – R.A. : 22,68 mp + 1 m şi fam.M. pentru 11,64 mp, Est – 23,73 mp domeniul public, Sud – Consiliul Local GL. – 35,37 mp şi Vest – str. F.M. – 10,18 mp.

Aşa cum a reţinut instanţa de apel există suprapunere între amplasamentul proprietăţilor părţilor stabilite prin Dispoziţia Primarului GL. şi sentinţa civilă a Tribunalului GL. Dovada indubitabilă în acest sens fiind faptul că pe latura Est vecinii sunt R.A. şi fam. M., primul pe o distanţă de 8 m + 1 m, iar al doilea pe 9,50 m, în Sud – domeniu public (faleza superioară).

Nu se poate îmbrăţişa varianta prezentată de recurenţi precum s-a ajuns la această suprapunere ca urmare a falsificării celei de-a doua schiţe întocmite de expertul B.V. cu ocazia intabulării prin inserarea ca limită sudică a canalului pluviometric pentru că vecinătăţile E, V, N sunt aceleaşi în ambele schiţe (R.A. 8m+1 m şi M. 9,50 m în E, V– C.A. şi N–Consiliul Local GL).

Însă s-a ajuns la această suprapunere pentru că intimatului-reclamant nu i s-a reconstituit dreptul de proprietate pe vechiul amplasament.

Terenul intimatului-reclamant era situat pe str.C. Ori, în toate expertizele efectuate în cauză experţii menţionează clar că-n prezent această stradă nu mai există. Apoi teoria fiecăruia că există sau nu suprapunere între cele două proprietăţi porneşte de la amplasamentul stabilit de expertul B.V. în dosarul Tribunalului GL, amplasament care nu respectă poziţionarea proprietăţii lui V.L. şi V.G.. Însuşi expertul B.V. în schiţa anexă a documentaţiei cadastrale întocmite cu ocazia intabulării dreptului de proprietate a intimatului M. menţionează că fosta str.C. în prezent este însăşi faleza superioară a Dunării.

Apoi, înscrisurile noi depuse în recurs – ridicarea topografică din 2006 efectuată pentru identificarea fostei proprietăţi a autorilor pârâţilor – relevă faptul că imobilul din str.C. este în partea de sud faţă de canalul de colectare pluviometrică.

Nu în ultimul rând însuşi intimatul reclamant prin cerere în 2005 solicită închirierea a 200 mp. „pe faleza Dunării (fostă str.C.)” deşi avea recunoscut, intabulat dreptul de proprietate asupra celor 310 mp încă din 2002. Implicit a recunoscut că i

s-au dat 310 mp în altă parte decât a fost proprietară autoarea sa pe 230 mp în str.C.

Pe de altă parte la data emiterii Dispoziţiei Primarului Municipiului GL. s-a avut în vedere respectarea vechiului amplasament al dreptului de proprietate al autorilor notificatorilor avându-se în vedere existenţa şi în prezent a unor repere ce se regăsesc în actul din 1934 (Nord – str. F.M., fostă S.P.) ca şi ridicarea topografică din 2006 suprapusă peste planul de situaţie anexă la Decretul de expropriere 92/1965.

Ce importanţă au vechile amplasamente în prezenta speţă ?

Obiectul prezentei acţiuni este o acţiune în revendicare, acţiune în care s-a constatat că titlurile părţilor provin de la autori diferiţi.

In acest caz instanţa are obligaţia de a compara între ele drepturile autorilor de la care provin cele 2 titluri şi are câştig de cauză cel care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil.

In acest punct instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a legii pentru că a pus în balanţă şi a făcut aprecieri asupra greutăţii unei hotărâri judecătoreşti faţă de o Dispoziţie a Primarului emisă în baza Legii 10/2001 şi a dat întâietate sentinţei judecătoreşti doar pentru simplu fapt că emitentul celui de-al doilea act este un organ al administraţiei locale cu activitate jurisdicţională şi nu o instanţă judecătorească.

Ori, s-a omis a se avea în vedere disp.art.25 alin.4 din Legea nr.10/2001 potrivit cărora „dispoziţia de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietăţii persoanei îndreptăţite asupra acesteia, are forţa probantă a unui înscris autentic”. Faţă de aceste dispoziţii legale se apreciază că sentinţa civilă a Tribunalului Gl. cât şi Dispoziţia Primarului Municipiului Gl. au aceeaşi valoare juridică din punctul de vedere al emitentului atâta vreme cât ambele s-au dat ca urmare a reconstituirii dreptului de proprietate în baza unor legi reparatorii.

Pasul următor constă în a cerceta titlurile autorilor fiecărei părţi pentru a constata care este preferabil.

