Top

Anulare act administrativ fiscal. Lipsa declaratiei fiscale privind plata impozitului pe venit în calitate de microîntreprindere.

Hotarârea instantei de fond este netemeinica si nelegala deoarece au fost avute în vedere numai concluziile Raportului de expertiza contabila efectuat în cauza, fara însa a fi examinate dispozitiile art.109 al.1 din Legea nr.571/2003 privind codul fiscal, conform carora „Persoanele juridice platitoare de impozit pe profit comunica operatiunea organelor fiscale teritoriale la începutul anului fiscal, prin depunerea declaratiei de mentiuni pentru persoanele juridice, asociatiile familiale si asociatiile fara personalitate juridica, pâna la data de 31 ianuarie inclusiv”.

Cu alte cuvinte, daca întreprinderea platitoare de impozit pe profit se încadreaza, la 31 decembrie a anului precedent, în conditiile de la art.103 si cele ale art.104 al.5 Cod fiscal, în cursul lunii ianuarie a anului urmator poate opta pentru regimul de microîntreprindere, depunând pâna la 31 ianuarie declaratia de mentiuni la organul fiscal teritorial.

În speta, Curtea a retinut ca Declaratia privind obligatiile de plata la bugetul statului pe luna decembrie 2002 era depusa de platitorul de impozite SC – platitoare de impozit pe profit – si abia la data de 17.11.2003 prin cererea de mentiuni nr.9594, privind modificarea actului constitutiv se schimba denumirea societatii în SC O. SRL, societate care nu întelege a înscrie operatiunea în cererea de înregistrare la registrul comertului, potrivit dispozitiilor art.109 al.2 Cod fiscal.

Astfel, potrivit textului de lege (art.109 al.2 Cod fiscal) „Persoanele juridice care se înfiinteaza în cursul unui an fiscal înscriu operatiunea în cererea de înregistrare la registrul comertului. Optiunea este definitiva pentru anul fiscal respectiv”.

În atare conditii, în mod gresit instanta de fond a apreciat în sensul admisibilitatii actiunii, odata ce reclamanta intimata era obligata sa completeze si sa depuna declaratia de mentiuni în care, sa fie evidentiate modificarile intervenite.

Începând cu data de 01.01.2004 sunt aplicabile prevederile art.69 din OG nr.92/2003 privind Codul de procedura fiscala, potrivit carora „Modificarile ulterioare ale datelor din Declaratia de înregistrare fiscala trebuie aduse la cunostinta organului fiscal competent, în termen de 30 de zile de la data producerii acestora, prin completarea si depunerea Declaratiei de mentiuni”.

În acest sens sunt si dispozitiile cuprinse în art.109, al.3 din Codul fiscal, potrivit carora „În cazul în care, în cursul anului fiscal, una dintre conditiile impuse nu mai este îndeplinita, microîntreprinderea are obligatia de a pastra pentru anul fiscal respectiv regimul de impozitare pentru care a optat, fara posibilitatea de a beneficia pentru perioada urmatoare de prevederile prezentului titlu, chiar daca ulterior îndeplineste conditiile prevazute de la art.103”.

Prin actiunea adresata Tribunalului Tulcea si înregistrata sub nr.366/88/20.02.2008, reclamanta S.C. O. S.R.L. Tulcea a chemat în judecata pe pârâtii ANAF – DGFP TULCEA, ANAF – A.F.P TULCEA – A.I.F si A.N.A.F. – AFP TULCEA – A.C.F – SERVICIUL I.F.P.J II, solicitând ca prin hotarâre judecatoreasca sa se dispuna:

– anularea Deciziei nr.76/28.11.2007 emisa de A.N.A.F. – D.G.F.P. Tulcea în solutionarea contestatiei formulate de reclamanta;

– anularea Deciziei de impunere nr.199/19.11.2007 privind obligatiile fiscale suplimentare de plata stabilite prin Raportul de inspectie fiscala generala nr.18859/19.11.2007;

– suspendarea Deciziei de impunere nr.199/19.11.2007 pâna la solutionarea cauzei.

Motivând actiunea, reclamanta învedereaza în esenta ca modul de stabilire si cuantumul impozitului pe profit datorat de S.C.”O.” S.R.L. Tulcea pentru perioada 01.01.2004 – 31.12.2005 este eronat si netemeinic; raportul de inspectie fiscala mentioneaza ca, s-au constatat diferenta de cuantum de 8027lei pentru anul 2004 si 1754 lei pentru anul 2005, la care s-au adaugat majorari de întârziere de 450 lei; totalul sumelor stabilite prin raportul de inspectie este de 18.221 lei; în consecinta raportului de inspectie fiscala s-a emis decizia de impunere nr.199/19.11.2007 prin care se instituie în sarcina S.C.”O.” S.R.L. Tulcea obligatia de plata a sumei totale de 21.790 lei .

S-a mai aratat ca reclamanta este microîntreprindere si este datoare sa achite impozit pe venit, nu impozit pe profit; reclamanta si-a îndeplinit obligatiile fiscale în perioada 01.01.2004 – 31.12.2005 în calitate de microîntreprindere, calculând, declarând si achitând impozit pe venit.

S-a sustinut ca mentiunea organelor fiscale de control cum ca reclamanta nu a declarat ca se încadreaza la categoria microîntreprinderilor, ca platitor de impozit pe venit, este nefondata deoarece, potrivit codului de procedura fiscala: impozitele, taxele, contributiile si alte sume datorate, bugetului consolidat se stabilesc prin declaratia fiscala, iar declaratia fiscala este asimilata unei decizii de impunere.

În privinta sustinerii organului fiscal, precum ca reclamanta nu a depus declaratia fiscala privind plata impozitului pe venit, ca microîntreprindere, se poate proceda la stabilirea din oficiu a obligatiilor fiscale numai în cazul în care: a înstiintat contribuabilul cu privire la depasirea termenului legal de depunere a declaratiei fiscale; au trecut cel putin 15 zile de la data înstiintarii contribuabilului; pe cale de consecinta nu s-a nascut dreptul organelor fiscale de a stabili din oficiu alte obligatii fiscale decât cele datorate si achitate de catre S.C. O. S.R.L. Tulcea.