Aşa cum s-a demonstrat recurenţii pârâţi sunt dobânditorii a 577 mp amplasaţi pe fosta proprietate A.O., pe când intimatul reclamant M. este proprietar pe 310 mp. Nereconstituiţi pe vechiul amplasament.

Se constată cu uşurinţă că preferabilitate are titlul pârâţilor. De subliniat că într-o acţiune în revendicare în care se ajunge a se compara titlurile provenite de la autori diferiţi nu are relevanţă data intabulării dreptului de proprietate al părţilor.

Această chestiune avea importanţă într-o acţiune în revendicare în care titlurile părţilor provin de la acelaşi autor.

Apoi, faptul că parte în dosarul din 1998 a fost Primăria Galaţi şi implicit avea cunoştinţă de amplasamentul celor 310 mp. retrocedaţi lui V.T. nu este suficient a împieta admiterea unei acţiuni în revendicare, acţiune ce presupune analiza titlurilor de proprietate ale părţilor şi a da câştig de cauză celui ce a deţinut într-adevăr terenul în cauză. (Red. L.C.)

Etichete:

ACŢIUNE ÎN REVENDICARE. COMPARAREA TITLURILOR OPUSE DE PĂRŢI. CASARE ŞI TRIMITERE PENTRU REJUDECARE ÎN VEDEREA ADMINISTRĂRII DE PROBATORII.

Reclamanta a chemat în judecată pe pârâţi, solicitând ca aceştia să fie obligaţi să-i lase în deplină proprietate suprafaţa de 5.000 mp teren arabil.

Acţiunea a fost admisă, fiind obligaţi pârâţii să lase reclamantului în deplină proprietate suprafaţa de 5.000 mp teren şi totodată a fost respinsă acţiunea conexă prin care pârâţii au chemat în judecată pe reclamant pentru revendicarea aceleiaşi suprafeţe de teren.

S-a reţinut de către instanţa de fond că reclamanta a obţinut reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenul în litigiu în timp ce pârâţii nu au titlu de proprietate, iar sentinţa civilă pe care aceştia o invocă nu a stabilit amplasamentul terenului.

Apelul declarat de pârâţi fost respins pentru aceleaşi considerente.

Pârâţii au formulat recurs împotriva deciziei date de instanţa de apel arătând în susţinerea recursului că terenul în litigiu face parte din suprafaţa de 25.400 mp pentru care deţin certificat de moştenitor, că acest teren a aparţinut autorilor lor că au stăpânit terenul în litigiu din 1991, până în urmă cu 2 ani de zile, când a început să fie tulburat în posesie de către intimata-reclamantă.

Recursul s-a constatat a fi întemeiat pentru considerentele următoare:

Deşi în cazul revendicării instanţa poate compara titlurile deţinute de părţi, deşi recurenţii-pârâţi au invocat ca titlu o sentinţă civilă, în temeiul căruia pretind o speranţă legitimă de a beneficia efectiv de dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu, instanţele nu au făcut cercetări pe fondul cauzei sub acest aspect.

Se impunea în acest context a se cerceta fondul cauzei, în sensul de a se stabili dacă hotărârea judecătorească, împreună cu celelalte acte invocate de recurenţii-pârâţi (certificatul de moştenitor, copie de pe rolul agricol, actul de vânzare-cumpărare din 1933) privesc aceeaşi suprafaţă de teren, în materialitatea ei şi în caz afirmativ, a se proceda la compararea titlurilor deţinute de intimatul-reclamant şi titlul recurenţilor – sentinţa civilă, întregită de celelalte acte depuse în scopul individualizării terenului.

Pentru aceste considerente în baza art. 312 pct. 5 Cod procedură civilă, a fost admis recursul, casată hotărârea recurată şi trimisă cauza spre rejudecare în apel, urmând ca în apel să fie administrate probe ce se impun pentru lămurirea aspectelor reţinute în recurs.

Decizia civilă nr.176/19.02.2007 a Curţii de Apel Bacău

Etichete:

Actiune in revendicare.Inadmisibilitate.Coproprietari aflati in stare de indiviziune.

Prin sentinta civila nr.421 din 21 noiembrie 2006 a Judecatoriei Murgeni a fost respinsaca inadmisibila cererea pentru revendicare formulate dereclamanta T.E, in contradictor cu paratii L.M si M.I.

Instanta a retinut ca actiunea petitorie in revendicare poate fi introdusa numai de catre titluarul dreptului real de proprietate si numai impotriva persoanei care poseda bunul revendicat.

Cu privire la titularul dreptului de proprietate, actiunea in revendicare este inadmisibila in raporturile dintre coproprietarii aflati in indiviziune, deoarece toate partile fiind proprietari, reclamanta nu poate dovedi ca este proprietar exclusive asupra bunului aflat in indiviziune.

Un coproprietar nu poate sarevendice singur un bun de la o terta persoana, ci impreuna cu ceilalti coproprietari.

In speta, conform titlului de proprietate nr.588/48935 din 9 iunie 2002 eliberat de Comisia judeteana Vaslui pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, s-a reconstituit dreptul de proprietate in favoarea reclamantei T.E si fratilor acesteia T.I si T.D pentru suprafata totala de 2 ha si 5000 m.p teren, din care suprafata de3566 m.p situate in intravilanul comunei, partile aflandu-se in indiviziune asupra acestui teren, pe care se afla si constructia.

(Sentinta civila nr.421 din 21 noiembrie 2006).

Etichete:

Acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 Cod civil, coroborat cu Legea nr. 18/1991 şi Legea nr. 247/2005; Invocarea prescripţiei achizitive pe cale de excepţie, în condiţiile neexercitării unei posesii utile

Prin cererea înregistrata la aceasta instanta sub nr. -, reclamanta T.C. a solicitat instantei, în contradictoriu cu pârâtele Comisia Locala – si Comisia Judeteana – , ambele pentru stabilirea a dreptului de proprietate privata asupra terenurilor, sa pronunte o hotarâre prin care sa se dispuna reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafata de 0,2238 ha (12,5 prajini), situata în vatra satului Poiana, megiesita la E – L.D., la V – d. s., la S – C.N. si la N – mostenitorii defunctului L.G. (vecinatati evidentiate în actul de proprietate), actualmente învecinata cu: A.P., d. s., Z. G. si B. V., iar, în contradictoriu cu pârâtul B. V., sa se pronunte o hotarâre prin care sa se dispuna obligarea acestuia sa-i lase în deplina proprietate si linistita posesie suprafata de teren mai sus descrisa. Cu cheltuieli de judecata.

Motivele, în fapt, ale actiunii sunt prezentate de catre reclamanta în cuprinsul cererii introductive, din care prezenta instanta retine:

Reclamanta este mostenitorul autoarei sale, C.E., care a cumparat prin contractul de vânzare-cumparare din 30.06.1928, transcris sub nr. – din iulie 1928 la Tribunal mai multe bunuri imobile, printre care si suprafata de 0,2238 ha teren intravilan descris în cuprinsul actului ca fiind „pamânt siliste situat în vatra satului P., megiesit la est cu D. si Gh. L., la sud cu N. C., la apus cu drumul satului si la vest cu mostenitorii lui Gh. L” .

Cererile formulate de catre reclamanta în temeiul tuturor legilor fondului funciar nu au condus la reconstituirea acestui drept,aratându-se ca aceasta suprafata „este ocupata fara drept de pârâtul B. V., care a detinut-o în timpul colectivizarii ca lot în folosinta.

În drept, reclamantul a indicat art. 480 Cod civil si legile speciale în materia reconstituirii dreptului de proprietate – Legea nr. 18/1991, Legea nr. 247/2005 – si a solicitat admiterea probei cu înscrisuri, martori si interogatoriul pârâtilor.

Ambele parti, reclamanta si pârâtul, au fost reprezentate/ asistate pe parcursul procesului de avocati cu delegatii la dosar.

Ambii pârâti, Comisia Locala si B.V., au formulat întâmpinari, raspunzând chestiunilor de fapt si de drept invocate.

Astfel, Comisia locala, prin întâmpinarea formulata, a invocat exceptia lipsei calitatii sale procesuale pasive, aratând ca aceasta, fiind un organism fara personalitate juridica, nu poate sta în instanta de sine statator, ca subiect de drepturi si obligatii juridice, având atributii acordate prin legi speciale si în nici un caz nu poate figura în instanta în calitate de pârâta.

De asemenea, Comisia locala a aratat ca: având în vedere situatia existenta, „reclamantei i s-a propus sa i se ofere suprafata pentru care are dreptul pe un alt amplasament, însa aceasta insista sa i se reconstituie titlu pe vechiul amplasament. ”

Se arata în continuare de catre comisia locala faptul ca s-a aflat în „imposibilitate fizica sa dea curs solicitarilor reclamantei, chiar daca potrivit reglementarilor legale actuale aceasta are dreptul la vechiul amplasament. ”

Raportat la aceste asertiuni, reclamanta a formulat „precizari ale actiunii”, precizari pe care prezenta instanta le califica drept raspuns la întâmpinarea formulata de Comisia locala, prin care se arata ca: „pâna în prezent s-a raspuns evaziv la cererile formulate, neexistând o hotarâre a comisiei pârâte „.

În dovedirea ambiguitatii situatiei descrise de comisia locala, reclamanta a aratat ca: „solicita reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului ce a apartinut mamei si care acum este ocupat de pârâtul B. V.”.