A mai precizat reclamanta ca a depus la organul fiscal competent privind plata impozitului pe venit, societatea îndeplinind conditiile legale pentru a opta pentru aceasta varianta de impozitare; prin depunerea declaratiei reclamanta a înstiintat organele fiscale privitor la optiunea si plata impozitului pe venit datorat ca microîntreprindere.

S-a mai aratat ca, în ceea ce priveste forma Deciziei nr.199/19.11.2007 nici aceasta nu corespunde concluziilor raportului de inspectie fiscala generala; raportul constata existenta unei obligatii fiscale suplimentare totale de 18.221 lei iar decizia de impunere stabileste în sarcina reclamantei o obligatie suplimentara totala de 21.790 lei.

S-a subliniat ca, potrivit art.63 din Codul de procedura fiscala, actele contribuabilului au forta probanta recunoscuta de lege, constituind probe pe baza carora se poate proceda la stabilirea corecta a bazei de impozitare; în acest sens art. 81 coroborat cu art. 84 din cod, arata ca, declaratiile fiscale ale contribuabilului au aceeasi valoare juridica cu aceea a unei declaratii de impunere si astfel, societatea a declarat în mod legal faptul ca, a calculat si virat taxele datorate bugetului ca si microîntreprindere.

Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea actiunii ca nefondata aratând ca solutia data de organul fiscal contestatiei administrative tine cont de urmatoarele aspecte: la data de 31.12.2003 reclamanta era platitoare de impozit pe profit conform declaratiei înregistrata la D.G.F.P. Tulcea sub nr.21118/ 26.01.2004; în baza propriei declaratii obligatiile reprezentând impozitul datorat urmau sa se supuna regulilor stabilite pentru aceasta categorie pâna când contribuabilul întelegea sa faca o noua declaratie în eventualitatea în care obligatia putea primi o alta încadrare.

Cum reclamanta a solicitat înscrierea ca platitor de impozit pe veniturile microîntreprinderilor la data de 23.09.2005, prin declaratia de mentiuni 010 înregistrata la D.G.F.P. Tulcea sub nr. 21718/ 23.09.2005, desi în declaratia 100 evidentia ca plateste impozit pe venit aferent perioadei 01.01.2004 – 31.12.2005, trebuie sa se supuna regulii privind plata acestui impozit; în stabilirea obligatiei de plata suplimentara pentru diferentele dintre impozitul pe venit si impozitul pe microîntreprindere contestate în timpul controlului s-au calculat majorari de întârziere.

Prin Sentinta civila nr.1386 din 15 iulie 2009, Tribunalul Tulcea a admis actiunea formulata de reclamanta SC O. SRL, dispunându-se anularea Deciziei nr.76/28.11.2007 emisa de A.N.A.F. – D.G.F.P. Tulcea si a Deciziei de impunere nr.199 din 19.11.2007 emisa de A.N.A.F.- A.F.P a Municipiului Tulcea, cu consecinta obligarii pârâtelor la plata catre reclamanta a sumei de 2.540 lei cu titlul cheltuieli de judecata.

Pentru a pronunta aceasta hotarâre, prima instanta a retinut în esenta ca, în perioada 29.10. 2007 -15.11. 2007, organele de inspectie fiscala au efectuat un control asupra legalitatii si conformitatii declaratiilor fiscale, corectitudinii si exactitatii îndeplinirii obligatiilor de catre S.C. O. S.R.L. Tulcea, aspectele constatate fiind evidentiate în Raportul de inspectie fiscala generala înregistrata sub nr.18859/ 19.11.2007.

Constatarile cuprinse în Raportul de inspectie fiscala si în Decizia de impunere nr.199/19.11.2007, în care s-au evidentiat obligatiile fiscale suplimentare stabilite de inspectia fiscala, au facut obiectul contestatiei administrative depusa la D.G.F.P. Tulcea de catre reclamanta, contestatie ce viza suma de 21.790 lei reprezentând impozitul pe profit stabilit suplimentar si majorarile de întârziere aferente.

Prin Decizia nr.76/28.12.2007 emisa de D.G.F.P. Tulcea, a fost respinsa ca neîntemeiata contestatia formulata de reclamanta.

Potrivit concluziilor raportului de expertiza contabila întocmit în cauza de expert T.N. – suma de 21.790 lei, stabilita prin Decizia de impunere nr.199/19.11.2007 nu este justificata.

Expertiza contabila a constatat ca S.C. O. S.R.L. Tulcea, la data de 31.12.2003, îndeplinea cumulativ conditiile pentru microîntreprindere, prevazute de art.103 din Legea nr.571/2003, fapt pentru care pentru anii fiscali 2004 si 2005 a procedat corect când a calculat, declarat si virat impozitul pe venit aplicat asupra tuturor veniturilor realizate din orice sursa, conform art.104 alin.4 din Legea nr.571/2003.

Împotriva acestei hotarâri a declarat recurs pârâta A.N.A.F. – D.G.F.P. TULCEA, criticând-o pentru nelegalitate si netemeinicie, cu indicarea temeiului de drept prev.de art.3041 Cod pr.civila si cu motivatia în esenta ca, în mod gresit instanta de fond a avut în vedere numai concluziile raportului de expertiza contabila efectuat în cauza, atât timp cât, expertul contabil omite a tine seama de disp.art.109 al.1 din Legea nr.571/2003 privind codul fiscal.

Recursul este fondat, urmând a fi admis, conform art.312 Cod pr.civila, pentru urmatoarele considerente în esenta, a apreciat Curtea:

În perioada 29.10.2007 – 15.11.2007 organele de inspectie fiscala au efectuat un control asupra legalitatii si conformitatii declaratiilor fiscale, corectitudinii si exactitatii îndeplinirii obligatiilor de catre S.C. O. S.R.L. Tulcea, aspectele constatate fiind evidentiate în Raportul de inspectie fiscala generala înregistrata sub nr.18859/ 19.11.2007.

Toate constatarile facute prin sus-mentionatul act administrativ fiscal, au fost cuprinse si în Decizia de impunere nr.199/19.11.2007, ele facând obiectul contestatiei administrative depusa de intimata reclamanta la DGFP TULCEA, contestatie ce viza suma de 21.790 lei, reprezentând impozitul pe profit stabilit suplimentar si majorarile de întârziere aferente.