Cu privire la aceasta cerere, care face obiectul prezentei judecati, reclamanta a depus în dovedire adresa nr. -/21.12.2005 emisa de Comisia locala, prin care se comunica acesteia ca „s-a aprobat suprafata de 0,21+0,23 ha reprezentând procentul retinut, pentru care vi se vor pune la dispozitie rezervele existente sau veti primi despagubiri banesti” (fila 31).

Instanta retine faptul ca prin cererea formulata de catre T. Gh. la data de … s-a solicitat „restituirea pamântului soacrei, defuncta C. E., teren intravilan în suprafata de 12 prajini si jumatate sau 22 arii având act de vânzare-cumparare întocmit la 13 iulie 1928 , situat în vatra satului P…”, invocând faptul ca a detinut ca un adevarat proprietar suprafata de teren, a construit 2 imobile si este înregistrat cu plata impozitului pentru acest teren.

În dovedirea apararii ofensive facute pe cale de exceptie, pârâtul a anexat înscrisurile existente la filele 44-53, constând în : chitantele: nr. 410761/ 27.03.1997, nr. 235753/ 14.04.1997, nr. 0259812/ 13.03.1997, certificat de urbanism nr. 87/07.06.1996, autorizatie de construire nr. 40/ 07.06.1996, schita anexa, conventie pentru realizarea racordarii consumatorului nr. 116 din 14.04.1997, aviz de racordare nr. 116/ 14.04.1997, declaratie B. V., titlu proprietate nr. ……/ 26.03.2003 pe numele B. I. s.a., pentru suprafata de 2 ha, 4700 m.p. pe teritoriul satului P., oras N, judetul -.

În temeiul rolului sau activ, instanta a dispus prin încheierea din 28 mai 2007 suspendarea judecatii în temeiul art. 244, al. 1, pct. 1 Cod procedura civila, apreciind ca dezlegarea pricinii atârna de reconstituirea si validarea dreptului de proprietate de catre Comisia Judeteana de fond funciar, în speta nefacându-se dovada existentei unei astfel de hotarâri raspunsul Comisiei locale prin adresa nr. 9952/ 2005.

Prin decizia civila nr. 865/R/2007, Tribunalul Vaslui a admis recursul declarat de reclamanta si a casat încheierea din 28.05.2007, trimitând cauza pentru continuarea judecatii.

Ulterior acestui moment procesual, instanta a dispus ca pârâtele Comisia locala si Comisia judeteana sa comunice daca exista o hotarâre prin care Comisia Judeteana sa fi validat reclamantei dreptul de proprietate pentru 2300 m.p. teren si, în caz afirmativ, sa trimita la dosar copia acelei hotarâri însotita de întreaga documentatie ce a stat la baza emiterii sale (fila 66).

Raspunsul Comisiei locale este continut în adresa nr. 7265/24.X.2007, din care se retine ca „nu exista nici o hotarâre prin care Comisia Judeteana sa fi validat reclamantei dreptul de proprietate pentru 2300 m.p. teren (fila 75) si ca T. C. are o cerere înregistrata conform legilor fondului funciar prin care a solicitat si s-a aprobat suprafata de 0,75 ha teren arabil extravilan de la numita C. M., care a avut ultimul domiciliu în localitatea Negresti si a fost sora lui C. E.”

Aceasta adresa este însotita de înscrisurile depuse si existente la filele 76-82: cerere formulata de T. C. înregistrata sub nr. 610/25.03.1998, declaratie autentificata sub nr. 335/ 28.03.1998, hotarârea nr. 5/ 12.02.2002 emisa de Comisia Judeteana … pentru stabilirea a dreptului de proprietate privata asupra terenurilor, tabel nominal – anexa 47 întocmit de Comisia Locala … pentru stabilirea a dreptului de proprietate privata asupra terenurilor, copie fila registru agricol C. M. – perioada 1960-1963.

Instanta retine faptul ca aceste înscrisuri depuse fac referire la suprafata de 0,75 ha teren arabil, suprafata ce nu face obiectul prezentei cauze, dat fiind vecinatatile diferite si solutia data cererii de Comisia judeteana.

La termenul din 29 octombrie 2007, avocatul pârâtului B. V. a solicitat suspendarea judecatii conform dispozitiilor art. 244, al. 1 Cod procedura civila (fila 89), pâna la pronuntarea unei hotarâri în dosarul nr. 4090/333/2007, având ca obiect constatarea, în temeiul art. 111 Cod procedura civila, a dobândirii dreptului de proprietate de catre B. V. asupra terenului în litigiu, prin prescriptia achizitiva (uzucapiunea de 30 de ani) iar la termenul din 26 noiembrie 2007 s-a solicitat de catre reclamanta prin aparator solutionarea exceptiei lipsei calitatii procesuale pasive a pârâtului B. V.

Prin încheierea din 3 decembrie 2007, instanta a dispus suspendarea judecatii, în temeiul art. 244, al. 1 Cod procedura civila, având în vedere ca, în conformitate cu principiul disponibilitatii în procesul civil, reclamantul este acela care fixeaza cadrul procesual iar, prin cererea de chemare în judecata T. C. îl nominalizeaza pe pârâtul B. V. la pct. I, în care solicita obligarea acestuia de a-i lasa în deplina proprietate si linistita posesie o anumita suprafata de teren .

De asemenea, prin aceasta încheiere instanta a respins exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a pârâtului B. V., ca fiind neîntemeiata.

Prin decizia civila nr. 676/R/2009, s-a admis recursul declarat de reclamanta T. C. si s-a trimis cauza primei instante pentru continuarea judecatii.

Pentru justa solutionare a cauzei si pentru analiza coerenta a demersurilor procesuale exercitate pe de o parte de catre parti, si, pe de alta parte, de catre instanta, prezenta instanta apreciaza faptul ca este elocventa reiterarea considerentelor instantei de control judiciar:

„În prezenta cauza, instanta a fost sesizata cu doua capete de cerere: primul formulat împotriva pârâtelor Comisia Locala … si Comisia Judeteana … si vizând reconstituirea dreptului de proprietate al reclamantei asupra suprafetei de 0,2238 m.p.; al doilea formulat împotriva pârâtului B. V. si vizând obligarea acestuia sa-i lase în deplina proprietate si linistita posesie suprafata de 0,2238 m.p. teren.

Prin actiunea ce face obiectul dosarului nr. 4090/333/2007, pâna la a carui solutionare a fost suspendata prezenta cauza, B. V. a solicitat în contradictoriul cu T. C. pronuntarea unei hotarâri care sa constate dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune pentru suprafata de 0,2238 m.p. teren.

În consecinta, solutionarea primului capat de cerere privind reconstituirea dreptului de proprietate nu depindea de solutia data în dosarul nr. 4090/333/2007; solicitarea reclamantei de a se dispune reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului de 0,2238 m.p. apartinând autoarei sale, pe vechile amplasamente, urma a fi analizata prin prisma dispozitiilor Legii nr. 18/1991, care reglementeaza procedura, persoanele îndreptatite si conditiile în care se poate dispune reconstituirea dreptului de proprietate si în acelasi cadru urma a fi verificat si daca în prezent terenul poate fi restituit sau nu în natura, fata de situatia juridica a acestuia la data solicitarii.

În ceea ce priveste cel de-al doilea capat de cerere, privind revendicarea respectivei suprafete de teren, trebuia observat ca prin întâmpinarea depusa în cauza de pârâtul B. V. invocase deja, pe cale de exceptie, dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu prin uzucapiune, astfel încât instanta era în masura, în cadrul procesual astfel stabilit, sa analizeze si apararea acestuia, fara a se impune suspendarea cauzei pâna la solutionarea actiunii principale formulate de acesta cu acelasi scop.

Actiunea în constatare ce face obiectul dosarului nr. 4090/333/2007, a fost formulata în contradictoriu cu reclamanta T. C., a carei calitate de proprietar al imobilului în litigiu va putea fi stabilita doar în urma solutionarii prezentei cauze. Mai mult decât atât, prin încheierea din data de 13.01.2009 data în dosarul nr. 4090/333/2007, s-a dispus judecarea cauzei tocmai pâna la solutionarea irevocabila a prezentului dosar.

În consecinta, în mod nelegal s-a dispus suspendarea judecatii, în drept fiind incident motivul de recurs prevazut de art. 304, pct. 9 Cod procedura civila, astfel încât instanta va admite recursul declarat de T. C. împotriva încheierii din o3.11.2007 a Judecatoriei V. pronuntata în dosarul nr. 1185/333/2007, pe care o va casa si va trimite cauza primei instantei pentru continuarea judecatii.”

Astfel, prezenta instanta, fiind învestita cu judecarea fondului, potrivit dispozitiilor art. 315, al. 1 Cod procedura civila, va fi tinuta de hotarârea instantei de recurs – decizia nr. 676/R/2009 – asupra problemelor de drept dezlegate precum si asupra necesitatii administrarii unor probe.

Ca atare, în cauza s-au administrat toate probele solicitate de parti si cele apreciate ca fiind utile de catre instanta, astfel încât prin coroborarea acestora s-a fundamentat urmatoarea convingere:

1)Autoarea reclamantei, C. E., a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate cu privire la suprafata de 0,2238 m.p., la data de 06.03.1991 – asa cum rezulta din cererea formulata de C. E., înregistrata de Comisia locala … (fila … – dosar 4090/2007 – prezentata instantei de catre Comisia locala Negresti).

Din acest punct de vedere, reclamanta are calitate si a facut dovada acesteia, pe baza certificatului de nastere si a certificatului de casatorie.