Ulterior, prin Decizia nr.76/28.12.2007, DGFP TULCEA respinge ca neîntemeiata contestatia formulata de intimata reclamanta, astfel ca SC O. SRL TULCEA deduce judecatii prezenta cauza, în care se pronunta hotarârea recurata.

Curtea apreciaza ca hotarârea instantei de fond este netemeinica si nelegala deoarece au fost avute în vedere numai concluziile Raportului de expertiza contabila efectuat în cauza, fara însa a fi examinate dispozitiile art.109 al.1 din Legea nr.571/2003 privind codul fiscal, conform carora „Persoanele juridice platitoare de impozit pe profit comunica operatiunea organelor fiscale teritoriale la începutul anului fiscal, prin depunerea declaratiei de mentiuni pentru persoanele juridice, asociatiile familiale si asociatiile fara personalitate juridica, pâna la data de 31 ianuarie inclusiv”.

Cu alte cuvinte, daca întreprinderea platitoare de impozit pe profit se încadreaza, la 31 decembrie a anului precedent, în conditiile de la art.103 si cele ale art.104 al.5 Cod fiscal, în cursul lunii ianuarie a anului urmator poate opta pentru regimul de microîntreprindere, depunând pâna la 31 ianuarie declaratia de mentiuni la organul fiscal teritorial.

În speta, Curtea retine ca Declaratia privind obligatiile de plata la bugetul statului pe luna decembrie 2002 era depusa de platitorul de impozite SC D.I. SRL – platitoare de impozit pe profit – si abia la data de 17.11.2003 prin cererea de mentiuni nr.9594, privind modificarea actului constitutiv se schimba denumirea societatii în SC O. SRL, societate care nu întelege a înscrie operatiunea în cererea de înregistrare la registrul comertului, potrivit dispozitiilor art.109 al.2 Cod fiscal.

Astfel, potrivit textului de lege (art.109 al.2 Cod fiscal) „Persoanele juridice care se înfiinteaza în cursul unui an fiscal înscriu operatiunea în cererea de înregistrare la registrul comertului. Optiunea este definitiva pentru anul fiscal respectiv”.

În atare conditii, în mod gresit instanta de fond a apreciat în sensul admisibilitatii actiunii, odata ce reclamanta intimata era obligata sa completeze si sa depuna declaratia de mentiuni în care, sa fie evidentiate modificarile intervenite.

Curtea retine ca, concluziile raportului de expertiza contabila efectuat în cauza, nu pot fi avute în vedere deoarece, facându-se vorbire despre „vectorul fiscal” introdus prin Ordonanta nr.36/2003 privind corelarea unor dispozitii din legislatia financiar-fiscala, care modifica printre altele si Ordonanta nr.82/1998, privind înregistrarea fiscala a platitorilor de impozite si taxe, s-au omis aspecte care sunt esentiale, si anume:

La art.22 din OG nr.36/2003 se prevede:

„(1) Ministerul Finantelor Publice organizeaza evidenta platitorilor de impozite si taxe, care contin:

a) date de identificare;

b) categoriile de obligatii de plata catre bugetul de stat datorate potrivit legii, denumite în continuare vector fiscal;

c) alte informatii necesare administrarii impozitelor si taxelor.

(2) Datele prevazute la al.1 se completeaza pe baza informatiilor comunicate de contribuabili în declaratiile de înregistrare si în declaratiile de mentiuni”.

Art.8 prevede ca modificarile intervenite în datele declarate de catre platitorii de impozite si taxe, care au obligatia înregistrarii fiscale prin depunerea declaratiei si înregistrarea fiscala, se comunica organelor fiscale de catre acestia prin completarea si depunerea unei declaratii de mentiuni, conform procedurii stabilite de Ministerul Finantelor Publice.

(2) Declaratiile de mentiuni se depun în termen de 15 zile de la data producerii modificarilor.

Pe de alta parte, expertul invoca prevederile OMFP nr.1103/2003 privind procedura de completare a vectorului fiscal si de notificare a contribuabililor privind datele înregistrate în vectorul fiscal, retinând initializarea bazei de date privind vectorul fiscal ca facându-se prin preluarea informatiilor din Declaratia privind obligatiile de plata la bugetul statului pe luna decembrie 2002 depusa de platitorul de impozite si taxe ori, astfel cum sus s-a expus, la data de 17.11.2003 actul constitutiv al intimatei reclamante a determinat schimbarea denumirii acesteia, situatie de fapt urmare careia, în evidenta MFP nu s-au produs modificari prin depunerea vreunei declaratii.

Cu alte cuvinte, vectorul fiscal al platitorilor de impozite si taxe aflati în evidenta MFP la data de 31.12.2002 si care nu s-au radiat pâna la data de 30.06.2003 se completeaza pe baza informatiilor din „Declaratia privind obligatiile de plata la bugetul de stat” completata si depusa de platitorii de impozite si taxe pentru luna decembrie 2002.

Contribuabilii pentru care vectorul fiscal se completeaza potrivit cu regulile sus-expuse, se considera luati în evidenta cu obligatii de declarare si plata astfel constituite, începând cu data de 01.01.2003, iar, în cazul nedepunerii declaratiei de mentiuni prevazute de lege, datele înscrise în vectorul fiscal ramân definitive în ceea ce priveste procedura completarii initiale a vectorului fiscal.

Potrivit textelor de lege sus-enuntate si comentate, modificarile ulterioare intervenite în datele privind vectorul fiscal declarate de platitorii de impozite si taxe, se comunica DGFP judetene de catre platitorul acestora, astfel încât, Curtea retine ca, la data de 01.01.2003 intimata reclamanta nu putea fi notificata, ea fiind cea care avea obligatia depunerii Declaratiei de mentiuni, în care erau necesare a fi evidentiate modificarile intervenite – trecerea de la platitor de impozit pe profit, la impozit pe venit microîntreprindere, începând cu anul fiscal 2004.

Ca situatia ce trebuie retinuta este aceasta, o dovedeste împrejurarea ca, începând cu data de 01.01.2004, sunt aplicabile prevederile art.69 din OG nr.92/2003 privind Codul de procedura fiscala, potrivit carora „Modificarile ulterioare ale datelor din Declaratia de înregistrare fiscala trebuie aduse la cunostinta organului fiscal competent, în termen de 30 de zile de la data producerii acestora, prin completarea si depunerea Declaratiei de mentiuni”.