2)Reclamanta a reiterat aceasta cerere, facuta prin intermediul mostenitorului T. Gh., la data de 20.IX.2005.

3)Comisia locala a comunicat reclamantei faptul ca cererea sa înregistrata sub nr. 206/20.09.2005, conform Legii nr. 247/2005 a fost solutionata în sensul aprobarii suprafetei de 0,23 ha (+0,21) – adresa nr. 9953/21.12.2005.

4)Prin adresa nr. 7265/2007, Comisia locala arata ca: ?nu este emisa nici o hotarâre prin care Comisia Judeteana sa fi validat reclamantei dreptul de proprietate pentru suprafata de 0,2238 m.p. teren.

Din analiza acestor înscrisuri, rezulta în mod indubitabil ca reclamanta a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafata de 0,2238 ha, situata în intravilan sat P…, oras …, judetul …, cu vecinatatile: A. P., d. s., Z. Gh. si B. V., invocând modul de dobândire a dreptului de proprietate ca fiind contractul de vânzare-cumparare din 1928, asa cum rezulta din cererea înregistrata la nr. 237/2001 (fila 154 – dosar 4090/333/2007).

În mod culpabil, Comisia locala nu a procedat la delimitarile necesare pentru masuratori, la stabilirea vecinatatilor pe temeiul schitei si amplasamentului stabilit si la întocmirea documentatiei constatatoare prealabile, asa cum obliga dispozitiile art. 27, al. 1 din Legea nr. 18/1991 – republicata.

Datorita pasivitatii culpabile a Comisiei locale, reclamanta nu si-a putut valorifica dreptul de a fi pusa în posesie pe vechiul amplasament iar pârâtul B. V. a avut astfel posibilitatea sa-si construiasca pe terenul atribuit ca lot în folosinta în anul 1996 constructiile solicitate prin autorizatie.

Subliniem aici faptul ca autorizatia de construire nr. 40/7.06.1996 a fost data pârâtului B. V. în vederea construirii unui grajd.

Faptul ca în mod constant Comisia locala arata ca se afla în imposibilitate fizica de reconstituire a dreptului reclamantei pe vechiul amplasament pentru ca detinatorul B. V. are locuinta si anexe (întâmpinare) va fi interpretat de catre instanta ca o recunoastere a culpei în care se afla, dat fiind constructia casei de pârât în anul 1996, asa cum rezulta din raportul de expertiza (filele 122-123 dosar 4090/2007): „autorizatia a fost data doar pentru grajd”, ceea ce sustine probator dovada relei-credinte a pârâtului B. V..

Atât timp cât cererea de reconstituire a fost formulata de catre autoarea reclamantei în 1991 iar pârâtul B. V. si-a construit casa în 1991, în conditiile în care nici reclamantei, nici pârâtului nu li s-a emis titlu de proprietate cu privire la aceasta suprafata, dar reclamanta avea un just titlu – contractul de vânzare-cumparare din 1928 – opozabil erga omnes, actiunea în revendicare apare ca fiind admisibila si întemeiata.

Pentru a avea conditiile cumulative cerute de lege – art. 1847 Cod civil – pârâtul Beciu Vasile trebuia sa faca dovada posesiei sale sub nume de proprietar, or, atât timp cât acesta a posedat pentru altul – adevaratul proprietar – posesia exercitata nu este o posesie utila, dat fiind ca posesia nu poate fi opusa adevaratului proprietar, cât timp acesta nu s-a desistat de buna-voie, ci terenul a fost preluat de stat în forma cooperatista.

Este, de asemenea, de subliniat faptul ca apararea pârâtului B. V., prin care acesta pe cale de exceptie solicita dobândirea dreptului de proprietate pe calea uzucapiunii, nu poate fi retinuta, prescriptia fiind întrerupta fara echivoc prin scoaterea terenului din circuitul civil, ca urmare a colectivizarii, pârâtul exercitând doar o posesie precara potrivit dispozitiilor art. 1853, al. 2 Cod civil.

Pentru aceste considerente, instanta va respinge exceptia dobândirii dreptului de proprietate pe calea uzucapiunii, invocata de catre pârâtul B. V. Vasile, cu argumentele aratate anterior si, pe cale de consecinta, va admite actiunea în revendicare formulata de reclamanta, singura care a facut dovada neechivoca a dreptului sau de proprietate si a cererii de reconstituire a dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991.

Etichete:

Acţiune în revendicare. Admisibilitate. Cerere formulată ulterior adoptării Legii nr. 10/2001

Acţiunile în revendicare întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, deţinute de un terţ, sunt admisibile în măsura în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.

Curtea de Apel Iaşi, decizia civilă nr. 193 din 9 decembrie 2009

Prin sentinţa civilă nr.1254/20 mai 2005, Judecătoria Vaslui a respins excepţia de netimbrare a acţiunii, excepţie invocată de pârâta S.C. „B.” SRL. În baza art.2 şi art.158 C.pr.civ. a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanţii L.I., M.V., B.L., L.Vc. şi pârâţii statul român prin Ministerul Finanţelor Publice, Consiliul Local Vaslui şi S.C. „M.” SA Vaslui, în favoarea Tribunalului Vaslui.

Judecătoria Vaslui a reţinut că indiferent în ce zonă ar fi amplasat imobilul în litigiu, valoarea acestuia depăşea suma de 1 miliard lei, competenţa de soluţionare a cauzei aparţinând Tribunalului Vaslui.

Prin sentinţa civilă nr.174/22 februarie 2006 a Tribunalului Vaslui a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale active, a fost respinsă acţiunea civilă formulată de reclamanţii M.V., B.L., L.Vc., împotriva pârâţilor statul român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, Consiliul Local Vaslui, S.C. „B.” SRL Vaslui şi S.C. „M.” SA Vaslui reprezentată prin lichidatorii judiciari S.C. „E.” SRL Huşi şi S.C. „M.R.L.” Iaşi ca fiind formulată de persoane lipsite de calitate procesuală activă.

S-a respins ca inadmisibilă acţiunea civilă formulată de reclamanta L.I. în contradictoriu cu pârâţii statul român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice – Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vaslui, Consiliul Local Vaslui, S.C. „B.” SRL Vaslui, S.C. „M.” Vaslui, reprezentată prin lichidatorii judiciari S.C. „E.” SRL Huşi şi S.C. „M.R.L.” SRL Iaşi, S.C. „I.” SA Vaslui, S.C. „C.” SA Vaslui şi S.C. „G.” SA Vaslui.

Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că din certificatul de moştenitor nr. 209 din 17 septembrie 1007 a rezultat că de pe urma defunctului L.F. a rămas ca moştenitoare reclamanta L.I., în calitate de soţie supravieţuitoare, iar ceilalţi reclamanţi au renunţat la succesiune conform declaraţiilor autentificate, menţionate în acelaşi certificat de moştenitor.

Singura care a acceptat succesiunea de pe urma defunctului L.F. a fost reclamanta L.I., astfel că ceilalţi reclamanţi nu aveau calitate procesuală activă, renunţând la moştenire.

În cauză, instanţa a fost investită cu o acţiune în revendicare a unui imobil preluat abuziv de stat, acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C.civ.. La data investirii instanţei cu soluţionarea acţiunii în revendicare intrase în vigoare Legea nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Cum în cauza de faţă a fost revendicat un imobil preluat abuziv de statul român, imobil care intra sub incidenţa Legii nr.10/2001, pentru restituirea acestuia trebuia urmată procedura prealabilă cu caracter administrativ prevăzută de art. 20-26 din Legea nr.10/2001. Imobilul în litigiu, făcând parte din categoria celor prevăzute de art. 2 din Legea nr.10/2001, în vigoare la data investirii instanţei cu acţiunea în revendicare, s-a constatat că acţiunea era inadmisibilă. Având în vedere că excepţia inadmisibilităţii era întemeiată, instanţa a apreciat că nu se mai impunea a fi analizate şi celelalte excepţii invocate de pârâţi (autoritate de lucru judecat, lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtei S.C. „M.” SA, lipsa identităţii dintre obiectul cererii şi dreptul de proprietate al S.C. „B.” SRL Vaslui).

Împotriva sentinţei civile nr. 174/22.02.2006 a Tribunalului Vaslui au formulat apel L.I., M.V., B.L., L.Vc., criticând-o pentru motivele expuse în continuare.

În mod nelegal instanţa de fond a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active şi a respins acţiunea în contradictoriu cu reclamanţii M.V., B.L., L.Vc., în condiţiile în care prevederile Legii nr.10/2001 art. 4 arată că succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat restituirea, sunt repuşi de drept în termenul de acceptare a moştenirii pentru bunurile a căror restituire se solicită în temeiul legii.

În mod nefondat s-a respins ca inadmisibilă acţiunea formulată de reclamanţi, aceştia pornind o acţiune în baza Legii nr.10/2001 şi solicitând numai revendicarea suprafeţei de 9,964 m.p., iar nu întreaga suprafaţă de 30.000 m.p., confiscată la 11 iunie 1948, în contextul Legii nr.32/1948, imobilul revendicat fiind preluat de Consiliul local Vaslui fără forme legale, motiv pentru care titlul de proprietate al reclamanţilor din 1948 a rămas valabil.

Prin încheierea pronunţată în şedinţa publică din 24 mai 2006, Curtea de Apel Iaşi a dispus în temeiul art.244 alin.1 pct.1 C.pr.civ. suspendarea judecării apelului declarat de reclamanţi împotriva sentinţei civile nr.174/22 februarie 2006 a Tribunalului Vaslui, până la soluţionarea dosarului nr.923/2001 al Tribunalului Vaslui.