Curtea retine ca intimata reclamanta a solicitat înregistrarea ca platitor de impozit pe venitul microîntrepriderilor, prin Declaratia de mentiuni 010, înregistrata la DGFP Tulcea – AFP Tulcea sub nr.21718/23.09.2005, începând cu data de 01.09.2005.

În atare situatie, aplicând prevederile art.104 al.2 din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal, microîntreprinderile platitoare de impozit pe profit pot opta pentru plata impozitului reglementat de prezentul titlu, începând cu anul fiscal urmator, daca îndeplinesc conditiile prev.de art.103 si daca nu au fost platitoare de impozit pe venitul microîntreprinderilor, este de necontestat ca intimata reclamanta a devenit astfel de platitor începând cu data de 01.01.2006.

În acest sens sunt si dispozitiile cuprinse în art.109, alin.3 din Codul fiscal potrivit carora „În cazul în care, în cursul anului fiscal, una dintre conditiile impuse nu mai este îndeplinita, microîntreprinderea are obligatia de a pastra pentru anul fiscal respectiv regimul de impozitare pentru care a optat, fara posibilitatea de a beneficia pentru perioada urmatoare de prevederile prezentului titlu, chiar daca ulterior îndeplineste conditiile prevazute de la art.103”.

În concluzie, Curtea având în vedere ca legea prevede termenul pâna la care se poate exprima optiunea de platitor de impozit pe venitul microîntreprinderilor, prin depunerea Declaratiei de mentiuni, iar intimata reclamanta nu a procedat corect când a calculat, declarat si virat impozitul pe venitul microîntreprinderilor pentru anii 2004 si 2005, apreciaza ca, organele fiscale au determinat prin actele de control a caror anulare se solicita, în mod legal si temeinic profitul impozabil si impozitul pe profit, astfel încât, suma de 21.790 lei stabilita prin Decizia de impunere 199/19.11.2007 este datorata de catre intimata.

În atare conditii, admitând recursul conform art.312 Cod pr.civila, Curtea a dispus modificarea în tot a hotarârii recurate, în sensul respingerii actiunii ca nefondata.

acte ale autoritatilor

Etichete:

Anulare act administrativ fiscal. Taxa hoteliera datorata de operatorii din turism, stabilita prin acte normative ce nu au fost contestate.

Dispozitiile art.1 din HG nr.1328/2001 privind clasificarea structurilor de primire turistice stabileau ca structurile de primire turistice, indiferent de forma de proprietate si organizare, se clasifica în functie de caracteristicile constructive, de calitatea dotarilor si a serviciilor prestate. Conform art.6 din HG nr.1328/2001 criteriile de clasificare a structurilor de primire turistice se stabileau de Ministerul pentru Întreprinderi Mici si Mijlocii, Comert, Turism si Profesii Liberale, fiind emis în acest sens Ordinul nr.510/2002. Conform Ordinului nr.510/2002 emis de catre Ministerul Turismului, ce contine Normele metodologice privind clasificarea structurilor de primire turistice, in vigoare la data emiterii certificatului de clasificare turistica detinut de catre reclamanta, vilele turistice sunt definite ca fiind – ”structuri de primire turistice de capacitate relativ redusa, functionând în cladiri independente, cu arhitectura specifica, situate în statiuni turistice sau în alte zone si localitati de interes turistic, care asigura cazarea turistilor si prestarea unor servicii specifice.” Potrivit art.5 din HG nr.1328/2001, în certificatul de clasificare se mentioneaza denumirea, tipul si însemnele privind nivelul de clasificare al structurii de primire turistice, în speta instanta retinând ca, potrivit Certificatului de Clasificare al SC .V.I SRL, reprezinta o pensiune turistica, nicidecum un motel, având ca obiect de activitate cazarea si prestarea de servicii specifice , fiind clasificata la categoria 3 stele. Ceea ce prezinta relevanta a constituit-o faptul ca actele normative prin care s-a stabilit taxa hoteliera pentru Statiunea Mamaia si Municipiul Constanta, datorata de catre operatorii din turism, nu au fost contestate. Ori, în raport de aceasta situatie, interpretând vointa legiuitorului, Curtea a apreciat ca acesta a dorit sa impoziteze, cu un procent identic, veniturile realizate atât de hoteluri cât si de vile, definitoriu fiind însa, numarul de stele atribuit o data cu clasificarea structurii de primire turistice. Prin cererea adresata Tribunalului Constanta – Sectia de contencios administrativ si fiscal si înregistrata sub nr.9912/118/11.11.2008, reclamanta SC V.I. SRL, în contradictoriu cu pârâtul S.P.I.T.V.B.L. Constanta, a solicitat instantei ca prin hotarârea ce va pronunta sa constate nelegalitatea Dispozitiei nr.R-G 55135/25.07.2008, precum si a Deciziei de impunere nr.G475451/30.05.2008, a procesului verbal de control inopinat nr.G 470276/29.05.2008. S-a solicitat, de asemenea, a se dispune modificarea partiala a acestor acte administrativ fiscale, în sensul stabilirii în sarcina reclamantei a unui contributii de 3%, cu titlu de taxa hoteliera. In motivarea actiunii, s-a aratat de reclamanta ca în perioada 27.05.2008-29.05.2008 fost supusa unei inspectii fiscale, control ce a vizat stabilirea bazei de impunere pentru taxa hoteliera, aferenta perioadei ianuarie 2003-aprilie 2008. In urma acestei verificari se arata ca a fost întocmit procesului verbal de control inopinat nr. G 470276/29.05.2008, precum si Decizia de impunere nr. G 475451/30.05.2008, stabilindu-se în sarcina sa plata sumei de 8410 lei, din care 5613 lei reprezentând taxa hoteliera si 2797 lei reprezentând accesorii. S-a mai sustinut ca, împotriva deciziei de impunere emise in baza procesului verbal de control, reclamanta a formulat contestatie, respinsa prin Dispozitia R-G nr-55135/2008. S-a mai aratat ca, actele administrativ fiscale contestate sunt nelegale, in conditiile in care au catalogat activitatea desfasurata de catre reclamanta – pensiune turistica de 3 stele cu cea desfasurata de un hotel de 3 stele. Pârâtul SPITVBL Constanta, legal citat, nu a formulat si depus întimpinare. Prin Sentinta civila nr.275/17.03.2009 pronuntata de Tribunalul Constanta a fost admisa în parte actiunea promovata de reclamanta SC V.I. SRL, în contradictoriu cu paratul S.P.I.T.V.B.L. Constanta. S-a dispus anularea Dispozitiei nr.R-G 55135/25.07.2008, a Deciziei de impunere nr.G475451/30.05.2008 si a procesului verbal de control inopinat nr.G 470276/29.05.2008. Pentru a pronunta aceasta hotarâre instanta de fond a retinut ca, prin procesul verbal de control inopinat nr.G47027/29.05.2008, a fost verificata taxa hoteliera datorata de catre reclamanta pentru perioada ianuarie 2003 – aprilie 2008. În baza acestui proces verbal de control inopinat a fost emisa Decizia de impunere nr.G47451/30.05.2008, retinându-se în sarcina reclamantei SC V.I. SRL o obligatie de plata fata de bugetul local al municipiului Constanta, in cuantum de 8410 lei, din care 5613 lei reprezentând debit si 2797 lei reprezentând accesorii. Împotriva deciziei de impunere, reclamanta a formulat contestatie, cale de atac respinsa prin Dispozitia R-G nr.55135/25.07.2008. Din analizarea înscrisurilor depuse, tribunalul a retinut ca SC V.I. SRL detine în administrare un imobil, situat in Constanta, având destinatia de pensiune turistica. Aceasta pensiune a fost clasificata din punct de vedere al serviciilor oferite la categoria 3 stele, conform certificatului emis de catre Ministerul Transporturilor, Constructiilor si Turismului. Ordinul nr.520/2002 cuprinde în anexa acestuia – nr.1.4 – conditiile minimale, necesare si obligatorii pentru clasificarea structurilor de primire turistice cu functiuni de cazare de tipul vilelor si bungalow-urilor. Pe de alta parte, in cadrul anexei nr.1.1.a sunt cuprinse criteriile obligatorii privind clasificarea structurilor de primire turistice cu functiuni de cazare de tipul hotelurilor, hotelurilor apartament si motelurilor. Din actele contestate de catre reclamanta se retine ca determinarea, ca taxa hoteliera stabilita in sarcina acesteia a fost de 4,5% din veniturile realizate, locatia detinuta de catre reclamanta fiind încadrata in grila de impozitare stabilita pentru un hotel de 3 stele. Din analizarea comparata a criteriilor instituite prin Ord.nr.510/2002, tribunalul a retinut ca cerintele impuse acordarii clasificarii unei vile turistice de 3 stele sunt apropiate celor pentru motel si in nici un caz celor stabilite pentru un hoteluri de 3 stele. Sub acest aspect se apreciaza ca netemeinica aplicarea unui taxei hoteliere aferente unui hoteluri de 3 stele pentru vila turistica de 3 stele, detinuta de catre reclamanta. Instanta a mai retinut ca, nu este în masura sa dispuna si obligarea reclamantei la plata unei taxe hoteliere in cuantum de 3% din veniturile realizate, aceasta dispozitie apartinând in exclusivitate organelor fiscale reprezentante de catre paratul SPITVBL Constanta. Împotriva acestei hotarâri a declarat recurs pârâtul S.P.I.T.V.B.L. Constanta, care a criticat-o ca fiind nelegala pentru urmatoarele considerente: – Considera recurentul ca instanta de fond nu a interpretat în mod corect modul de stabilire al coeficientului taxei hoteliere stabilita prin HCLM. În fiecare HCLM ce a reglementat taxa hoteliera în perioada 2003-2008, coeficientul taxei a fost stabilit în mod diferit, în functie de numarul de stele al structurii de primire turistica ; hotel 1 stea – 3,5%, hotel 2 stele – 4%, hotel 3 stele – 4,5%, hotel 4 si 5 stele – 5%. Astfel, în cazul în care structura de primire turistica este clasificata pe stele, asa cum e reglementata în HG nr.1328/2001, ea se va încadra într-una din categoriile mentionate mai sus. Numai în situatia în care structura de primire turistica se încadreaza la categoria « campinguri si moteluri » expres prevazuta în fiecare HCLM, coeficientul taxei ar fi de 3%, indiferent de numarul de stele de clasificare. – Mai arata recurenta ca instanta de fond nu a luat în considerare însasi declaratiile decont întocmite de intimata contestatoare aflate la dosarul cauzei, prin care sumele încasate reprezentând taxa hoteliera este calculata si stabilita de catre contestatoare cu o cota de 4%, 4,5% contrar sustinerilor acesteia potrivit carora s-ar încadra în cota de 3%. Contestatoarea nu a achitat în perioada controlata, respectiv ianuarie 2003 -aprilie 2008, nici macar în cota de 3% pe care o considera corecta. – De asemenea recurenta mai arata ca, instanta de fond a comparat în mod eronat criteriile de clasificare a vilelor turistice cu cele ale motelurilor, respectiv ale hotelurilor , retinând ca acestea sunt « apropiate celor pentru motel si în nici un caz celor stabilite pentru hoteluri de 3 stele ». Instanta trebuia sa analizeze criteriile impuse pentru acordarea clasificarii de 3 stele pentru o pensiune turistica cu cele impuse pentru acordarea clasificarii de 3 stele pentru un motel, respectiv pentru un hotel. Asadar, pornind de la denumirea contestatoarei « vila » rationamentul ce a stat la baza convingerii intimatei ca SC V.I. SRL s-ar încadra în categoria « campinguri si moteluri » este eronat. Astfel, se poate observa ca, potrivit dispozitiilor HG nr. 1328/2001, criteriile impuse pentru o pensiune turistica de 3 stele sunt asemanatoare hotelurilor de 3 stele, iar nu moteluri de 3 stele. Intimata pârâta, legal citata, a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de pârât ca nefondat si mentinerea sentintei pronuntata de instanta ca fiind legala si temeinica. Considera intimata ca motivele pentru care instanta de fond în mod corect a constatat ca activitatea pe care o desfasoara se poate asimila cu motelul, deoarece criteriile de clasificare ale motelurilor sunt mai apropiate de criteriile de clasificare ale pensiunilor si sub nici o forma si în nici un caz nu poate fi asimilata o pensiune cu hotel de 3 stele. Examinând recursul prin prisma criticilor aduse hotarârii de catre recurenta si care au fost încadrate în motivul prevazut de art.304 pct.9 Cod pr.civila, dar si potrivit dispozitiilor art.3041 din Codul de procedura civila Curtea a constatat ca este fondat, pentru urmatoarele considerente: Dispozitiile art.1 din HG nr.1328/2001 stabileau ca structurile de primire turistice, indiferent de forma de proprietate si organizare, se clasifica în functie de caracteristicile constructive, de calitatea dotarilor si a serviciilor prestate. Conform art.6 din HG nr.1328/2001 criteriile de clasificare a structurilor de primire turistice se stabileau de Ministerul pentru Întreprinderi Mici si Mijlocii, Comert, Turism si Profesii Liberale, fiind emis în acest sens Ordinul nr.510/2002. Conform Ordinului nr.510/2002 emis de catre Ministerul Turismului, ce contine Normele metodologice privind clasificarea structurilor de primire turistice, in vigoare la data emiterii certificatului de clasificare turistica detinut de catre reclamanta, vilele turistice sunt definite ca fiind – ”structuri de primire turistice de capacitate relativ redusa, functionând în cladiri independente, cu arhitectura specifica, situate în statiuni turistice sau în alte zone si localitati de interes turistic, care asigura cazarea turistilor si prestarea unor servicii specifice.” În baza procesului verbal de control inopinat, efectuat în perioada 27.05.2008 -29.05.2008 a fost emisa Decizia de impunere nr.G47451/30.05.2008 retinându-se în sarcina reclamantei SC V.I. SRL o obligatie de plata fata de bugetul local al municipiului Constanta, în cuantum de 8410 lei, din care 5613 lei reprezentând debit si 2797 lei reprezentând accesorii. Determinarea sumelor de plata stabilite in sarcina reclamantei a fost facuta in baza HCLM Constanta nr.540/2002 – Anexa 5, HCLM Constanta nr.480/2004-anexa 1.16, HCLM Constanta nr.547/2005 – anexa 1.4, HCLM Constanta nr.500/2006-anexa 1.4, HCLM Constanta nr.360/2007 – anexa 1.4, acte normative ce instituie taxa hoteliera pentru Statiunea Mamaia si Municipiul Constanta datorata de catre operatorii din turism, procentul stabilit fiind identic in fiecare an, pentru acelasi tip de locatie impozitata. Din probele administrate de parti Curtea retine ca tribunalul în mod eronat a comparat criteriile impuse acordarii clasificarii unei vile turistice de 3 stele cu cele ale unui motel, retinând ca acestea sunt « apropiate celor pentru motel si în nici un caz celor stabilite pentru hoteluri de 3 stele ». Si aceasta pentru ca, potrivit art.5 din HG nr.1328/2001, în certificatul de clasificare se mentioneaza denumirea, tipul si însemnele privind nivelul de clasificare al structurii de primire turistice. Potrivit Certificatului de Clasificare al SC V.I. SRL, aceasta reprezinta o pensiune turistica, nicidecum un motel, având ca obiect de activitate cazarea si prestarea de servicii specifice, fiind clasificata la categoria 3 stele. Ceea ce prezinta relevanta în speta de fata, o constituie faptul ca actele normative prin care s-a stabilit taxa hoteliera pentru Statiunea Mamaia si Municipiul Constanta datorata de catre operatorii din turism, nu au fost contestate. Ori, în raport de aceasta situatie, interpretând vointa legiuitorului, Curtea apreciaza ca acesta a dorit sa impoziteze, cu un procent identic, veniturile realizate atât de hoteluri cât si de vile, definitoriu fiind însa numarul de stele atribuit o data cu clasificarea structurii de primire turistice. Din toate înscrisurile depuse atât de parti nu rezulta ca „pensiunea turistica” s-ar încadra în categoria « campinguri si moteluri » pentru a i se putea aplica coeficientul de 3% cât a stabilit C.L. Constanta, concluziile consemnate prin procesul verbal de control inopinat nr.G47027/29.05.2008 privind taxa hoteliera datorata de catre reclamanta pentru perioada ianuarie 2003-aprilie 2008 sunt temeinice si legale, încadrarea reclamantei în cota de 4,5% fiind facuta potrivit actelor normative în vigoare. Pe cale de consecinta, Curtea a apreciat ca hotarârea tribunalului este nelegala, motiv pentru care, în temeiul art.22 din Legea nr.554/2004, raportat la art.312 din Codul de procedura civila, a admis recursul si a dispus modificarea în tot a hotarârii recurate, în sensul respingerii actiunii reclamantei ca nefondata.