Prin decizia nr.5491/13 mai 2009 a Secţiei civile şi de proprietate intelectuală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a admis recursul declarat de pârâta S.C. „B.” SRL Vaslui împotriva încheierii din 24 mai 2006 a Curţii de Apel Iaşi, s-a casat încheierea menţionată şi s-a dispus trimiterea cauzei pentru continuarea judecăţii, aceleiaşi instanţe, reţinându-se că în calea de atac a apelului exercitat de reclamanţi, instanţa de apel trebuia să verifice doar legalitatea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în baza căreia a fost respinsă acţiunea, neavând de cercetat fondul cauzei. Instanţa de apel a constatat că apelul formulat de M.V., B.L. şi L.Vc. era neîntemeiat pentru considerentele expuse mai jos.

Din certificatul de moştenitor nr. 209/17 septembrie 1997 a rezultat că de pe urma defunctului L.F. a rămas ca moştenitoare reclamanta L.I. în calitate de soţie supravieţuitoare, iar ceilalţi reclamanţi au renunţat la succesiune conform declaraţiilor autentificate, menţionate în acelaşi certificat de moştenitor.

Dispoziţiile art.4 din Legea nr.10/2001 invocate de cei trei apelanţi-reclamanţi în apelul formulat, nu erau aplicabile în cauză, deoarece de repunerea în termenul de acceptare a succesiunii pot beneficia doar moştenitorii care nu au acceptat-o în termenul şi condiţiile prevăzute de art.700 din Codul civil, iar nu şi cei care au renunţat la succesiune în condiţiile art. 696 din Codul civil. Ca atare, cei care au renunţat la succesiune cum sunt M.V., B.L., L.Vc. nu intră în categoria persoanelor care sunt moştenitori, ei neputând dovedi această calitate, întrucât în acest caz, nu este vorba de neacceptarea succesiunii în condiţiile art. 700 din Codul civil şi care sunt prezumaţi de lege ca renunţători, ci dimpotrivă s-a dovedit cu certitudine (declaraţie notarială) că nu sunt moştenitori, dat fiind faptul că au renunţat expres la succesiune. Prin efectul renunţării, moştenitorii sunt socotiţi că nu au fost niciodată moştenitori, iar vocaţia acestora succesorală este retroactiv desfiinţată. Renunţarea vizează atât bunurile existente în succesiune la data decesului, cât şi cele viitoare care vor intra în succesiunea respectivă. Aşa fiind, în mod legal Tribunalul Vaslui a reţinut şi a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor M.V., B.L., L.Vc. şi a respins acţiunea civilă formulată de aceştia pe acest considerent.

În ce priveşte apelul formulat de L.I., acesta a fost admis pentru următoarele considerente.

Reclamanta L.I., prin cererea înregistrată la nr.2951/30 aprilie 2004, a solicitat în contradictoriu cu statul român reprezentat de D.G.F.P. Vaslui, Consiliul local Vaslui, S.C. „M.” SA Vaslui, S.C. „B.” SRL Vaslui să-i fie lăsată în deplină posesie şi proprietate suprafaţa de 9964 m.p. situată în Vaslui, acţiunea întemeindu-se pe dispoziţiile prevăzute de Codul civil, aşa cum corect a reţinut şi Tribunalul Vaslui, pe art. 480 C.civ.

Acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001 este admisibilă. Dispoziţiile din dreptul comun, conţinute în art.480 C.civ. dau vocaţia titularului dreptului de proprietate de a recurge la toate mijloacele legale, administrative sau judiciare, pentru a obţine recunoaşterea acestui drept într-o manieră pe care o consideră adecvată finalităţii urmărite. În situaţia în care imobilul a fost înstrăinat, cum este şi în cazul de faţă, fostul proprietar are deschisă nu numai calea prevăzută de Legea nr.10/2001, ci şi calea acţiunii directe în revendicarea imobilului. Astfel, prevederile legii speciale nu exclud nici expres şi nici implicit acţiunea în revendicare împotriva posesorilor imobilului preluat abuziv de stat. Totodată trebuie avute în vedere în cadrul acţiunii în revendicare şi dispoziţiile art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţia europeană a drepturilor omului, care se aplică prioritar legii naţionale, în măsura în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.

Ca atare, curtea de apel a admis apelul formulat de L.I., a schimbat în parte sentinţa tribunalului, cu trimiterea cauzei la Tribunalul Vaslui pentru judecarea acţiunii în revendicare, urmând fi examinate şi celelalte excepţii invocate de pârâţi, dar şi criticile vizând fondul cauzei.

Etichete:

Descopera Primul Stagiu
Zonia.ro