Etichete:

ANULARE ACT ADMINISTRATIV FISCAL. CALCUL ACCESORII. LEGALITATE.

Prin Decizia 756/2006 s-a respins ca nefundat recursul promovat de pârâta D.G.F.P. Neamţ. Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de recurs a reţinut că prin sentinţa civilă 34/CF/21.07.2006 pronunţată de Tribunalul Neamţ în dosarul 3291/CF/2006 a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta S.C. U SA Roman prin administratori judiciari S.C. R. SRL Roman şi S.C. Cont Deri SRL Piatra Neamţ, în contradictoriu cu D.G.F.P Neamţ şi a fost anulată decizia nr. 60 din 21.02.2006 emisă de D.G.F.P Neamţ.

Totodată a fost admisă contestaţia nr. 5224/16.01.2006 formulată de reclamanta S.C. „U” SA Roman, prin administratori judiciari, împotriva deciziei de impunere nr. 1253/22.12.2006 a D.G.F.PNeamţ, titlu fiscal pe care l-a anulat.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele :

SC U SA Roman se află în procedura reorganizării judiciare sub incidenţa Legii nr.64/1995, în formă nemodificată, cauza formând obiectul dosar. nr.429/F/1996 aflat pe rolul Tribunalului Neamţ – Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ.

Urmare raportului de inspecţie fiscală, prin Decizia de impunere nr.l253/22.12.2005, referitoare la obligaţiile de plată accesorii aferente obligaţiilor fiscale din anii precedenţi, organul fiscal teritorial a calculat dobânzi şi penalităţi de întârziere în sumă de 152.364 lei pentru perioada 10.10.2003 – 31.12.2003 aferente taxei pe valoare adăugată, impozitului pe profit, impozitului pe salarii şi pe veniturile din salarii şi fondurilor speciale.

După deschiderea procedurii prevăzută de Legea nr.64/1995, tuturor participanţilor la această procedură, le sunt aplicabile dispoziţiilor prevăzute de Legea nr.64/1995, alte dispoziţii legale putând fi aplicabile doar în condiţiile în care acest act normativ o dispune. SC „U” SA aflându-se sub vechea procedură, înainte de modificarea Legii nr.64/1995.

Potrivit dispoziţiilor art.37 din Legea nr.64/1995, aplicabilă reclamantei, „nici o dobândă ori cheltuială nu va putea fi adăugată creanţelor negarantate sau părţii negarantate din creanţele garantate de la data deschiderii procedurii”, sistându-se astfel calcularea dobânzilor şi a oricăror cheltuieli. Legiuitorul nu face nici o diferenţă asupra naturii juridice a accesoriilor, toate încadrându-se în menţiunea: „nici o dobândă sau cheltuială” , de asemenea nu se face nici o diferenţiere între creanţele statului şi cele ale celorlalţi creditori chirografari, textul art.37 din Legea nr.64/1995 interzicând printr-o dispoziţie imperativă, adăugarea de dobânzi sau cheltuieli la creanţele chirografare. Nefiind garantate cu garanţii reale, creanţa D.G.F.P. NEAMŢ, este o creanţă chirografară „bugetară”. Se reţine totodată că prin IV din O.G. nr.38/2002 pentru modificarea şi completarea Legii nr.64/1995 s-a stabilit că procedurile deschise până la data intrării în vigoare a acestui act normativ vor continua să fie administrate şi lichidate conform prevederilor legale în vigoare anterioare modificărilor aduse Legii nr.64/1995 prin această ordonanţă.

De la dispoziţiile art.37 din Legea nr.64/1995 legiuitorul face o excepţie, în sensul că dobânzile şi cheltuielile curg dacă prin planul de plată a creanţelor, cuprins în planul de reorganizare se derogă de la această prevedere. Din probele administrate nu s-a făcut dovada că prin planul de reorganizare al SC „U” SA Roman s-ar fi derogat de la regula neadăugirii de dobânzi şi penalităţi.

Practica judiciară în materie s-a pronunţat asupra faptului că majorările şi penalităţile de întârziere au aceleaşi raţiuni ca şi dobânzile respectiv despăgubirea creditorului şi sancţionarea debitorului. D.G.F.P. Neamţ a calculat prin Decizia de impunere nr. 1253/22.11.2005 dobânzi şi penalităţi pentru obligaţii fiscale negarantate, născute după deschiderea procedurii.

Aflată în procedura reorganizării judiciare, sub vechea procedură a Legii 64/1995, reclamantei îi sunt aplicabile aceste reglementări, astfel că obligaţiile fiscale accesorii în sumă de 152.364 lei RON calculate pentru perioada 10.10.2003 – 31.12.2003 sunt nedatorate.

Pentru aceste considerente, instanţa a admis acţiunea reclamantei şi a anulat decizia nr. 60/21.02.2006 a D.G.F.P. Neamţ, admiţând contestaţia nr. 5524/16.01.2006 şi anulând titlul fiscal – decizia de impunere nr. 1253/22.12.2006.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs în termen legal pârâta D.G.F.P. Neamţ, scutit de plata taxei de timbru, conform dispoziţiilor art. 17 din Legea 146/1997.

În motivarea recursului s-a susţinut netemeinicia şi nelegalitatea sentinţei recurate, întrucât a fost dată cu aplicarea greşită a legii, în sensul că prevederile art. 37 din legea 64/1995 se referă şi la majorările de întârziere/dobânzi şi penalităţile de întârziere datorate în baza legilor speciale pentru neplata la termen, a creanţelor bugetare.

S-a susţinut că dispoziţiile art. 37 din Legea 64/1995 nu se referă şi la accesoriile calculate pentru neplata la termen a creanţelor bugetare, ţinând seama şi de Ordinul 1365/2004 pentru aprobarea deciziei nr. 5/22.07.2004 a Comisiei fiscale centrale pentru aprobarea soluţiilor pentru aplicarea unitară a unor prevederi referitoare la taxa pe valoarea adăugată şi de procedură fiscală. În condiţiile în care O.G. 38/2002 de modificare şi completare a Legii 64/1995 a modificat şi completat art. 60 alin.7 din Legea 64/1995 prevăzând majorările de întârziere şi penalităţile de întârziere potrivit legii speciale în materie, datorate de debitor pentru neachitarea obligaţiilor bugetare datorate atât înainte, cât şi după deschiderea procedurii de reorganizare, până la data achitării sau până la data intrării în faliment, recurenta a susţinut că dispoziţiile art. 60 al. 7 modificat reprezintă o derogare de la regula generală consacrată de art. 37 din Legea 64/1995.

S-a arătat că la data calculării accesoriilor contestate în cauză erau în vigoare prevederile Codului de procedură fiscală, iar prin decizia de impunere nr. 765/25.11.2005 menţionată de reclamantă au fost calculate accesorii pentru perioada 01.01.2003 – 10.10.2003 aferente creanţelor fiscale contestate de contribuabil reprezentând debite care nu au fost strânse prin aplicarea H.G. 871/2000.

Prin decizia de impunere nr. 1253/22.12.2005 organul fiscal teritorial a calculat dobânzi şi penalităţi de întârziere pentru perioada 10.10.2003 – 31.12.2003 aferente unor obligaţii bugetare neachitate la termen.

În consecinţă s-a solicitat admiterea recursului, modificarea în totalitate a sentinţei atacate în sensul respingerii ca neîntemeiate a acţiunii formulate împotriva deciziei 60/21.02.2006 şi a deciziei de impunere nr. 1253/22.12.2005.

Pentru susţinerea recursului au fost depuse înscrisuri.

Legal citată, intimata – reclamantă S.C. „U” SA Roman, a fost reprezentată în faţa instanţei şi, prin întâmpinarea formulată a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat.

S-a susţinut că instanţa de fond a făcut o justă aplicare a prevederilor legale, recursul fiind nefondat, ţinând seama de data deschiderii procedurii reorganizării în cazul S.C. „U” S.A. – anul 1996 şi dispoziţiile aplicabile în cauză.

Astfel, intimatei – reclamantei îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii 64/1995 în forma avută anterior modificării prin O.G. 38/2002 ţinând seama de dispoziţiile art. IV al. 1 din O.G. 38/2002.

Privitor la prevalenţa O.G. 61/2002 şi a Codului de procedură fiscală în raport cu Legea 64/1995 s-a susţinut că actele normative de procedură fiscală reprezintă dreptul comun în materie fiscală, dar S.C. „U” SA este supusă Legii 64/1995 ce reprezintă dispoziţii speciale în materie de reorganizare judiciară şi faliment şi, în consecinţă, tuturor participanţilor la această procedură le sunt aplicabile dispoziţiile legii speciale ce reglementează regulile procedurii concursuale.

S-a susţinut că dispoziţiile art. 60 al. 7 din legea specială nr. 64/1995 modificată prin O.G. 38/2002 reprezintă o excepţie de la regula prevăzută de art. 37 din Legea 64/1995 în forma modificată prin O.G. 38/2002, cu atât mai mult cu cât potrivit dispoziţiile art. IV din O.G. 38/2002, prevederile O.G. 38/2002 se aplică numai în cazul procedurilor deschise după intrarea în vigoare a actului normativ modificată.

Examinând recursul promovat pentru motivele arătate, în condiţiile art. 3041 Cod procedură civilă, instanţa îl apreciază ca fiind nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare :

Din cuprinsul deciziei de impunere nr. 1253/22.12.2005 şi al deciziei nr. 60/21.02,2006, ambele emise de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Neamţ, rezultă că au fost stabilite accesoriile pentru perioada 10.10.2003 – 31.12.2003 aferente taxei pe valoarea adăugată, impozitului pe salariu şi pe veniturile din salarii şi fondurilor speciale, în sumă totală de 152.364 lei, după ce prin decizia de impunere 765/25.11.1005 au fost calculate accesorii pentru perioada 01.01.2003 – 10.10.2003, aferente creanţelor fiscale reprezentând debite care nu au fost stinse prin aplicarea H.G. 871/2000 cuvenite D.G.F. P. Neamţ după emiterea Deciziei 122/14 iunie 2005 emise de Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.

Reprezentând accesorii pentru debite născute anterior, cu titlu de datorii bugetare supuse reglementării H.G. 871/2000 instanţa de recurs apreciază că dispoziţiile legale aplicabile în cauză sunt cele ale Legii 64/1995, legea specială în materia reorganizării judiciare şi a falimentului, cu modificările ulterioare, după cum urmează :

La data deschiderii procedurii reorganizării judiciare a intimatei – reclamante S.C. „U” SA Roman, prin sentinţa civilă 197/F/07.04.1997 pronunţată de judecătorul sindic în dosarul 429/F/1996, nu există o reglementare referitoare la adăugarea accesoriilor creanţelor negarantate, de la data deschiderii procedurii. Prin Legea 99/1999, intrată în vigoare la 27 iunie 1999 s-a introdus art. 321 – devenit după republicarea Legii 64/1995 în Monitorul Oficial 608/13.12.1999 – art. 37, potrivit căruia nici o dobândă sau cheltuială nu va putea fi adăugată creanţelor negarantate sau părţilor negarantate din creanţele garantate de la data deschiderii procedurii, în afară de cazul în care, prin programul de plată al creanţelor cuprins în planul de reorganizare, se derogă de la aceste prevederi. Efectul acestor dispoziţii constă în aceea că, dacă până la data intrării în vigoare a Legii 99/1999 intimata – reclamantă datora accesoriile reglementate prin dispoziţiile cuprinse în legi speciale în materie fiscală, după intrarea în vigoare a Legii 99/1999 reclamanta nu mai datorează dobânzi ori alte cheltuieli conform art. 321.

În condiţiile în care accesoriile au fost stabilite prin deciziile contestate pentru perioada 10.10.2003 – 31.12.2003, trebuie analizate dispoziţiile aplicabile pentru acest interval. De aceea, instanţa constată că modificările ulterioare ale Legii 64/1995 aduse prin O.G. 38/2002 nu sunt aplicabile litigiului, potrivit dispoziţiilor art. IV al O.G. 38/2002 care prevăd, în consacrarea principiului neretroactivităţii, că procedurile deschise până la data intrării în vigoare a acestei ordonanţe – 02.08.2002 – vor continua să fie administrate şi lichidate conform prevederilor legale în vigoare anterioare modificărilor şi completărilor aduse Legii 64/1995 prin această ordonanţă. În consecinţă, nici dispoziţiile art. 60 al. 7 din Legea 64/1995 astfel cum a fost modificat prin O.G. 38/2002 nu sunt aplicabile, reprezentând dispoziţii de drept material supuse regimului juridic indicat prin art. IV menţionat anterior.

Ţinând seama de caracterul special al reglementării în materia reorganizării judiciare şi falimentului conţinute de Legea 64/1995 cu modificările şi completările ulterioare, instanţa apreciază că în cazul procedurii executării colective ce face obiectul Legii 64/1995 sunt aplicabile dispoziţiile în materie fiscală doar în măsura în care completează reglementarea Legii 64/1995, nu şi în situaţia când există deja dispoziţii legale.

Concluzia se desprinde inclusiv din tehnica legislativă relevată de modificările ulterioare, când O.G. 38/2002 a modificat Legea 64/1995 cu privire la art. 60 al. 7, raportat la accesoriile obligaţiilor bugetare neachitate de debitori aflaţi în procedura Legii 64/1995. Aplicarea Ordinului 1365/2004 pentru aprobarea deciziei nr. 5/22 iulie 2004 a Comisiei fiscale centrale privind modul de aplicare a dispoziţiilor art. 117 al. 4 din O.G. 92/2003 art. 15 al. 2 din O.G. 61/2002, art. 13, 131 din O.G. 11/1996, coroborate cu art. 37, 60 al. 7 din Legea 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, republicată, cu modificările ulterioare se realizează, cu respectarea dispoziţiilor art. IV din O.G. 38/2000 şi a principiului constituţional al neretroactivităţii legii civile, în limitele stabilite cu caracter obligatoriu de dispoziţiile Legii 64/1995 aplicabile obligaţiilor debitorilor aflaţi în procedura prevăzută de Legea 64/1995.

Decizia 756/02.11.2006

Etichete: