404 www.juspedia.ro | Law article directory
Top

Regimul separației de bunuri in noul Cod civil


Autor Orbu Andreea

1.Succintă caracterizare a regimului separaţiei de bunuri

Comparativ cu alte regimuri matrimoniale, regimul separaţiei de bunuri are vocaţia de a realiza o completă disociere a intereselor soţilor, oferind acestora cea mai mare independență patrimonială. Caracterul profund individualist al regimului separaţiei de bunuri a determinat pe autorul francez R. Savatier să afirme, într-o formulă frapantă, că separaţia de bunuri este mai puţin un regim decât o absenţă de regim matrimonial, opinie contestată însă de întreaga doctrină franceză. Chiar dacă în starea lui pură principiul separatist, care stă la baza acestui regim, poate fi privit a priori ca o negare a unui regim matrimonial, trebuie observat că numeroase directive şi mecanisme de sorginte legală[1] sau convenţională imprimă separaţiei de bunuri un pronunţat spirit comunitar, temperând astfel tendinţele egoiste ale soţilor.

În cadrul regimului separaţiei de bunuri, fiecare dintre soţi păstrează adminis­trarea independentă şi proprietatea exclusivă asupra bunurilor sale, putând dispune discreţionar de acestea. Spre deosebire de regimurile de tip comunitar, regimul separatist nu conduce la formarea niciunei mase de bunuri comune, masa de bunuri proprii a fiecărui soţ dezvoltându-se în mod autonom. Totuşi, raporturile pecuniare dintre soţii aflaţi sub imperiul regimului separaţiei de bunuri sunt cu totul diferite de cele dintre două persoane străine una faţă de alta.

2Avantaje şi inconveniente.

Neîndoielnic, regimul separaţiei de bunuri prezintă multiple avantaje, care pot fi sintetizate astfel: simplicitate şi indepen­denţă.

Regimul separaţiei conferă soţilor o independenţă patrimonială deplină.

Un alt avantaj al regimului separaţiei este acela că protejează soţii în cazul unui pasiv foarte important, spre exemplu, dacă unul dintre soţi este comerciant lansat într-o activitate ce implică un mare risc profesional, se recomandă în acest caz opţiunea pentru regimul separaţiei de bunuri, soţul necomerciant fiind protejat astfel de riscul unei eventuale insolvabilităţi.

Simplificarea gestionării bunurilor este evidentă, întrucât, în condiţiile disocierii intereselor patrimoniale ale soţilor, nu există în timpul căsătoriei acea întrepătrundere a puterilor fiecăruia dintre ei care se manifestă în cazul regimurilor de tip comunitar, conducând de multe ori la complicaţii atât în relaţiile dintre soți, cât şi în raporturile cu terţii. Simplificată este, de asemenea (cel puţin in aparenţă), şi procedura de lichidare, căci neexistând bunuri comune nu există partaj, fiecare din soţi conservând proprietatea şi gestiunea bunurilor sale proprii.

Această perspectivă simplistă asupra separaţiei de bunuri se poate dovedi însă de multe ori iluzorie, având în vedere că în mod inevitabil comunitatea de viaţă generează o anume comunitate de interese şi chiar o confuziune parţială a acestora. Cum subliniau în mod judicios unii autori[2], atunci când soţii nu au, fiecare în parte, o anumită vocaţie pentru individualism şi administrare meticuloasă care să-i ajute să conserve probele tuturor operaţiunilor juridice cu caracter patrimonial în care sunt implicaţi, situaţia devine mai puţin simplă şi clară. Şi astfel, inconvenientele regimului separaţiei încep să prindă contur.

Separaţia de bunuri este adesea injustă, în special în privinţa soţului care nu exercită o activitate profesională, ocupându-se de menaj şi de creşterea copiilor; (de cele mai multe ori femeia este cea care se află într-o asemenea situaţie, în zilele noastre însă tendinţa fiind aceea de bilatcralizare).Totodată, pentru a preîntâmpina producerea unor confuzii în cadrul patrimoniilor lor, soţii sunt nevoiţi ca în permanenţă să ţină o evidenţă strictă a bunurilor achiziţionate şi a datoriilor contractate. Numai că în raporturile dintre soţi, contabilitatea nu este poate una din valorile care ar trebui cultivate.

De asemenea, la disoluţia căsătoriei, nu de puţine ori operaţiunea de lichidare se poate dovedi în practică mult mai complicată şi mai nesigură decât în cazul comunităţii de bunuri.

În esenţa sa, regimul separaţiei de bunuri este caracterizat de unii autori drept un regim al neîncrederii şi al egoismului” în care fiecare dintre soţi agoniseşte doar pentru el, patrimoniul său fiind ferit de orice atingere din partea partenerului ele viaţă.

Dincolo de aceste inconveniente, separaţia de bunuri se poale dovedi un regim just dacă există o egalitate economică între soţi şi aceştia intră în căsnicie cu averi sensibil egale.În statele în care acest regim este reglementat ca regim legal sau convenţional, s-a constatat că alegerea lui este preponderentă în cadrul anumitor categorii socio-profesionale (în domeniul afacerilor, profesiilor liberale ele.) sau în situaţii matrimoniale speciale (spre exemplu, recâsătorire în prezenţa unor copii rezultaţi dintr-o căsătorie anterioară).

3. Reglementare ,condiții

Regimul separaţiei de bunuri, configurat prin art. 360-365 NCC, are ca sursă fie convenţia matrimonială încheiată, după caz, înainte de căsătorie [art. 330 alin. (2) NCC] sau în timpul căsătoriei (art. 369 NCC) fie hotărârea judecătorească pronunţată la cererea unuia dintre soţi atunci când celălalt soţ încheie acte care pun în pericol grav interesele patrimoniale ale familiei, în această din urmă ipoteză, desigur, regimul separaţiei înlocuieşte regimul comunităţii legale sau al comunităţii conven­ţionale [art. 370 alin. (1) NCC].

Esenţa acestui tip de organizare este disocierea intereselor de ordin pecuniar ale soţilor.

În principiu, patrimoniile soţilor sunt şi rămân distincte, atât în componenta activă, cât şi în cea pasivă, cu unele puncte de convergenţă generate de aplicarea unor corective de sorginte legală sau convenţională.

La nivelul activului patrimonial, fiecare dintre soţi este proprietar exclusiv în privinţa bunurilor dobândite înainte de căsătorie, precum şi a celor pe care le dobândeşte în nume propriu în timpul căsătoriei (art. 360 NCC), iar sub aspectul pasivului patrimonial, niciunul dintre soţi nu poate fi ţinut de obligaţiile născute din acte „săvârşite” de celălalt soţ [art. 364 alin. (1) NCC]. Cu toate acestea, impresia de soţi pecuniar cu totul străini unul faţă de celălalt, este înşelătoare: relaţiile patrimo­niale dintre ei au, într-adevăr, coordonatele dreptului comun în materie de mandat, îmbogăţire fără justă cauză etc, dar există şi inevitabile joncţiuni, de pildă nimic nu opreşte soţii să dobândească bunuri în indiviziune [art. 362 alin. (1) NCC], să desfăşoare activităţi lucrative comune, să fie beneficiarii unor acte juridice cu titlu gratuit prin care, potrivit voinţei dispunătorului, sunt gratificaţi amândoi, ei răspund solidar pentru obligaţiile asumate de oricare dintre ei pentru acoperirea cheltuielilor obişnuite ale căsătoriei şi a celor legate de creşterea şi educarea copiilor [art. 364 alin. (2) NCC] etc.

Regimul separaţiei de bunuri funcţionează după reguli ce cultivă în mod pro­nunţat independenţa fiecăruia dintre soţi, emblematică acestui tip de organizare matrimonială. Sub rezerva de a-şi îndeplini obligaţia privind contribuţia la cheltuie­lile căsătoriei (art. 325 NCC), fiecare îşi administrează, foloseşte şi dispune de bunurile proprietate exclusivă fără nicio ingerinţă din partea celuilalt; cu toate acestea, nu vorbim de puteri discreţionare ale fiecăruia dintre soţi, pentru că regula este considerabil atenuată prin mecanismul de cogestiune a unor bunuri instituit prin normele regimului primar imperativ – avem în vedere, îndeosebi, prevederile art. 322 NCC care stabilesc cerinţa consimţământului scris al soţului necontractant pentru valabilitatea oricărui act de dispoziţie privitor la drepturile asupra locuinţei familiei, precum şi asupra bunurilor care „garnisesc”[3] locuinţa familiei, chiar dacă bunul în discuţie ar fi proprietatea exclusivă a unuia dintre soţi.

Dată fiind separaţia de patrimonii, desfacerea, desfiinţarea sau încetarea căsătoriei ar trebui să fie lipsită de complicaţia lichidării regimului matrimonial. Nu se întâmplă aşa, traiul comun transcede segmentul personal al relaţiilor dintre soţi şi imprimă o oarecare coeziune patrimonială, variabilă ca intensitate în funcţie de o diversitate de factori, inclusiv durata acestui regim raportat la căsătorie, astfel că dizolvarea regimului separaţiei presupune clarificarea legăturilor patrimoniale ce au luat naştere între soţi.

Cu aceste trăsături, regimul separaţiei de bunuri riscă să câştige reputaţia de regim al neîncrederii, al egoismului, aflat la periferia moralităţii. Să nu ne grăbim cu etichetări de acest fel şi, mai ales, cu generalizarea aparenţelor cu titlu de postulate ale materiei. Întâi de toate, regimul separaţiei de bunuri poate fi asumat de soţi prin convenţie matrimonială dar, de asemenea, poate fi consecinţa hotărârii judecătoreşti pronunţată la cererea unuia dintre soţi pentru motivul că celălalt soţ încheie acte care pun în pericol interesele patrimoniale ale familiei [art. 370 alin. (1) NCC]; în această din urmă situaţie, regimul separaţiei înlocuieşte un regim de tip comunitar, conven­ţional sau legal, tocmai ca reacţie de apărare a intereselor patrimoniale ale fiecăruia dintre soţi faţă de nesăbuinţa unuia dintre ei. Apoi, chiar dacă regimul separaţiei a fost convenit de soţi, înainte de căsătorie sau în timpul acesteia, raţiunile opţiunii s-ar putea să nu aibă nimic meschin ci dimpotrivă, să urmărească protejarea intereselor patrimoniale ale unuia dintre soţi faţă de riscurile financiare pe care le implică activitatea profesională a celuilalt, ori a intereselor succesorale ale copiilor proveniţi din căsătoria (căsătoriile) anterioare.

4.Aspecte de drept comparat

4.1Dreptul francez

În evantaiul regimurilor matrimoniale alternative pe care legiuitorul francez le pune la dispoziţia soţilor figurează şi regimul separaţiei de bunuri, reglementat de art 1536-1543 C. civ. fr. Sursa acestui regim nu este însă întotdeauna de natură contractuală: în situaţii de criză conjugală, regimul poate fi impus pe cale judiciară, la solicitarea unuia dintre soţi, atunci când interesele acestuia sunt periclitate prin menţinerea comunităţii de bunuri (ari. 1443 C. civ. fr.); de asemenea, separaţia de bunuri este consecinţa necesară a pronunţării separaţiei de corp (ar t. 302 C. civ. fr.).

Separaţia patrimoniilor.

Principiul separatist, esenţa însăşi a regimului examinat, antrenează o disociere a intereselor pecuniare ale soților care se mani­festă atât la nivelul activului patrimonial, cât şi în privinţa pasivului. Dar cum titularii acestor patrimonii sunt soţi, iar nu persoane străine una faţă de alta, inevitabil o serie ele dificultăţi se ivesc pe plan probatoriu.

(1) Separaţia activului.

În principiu, fiecare din soţi conservă proprietatea exclusivă a bunurilor sale prezente şi a celor pe care le dobândeşte în timpul căsătoriei (inclusiv a veniturilor şi economiilor sale). Spre deosebire de regimul comunităţii, în cazul separaţiei de bunuri caracterul oneros sau gratuit al dobândirii nu prezintă nicio relevanţă pentru determinarea naturii juridice a bunului respectiv. O altă diferenţă notabilă prin raportare la regimurile de tip comunitar: separaţia de bunuri se caracterizează prin absenţa unei mase comune, neexistând decât două patrimonii, în principiu independente.

Suprapunerea, fie şi parţială, a raporturilor conjugale determină importante adaptări ale principiului mai sus enunţat.

Separaţia pasivului.

Independenţa soţilor se regăseşte şi la nivelul laturii pasive a patrimoniului: fiecare dintre soţi este ţinut de „datoriile născute în persoana sa înainte sau în timpul căsătoriei” – art. 1536 alin. 2 C. civ. fr. Acest principiu al independenţei comportă totuşi mai multe excepţii, după cum urmează[4]:

– soţii răspund solidar pentru datoriile menajere, în condiţiile dispoziţiilor art. 220 C. civ. fr.[5];

– potrivit art. 1537 C. civ. fr., soţii sunt ţinuţi să contribuie la sarcinile căsătoriei conform stipulaţiilor conţinute în contractul de căsătorie, iar în lipsa acestor clauze, în proporţia determinată de art. 214 (aşadar, în raport cu mijloacele fiecăruia);

– soţii pot decide să răspundă solidar pentru anumite categorii de obligaţii asumate împreună sau de unui dintre ei, solidaritate care, potrivit dreptului comun, trebuie să fie dovedită;

un soţ este angajat de datoriile contractate de celălalt soţ căruia i-a dat mandat de a-i gera bunurile personale, mandatul putând fi nu doar expres, ci şi tacit;

în condiţiile în care soţilor le este permis să constituie în mod liber o societate comercială, răspunderea lor poate fi angajată în mod solidar în cazul acelor tipuri de societate în care asociaţii sunt solidar ţinuţi pentru datoriile societare.

Gestiunea bunurilor.

Independenţa soţilor în exercitarea gestiunii bunurilor personale reprezintă esenţa însăşi a regimului separaţiei: sub rezerva îndeplinirii obligaţiei ce-i incumbă cu privire la suportarea sarcinilor căsătoriei, fiecare dintre soţi administrează, foloseşte şi dispune în mod discreţionar de bunurile proprietate exclusivă – art. 1536 alin. 1 C. civ. Fr

Lichidarea regimului.

În teorie, dizolvarea regimului separaţiei nu ar trebui să implice o lichidare propriu-zisă a acestuia, în condiţiile în care nu există o masă de bunuri comune. În realitate, situaţia este desigur mult mai complexă[6], comunitatea de viaţă a soţilor conducând la o întrepătrundere mai mult sau mai puţin pronunţată a intereselor pecuniare; or, toate aceste intersectări de natură patrimonială ale soţilor reclamă o clarificare, o „reglare de conturi,” chiar şi în cazul celui mai individualist dintre regimuri.

Operaţiunea de lichidare a regimului separaţiei, în accepţiunea specifică asociată acestui tip de regim, nu determină în principiu activarea niciunui mecanism original, aplicându-se, după caz, fie dreptul comun (indiviziunea, îmbogăţirea fără justă cauză, dreptul obligaţiilor etc), fie unele reguli împrumutate clin sfera regimului de comunitate.

Astfel, partajul eventualelor bunuri indivize se realizează potrivit dreptului comun, art. 1542 C. civ. fr. făcând trimitere la regulile aplicabile în privinţa partajului succesoral. O excepţie notabilă vizează atribuirea preferenţială: în caz de divorţ ori separaţie de corp, ea nu operează niciodată ope logis, conform celor prevăzute de art. 1542 alin. 2 teza a Ii-a. Jurisprudenţa a statuat că aceste reguli derogatorii de la dreptul comun în materie de partaj se aplică şi atunci când partajul intervine în timpul căsătoriei, elementul decisiv ţinând de natura familială a indiviziuni.

De asemenea, regimul juridic al creanţelor între soţi este guvernat în principiu de dreptul comun al obligaţiilor, ceea ce permite, spre exemplu, recurgerea la mecanismul compensaţiei. Totuşi, calitatea specială a subiectelor raportului obligaţional, respectiv aceea de soţi, iar nu de persoane străine una faţă de cealaltă, imprimă materiei o anumită particularitate. În condiţiile în care între soţi există de regulă o imposibilitate morală de a stipula o clauză de indexare, soțul creditor ar avea de suportat inconvenientele aplicării principiului nominalismului monetar. Preocupat de protejarea intereselor pecuniare ale acestui soţ, legiuitorul anului 1985 a transplantat în materia separaţiei de bunuri soluţiile care guvernează creanţele între soţi sub imperiul regimului comunităţii. Din trimiterea pe care art. 1543 C. civ. fr. o face la dispoziţiile art. 1479 rezultă că ori de câte ori un soţ a finanţat achiziţia, conservarea ori îmbunătăţirea unui bun personal al celuilalt soţ, valoarea creanţei va fi determinată în funcţie de profitul subzistent.

Combinarea separaţiei de bunuri cu o societate de achiziţii.

Deşi posibilitatea combinării separaţiei de bunuri cu o societate de achiziţii nu este expres prevăzută, neîndoielnic, în temeiul principiului libertăţii convenţiilor matrimoniale, caracterul licit al unei astfel de clauze nu poate fi pus la îndoială. Principalul efect al stipulaţiei este acela de a crea, în cadrul acestui regim mixt, două categorii de bunuri: bunurile personale (care cuprind în special bunurile prezente şi ceie dobândite cu titlu gratuit în timpul regimului) şi achiziţiile (în mod esenţial bunurile dobândite cu titlu oneros de-a lungul funcţionarii acestui regim). În vreme ce prima categorie de bunuri este supusă regulilor separaţiei, achiziţiile sunt guvernate, în lipsa unei convenţii contrare, de dispoziţiile care configurează regimul comunităţii legale. Aceeaşi disociere urmează a fi respectată şi în privinţa gestiunii, disoluţiei, lichidării şi partajării celor două categorii de bunuri.

Stipularea unei asemenea clauze a pierdut considerabil din importanţă în condiţiile în care, pe de o parte, regimul comunităţii legale asigură independenţa şi egalitatea soţilor în gestiunea bunurilor, iar, pe de altă parte, începând din anul 1985, printre modelele puse la dispoziţia soţilor figurează şi participarea la achiziţii, care permite atingerea aceluiaşi rezultat ca şi regimul mixt analizat, utilizând însă instrumente diferite. Aplicarea distributivă a regulilor separaţiei şi ale comunităţii nu ridică în general probleme deosebite, atâta timp cât bunurile considerate drept achiziţii sunt precis delimitate în cuprinsul convenţiei matrimoniale[7].

Separaţia de bunuri asortata cu o societate de achiziţii poate comporta clauze diverse, acoperind o plajă largă de combinaţii între separaţia de bunuri şi comunitate[8].

4.2.Dreptul elveţian.

Unul din principiile de bază ale dreptului elveţian este acela că toate persoanele căsătorite sunt supuse unui regim matrimonial, legea oferindu-le soţilor posibilitatea de a alege între trei categorii de regimuri: participarea la achiziţii, regimul comunităţii de bunuri şi cel al separaţiei de bunuri.

Odată cu intrarea în vigoare, la 1 ianuarie 1988, a noilor reglementări în materie matrimonială, primul dintre regimurile menţionate a devenit în sistemul de drept elveţian regimul legal ordinar (art. 181 C. civ. elv., celelalte două fiind regimuri convenţionale, a căror activare se produce prin încheierea unui contract de căsători. C. civ. elv. a instituit principiul mutabilităţii regimului matrimonial[9], dreptul de opţiune al viitorilor soţi sau, după caz, al soților, fiind însă limitat la regimurile alternative prevăzute de lege. Conţinutul fiecăruia din aceste regimuri este trasat de dispoziţii imperative, numai anumite reguli putând fi modulate prin voinţa soţilor, cu condiţia de a se circumscrie perimetrului relativ îngust conturat de legiuitor. Astfel, art. 182 alin. 2 C. civ. elv. prevede expres că părţile nu pot adopta, revoca ori modifica un regim matrimonial decât în limitele legii.

Reglementat de dispoziţiile art. 247-251 C. civ. elv., regimul separaţiei de bunuri prezintă o importantă particulară în dreptul elveţian, în condiţiile în care acest regim poate fi nu doar adoptat de soţi prin încheierea unei convenţii matrimoniale ci şi în egală măsură impus acestora într-o serie de ipoteze determinate, caz în care îmbracă haina juridică a regimului extraordinar legal sau judiciar.

Ca regim convenţional, separaţia de bunuri prezintă caracteristicile generale ale acestui tip de regim matrimonial, mai sus prezentate: există, în principiu, disociere completă între patrimoniile fiecăruia dintre soţi; fiecare rămâne proprietarul bunurilor sale de care poate dispune în mod discreţionar (ari. 247), fiind ţinut de datoriile contractate (art. 249). In esenţă, regimul separaţiei creează cea mai slabă unitate economică între soţi.

Şi în sistemul elveţian, ca şi în alte ordini juridice, efectele generale ale căsătoriei, reglementate de art. 159-180 C. civ. elv., ale căror dispoziţii formează structura regimului primar, au vocaţia de a tempera duritatea şi caracterul individualist al regimului separaţiei de bunuri; (spre ex., dreptul unuia dintre soţi de a fi informat cu privire la situaţia patrimonială a celuilalt, protejarea locuinţei familiei etc).

În plus, art. 248 C. civ. elv. prevede că oricine invocă proprietatea exclusivă asupra unui anumit bun este ţinut să dovedească pretenţia sa, iar în lipsa acestei dovezi se prezumă că bunul respectiv aparţine celor doi soţi în coproprietate în cote-părţi egale (art. 646 alin. 2). La momentul lichidării regimului, fiecare soţ poate solicita ca bunul deţinut în coproprietate să-i fie atribuit, cu condiţia de a justifica un interes preponderent şi de a-1 dezinteresa pe celălalt soţ – art. 251 C. civ. elv.

Încrederea pe care de obicei soţii o nutresc unul faţă de celălalt determină ca în numeroase situaţii unul dintre ei să încredinţeze celuilalt administrarea bunurilor sale personale sau a unei părţi din acestea. Administrarea se face în baza unui mandat expres sau tacit (art. 195 alin. 1), precum şi în situaţiile ce decurg clin lege, (spre ex., reprezentarea uniunii conjugale şi datoria de asistenţă)[10].

De asemenea, o altă regulă importantă atenuează efectele individualiste ale separaţiei de bunuri, imprimând un spirit comunitar în relaţiile dintre soţi: deşi în principiu regimul separaţiei nu are niciun efect în privinţa exigibilităţii datoriilor între soţi (art. 250 alin. 1), totuşi, dacă achitarea unei datorii sau restituirea unui lucru l-ar expune pe soţul debitor unor dificultăţi grave de natură să pericliteze uniunea conjugală, acesta poate solicita acordarea unor termene de plată, fiind ţinut să furnizeze garanţii, dacă circumstanţele impun acest lucru (alin. 2 al aceluiaşi articol).

O serie de prevederi plasate în Capitolul I „Dispoziţii generale”, capătă o importanţă specială în cazul regimului separaţiei de bunuri. Astfel, în dreptul elveţian una din probele proprietăţii care primează în raport cu prezumţiile o constituie inventarul bunurilor, prevăzut de lege în formă autentică (art. 195a). Fiecare dintre soţi are obligaţia de a-şi da concursul la efectuarea inventarului bunurilor la solicitarea celuilalt soţ, în caz de refuz putându-se apela la constrângerea judiciară. Inventarul poate fi integral sau parţial, forţa sa probantă întinzându-se asupra bunurilor inventariate în anul care urmează intrării lor într-una din mase.

4.3. Common law.

În sistemul de common law raporturile patrimoniale dintre soţi nu beneficiază de o autonomie de reglementare, ci sunt inserate în dreptul comun, elementul caracteristic fiind ideea de separaţie. Prin ignorarea regimurilor matrimoniale ca instituţie juridică, sistemul de common law distonează sensibil faţă de concepţia continentală în materie. Practic, noţiunea de „regim matrimonial” este necunoscută în această ordine juridică şi numai printr-o reducere la un numitor comun din punct de vedere terminologic se poate vorbi lato sensu de o separaţie de bunuri[11].

Deşi în sistemul de common law nu există o prezumţie de comunitate23‘, aşa cum aceasta se aplică în Europa continentală, nu înseamnă că nu poate exista şi proprietatea comună a soţilor asupra unor bunuri. Astfel, dacă se manifestă în acest sens intenţia expresă ori implicită a soţilor, aceştia pot dobândi în timpul căsătoriei bunuri în proprietate comună în oricare din cele două forme de co-ownership: proprietatea comună care corespunde devălmăşiei (în sensul că nu sunt determinate cotele-părţi) sau cea care corespunde proprietăţii pe cote-părţi (care presupune că fiecare coproprietar are o cotă-parte din dreptul de proprietate asupra bunului).

De asemenea, căsătoria poate fi izvorul unui trust de rezultat sau al unui trust constructiv, cum ar fi situaţia în care unul dintre soţi participă cu bani proprii la plata preţului unei locuinţe, dar actul de vânzare-cumpărare este încheiat doar pe numele celuilalt soţ. Acesta din urmă deţine proprietatea într-un trust de rezultat, în care beneficiarii interesului echitabil suni ambii soţi. În cadrul acestui trust, soţul pe numele căruia a fost încheiat contractul are poziţia de trust şi de Beneficiary, în acelaşi timp, în vreme ce soţul care a contribuit la plata preţului, dar care nu figurează în act, este numai beneficiary. Acelaşi mecanism funcţionează şi în cazul în care unul dintre soţi, care nu este proprietarul imobilului, contribuie cu bani sau muncă la îmbunătăţirile aduse imobilului proprietatea celuilalt.

La divorţ, instanţa dispune de puteri foarte largi, aproape discreţionare, putând să ajusteze proprietatea asupra bunurilor în funcţie de nevoile părţilor şi de resurse, vârstă, contribuţia în timpul căsătoriei, durata acesteia şi interesele copiilor.

Este important de semnalat că în dreptul englez au existat mai multe propuneri de înlocuire a separaţiei de bunuri cu un fel de comunitate foarte restrânsă, asemănătoare participării la achiziţii din dreptul german; proiectele respective nu s-au putut materializa însă prin legi care să reziste.


[1] V.în acest sens ,J.Flour ,G.Champenois,op.cit.p.682

[2] A se, vedea ). Flour, G. Champenois, op. cit., p. 683. Pentru o opinie concordantă, v. şi E Lncet, La separation de biens în „Droit patrimonial de la familie. Regimes matrimoiiiaux. Successions. Liberalites. Partages d’ascendant. Indivision”, de M. Grimaldi ţcoord.), Dailoz, Paris, 1998, (în continuare Lq separation), pp. 283-284.

[3] P.Vasilescu ,Regimuri matrimoniale

[4] Pentru aceste categorii de excepţii, v. R. Cabrillac, op. cit., pp. 33 0-311.

[5] Chiar dacă în cuprinsul ipotezei normative a art. 1536 alin, 2 nu ar fi existat trimiterea la acest articol, aplicarea dispoziţiilor art. 220 nu putea fi pusă în discuţie, din moment ce această prevedere legală intră în structura regimului primar imperativ şi. în consecinţă, este incidenţă oricare ar fi regimul matrimonial concret aplicabil.

[6] În sensul că separaţia de bunuri, a devenit regimul cel mai dificil de lichidat, v. Ph. Malaurie, L. Aynes, op. cit., p. 341. De asemenea, v. şi R. Cabrillac, op. cil., p. 315; J. Flour, G. Champcnois, op. cit., pp. 705-707, A. Coiomer, Encyclopedie juridique, VII, nr. 479,

[7] Pentru unele dificultăţi de calificare a anumitor categorii de bunuri (spre ex., veniturile bunurilor proprii), v. J. Flour, G. Champenois, op. cil.., pp. 711-712; Ph. Malaurie, L. Aynes, op. cit., p. 344.

[8] v. B. Beignier, Manuel de droii des regimes niatrimoniaux, PUF, 2003, n” 105, apuc! B. Vareille, în RTD civ. 2004, p. 336.

[9] Potrivii art. 182 alin. 1 C. civ. elv., „Contractul d« căsătorie poale fi încheiat înainte sau după celebrarea căsătoriei”

[10]V., în acest sens, C. M Crăciunescu, op. cit., p. 52

[11] In acest sens, v. Ivi. Avram, loc. cit.,, p. 84.

Etichete:

Regimul comunității convenționale în reglementarea Noului Cod civil

Autor Orbu ANDREEA

1.Noțiune

Reglementat de art. 366-368 din Noul Cod, regimul comunităţii convenţionale poate fi activat pe cale voluntară, prin încheierea unei convenţii matrimoniale, ori de câte ori interesele patrimoniale ale soţilor reclamă instituirea unor derogări de la dispoziţiile privind regimul comunităţii legale. Art. 367 prevede în conţinutul său normativ o listă cu caracter limitativ a stipulaţiilor posibile, acest caracter al enumerării putând fi desprins din ipoteza normativă a art. 366, unde se statuează clar că derogările de la regimul legal sunt permise „în condiţiile şi limitele prevăzute în prezenta secţiune”.

Prin această tehnică de reglementare libertatea de acţiune a soţilor este astfel îngrădită, stipulaţiile convenţionale trebuind a se circumscrie perimetrului îngust trasat de legiuitor. Se impune totuşi precizarea, că în funcţie de interesele concrete, opţiunea soţilor poate viza una sau mai multe dintre clauzele prevăzute, ia art. 367 lit. a)-e), fiind permisă aşadar cumularea lor, după cum rezultă expres din partea introductivă a aceluiaşi articol. Opţiunea restrictivă pe care legiuitorul român a îmbrăţişat-o în această materie ar fi trebuit compensată, în opinia noastră, de o reglementare mai consistentă, care să configureze în detaliu fizionomia regimului alternativ al comunităţii convenţionale, cu toate problemele specifice pe care acest regim le ridică.

Toate aspectele care nu au făcut obiectul unor derogări convenţionale vor fi supuse dispoziţiilor privind regimul comunităţii legale (reduse la achiziţii), cărora noua reglementare le imprimă astfel un caracter supletiv.

Clauzele unei comunităţi convenţionale, pe care soţii le pot combina în limitele permise de art. 367 (desigur sub rezerva respectării dispoziţiilor de ordine publică din structura regimului primar imperativ, vizează compoziţia comunităţii,gestiunea sa, precum şi lichidarea şi partajul său , aspecte pe care le vom analiza în cele ce urmează.

2.Clauze referitoare Ia compoziţia comunităţii

În cadrul oricărui regim matrimonial de tip comunitar (fie el legal sau convenţional), o problemă generală de maximă importanţă este aceea de a stabili structura sau compunerea (compoziţia) patrimoniului fiecăruia dintre soţi. Aşa cum în cadrul oricărui patrimoniu poate fi decelat activul şi pasivul, tot astfel, în cadrul regimului matrimonial distingem între:

activul matrimonial; în cazul regimurilor comunitare interesează cum se constituie, în cadrul activului patrimonial, masa bunurilor comune şi, respectiv, masa bunurilor proprii ale fiecăruia dintre soţi, cum se asigură un eventual circuit între acestea, cum operează subrogaţia reală cu titlu universal care menţine patrimoniul divizat în aceste două mase de bunuri distincte etc;

-pasivul matrimonial; în cazul regimurilor comunitare trebuie stabilite acele criterii în baza cărora se determină natura datoriilor fiecăruia, dintre soţi ca fiind comune sau proprii şi, în funcţie de această calificare, în mod subsecvent se vor identifica posibilităţile creditorilor de a urmări în mod corespunzător bunurile comune sau proprii ale soţilor.

Dacă în cazul regimului comunitar legal determinarea activului şi a pasivului matrimonial se realizează prin înseşi normele juridice (majoritatea cu caracter imperativ), care intră în structura regimului, în cazul comunităţii convenţionale legiuitorul le oferă soţilor posibilitatea de a configura, în anumite limite, compoziţia patrimoniului fiecăruia dintre ei. Astfel, în funcţie de interesele patrimoniale concrete, de aspiraţiile, mentalităţile ori alte circumstanţe particulare, soţii pot opta pentru o comunitate de bunuri mai extinsă (b) sau mai restrânsă (c) decât cea legală.

Comunitatea extinsă

Potrivit art. 367 lit. a), convenţia matrimonială poate viza includerea în comunitate a unor bunuri proprii dobândite înainte sau după încheierea căsătoriei, cu excepţia celor prevăzute Ia art. 340 lit. b) şi c)”. Neîndoielnic, se vor supune acestui regim matrimonial alternativ soţii care sunt animaţi de un puternic spirit comunitar.

Înainte de a purcede la analiza substanţei reglementării art. 367 lit. a), o precizare ni se pare extrem de importantă. Chiar sub imperiul reglementării din cuprinsul Codului familiei, au existat în literatura de specialitate autori care au admis ca valabile convenţiile de lărgire a comunităţii dacă prin ele nu se aduce atingere drepturilor terţilor, întrucât: potrivii art. 30 alin. 2 C. fam., sunt lovite de nulitate numai convenţiile care aduc atingere existenţei efective şi întinderii minimale a comunităţii”[1] această dispoziţie nu se opune ca domeniul comunităţii să fie extins, iar contrariul nu este prevăzut de niciun alt text legal. De asemenea, se invoca şi faptul că ceea ce se urmăreşte prin nulitatea edictată de art. 30 alin. 2 C. fam. este oprirea soţilor de a se întoarce prin convenţiile lor la o separaţie de interese, care să depăşească limitele statornicite de lege, sau de a institui între bărbat şi femeie o situaţie contrară principiului deplinei egalităţi între sexe[2]. Mai mult, chiar şi practica judiciară a recunoscut, pentru o ipoteză particulară, caracterul de bun comun în devălmăşie al imobilului dobândit înainte de încheierea căsătoriei prin contribuţia comună a viitorilor soţi, cu condiţia existenţei unei convenţii exprese sau tacite a părţilor în acest sens; o asemenea convenţie, considerată sub condiţie, determină prin ea însăşi caracterul comun al bunului, dar îşi produce efectele numai de la data încheierii căsătoriei.

Revenind la soluţia consacrată de art. 367 lit. a) din Noul Cod, mai întâi este necesar a determina compoziţia activului matrimonial, prin ipoteză mai extins decât în cazul comunităţii legale. Pe lângă bunurile considerate comune (în devălmăşie) sub imperiul regimului legal în structura activului se vor regăsi acele bunuri proprii, dobândite înainte sau după încheierea căsătoriei, cărora soţii, prin clauzele convenţiei matrimoniale, le-au imprimat o apartenenţă comunitară. Unele precizări ni se par utile, pentru o corectă delimitare a perimetrului în care libertatea de voinţă a soţilor se poate manifesta în plenitudinea ei.

În primul rând, după cum se statuează în conţinutul normativ al art. 367 lit. a), îşi vor păstra caracterul de bunuri proprii acelea prevăzute de art. 340 lit. b) şi c), o derogare de la această regulă prin convenţie matrimonială nefiind posibilă, faţă de intenţia univocă a legiuitorului. Art. 340 lit. b) vizează bunurile de uz personal, în vreme ce în ipoteza normativă a lit. c) se face referire la „bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi, dacă nu sunt elemente ale unui fond de comerţ care face parte din comunitatea de bunuri”[3].

În al doilea rând, în cazul liberalităţilor, nu vor putea face parte din activul comunitar (independent de cele stipulate în cuprinsul convenţiei matrimoniale), acele bunuri cu privire la care donatorul ori testatorul a prevăzut expres că vor fi proprietatea exclusivă a solului gratificat. Deşi nu există o dispoziţie în acest sens, apreciem că soluţia se impune pentru a respecta astfel voinţa dispunătorului fiind îndeobşte cunoscut că liberalităţile sunt acte juridice intuita personae, făcute în considerarea persoanei gratificate. În opinia noastră, voinţa dispunătorului de a exclude clin comunitate bunul respectiv nu trebuie să fie neapărat expresă: ea poate fi şi tacită, dar neîndoielnică.

În al treilea rând, din modul de redactare a art. 367 lit. a), intenţia legiuitorului pare să fi fost aceea de a elimina din paleta posibilelor opţiuni ale soţilor stipularea unei comunităţi universale, în accepţiunea întâlnită în alte sisteme de drept, respectiv ansamblul bunurilor mobile şi imobile, prezente şi viitoare, dobândite de soţi cu titlu oneros ori cu titlu gratuit. Astfel, în ipoteza normativă a textului se foloseşte adjectivul pronominal nehotărât „unor”, care din punct de vedere semantic desemnează doar o parte dintr-un întreg, iar nu întregul însuşi. În plus, considerăm că posibilitatea adoptării unei comunităţi universale ar fi trebuit prevăzută expres, iar nu dedusă pe cale de interpretare, mai ales în condiţiile în care dispoziţia analizată are un caracter de excepţie, nefiind aşadar susceptibilă de o interpretare extensivă, potrivit adagiu lui excepţia est strictissimae interpretationis. În opinia.noastră, comunitatea universală nu ar fi trebuit să lipsească din evantaiul posibilelor opţiuni ale soţilor, neexistând niciun motiv puternic care să legitimeze o atare excludere.

În cadrul acestor limite mai sus schiţate, soţii au deplina libertate de a decide includerea în activul comunitar a unor bunuri care sub imperiul regimului legal sunt calificate bunuri proprii; spre exemplu, drepturile patrimoniale de proprietate intelectuală [art. 340 lit. d)], sumele de bani ori valorile care înlocuiesc un bun propriu [art. 340 lit. g)], fructele bunurilor proprii [art. 340 lit. h)] etc.În acest context, se impune a fi semnalată o ipoteză specială vizând bunurile mobile dobândite anterior căsătoriei cu privire la care, chiar în absenţa unei stipulaţii exprese în cadrul convenţiei matrimoniale, se poate crea aparenţa apartenenţei acestora la comunitate. Astfel, potrivit art. 343 alin. (3), pentru această categorie de bunuri, înainte de încheierea căsătoriei „se întocmeşte un inventar de către notarul public sau sub semnătură privată, dacă părţile convin astfel”, iar în absenţa acestuia se prezumă, până la proba contrară, că bunurile sunt comune. Este suficient ca din varii considerente soţul proprietar exclusiv al unui anumit bun să nu aibă interes ori să fie în imposibilitate de a face dovada corespunzătoare, pentru ca acel bun să fie considerat comun, ajungându-se astfel la extinderea, fie şi aparentă, a comunităţii devălmaşe în detrimentul bunurilor proprii ale unuia din soţi. Această „îmbogăţire” a comunităţii este de altfel posibilă şi potrivit reglementării actuale in materie, elementul de noutate pe care Noul Cod îl aduce fiind determinat de acel inventar întocmit de notarul public sau sub semnătură privată.

În ce priveşte pasivul comunitar- corelativul şi totodată dimensiunea negativă a activului matrimonial – se pune problema identificării acelor criterii de determinare a naturii juridice a datoriilor asumate de soţi sub imperiul regimului comunităţii extinse. Din păcate, în privinţa acestui aspect legiuitorul s-a dovedit extrem de lacunar, deşi problemele specifice şi complexe pe care această latură a regimului matrimonial le ridică, atât în raporturile dintre soţi, cât şi în relaţiile cu terţe persoane, ar fi impus, în opinia noastră, instituirea unor repere minimale, în lipsa unor dispoziţii exprese, prin apelul la regulile clasice de interpretare a normelor juridice, precum şi la principiile de drept, două soluţii posibile par a se contura.

În condiţiile în care aspectele privitoare la datoriile soţilor nu se regăsesc în enumerarea de la art. 367 lit. a)-e), dat fiind caracterul de excepţie al acestei prevederi, aparent nu ar fi permisă niciun fel de derogare pe cale convenţională de la dispoziţiile care configurează regimul juridic al datoriilor soţilor în cadrul regimului comunităţii legale, respectiv art. 351-354. Aşadar, aceste prevederi imperative ar urma să se aplice şi în situaţia în care, prin convenţie matrimonială, soţii au optat pentru regimul comunităţii extinse.

Cea de-a doua interpretare posibilă are ca fundament corelaţia logică între activ şi pasiv: extensia activului comunitar ar trebui să determine sporirea cu aceeaşi proporţie a pasivului matrimonial, căci ubi emolumentum, ibi et anus esse debet[4]. în privinţa posibilităţii soţilor de a-şi regla pe cale convenţională modalitatea de determinare şi suportare a datoriilor, nu credem că intenţia legiuitorului a fost una restrictivă, o atare clauză referitoare la extensia pasivului comunitar neintrând în sfera de aplicare a art. 359 pentru a fi sancţionată cu nulitatea absolută, ci în perimetrul libertăţii de voinţă a soţilor.

Apreciem că această din urmă interpretare ar trebui să prevaleze, argumentele pe care se sprijină fiind mult mai solide şi mai convingătoare. Unele nuanţări se impun totuşi a fi făcute. Astfel, potrivii art. 335 alin. (2), „convenţia matrimonială nu poate fi opusă terţilor cu privire la actele încheiate de aceştia cu oricare dintre soţi înainte de încheierea căsătoriei”. Această dispoziţie cu caracter imperativ, de la care nu sunt admise derogări, presupune că orice clauze din cuprinsul convenţiei matrimoniale prin care s-ar stipula preluarea în cadrul pasivului comunitar a unei datorii proprii a unuia dintre soţi anterioare căsătoriei sunt inopozabile creditorilor soţului respectiv, aceştia păstrându-şi aşadar calitatea de creditor personal; strict din perspectiva creditorului, căsătoria nu va antrena deci o transforrnare a conţinutului raporturilor patrimoniale în care este implicat soţul debitor. Norma juridică analizată prezintă un pronunţat caracter de protecţie a creditorilor, intenţia legiuitorului fiind aceea de a împiedica lezarea intereselor acestora printr-un comportament abuziv şi fraudulos al soţilor. Dacă în ceea ce priveşte urmărirea bunurilor pentru satisfacerea creanţei -aspect care interesează raporturile dintre soţi, pe de o parte şi creditori, pe de altă parte – nu sunt permise derogări convenţionale, apreciem, că nu există niciun impediment legal ca în privinţa contribuţiei la suportarea datoriilor – aspect care interesează raporturile dintre soţi – aceştia să indice, în cadrul convenţiei matrimoniale, că anumite datorii personale, expres prevăzute, vor fi acoperite din masa bunurilor comune[5].

Comunitatea restrânsă.

Dacă sub imperiul reglementării din Codul familiei opiniile exprimate în literatura de specialitate sunt unanime în sensul că nu se pot încheia convenţii având ca obiect suprimarea ori micşorarea comunităţii de bunuri, sancţiunea care intervine fiind nulitatea absolută, art. 367 lit. b) din Noul Cod permite soţilor stipularea unor clauze convenţionale vizând „restrângerea comunităţii la bunurile anume determinate în convenţia matrimonială, indiferent dacă sunt dobândite înainte sau în timpul căsătoriei”.

Este practic un regim matrimonial care are vocaţia de a asigura un grad mai pronunţat de coeziune patrimonială decât regimul separaţiei de bunuri, dar şi o mai mare libertate prin raportare la regimul comunităţii legale ori acela al comunităţii extinse. Ar putea fi adoptate la acei soţi care urmăresc o împletire parţială a intereselor lor patrimoniale, fără a sacrifica, decât într-o mică măsură, tendinţele individualiste, de independenţă ale fiecăruia dintre ei.

În cuprinsul convenţiei matrimoniale este necesar ca bunurile ce vor intra în structura activului comunitar, potrivit voinţei soţilor, să fie foarte clar determinate: în cazul bunurilor prezente, prin descrierea elementelor relevante de individualizare a lor; pentru bunurile viitoare, prin precizarea criteriilor generice care să permită identificarea acestora, evident, la momentul dobândirii, care prin ipoteză este ulterior datei de încheiere a convenţiei matrimoniale (spre exemplu, soţii pot stipula intrarea în comunitate a unui fond de comerţ care nu există la momentul instituirii, clauzei). Neîndoielnic, un rol important va avea notarul public, chemat să autentifice convenţia matrimonială, menirea lui fiind aceea de a surprinde fidel intenţia soţilor şi de a configura în mod corespunzător toate aceste clauze.

Pentru considerentele expuse la lit. b), admitem că şi în absenţa unor dispoziţii legale exprese, soţii vor putea stabili modalităţile de suportare a datoriilor prezente (contemporane încheierii convenţiei matrimoniale), precum şi a celor viitoare (care urmează a fi asumate în timpul funcţionării regimului comunităţii restrânse). Invocând acelaşi principiu director al corelaţiei logice dintre activ şi pasiv, o diminuare a activului comunitar trebuie să conducă la o reducere corespunzătoare a pasivului matrimonial.

Pentru toate celelalte aspecte care nu au făcut obiectul unor stipulaţii exprese (spre exemplu, administrarea bunurilor comune, lichidarea comunităţii convenţionale etc), vor fi aplicabile în completare dispoziţiile privind regimul comunităţii legale, conform celor statuate la art. 368.

3.Clauze de modificare a gestiunii bunurilor

Referitor la gestiunea comunităţii, faţă de cele prescrise în materia comunităţii legale, nu este la îndemâna părţilor extinderea convenţională a puterilor concurente şi nici a celor exclusive, doar principiul cogestiunii poate fi amplificat stipulându-se obligativitatea acordului ambilor soţi pentru încheierea anumitor acte de „adminis­trare” (acte care, în lipsa convenţiei părţilor, ar fi de domeniul gestiunii concurente, paralele); dacă unul dintre soţi s-ar afla în imposibilitatea de a-şi exprima voinţa ori s-ar opune abuziv la încheierea unui act din această categorie, celălalt îl va putea încheia singur, dar numai cu încuviinţarea prealabilă a instanţei de tutelă [art. 367 lit. c) NCC]. Actul „săvârşit” cu nesocotirea cerinţei convenite de soţi este anulabil -cel puţin aşa reiese din art. 368 corob. cu art. 347 NCC.

4. Clauze privind lichidarea şi partajul comunităţii

Alături de stabilirea compoziţiei patrimoniului fiecărui soţ şi de gestiunea bunurilor care intră în structura activului comunitar, o a treia problemă importantă a oricărui regim matrimonial, în special a celor de tip comunitar, vizează lichidarea şi partajul comunităţii de bunuri (fie ea legală sau convenţională).Lichidarea regimului matrimonial are loc după încetarea sa ori, în unele cazuri, odată cu aceasta şi constă în evaluarea şi împărţirea bunurilor soţilor.[6]

Clauza de preciput

Spre deosebire de celelalte stipulaţii convenţionale permise de dispoziţiile art. 367 din N.C.civ., clauza de preciput este singura care beneficiază de o reglementare mai consistentă (art. 333).

Clauza de preciput oferă soţului supravieţuitor dreptul de a prelua, fără contrapartidă şi înainte de partajul moştenirii, „unul sau mai multe din bunurile comune, deţinute în devălmăşie sau în coproprietate”.

În privinţa bunurilor care pot face obiectul clauzei, este neîndoielnic că această clauză nu poate viza decât bunuri private ut singuli, ceea ce implică necesitatea individualizării acestor bunuri în cuprinsul convenţiei -patrimoniale sau, cel puţin, precizarea criteriilor generice care să permită identificarea lor. În sistemele de drept care reglementează clauza de preciput, în practică, cel mai adesea obiectul ei este reprezentat de: locuinţa comună a soţilor, un fond de comerţ pe care aceştia îl exploatau împreună în timpul vieţii sau diverse alte bunuri care, de multe ori, au mai mult o valoare sentimentală, decât una materială. Se poate remarca faptul că, atunci când poartă asupra locuinţei,clauza de preciput oferă un grad sporit de protecţie soţului supravieţuitor, prin raportare la beneficiile minimale pe care acesta le poate extrage din exercitarea dreptului de abitaţie consacrat de art. 973 din noul Cod civil.

Cât priveşte beneficiarii săi, preciputul prezintă un pronunţat caracter personal, putând fi stipulat numai în favoarea soţului supravieţuitor. Astfel, clauza va fi activată şi preciputul va produce efecte numai în caz de încetare a căsătoriei prin decesul unuia dintre soţi, eveniment care, ope legis, conduce la încetarea regimului comunităţii convenţionale: după cum este îndeobşte cunoscut, ca o consecinţă a caracterului său accesoriu, regimul matrimonial nu poate supravieţui căsătoriei, fiind dependent temporal de această instituţie. Prin urmare, clauza de preciput devine caducă ori de câte ori comunitatea încetează în timpul vieţii soţilor [art. 333 alin.(4)], prin constatarea nulităţii, anularea ori desfacerea căsătoriei, precum şi în situaţia în care regimul comunităţii convenţionale îşi epuizează efectele în timpul căsătoriei (spre exemplu, prin

înlocuirea sa cu regimul convenţional al separaţiei de bunuri).Dispoziţiile art. 333 alin. (4) menţionează în rândul ipotezelor de caducitate a clauzei de preciput şi cazul în care soţii au decedat în acelaşi timp. Apreciem că această ipoteză este firească şi cât se poate de logică, în condiţiile în care, fiind vorba de comorienţi ori de codecedaţi, funcţionează o prezumţie a morţii concomitente,astfel că, deşi soţii au vocaţie succesorală reciprocă, în situaţia specială analizată niciunul nu va putea moşteni în urma celuilalt (neavând aşadar calitatea de soţ supravieţuitor), întrucât nu se poate dovedi „existenţa”, deci capacitatea succesorală a vreunuia dintre ei în momentul morţii celuilalt soţ.

Efectele preciputului pot fi deduse din conţinutul art. 333 alin. (1): soţul beneficiar (supravieţuitor) preia, fără contrapartidă şi înainte de partajul moştenirii, bunurile enunţate în cuprinsul clauzei, după care se va proceda la lichidarea efectivă a comunităţii de bunuri între soţul supravieţuitor şi moştenitorii soţului decedat. De notat că, în practică, cele două operaţiuni la care am făcut referire, respectiv prelevarea şi partajul moştenirii,pot avea loc la o distanţă temporală apreciabilă. Întrucât legea nu prevede un termen pentru exercitarea preciputului, apare utilă stipularea unui astfel de termen în cuprinsul convenţiei matrimoniale.

Neîndoielnic, clauza de preciput este susceptibilă de a procura soţului supravieţuitor un avantaj, prin raportare la situaţia care ar rezulta din aplicarea regulilor regimului comunităţii legale combinate cu cele ale dreptului succesoral, protejându-l, în principiu, de rezultatele inechitabile pe care efectul aleatoriu al partajului le-ar putea produce. Preocupat ca prin mecanismul clauzei de preciput să nu fie lezate totuşi interesele moştenitorilor rezervatari (în special în cazul căsătoriilor subsecvente), legiuitorul a prevăzut expres că această clauză este supusă reducţiunii, în condiţiile legii, (nu însă şi raportului donaţiilor) – art. 333 alin. (2) – ori de câte ori se depăşeşte cotitatea disponibilă în limita căreia defunctul putea dispune în mod discreţionar. Prin urmare, atunci când soţul supravieţuitor vine în concurs cu moştenitori a căror rezervă succesorală este încălcată, clauza de preciput este asimilată parţial unei liberalităţi, pentru restul ipotezelor ea având natura juridică a unui act cu titlu oneros.

Preciputul nu poartă decât asupra activului net al comunităţii, aşa cum rezultă de altfel şi din ipoteza normativă a art. 367 lit. d), ceea ce înseamnă că el nu se execută decât după satisfacerea creanţelor creditorilor comunitari, aceştia conservând dreptul de a urmări bunurile ce fac obiectul clauzei – art. 333 alin.(3). Drept urmare, atunci când aceste bunuri au fost vândute la cererea creditorilor comuni, clauza de preciput devine caducă,potrivit alin. (4) al aceluiaşi articol.

Deşi putem intui raţiunea care stă la baza instituirii acestei situaţii de caducitate, apreciem că suficiente argumente pledează în favoarea soluţiei contrare: în condiţiile în care executarea clauzei de preciput se poate face şi prin echivalent (dacă executarea în natură nu este posibilă),preciputul stipulat iniţial în natură ar fi convertit într-o prelevare în valoare, urmând să poarte asupra restului masei comune (evident, dacă mai există un rest). Pentru a preveni potenţiale complicaţii, o utilitate practică deosebită prezintă stipularea în cuprinsul convenţiei matrimoniale a modalităţilor, precum şi a reperului temporal la care se va face evaluarea bunurilor ce constituie obiectul clauzei de preciput.

Modalităţi privind lichidarea comunităţii convenţionale art. 367 Iii. e)

Potrivit art. 320 teza I, „în caz de încetare sau de schimbare, regimul matrimonial se lichidează potrivit legii, prin bună învoială sau, în caz de neînţelegere, pe cale judiciară” (s.n.). Rezultă, aşadar, că normele juridice în materia lichidării regimului matrimonial nu au caracter de ordine publică, fiind permisă, aşa cum prevede şi art. 367 lit. e), stipularea în cuprinsul convenţiei matrimoniale a modalităţii concrete în care soţii înţeleg să procedeze la lichidarea comunităţii convenţionale. Paleta de opţiuni posibile este foarte largă, exemplificativ clauzele putând fi configurate după cum urmează:

– partajarea bunurilor comune în cote egale, indiferent de contribuţia fiecăruia la dobândirea bunurilor comune şi la îndeplinirea obligaţiilor comune;

– unul dintre soţi să primească nuda proprietate, iar celălalt uzufructul:

– stabilirea unor cote inegale potrivit cărora ar urma să se partajeze bunurile comune (spre exemplu, 1/4 şi 3/4); apreciem că stipularea unei asemenea clauze nu aduce atingere principiului egalităţii soţilor, din moment ce chiar criteriul legal de determinare a cotei-părţi ce revine fiecărui soţ, consacrat de art. 357 alin. (2) din Noul Cod, are în vedere contribuţia efectivă a fiecăruia dintre ei, care prin ipoteză poate fi diferită.

Prin adoptarea acestei clauze de partaj inegal, soţii pot viza, spre exemplu, restabilirea echilibrului patrimonial rupt de o inegalitate a aporturilor în comunitate”[7]. Drept urmare, considerăm o asemenea clauză este în principiu valabilă, cu excepţia situaţiei în care poate fi dovedită intenţia frauduloasă a soţilor.

Utilitatea practică a stipulării unei astfel de clauze este evidentă, fiind îndeobşte cunoscut că în general procesele de partajare a bunurilor comune ale soţilor sunt complexe, costisitoare şi de durată.

5.Aspecte de drept comparat

5.1.Dreptul francez

Soţii pot să extindă comunitatea asupra tuturor bunurilor dobândite în timpul căsătoriei. O asemenea clauză lipseşte din Noul Cod Civil, care permite numai restrângerea comunităţii, fără însă a permite extinderea acesteia.

De lege ferenda.

Considerăm că, în temeiul respectării aceleiaşi autonomii de voinţă a soţilor, acestora trebuie să li se dea posibilitatea de a extinde comunitatea, atât asupra unor bunuri individual determinate, cât şi asupra tuturor bunurilor dobândite în timpul căsătoriei.

Prin convenţie matrimonială soţii pot să modifice puterile soţilor, prin instituirea obligaţiei de a exercita toate actele de administrare asupra tuturor bunurilor comune cu consimţământul ambilor soţi.

Potrivit dispoziţiilor art. 1503 C. civ. fr., soţii pot conveni să instituie o administrare conjunctă asupra bunurilor comune. Aceasta este singura clauză permisă de lege pe care soţii o pot stipula prin convenţie matrimonială cu privire la puterile lor asupra bunurilor comune. Orice altă clauză care derogă de la repartizarea puterilor soţilor prevăzută de statutul imperativ de bază şi de regimul comunităţii legale este interzisă, deoarece ar aduce atingere principiului egalităţii soţilor. Administrarea conjunctă stabilită prin convenţia matrimonială are ca obiect toate bunurile comune, dar numai această categorie de bunuri. Administrarea conjunctă nu va afecta dreptul de administrare exclusiva al fiecăruia dintre soţi asupra bunurilor proprii (de art. 225 C. civ. fr.) şi asupra veniturilor obţinute din profesie (art. 223 din C. civ. fr.).

Adoptarea de către soţi a clauzei de administrare a tuturor bunurilor comune cu consimţământul ambilor soţi, are ca efect general restrângerea independenţei sotilor. Clauza poate avea ca efect special şi restrângerea independenţei profesionale a soţilor, atunci când afectează şi actele de administrare privind bunurile necesare profesiei soţilor, pentru care de obicei soţii beneficiază de exclusivitate de gestiune.

Ca efect al adoptării clauzei administrării conjuncte, numai actele de conservare vor putea fi executare de fiecare dintre soţi singur, fără consimţământul expres al celuilalt soţ. Urgenţa care caracterizează actele de conservare este incompatibilă cu instituirea obligaţiei de a obţine consimţământul celuilalt soţ.

Instituirea clauzei privind administrarea conjunctă a bunurilor comune produce mari riscuri de blocaj în funcționarea regimului matrimonial. Sistemul de gestiune devenit foarte greoi dispune însă de soluţii judiciare de deblocare.

Astfel, art. 217 C. civ. fr. permite soţului ca, în cazul în care refuzul celuilalt soţ de a da consimţământul este contrar interesului familiei, să obţină încuviinţarea instanţei de a executa singur actul de administrare. În cazul soţului împiedicat să-şi exprime consimţământul, art. 219 C. civ. fr. permite soţului diligent să obţină mandatul judiciar pentru a-l reprezenta pe celălalt soţ la încheierea actului de administrare necesar intereselor familiei.

Potrivit dispoziţiilor art. 1503 alin. 2 C. civ. fr., datoriile care rezultă din actele de administrare si de dispoziţie efectuate de ambii soti, îi obligă pe amândoi in mod solidar. Această solidaritate legală se adaugă celei prevăzute de art. 220 C. civ. fr. care se referă la datoriile casnice, comună tuturor regimurilor matrimoniale.

Datoriile rezultate din actele de conservare si din actele de administrare efectuate de unul dintre soţi singur cu încălcarea obligaţiei de a obţine acordul celuilalt soţ, sunt supuse regulilor pasivului din regimul comunităţii legale. Aceste datorii angajează bunurile comune si bunurile proprii ale sotului debitor (art. 1413 C. civ. fr.).

În dreptul matrimonial francez clauza de preciput este reglementată în mod diferit. Astfel, în ce priveşte beneficiarul clauzei, textul citat prevede că beneficiar al clauzei de preciput poate fi unul dintre soţi,clauza având eficacitate la momentul partajului (în timpul vieţii soţilor) sau la momentul împărţelii succesorale (la decesul unuia dintre soţi). În ce priveşte obiectul material al clauzei de preciput, acesta poate fi, alături de unul sau mai multe bunuri comune determinate, o anumită sumă de bani ori o anumită cantitate dintr-o categorie determinata de bunuri[8].

Art. 1516 C. civ. fr. prevede în mod expres că preciputul nu este o donaţie, ci un avantaj matrimonial. Atribuirea în favoarea soţului supravieţuitor este o achizitie cu titlu gratuit, un transfer de bunuri dintr-un patrimoniu în altul.

Clauza de preciput este instituită între vii, deci îşi păstrează efectele în cazul în care comunitatea încetează în timpul vieţii soţilor. Soţul beneficiar îşi poate exercita dreptul stabilit prin clauza de preciput în momentul efectuării partajului sau în momentul decesului fostului soţ. Mai mult chiar, soţul beneficiar poate cere celuilalt fost soţ o cauţiune care să garanteze executarea dreptului său, stabilit prin clauza de preciput.

Art. 1519 C. civ. fr. prevede că, în cazul în care bunul care formează obiectul clauzei de preciput a făcut obiectul executării silite la cererea creditorilor comuni, soţul beneficiar are dreptul de a solicita să primească valoarea bunului din bunurile comune rămase. Dacă valoarea bunurilor rămase este insuficientă, clauza de preciput devine caducă în măsura acestei insuficiente.

5.2. Dreptul quebecois.

În dreptul provinciei Quebec, ca efect al reformei din 1 iulie 1970, funcţionează ca regim legal un regim mixt, „societatea de achiziţii”[9], cu numeroase elemente specifice: reprezintă un fel de „comunitate amânată” care, în ceea ce priveşte gestionarea bunurilor, împrumută caracteristicile regimurilor de tip separatist, iar în faza lichidării se aproprie de comunitatea de achiziţii. S-a considerat că această soluţie mixtă are meritul de a realiza o îmbinare a influenţei spiritului de common law şi a celui francez, ambele prezente în Canada[10].

În ceea ce priveşte întinderea libertăţii de alegere a regimului matrimonial concret aplicabil, C. civ. Q. se înscrie în rândul legislaţiilor flexibile, art. 431 prevăzând că în contractul de căsătorie suni permise orice stipulaţii, sub rezerva dispoziţiilor imperative ale legii şi bunelor moravuri.

Ca regimuri alternative puse la dispoziţia soţilor, cu intenţia de a canaliza libertatea lor de acţiune, C. civ. Q. consacră regimul separaţiei de bunuri (art. 485-487) şi regimurile comunitare (art. 492). O precizare importantă se impune a fi făcută: un regim matrimonial convenţional nu se poate referi decât la bunurile excluse din „patrimoniul familial”, instituţie juridică reglementată de art. 414 şi urm. C. civ. Q. – prevederi cu caracter de ordine publică ce intră în structura regimului primar imperativ. Acest patrimoniu familial este conceput în dreptul Quebecului ca o masă de bunuri necesare menajului soţilor, având menirea de a realiza o egalitate economică între aceştia.

Începând din anul 1970, regimul comunităţii de bunuri mobile şi achiziţii nu mai are rangul, de regim legal al provinciei Quebec, el ocupând un loc marginal în opţiunile celor care încheie o convenţie matrimonială.Este acesta poate motivul pentru care

C. civ. Q. nu îî consacră decât o reglementare extrem de lacunară, art. 492 alin, 1 prevăzând doar că atunci când clauzele convenţionale nu reglementează toate aspectele necesare, trimiterea va trebui făcută la regulile care guvernează societatea de achiziţii, ţinând seama de adaptările care se impun.

Regulile care configurau fostul regim matrimonial legal al comunităţii de bunuri nu şi-au pierdut însă total interesul practic, în condiţiile în care persoanele căsătorite înainte de 1970, fără a încheia un contrat de căsătorie, continuă să fie supuse acestor dispoziţii legale, printr-o aplicare ultraactivâ a lor[11].

Potrivit art. 492 alin. 2 C. civ. Q., acestor soţi le este permis să se prevaleze de regulile regimului societăţii de achiziţii privitoare la disoluţia şi lichidarea regimului, sub rezerva ca acestea să nu fie incompatibile cu regulile care guvernează propriul regim matrimonial, respectiv comunitatea de bunuri.

5.3.Dreptul belgian.

Materia regimurilor matrimoniale este reglementată de Codul civil (pe de o parte, drepturile şi obligaţiile corelative ale soţilor – ari. 212-214; pe de altă parte, regimurile matrimoniale în sensul strict al termenului – art. 1387 şi urm. C. civ. belg.), o reformă semnificativă în domeniu fiind adusă prin Legea din 14 iulie 1976.

Prin consacrarea principiilor libertăţii convenţiilor matrimoniale şi mutabilităţii regimului matrimonial, legislaţia belgiană în materie se înscrie în categoria reglementărilor flexibile. Astfel, sub rezerva respectării ordinii publice, bunelor moravuri şi dispoziţiilor regimului primar imperativ, soţii pot alege unul din regimurile alternative prevăzute de lege (regimul comunităţii convenţionale şi cel al separaţiei de bunuri) ori îşi pot configura propriul regim matrimonial, în funcţie de aşteptările, mentalităţile şi interesele lor pecuniare.

În sistemul de drept belgian, regimul legal este cel al comunităţii reduse la achiziţii, considerat a fi regimul cel mai adecvat pentru belgianul de o condiţie medie. În mod frecvent, soţii optează pentru un regim legal „amenajat”, fiindu-le permis ca pe cale convenţională să deroge de la dispoziţiile care configurează regimul legal, cu excepţia acelora care reglementează mecanismul gestiunii bunurilor, dreptul creditorilor de urmărire, principiul recompenselor (nu şi modalităţile), cauzele de dizolvare a regimului, atribuirea preferenţială etc. Chiar şi cu aceste restricţii, libertatea de voinţă a soţilor se poate manifesta într-un spaţiu destul de generos. Pentru acele aspecte cu privire la care nu s-au instituit derogări în cuprinsul convenţiei matrimoniale se vor aplica în completare dispoziţiile regimului legal, căruia legiuitorul belgian i-a imprimat un caracter supîetiv – art. 1451 in fine C. civ. belg.

În practică, majoritatea modificărilor aduse regimului legal vizează compoziţia activului patrimonial şi/sau principiul partajului egal în natură consacrat de dispoziţiile art. 1445 şi 1430 C. civ. belg. Compoziţia activului matrimonial poate fi extinsă prin includerea în masa bunurilor comune a unei părţi sau a tuturor bunurilor prezente şi viitoare – art. 1452 – putându-se ajunge la o confuziune aproape totală a patrimoniilor soţilor[12] prin adoptarea regimului comunităţii universale. În egală măsură, în funcţie de opţiunile concrete ale soţilor, activul patrimonial poate fi diminuat (spre exemplu, prin excluderea din sfera comunitară a veniturilor bunurilor proprii). Se consideră că veniturile activităţii profesionale desfăşurate de soţi constituie activul minimal al oricărui regim, de tip comunitar. Corespunzător extinderii, respectiv restrângerii activului comunitar, pasivul comunitar va suporta proporţional aceeaşi variaţie, conform dispoziţiilor art. 1452 alin. 2 şi ale art. 1453 alin. 2 C. civ. belg.

Soţii sunt liberi să stipuleze în cuprinsul convenţiei matrimoniale că soţul supravieţuitor va avea dreptul de a preleva din patrimoniul comun, înainte de partaj, anumite sume de bani ori bunuri (art. 1457) şi/sau că activul comunitar net nu va fi partajat în cote egale, mergând până la atribuirea integrală a acestuia soţului supravieţuitor (art. 1461). Aceste clauze de preciput şi de partaj inegal, a căror activare este adesea condiţionată de dizolvarea regimului prin decesul unuia dintre soţi, sunt calificate în principiu drept acte juridice cu titlu oneros -convenţii între soţi – iar nu acte cu caracter gratuit, conform dispoziţiilor art. 1458 alin. :l şi art. 1464 alin. 1 C. civ. Belg., cu excepţia ipotezelor prevăzute de art. 1458 alin. 2, art, 1464 alin. 2 si art. 1465.


[1] A se vedea M. Eliescu, Efectele căsătoriei, p. 177.

[2] l. Bacaci, Raporturile patrimonialii in dreptul familiei, ed. a 2-a, Ed, Hamangiu, Bucureşti. 2007, pp, 12-14.

[3] Pentru dezvoltări cu privire la criteriile de determinare a celor două categorii de bunuri sub imperiul reglementării din Codul familiei [art. 31 lit. c)], M. Tomescu, Dreptul familiei. Protecţia copilului, Ed. AII Beck, Bucureşti, 2005, pp. 92-94, analize care îşi păstrează pe deplin actualitatea.

[4] Spre exemplu, în cazul în care în timpul funcţionării regimului comunităţii extinse unul dintre soţi dobândeşte o cotă parte dintr-o succesiune grevată de sarcini, ar fi total neechitabil ca masa bunurilor comune să sporească, prin efectul aplicării clauzei convenţionale de extindere a regimului comunităţii, în vreme ce datoriile aferente vor apăsa asupra masei bunurilor proprii ale soţului dobânditor. Dacă există acordul soţilor în acest sens, nu vedem raţiunea pentru care datoriile respective nu ar putea fi suportate din masa bunurilor comune.

[5] Spre exemplu, rambursarea împrumutului contractat de umil din soţi anterior căsătoriei pentru achiziţionarea unui imobil, care prin efectul convenţiei matrimoniale a intrat în masa bunurilor comune

[6] Pentru unele precizări generale vizând lichidarea regimului matrimonial, a se vedea şi C.M. Crăciunescu, op. cit., p. 20-21

[7] Posibilitatea derogării de la regulile partajului egal este prevăzută expres de art. 1520 C. civ. fr. şi art. 1461 C. civ. belg.

[8] A se vedea dispoziţiile art. 1515 C. civ. fr.

[9] Regimul a fost reconfigurat prin noul Cod civil din anul 1991, intrai în vigoare în anul 1994.

[10] se vedea C. M. Crăciunescu, op. cit., p. 90. M. Nicolae, Probleme de drept tranzitoriu. Legea aplicabilă nulităţii actului juridic civil (I), în RRDP nr. 6/2007, p. 127.

[11] Este vorba de fostele articole 1272-1425 din Codul civil al Canadei de jos, care, astfel cum au fost amendate prin legile posterioare, continuă să guverneze raporturile patrimoniale dintre soţii căsătoriţi înainte de 1 iulie 1970, conform art. 66 din Dispoziţiile tranzitorii privind Cartea a Ii-a din C. civ. Q. (1980, capitolul 39; 1982, capitolul 17); pentru consultarea acestor dispoziţii, v. Code civil du Quebec, op. cit., pp. 1691-1696. Unele repere vizând categoriile de bunuri care intră în structura patrimoniului fiecărui soţ căsătorit sub regimul comunităţii de bunuri, regulile aplicabile la momentul dizolvării regimului sunt postate pe site-ul Ministerului Justiţiei al provinciei Quebec; http://www.justice.gouv.qc.ca/francais/accueil.asp. Ca un element de pitoresc, pot fi amintite două caracteristici ale acestui regim, dispărute din peisajul legislativ contemporan; categoria de bunuri „rezervate” ale soţiei şi administrarea de către soţ a bunurilor comunităţii.

[12] singurele bunuri care îşi păstrează natura juridică de bunuri proprii sunt, potrivit art. 1453 C. civ, belg., cele care au un caracter personal şi drepturile exclusiv ataşate persoanei.

Etichete:

Dreptul familiei. Stabilire paternitate. Încuviinţarea ca minora să poarte numele tatălui.

Dreptul familiei. Stabilire paternitate. Încuviinţarea ca minora să poarte numele tatălui.

Asupra acţiunii civile de faţă;

Prin cererea introdusă la această instanţă la data de 10.03.2011 si înregistrată sub nr. XXX/202/2011, reclamanta M.M. l-a chemat în judecată pe pârâtul B.H., solicitând instanţei ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunţa să se stabilească că pârâtul este tatăl minorei I.A., născută la data de 11.11.2010, să se încuviinţeze ca aceasta să poarte numele pârâtului, acela de B., obligarea pârâtului la plata unei pensii de întreţinere pentru minoră stabilită în raport de nevoile şi vârsta acesteia şi calculată de la data introducerii prezentei acţiuni şi până la majoratul copilului, în funcţie de veniturile realizate de pârât şi ţinând cont că acesta mai are în întreţinere un copil minor, precum şi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu acest proces.

În motivarea acţiunii reclamanta arată că este mama minorei I.A., născută la data de 11 noiembrie 2010; că această minoră este rezultatul relaţiilor intime întreţinute cu pârâtul în perioada martie 2009- august 2010 ; că începând din luna a VII-a de sarcină pârâtul a încetat relaţiile intime cu ea, dar a contribuit la cumpărarea pătuţului pentru copil şi a cunoscut faptul că minora s-a născut, trimiţând pachet cu îmbrăcăminte pentru copil în spital. Reclamanta a mai arătat că s-a interesat şi ulterior despre dezvoltarea fetiţei, că a contribuit sporadic cu diferite sume de bani, la creşterea minorei şi că atunci când i-a solicitat pârâtului să o recunoască pe minoră, acesta a oscilat, fapt pentru care a promovat prezenta acţiune.

În drept, reclamanta si-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art.59-61, art. 63 , art. 42 ,art.86 raportat la art. 94 şi 107 Codul familiei.

În susţinerea acţiunii reclamanta a înţeles să se folosească de proba cu interogatoriul pârâtului, expertize medico-legale , martori şi înscrisuri, sens în care a depus în copie certificată pentru conformitate: certificatul de naştere al minorei şi C.I. .

La data de 01.04.2011 pârâtul a depus la dosar o cerere prin care a solicitat acordarea unui nou termen de judecată.

În şedinţa publică de judecată din 18.04.2011, pârâtul a depus la dosar adeverinţa de salarizare (fila 20 din dosar), 4 fluturaşi privind salariul, originalul declaraţiei autentificate şi copiile certificatelor de naştere.

În aceeaşi şedinţă publică de judecată reclamanta a depus la dosar adeverinţa de salarizare .

În şedinţa publică de judecată din data de 18.04.2011 reclamanta a învederat că renunţă la capătul de cerere privind stabilirea paternităţii minorei, întrucât pârâtul nu numai că a recunoscut prin declaraţie autentică că este tatăl minorei, dar s-a şi preocupat şi a scos certificatul de naştere al acestui copil.

În temeiul art. 246 C. proc. civilă instanţa a luat act de renunţarea reclamantei la capătul de cerere privind stabilirea paternităţii minorei.

La data de 02.05.2011, l-a dosar s-a depus adeverinţa cu veniturile nete realizate de pârât şi defalcate pe fiecare ultimele şase luni (fila 29 din dosar) iar la data de 20.05.2011 răspunde solicitării instanţei şi depune o nouă adeverinţă (fila 35 din dosar).

Analizând actele şi lucrările dosarului în raport de întregul material probator administrat în cauză, instanţa reţine următoarea situaţie de fapt: prin acţiunea introdusă la această instanţă, reclamanta M.M., ca reprezentant legal al fiicei sale, a solicitat instanţei chemarea în judecată a pârâtului B. H., pentru a se constata că acesta este tatăl fiicei sale I.A., născută la data de 11.11.2010; să se încuviinţeze ca minora să poarte numele tatălui, acela de B., să se oblige pârâtul la plata pensiei de întreţinere, ţinându-se cont de veniturile nete realizate de pârât , precum si de faptul că mai are un copil minor în întreţinere.

S-a mai reţinut că reclamanta a solicitat şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Din certificatul de naştere ( fila 8 din dosar) instanţa a reţinut că faţă de minora I.A. a fost stabilită numai filiaţia faţă de mama sa.

Din declaraţia autentificată ( fila 21 din dosar), instanţa a reţinut că pârâtul B.H. a recunoscut-o ca fiind copilul său, pe minora I. A., născută din convieţuirea sa cu reclamanta.

Urmare acestei recunoaşteri şi stabiliri de filiaţie, pârâtul s-a implicat şi la data de 13.04.2011 a scos certificatul de naştere al minorei, care la rubrica tată îl are trecut pe pârât ( fila 23 din dosar ), certificat de naştere pe care instanţa l-a predat în original reclamantei în şedinţa publică de judecată din 09.05.2011 ( fila 32 din dosar).

Din copia certificatului de naştere ( fila 22 din dosar ) instanţa a reţinut că pârâtul mai are un copil, respectiv pe minorul B.S.G., născut la data de 12.04.2003 .

Din înscrisurile depuse la dosar ( filele 24 şi 25 din dosar), instanţa a reţinut că reclamanta se află în concediu pentru îngrijirea copilului, contractul de muncă fiind suspendat conform art. 51 lit.a din Legea 53/2003, iar din adeverinţa aflată la fila 35 din dosar, instanţa a reţinut veniturile nete lunare realizate de pârât pe ultimele şase luni, anterioare introducerii acţiunii de către reclamantă.

S-a mai reţinut că urmare a faptului că pârâtul a recunoscut că este tatăl minorei I.A., considerent pentru care s-a emis un nou certificat de naştere, reclamanta a renunţat la capătul de cerere privind stabilirea paternităţii.

Deşi pârâtul nu a fost de acord ca minora să-i poarte numele, instanţa în temeiul disp. art. 64 alin.2 C.Fam., ( Legea 4/1953 ) a admis cererea reclamantei M.M. şi a încuviinţat ca minora să poarte numele pârâtului şi anume acela de B..

Pentru a se pronunţa în acest mod, instanţa a avut în vedere pe de o parte disp. art. 63 C.Fam., potrivit căruia copilul din afara căsătoriei (cum este prezenta speţă) a cărui filiaţie a fost stabilită prin recunoaştere sau prin hotărâre judecătorească are faţă de părintele si rudele acestuia, aceeaşi situaţie ca şi situaţia legală a unui copil din căsătorie, deci, minora I. A. are aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi copilul rezultat din căsătoria pârâtului cu mama fiului, S.G., născut la data de 12.04.2003, deoarece pârâtul nu a făcut dovada unei vătămări aduse persoanei sale , iar simplele susţineri ale avocatului, cum că este căsătorit şi mai are un copil, nu conduc la dovada vătămării unui interes, întrucât, în momentul în care a intrat într-o relaţie extraconjugală trebuia să se gândească şi la urmările ce au avut loc şi întrucât părţile nu s-au înţeles asupra purtării numelui pârâtului de către copilul I.A., în temeiul disp.art. 64 alin.2 C.Fam., potrivit căruia „în cazul în care filiaţia a fost stabilită ulterior şi faţă de celălalt părinte, instanţa judecătorească va putea da încuviinţare copilului să poarte numele acestuia din urmă ”, instanţa a apreciat oportună şi legală cererea reclamantei făcută în numele minorei, de a purta numele pârâtului, cu atât mai mult cu cât acest copil mai are un frate şi trebuie să se bucure alături de el de aceleaşi drepturi.

În baza art. 246 C.proc.civilă instanţa a luat act de renunţarea reclamantei la capătul de cerere privind stabilirea paternităţii minori, întrucât acest capăt de cerere a rămas fără obiect ca urmare a recunoaşterii filiaţiei faţă de tată făcută de acesta conform art. 63 C. fam. .

Întrucât s-a stabilit filiaţia şi faţă de tată, iar părinţi sunt datori cu obligaţia de întreţinere faţă de copiii lor aflaţi în nevoie şi cum I.A. are numai 6 luni şi deci, se află în nevoie, în temeiul art. 86 si 94 rap.la art. 107 alin.1 şi 3 C.Fam., urmează a obliga pârâtul la plata unei pensii de întreţinere în cuantum lunar de 200 lei, începând cu data introducerii acţiunii şi până la majoratul acesteia.

Pentru a se pronunţa în acest mod, la stabilirea cuantumului pensiei de întreţinere, instanţa a avut în vedere adeverinţa din care a rezultat veniturile nete realizate pe ultimele şase luni anterioare introducerii acţiunii, venituri nete din care s-au scăzut cele două prime, din lunile decembrie 2010 si ianuarie 2011 (de câte 700 lei) întrucât nu au caracter permanent, precum si faptul că mai are în întreţinere un copil minor.

În baza disp. art. 274 C. proc. civilă instanţa urmează a obliga pârâtul către reclamantă la plata sumei de 518,3 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunţa în acest mod instanţa a avut în vedere pe de o parte faptul că pârâtul a recunoscut copilul, conform declaraţiei autentificate, la o lună după introducerea acţiunii de către reclamantă, iar pe de altă parte, faptul că pârâtul nu a fost de acord cu capătul de cerere privind încuviinţarea purtării numelui de către fiica sa, I.A. .

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂŞTE

Admite acţiunea formulată de reclamanta M.M., aşa cum a fost restrânsă, împotriva pârâtului B. H. .

Ia act că reclamanta a renunţat la capătul de cerere privind stabilirea paternităţii minorei I.A. .

Luând act de recunoaşterea pârâtului, recunoaştere făcută şi autentificată, încuviinţează minorei să poarte numele tatălui său şi anume, acela de B.

Prezentele modificări vor fi făcute în actul de naştere al minorei.

Obligă pârâtul către reclamantă şi în favoarea minorei I. A. la plata unei pensii de întreţinere, în cuantum lunar de câte 200 lei, începând cu data introducerii acţiunii şi până la majoratul minorei.

Obligă pârâtul către reclamantă la plata sumei de 518,3 lei cu titlu de cheltuieli de judecată .

Cu apel în 15 zile de la comunicare.

Pronunţată în şedinţa publică .

Etichete:

Dreptul familiei. Partaj bunuri comune. Cota procentuala majoritara.

DREPTUL FAMILIEI. PARTAJ BUNURI COMUNE. COTĂ PROCENTUALĂ MAJORITARĂ

Pe rol se află soluţionarea acţiunii civile formulată de reclamantul D. S. în contradictoriu cu pârâta D. M., având ca obiect partaj bunuri comune .

Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din – ale cărei susţineri au fost consemnate în încheierea de şedinţă din acea zi, ce face parte integrantă din prezenta , când instanţa pentru ca pârâta să depună la dosarul cauzei concluzii scrise a amânat pronunţarea astăzi, – ,când în urma deliberării avute a pronunţat următoarea soluţie ;

I N S T A N T A

Asupra acţiunii civile de faţă ;

Prin cererea introdusă la această instanţă la data de _____ şi înregistrată sub nr. xxx/202/xxxx , reclamantul D. S., domiciliat în Călăraşi, jud. Călăraşi a chemat în judecată pe pârâta D. M., domiciliată în Călăraşi, jud. Călăraşi solicitînd ca prin hotărîrea judecătorească ce se va pronunţa să se dispună partajarea bunurilor comune în cote de 1/2 pentru fiecare, dobândite în timpul căsătoriei şi să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată .

În motivarea cererii sale reclamantul a arătat că a fost căsătorit cu pârâta, iar prin SC nr. ______ pronunţată de Judecătoria Călăraşi , rămasă definitivă s-a dispus desfacerea căsătoriei .

A mai menţionat că în timpul căsătoriei au dobândit prin contribuţie egală şi efort comun următoarele : un imobil situat în Călăraşi, la care au adus ca îmbunătăţiri , o cameră şi o bucătărie din BCA , acoperită cu tablă galvanizată, o combină frigorifică, un şifonier, fotoliu , şifonier, pat, masă TV , televizor color, 2 scaune , covor persan , t.v. plasmă color , canapea, două fotolii, vitrină , covor persan, masa, patru scaune, frigider , covor , maşină de spălat automată şi un autoturism Dacia 1300 .

A solicitat a se constata că bunurile au fost dobândite în cote egale , urmând a se partaja în două loturi , care să conţină atât bunuri mobile , cât şi imobile , casa fiind comod partajabilă în natură.

În drept a invocat prev. art. 36 C fam, art. 673 şi urm C.p.c .

În dovedirea cererii sale a înţeles să se folosească de proba cu interogatoriul pârâtei , martori, expertize şi acte, depunând în acest sens la dosarul cauzei următoarele : copie carte de identitate , sentinţa civilă de divorţ, un act de schimb .

Cererea a fost parţial timbrată.

În termen legal, pârâta a depus la dosarul cauzei întâmpinare – cerere reconvenţională ,prin care a solicitat ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunţa în contradictoriu cu reclamantul să se partajeze bunurile comune , urmând a se reţine la dobândirea acestora o contribuţie de 90 % în favoarea sa şi a se constata , că la imobilul casă de locuit a edificat prin contribuţia sa exclusivă , după divorţ , o serie de îmbunătăţiri ce urmează a fi excluse din masa partajabilă .

În motivarea cererii sale, pârâta a arătat că după despărţirea în fapt şi după desfacerea căsătoriei sale cu reclamantul ,ea a adus o serie de îmbunătăţiri la imobilul casă de locuit , respectiv : edificat gard stradal, tencuit şi stropit exteriorul casei, montat geamuri şi uşi tip termopan , refăcut interiorul cu rigips, montat gresia , faianţă şi parchet, turnat trotuare şi beton în curte , montat centrală termică şi calorifere ,aparat de aer condiţionat , racordat imobilul la reţeaua de gaze şi de canalizare, montat jgheaburi la casă , refăcut 3 pereţi interiori din BCA, edificat un alt corp de casă, format din 2 camere, amenajat baia şi montat boiler, refăcut instalaţia electrică şi uşile interioare, întocmit cartea funciară a imobilului. A solicitat ca aceste îmbunătăţiri să fie excluse din masa partajabile , întrucât au fost făcute cu contribuţia sa exclusivă de 100 % .

A mai arătat că la data despărţirii în fapt a existat un acord încheiat, în care au convenit ca ea să nu solicite pensie de întreţinere pentru minori ,iar el să nu solicite partajarea bunurilor . A mai precizat cu privire la dobândirea imobilului casă de locuit, că acesta a fost achiziţionat, printr-un contract de schimb cu un apartament, la achiziţionarea căruia a avut o contribuţie de 90 % , banii provenind din dividendele pe care le-a realizat de la SC E. G. SRL , de unde a ridicat suma de 150.000 lei, conform procesului verbal încheiat, unde era asociată . A mai menţionat că veniturile pe care le realiza sunt mult mai mari decât cele pe care le –a realizat pârâtul, care, o bună perioadă de timp nu a lucrat decât ocazional,iar în plus, era şi o fire cheltuitoare, vânzând chiar lucruri din casă pentru a-şi procura alcool . A mai adăugat că tot ea era cea care se ocupa de creşterea copiilor şi de gospodărie, iar din banii primiţi după ieşirea din societate ,precum şi din dividendele încasate au achiziţionat şi bunurile mobile , astfel că şi la dobândirea acestora , ca şi la îmbunătăţirile realizate la imobil pe perioada căsătoriei cu reclamantul, are tot o contribuţie majoritară , de 90 %.

În plus, a mai arătat că în perioada anului 1998,când acesta nu avea serviciu, ea a fost cea care a realizat venituri ,mergând în Turcia şi comercializând marfă, aşa cum rezultă din copia paşaportului său .

Cu privire la partajarea imobilului arată că nu este de acord cu partajarea în natură,solicitând a-i fi ei atribuit, faţă de contribuţia mai mare pe care o are .

Referitor la bunurile mobile arată că, combina frigorifică a fost cumpărată cadou pentru fiica lor, că există doar un şifonier, iar maşina de spălat şi autoturismul nu sunt proprietatea lor, ci a SC B.M SRL . În ceea ce priveşte celelalte bunuri mobile indicate în acţiune,precizează că ele fie nu au existat niciodată, fie au fost aruncate fiind deteriorate .

În dovedirea susţinerilor sale a înţeles să se folosească de proba cu interogatoriul reclamantului , martori , expertize şi înscrisuri , depunând în acest sens la dosarul cauzei următoarele : copie paşaport, dispoziţii de plată a dividendelor, facturi prin care au fost achiziţionate autoturismul şi maşina de spălat , un proces verbal încheiat la data de _______, statutul societăţii SC E. G. SRL, SC nr. ____ a Judecătoriei Călăraşi , un act adiţional, SC __ a Judecătoriei Călăraşi, copia acţiunii de divorţ, contractul de vânzare cumpărare al apartamentului , actul de schimb şi un plan de situaţie al imobilului casă de locuit, adeverinţă de venit , fişa fiscală , fişa sintetică totală, certificat de urbanism .

În drept art. 115 şi urm. C.p. c .

Cererea a fost parţial timbrată .

La data de ________ , reclamantul formulat o întâmpinare la cererea reconvenţională a pârâtei, arătând că se opune a se reţine în favoarea acesteia, la dobândirea bunurilor comune, o contribuţie de 90 % , întrucât au avut o contribuţie egală la dobândirea acestora .

În ceea ce priveşte îmbunătăţirile pe care pârâta precizează că le-a adus la imobil , după desfacerea căsătoriei , învederează că nu a solicitat aducerea lor la masa partajabilă ,ele urmând a fi evaluate separat în raportul de expertiză, singurele îmbunătăţiri solicitate de el, fiind o cameră din BCA şi o bucătărie acoperită cu tablă galvanizată .

În şedinţa camerei de consiliu din data de _______, respectiv _______ instanţa ,în baza art. 8 rap. la art.6 şi la art. 9 din OUG nr. 51 /2008 a admis cererile formulate de reclamant şi l-a scutit de plata taxei de timbru şi a timbrului judiciar în cuantum de 3213 lei şi de 15 lei , respectiv a diferenţei de taxă de timbru în valoare de 305 lei , aferente acţiunii formulate .

În şedinţa camerei de consiliu din data de ______, respectiv _______ instanţa ,în baza art. 8 rap. la art.6 şi la art. 9 din OUG nr. 51 /2008 a admis cererile formulate de pârâtă şi a scutit-o de plata taxei de timbru şi a timbrului judiciar în cuantum de 2325 lei şi de 3 lei , respectiv a diferenţei de taxă de timbru în valoare de 2931 lei , aferente acţiunii formulate .

La termenul din data de ______ , reclamantul a precizat că înţelege să renunţe la partajarea autoturismului, faţă de faptul că acesta a fost achiziţionat pe numele societăţii .

Interogat ,în aceeaşi şedinţă publică, pe cererea reconvenţională, arată că nu recunoaşte ca îmbunătăţiri aduse imobilului , în exclusivitate de pârâtă, după despărţire , următoarele : montat gresia ,faianţa şi parchetul, turnat trotuare şi beton în toată curtea, canalizarea, jgheaburile , refăcut 3 pereţi din BCA, alimentarea cu apă , amenajarea băii ,boilerul şi uşile interioare , precizând că acestea au fost efectuate în timpul căsătoriei .

La termenul din data de _____ , reclamantul a precizat că înţelege să renunţe la partajarea unui fotoliu şi a unui pat din prima cameră, a covorului persan ,din camera a doua, a masei , a scaunelor şi a frigiderul Arctic, din a treia cameră, a 2 scaune tapiţate ,1 tv color şi a maşinii de spălat Zanussi .

Din raportul de expertiză mobiliară a reieşit că valoarea actuală de circulaţie a bunurilor mobile dobândite de părţi , în timpul căsătoriei este de 3250,3 lei .

Din raportul de expertiză imobiliară a reieşit că valoarea actuală de circulaţie a imobilului este de 15745 lei , că valoarea actuală de circulaţie a extinderii casei de locuit este de 23991 lei,iar că valoarea actuală de circulaţie a îmbunătăţirilor realizate la imobil de pârâtă este de 37.838 lei .

În şedinţa publică din data de ______ pârâta a invederat că renunţă la c/val. îmbunătăţirilor constând în amenajarea băii şi a boilerului .

La termenul din data de ______ instanţa a procedat la interogarea scrisă a reclamantului ale cărui răspunsuri au fost consemnate în scris aflate la dosarul cauzei ( filele 134 – 135 ) .

Martorul C. T. ,audiat la cererea reclamantului ,a precizat că, în calitate de prieten, a ajutat părţile la curăţenie , când s-au mutat în imobilul de pe str. Viitor, şi ştie că acestea şi-au construit,în acea perioadă o cameră şi o bucătărie , au dărâmat 2 magazii , construind 2 mai solide ,au zugrăvit casa, în interior şi exterior, au montat parchet , geamuri, fără a putea preciza dacă din termopan sau lemn , au amenajat baia cu obiecte sanitare , au turnat trotuare şi aleea betonată . Martorul a mai precizat că reclamantul a fost disponibilizat în anul 1995 şi că s-a angajat la firma soţiei , aducând marfă pentru societate. Totodată a mai menţionat că reclamantul a fost cel care s-a ocupat de gospodărie, respectiv de casă, de copii, de bătrâna pe care o aveau , în momentul în care pârâta era la serviciu . Martorul a mai invederat că pârâta i s-a plâns din pricina banilor , spunându-i că doar ea aduce venituri în familie şi că aceasta şi-a exprimat dezaprobarea faţă de faptul că reclamantul ar consuma alcool , atunci când îi veneau persoane în vizită .

Martora L. E. , audiată la cererea pârâtei, a invederat că pînă la revoluţie ambele părţi au lucrat în sistem de stat ,iar din anul 1992 a infiinţat împreună cu pârâta şi încă o persoană o societate comercială , aceasta participând cu suma de 50.000 lei, pe care o primise de la părinţii săi. A mai menţionat că în anul 1993, pârâta a solicitat să-şi ridice dividendele , întrucât dorea să-şi achiziţioneze apartamentul în care locuiau , fiecăruia dintre asociaţi revenindu-i câte o sumă de 150.000 lei . A mai invederat că după 1 an s-au separat , ocazie cu care pârâta a mai recuperat aproape 600.000 lei , la care s-a adăugat şi suma cu care intrase în societate . Martora a mai precizat faptul că în acest interval reclamantul nu a lucrat aproape 1 an, întrucât urmare a unei operaţii a suferit complicaţii şi a fost foarte bolnav, locuind o vreme la părinţi . A mai arătat că la acea vreme părţile s-au hotărât să se mute la casă şi au făcut un schimb de locuinţe şi că după ce a ieşit din societate , pârâta şi-a deschis o altă societate , însă numai ea a fost cea care a muncit efectiv , reclamantul stând acasă, fiind angajat la respectiva societate, dar doar fictiv , el ne mai angajându-se în altă parte, decât după ce s-au despărţit . A mai invederat că la casa de locuit au construit o cameră şi o bucătărie şi că nu ştie exact de unde au avut părţile bani, însă bănuieşte că de la firma pe care o deţineau . A mai precizat că după despărţire, pârâta a continuat să locuiască împreună cu copiii în imobil şi ştie că a făcut îmbunătăţiri la casă, respectiv : faţada casei, trotuare, gardul, toţi pereţii din casă care au fost refăcuţi cu rigips şi cu vată minerală, a pus gresie, în camerele făcute ulterior, într-un hol ,parchet în 2 dormitoare, faianţă şi gresie în baie , a schimbat uşile şi ferestrele la imobil . A mai adăugat că tot după divorţ s-au montat centrala termică şi calorifere, însă canalizarea şi alimentarea cu apă au fost făcute în timpul în care părţile erau împreună . A mai menţionat că pârâta a cultivat pământul mamei sale cu diverse fructe şi legume , pentru a face rost de bani şi a fost plecată în Turcia din 1992 , pentru aprovizionare cu marfă, în timp ce reclamantul nu se ocupa corespunzător de familie , acesta fiind şi un motiv frecvent de ceartă .

Martora I. E. ,audiată tot la cererea pârâtei , a invederat că la aproximativ 2 ani de la revoluţie , mama pârâtei i-a dat acesteia cadou suma de 120.000 lei pentru a-şi deschide o firmă şi că după desfiinţarea acesteia ,pârâtei i-au reveni cam 150.000 lei din dividende, bani cu care părţile şi-au achiziţionat apartamentul . A mai precizat că reclamantul a fost angajat pînă în momentul în care pârâta şi-a deschis societatea , după care nu a mai vrut să lucreze întrucât soţia sa era patroană ,iar în acest timp acesta s-a şi îmbolnăvit şi de atunci nu a mai lucrat . Martora a mai arătat că reclamantul nu desfăşura nici o activitate la firmă, nu o ajuta pe pârâta la marfă , dar nici în casă , ea fiind cea care stătea , contra cost, cu copiii până venea pârâta de la serviciu . A mai menţionat că părţile au făcut , pînă la despărţire , ca îmbunătăţire la casă o baie şi o bucătărie care nu erau finalizate , adăugând faptul că pârâta mergea lunar în Turcia de unde aducea marfă pe care o vindea şi că aceasta avea şi un teren agricol, pe care-l lucra şi vindea produsele . A mai invederat că părţile s-au despărţit în anul 1999, reclamantul părăsind domiciliu, fără a mai contribui la întreţinerea familiei , iar pârâta treptat a făcut o serie de îmbunătăţiri la casă, respectiv a stropit imobilul pe exterior , a turnat trotuare , a refăcut gardul , a pus rigips, parchet , centrală ,gresie în hol, faianţă în bucătărie şi baie , geamuri termopan , în locul celor de lemn, a schimbat uşile interioare,a montat instalaţia de gaze . Martora a mai precizat că pârâta era ajutată de mama sa atât la treburile din gospodărie, dar şi cu produse de la ţară, şi uneori cu bani din pensie . A mai adăugat că alimentele erau cumpărate de către pârâtă şi că la curăţenie , pârâta era ajutată de o persoană care venea de 2 ori pe săptămână în imobil .

La termenul din data de _______ reclamantul a renunţat la audierea celui de-al doilea martor .

Instanţa analizând actele şi lucrările dosarului a reţinut următoarea situaţie în fapt : părţile au căsătorite ,însă prin sentinţa civilă nr. ____ pronunţată de Judecătoria Călăraşi şi rămasă definitivă, s-a dispus desfacerea căsătoriei .

Prin prezenta cerere ,reclamantul a solicitat partajarea bunurilor comune în cote de 1/2 pentru fiecare , iar prin cererea reconvenţională pârâta a solicitat a se constata că la dobândirea bunurilor comune a avut o contribuţie de 90 % , în timp ce a reclamantului a fost de doar 10 %, dar şi că la imobilul bun comun , a făcut o serie de îmbunătăţiri, prin contribuţie exclusivă , după desfacerea căsătoriei.

Faţă de acţiunile formulate de părţi, de răspunsurile acestora la interogatorii, ţinând cont de înscrisurile depuse la dosarul cauzei, dar şi de declaraţiile martorilor audiaţi, instanţa urmează , în baza art. 36 C fam , a admite în parte acţiunea formulată de reclamant şi în parte şi cererea reconvenţională formulată de pârâtă, aşa cum au fost restrânse şi a constata că, în timpul căsătoriei părţile au dobândit prin efort comun , următoarele bunuri : un imobil situat în Călăraşi, jud. Călăraşi , compus din suprafaţa de 400 m.p. teren ( 385,13 m.p. din măsurători ) şi o casă de locuit, formată din 3 camere, un antreu , bucătărie şi anexe gospodăreşti, o combină frigorifică Nei, şifonier în două uşi , o masă TV, canapea şi două fotolii, covor persan 3/2 m , mochetă 0,9/3 m .

Pentru a se pronunţa astfel instanţa a avut în vedere următoarele considerente : în conformitate cu disp. art. 30 C. fam. : „Bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soţi, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor. Calitatea de bun comun nu trebuie dovedită”.

Aşadar, întrucît calitatea de bun comun nu trebuie dovedită, orice bun aflat în patrimoniul soţilor este considerat, până la proba contrară, comun. Regimul comunităţii de bunuri este imperativ, aşa încât bunurile dobândite în timpul căsătoriei sunt bunuri comune, unica derogare fiind bunurile proprii enumerate limitativ în art. 31 C. fam.

În ceea ce priveşte bunurile mobile , solicitate de reclamant prin acţiune, instanţa le-a reţinut ca fiind comune , doar pe cele mai sus menţionate,având în vedere că la termenele din data de _______ şi respectiv de _______, acesta a renunţat la partajarea maşinii marca Dacia ,a maşinii de spălat , ce fuseseră achiziţionate pe numele societăţii, nefăcând parte din patrimoniul soţilor , dar şi la partajarea unui fotoliu ,a unui pat , a unui covor persan, a unei mese , a 4 scaune , a frigiderului Arctic, a două scaune tapiţate şi a unui TV Telecolor .

Nu au fost reţinute ca făcând parte din masa bunurilor comune un şifonier , un tv plasmă şi o vitrină , în legătură cu care pârâta a afirmat în întâmpinarea depusă la dosar, că nu mai există sau că nu au existat niciodată, iar reclamantul nu a făcut nici o dovadă în acest sens .

Instanţa a reţinut pe baza susţinerilor din întâmpinare ale pârâtei , că bunurile mobile , reţinute ca fiind comune , au fost cumpărate în timpul căsătoriei , inclusiv combina frigorifică , despre care aceasta a afirmat că ar fi fost cumpărată cu titlu de cadou pentru fiica lor , fără însă a face nici o probă în acest sens .

Din contractul de vânzare cumpărare nr. ___ încheiat cu RADETAFL Călăraşi ( filele 57-58 ) , reiese că tot în timpul căsătoriei , părţile au dobândit în proprietate un apartament situat în Călăraşi,jud. Călăraşi , care de asemenea , are calitate de bun comun , calitate pe care nici unul dintre cei doi soţi nu a contestat-o.

Tot în timpul căsătoriei însă, prin contractul de schimb autentificat sub nr. ______ de BNP Chiru Maria Dana , părţile dau apartamentul mai sus menţionat , în schimbul imobilului situat în Călăraşi, jud. Călăraşi , astfel că prin subrogaţie reală , în masa bunurilor comune intră acesta din urmă .

La acest imobil părţile au adus în timpul căsătoriei îmbunătăţiri , indicate de reclamant în acţiune , recunoscute de pârâtă prin întâmpinare şi confirmate şi prin declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, constând în edificarea unei camere şi a unei bucătării ,învelită cu tablă .

Asupra bunurilor comune se prezumă pînă la proba contrară, că părţile au drepturi egale, în cotă de 1/2 fiecare.

Contribuţia soţilor la dobândirea bunurilor comune trebuie înţeleasă nu în sensul de contribuţie la dobândirea fiecărui bun în parte, ci în sensul de contribuţie a soţilor la dobândirea tuturor bunurilor comune. Cota de contribuţie a soţilor este unică pentru toate bunurile comune, nefiind admisibilă stabilirea diferenţiată a cotei de contribuţie pentru unele categorii de bunuri , în acest sens pronunţându-se şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În cazul de faţă ,pârâta a solicitat a se constata că are o contribuţie mai mare, respectiv de 90 % , la dobândirea bunurilor comune, motivat de faptul că veniturile obţinute de ea au depăşit cu mult veniturile realizate de reclamant .

Instanţa a apreciat că cererea pârâtei, contestată de reclamant, este întemeiată însă, doar în parte, reţinând că într-adevăr a avut la dobândirea bunurilor comune o contribuţie de 85 % , în timp ce a reclamantului a fost de doar 15 % .

Pentru a se pronunţa astfel , instanţa a avut în vedere că aşa cum a reieşit din declaraţiile martorilor L. şi C. , ambii soţi au lucrat de la începutul căsătoriei (1979) , pînă în anul 1991 , la diverse societăţi de stat , după care , pârâta folosind o sumă de 50.000 lei ,primită de la părinţi, a deschis împreună cu două persoane , o societate comercială.Din acel moment ea a activat în cadrul acesteia, iar reclamantul a continuat să lucreze pînă în anul 1995 , când a fost disponibilizat , conform declaraţiei martorului C., după care s-a angajat fictiv la firma soţiei.

Instanţa a reţinut însă că pârâta are o contribuţie net superioară la dobândirea bunurilor comune , având în vedere faptul că , în perioada în care au lucrat ambii soţi , au achiziţionat doar bunuri mobile, în schimb, atunci când aceasta s-a privatizat a fost cumpărat apartamentul, a cărui valoare este net superioară celorlalte bunuri ale soţilor , iar ulterior , el a fost schimbat cu o casă de locuit . Aşa cum am arătat mai sus , martora L. , verişoară primară cu pârâta, menţionează că aceasta a primit o sumă considerabilă de la părinţi , pentru a cumpăra părţi sociale , în cadrul unei societăţii comerciale .Acest dar manual nu s-a demonstrat că ar fi fost un cadou dat doar pentru pârâtă, aşa încât el nu poate fi considerat bun propriu al acesteia, însă urmează a fi considerat ca un ajutor dat de părinţii unuia dintre soţi, în mod evident în beneficiul copilului lor. Ca atare, câtă vreme părţile sociale au fost achiziţionate cu bani comuni şi dividendele obţinute au tot acest caracter, ceea ce nu exclude însă contribuţia majoritară a pârâtei la obţinerea lor.Aşa cum rezultă din procesul verbal,aflat la fila 20 din dosar , pârâta a încasat la data de 15.10.1992 dividende în cuantum de 148.500 ROL , iar 15 zile mai târziu , părţile au achiziţionat apartamentul , achitând integral preţul acestuia în cuantum de 136.305 lei, fiind evident că acesta a fost plătit din banii luaţi de la societate ,aspect confirmat de altfel şi de cele două martore audiate la cererea acesteia . Munca desfăşurată de pârâtă în cadrul societăţii a fost în mod cert una rodnică , dovadă în acest sens fiind faptul că la scurt timp după înfiinţarea ei,aceasta a reuşit să realizeze un profit considerabil, care să permită ridicarea unor dividende consistente . În anul 1993 pârâta se retrage din societate , conform actului adiţional aflat la filele 51-52 din dosar, recuperând investiţia iniţială de 50.000 lei , o baracă metalică în contul dividendelor şi o diferenţă de 68.000 lei în numerar, deschizându-şi apoi o altă societate , la care reclamantul este angajat doar fictiv . Astfel, martorele L. şi I. precizează în declaraţiile date că reclamantul , după disponibilizare ,a fost bolnav aprox. 1 an de zile , dar şi după însănătoşire nu a contribuit la susţinerea familiei , pârâta fiind cea care făcea constant drumuri în Turcia ,pentru aprovizionarea magazinului , el neavând carnet de conducere . Nici în gospodărie reclamantul nu şi-a adus aportul ,pârâta fiind cea care se ocupa de aprovizionare , de plata utilităţilor , de curăţenie ocupându-se de 2 ori pe săptămână o femeie , iar de copii îngrijindu-se martora I. ,pînă la venirea acesteia de la servici , toate acestea contra cost . Deşi martorul C. a încercat să acrediteze ideea că şi reclamantul se ocupa de gospodărie şi de copii , instanţa nu a reţinut afirmaţiile acestuia , având în vedere atât susţinerile celorlalte două martore audiate în cauză, care au fost mult mai apropiate familiei decât el, dar şi susţinerile acestuia , el precizând că pârâta i s-a plâns că doar ea aducea venituri în familie ,în timp ce soţul ei consuma alcool , cu diferite persoane ce-l vizitau .

În anul 1997 , când părţile schimbă apartamentul cu imobilul din str. Viitor, reclamantul nu mai lucra aşadar de 2 ani, din care aproape 1 an , petrecându-şi-l când în domiciliul său, când în cel al părinţilor săi, recuperându-se după o intervenţie chirurgicală.Câtă vreme el nu a mai lucrat nici în familie şi nici în afara acesteia, pînă la divorţ, petrecându-şi timpul consumând alcool , aşa cum a reieşit din declaraţiile martorelor L. şi I., este cert că şi îmbunătăţirile aduse de cei doi soţi la imobilul dobândit ulterior , respectiv adăugarea unei camere şi a unei bucătării , au fost făcute tot cu contribuţia majoritară a pârâtei. De altfel, aceasta în afara societăţii a mai cultivat cu fructe şi legume,pe care apoi le valorifica , terenul mamei sale şi a beneficiat de sprijinul acesteia din urmă , constând în diverse alimente de la ţară ,bani din pensie ,dar şi ajutor la treburile gospodăriei .

Ca atare, în conf. cu disp. art.728 c.civ , nimeni nu poate fi obligat a rămâne în indiviziune , astfel că urmează a dispune ieşirea din indiviziune a părţilor , conform cotelor mai sus reţinute, asupra bunurilor comune.

La stabilirea loturilor instanţa a avut în vedere ca fiecare dintre părţi să primească în egală măsură bunuri mobile în natură, în conf. cu prev. art. 673 indice 9 C.p.c., omologându-se raportul de expertiză efectuat în cauză, la ale cărui concluzii părţile au achiesat. În ceea ce priveşte bunul imobil instanţa urmează a-l atribui pârâtei, omologând raportul de expertiză imobiliară efectuat , având în vedere că aceasta are o contribuţie majoritară la dobândirea lui , ea fiind şi cea care locuieşte în el de la divorţ .

Urmează a atribui reclamantului următoarele bunuri comune sau c/val. lor: o combină frigorifică Nei sau 262,5 lei, un şifonier în două uşi sau 320 lei şi o mochetă 0,9/3 m sau 64,8 lei .

Urmează a lua act că valoarea lotului atribuit reclamantului este de 674,3 lei .

Urmează a atribui pârâtei următoarele bunuri comune sau c/val. lor : o masă TV sau 80 lei, un covor persan 3/2 sau 240 lei, o canapea cu două fotolii sau 1000 lei, imobilul situat în Călăraşi,jud. Călăraşi , compus din suprafaţa de 400 m.p. teren ( 385,13 din măsurători ) şi o casă de locuit , construită din BCA , acoperită cu tablă, formată din 5 camere , antreu, bucătărie şi anexe gospodăreşti , în valoare de 139.524,5 lei

Urmează a lua act că valoarea lotului atribuit pârâtei este de 140.844,5 lei .

Pentru egalizarea valorică a loturilor , conform art. 673 indice 5 al.2 C.p.c urmează a obliga pârâta către reclamant la plata sumei de 20553,52 lei cu titlu de sultă .

Urmează a constata că la imobilul bun comun , pârâta a edificat prin contribuţie exclusivă o serie de îmbunătăţiri ,ce nu fac parte din masa partajabilă : montat tîmplărie exterioară termopan, în valoare de 4035,46 lei, montat tîmplărie interioară de lemn, în valoare de 1964,25 lei, montat pardoseli parchet lamelat, în valoare de 1268,86 lei, montat pardoseli gresie,în valoare de 2025 lei, montat placaje faianţă în valoare de 1458,45 lei, zidărie BCA, în valoare de 2488,50 lei ,izolaţie vată minerală, în valoare de 1387,32 lei, placaje rigips,în valoare de 1109,86 lei ,tencuieli exterioare în valoare de 2448,67 lei , jgheaburi , în valoare de 650,34 lei ,refăcut instalaţie electrică, în valoare de 2726 lei , turnat trotuare şi platforme betonate, în valoare de 4464 lei, branşament gaz, în valoare de 1440 lei,instalaţii utilizare gaz, în valoare de 2124 lei, centrală termică în valoare de 2070 lei, instalaţi tur-retur şi radiatoare , în valoare de 4329 lei, aparat aer condiţionat, în valoare de 1000 lei, împrejmuire metalică, în valoare de 5012 lei, edificat un corp separat de clădire .

Îmbunătăţirile mai sus menţionate intră în categoria juridică a bunurilor proprii ale pârâtei, ele fiind edificate după desfacerea căsătoriei de reclamant , aşa cum rezultă din declaraţiile celor două martore audiate la cererea ei, dar şi din susţinerile făcute de reclamant , în întâmpinarea la cererea reconvenţională ( file 67 din dosar ) , din care reiese că nu a solicitat partajarea lor , tocmai pentru că ştia că nu-i aparţin .

Ca atare, având în vedere că ele sunt ataşate la imobilul bun comun, urmează a fi atribuite tot pârâtei .

Nu s-au reţinut ca fiind îmbunătăţiri efectuate după desfacerea căsătoriei , ci în timpul acesteia, fiind incluse în valoarea de circulaţie a imobilului şi implicit , partajate între cei doi soţi , canalizarea şi alimentarea cu apă, având în vedere că toţi martorii audiaţi în cauză , au arătat că acestea fuseseră edificate în perioada în care cei doi soţi erau împreună .

Urmează a obliga pârâta la plata către Primăria Mun. Călăraşi – Direcţia Taxe şi Impozite Locale a sumei de 5259 lei ,reprezentând c/val. taxei de timbru, de plata căreia a fost integral scutită , conform art. 50 indice 2 din OUG 51/2008 , în conformitate cu care taxa de timbru de care părţile au fost scutite se plăteşte de acestea , în eventualitatea în care bunurile pe care le primesc prin sentinţă , depăşesc de 10 ori , valoarea acesteia.

În speţă, pârâta a fost scutită de plata taxei de timbru mai sus arătată, iar valoarea lotului ce i-a fost atribuit este de 120290,98 lei, fiind aşadar mai mare de 10 ori decât valoarea acesteia .

În baza art. 276 c.p.c urmează a compensa cheltuielile de judecată ale părţilor şi a obliga pârâta către reclamant la plata sumei de 1500 lei cu acest titlu .

Etichete:

Dreptul familiei. Divorţ cu minori. Culpa exclusivă a reclamantului.

Prin cererea înregistrată la această instanţă la data de 15.07.2010, şi înregistrată sub nr. 4606/202/2010 reclamantul G. F., a chemat în judecată pe pârâta G. L., , pentru ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunţa să se dispună desfacerea căsătoriei din vina exclusivă a pârâtei, revenirea pârâtei la numele avut anterior căsătoriei acela de S., încredinţarea minorilor I-A şi K spre creştere şi educare pârâtei, cu obligarea sa la plata unei pensii de întreţinere în favoarea minorilor urmând a se avea în vedere venitul minim pe economie şi încuviinţarea de a păstra legăturile personale cu minorii prin luarea acestora în fiecare week-end de vineri orele 1600 până duminică orele 2000, o săptămână în timpul vacanţei de iarnă şi o lună în timpul vacanţei de vară precum şi un an de Paşte şi unul de Crăciun consecutiv.

În motivarea acţiunii reclamantul a arătat că s-a căsătorit cu pârâta la data de 06.02.1999 din căsătorie rezultând minorii I-A născut la data de 28.12. 2003 şi K născută la 11.05.2010. A mai arătat reclamantul că s-au despărţit în fapt definitiv în urmă cu aproximativ o săptămână, deşi neînţelegerile dintre ei au apărut cu aproximativ 4 ani în urmă ca urmare a unei perioade în care pârâta a fost plecată la muncă în Italia; că la începutul căsătoriei relaţiile dintre soţi au evoluat normal însă pe parcurs au apărut discuţii determinate de comportamentul pârâtei faţă de el, motivul principal de nemulţumire fiind acela al insuficienţei resurselor materiale în sensul că oricât ar fi lucrat şi orice venit ar fi realizat, pârâta nu era mulţumită niciodată şi crea nenumărate discuţii inutile pe această temă a insuficienţei banilor, dorindu-şi un alt standard de viaţă .

În dovedirea acţiunii reclamantul a propus administrarea dovezii cu martori şi înscrisuri.

La data de 03.08.2010 pârâta a formulat în cauză întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii formulate de reclamant cu precizarea că nu este de acord cu acţiunea motivat de faptul că relaţiile de familie nu sunt atât de grav şi iremediabil vătămate încât să conducă la desfacerea căsătoriei. Mai mult decât atât, precizează pârâta,cel care a abandonat familia într-un mod laş a fost reclamantul care a plecat în Spania pentru a-şi ridica ajutorul de şomaj, însă, unde şi-a găsit o femeie pentru a se simţi mai bine şi pentru a fugi de responsabilitatea de soţ şi tată al celor doi copii rezultaţi din căsătorie. A mai arătat pârâta că de la încheierea căsătorie s-au înţeles perfect, însă la data de 24.07.2010 reclamantul a plecat în Spania, iar la câteva zile a fost vizitată de serviciul de Autoritate Tutelară din cadrul Primăriei Călăraşi, ocazie cu care a aflat că soţul său care se purta firesc, a introdus acţiune de divorţ.

La cererea instanţei Primăria Mun. Călăraşi – autoritatea tutelară a întocmit un referat de anchetă socială la domiciliul părţilor din care rezultă că părinţii sunt despărţiţi de aproximativ 2 luni când reclamantul a plecat din domiciliu iar mama locuieşte împreună cu cei doi copii în garsoniera proprietate personală a ambilor părinţi. Din discuţiile purtate cu pârâta s-a reţinut că reclamantul nu se interesează de sănătatea copiilor şi nici nu contribuie materiale la creşterea lor, aceasta nefiind însă de acord cu desfacerea căsătoriei, dorind să se ocupe de creşterea şi îngrijirea copiilor împreună cu tatăl lor.

În cauză a fost audiat la cererea reclamantului martorul G G – fratele acestuia – care arată că nu ştie exact de ce vrea să divorţeze reclamantul şi nu ştie ce anume l-ar putea să-l determine să facă acest lucru. A mai arătat martorul că nu i-a văzut niciodată certaţi pe soţi, reclamantul nu s-a plâns niciodată de soţia lui legat de relaţia lor de familie; că în urmă cu 3-4 luni acesta a plecat în Spania întrucât a încheiat acolo un contract de muncă iar de când a plecat nu a mai venit în domiciliul comun, însă recent pârâta i-a spus că este tentată să creadă că reclamantul are o relaţie extraconjugală.

Tot la cererea reclamantului a fost audiat şi martorul L. A, din depoziţia căruia rezultă că a lucrat împreună cu acesta în Spania şi i se plângea frecvent că nu se înţelege cu pârâta la telefon, cu care se certa mereu pentru că tot timpul aceasta îi cerea să trimită ani acasă. A mai arătat martorul că nu a cunoscut-o pe soţia reclamantului şi nu a fost niciodată acasă la părţi.

Din declaraţia martorului S. M. propus de pârâtă rezultă că reclamantul doreşte să divorţeze întrucât are o relaţie extraconjugală cu o femeie pe care chiar martorul i-a prezentat-o în contextul în care încerca să-i găsească un loc de muncă în Spania, însă relaţia celor doi a început şi s-a consolidat în perioada în care reclamantul şi acea femeie lucrau în Spania. A mai arătat martorul că nu a crezut niciodată că această relaţie a reclamantului va conduce la despărţirea soţilor. A precizat de asemenea că reclamantul nu s-a plâns niciodată de soţia sa, se plângea doar că aceasta îi cere bani, iar la rândul său pârâta se întreba ce face reclamantul cu banii; că de la data revenirii din Spania reclamantul nu a mai fost absolut deloc interesat de cei doi copii.

Martora G. D. audiată la cererea pârâtei a arătat că între soţi nu au existat discuţii şi tensiuni prealabile iar de când a părăsit domiciliul reclamantul nu s-a mai întors nici măcar temporar şi nu a contribuit cu nimic la nevoile familiei.

Probatoriul administrat în cauză conduce instanţa la pronunţarea unei soluţii de respingere a acţiunii formulate de reclamant, pentru următoarele considerente.

Potrivit art. 38 din C. Familiei căsătoria se poate desface doar pentru motive temeinice care să fi vătămat grav raporturile dintre soţi astfel încât continuarea căsătoriei este evident imposibilă.

Pe de altă parte divorţul nu se poate pronunţa dacă s-a stabilit numai culpa soţului reclamant, iar pârâtul nu a formulat cerere reconvenţională. Nu este îndeplinită în acest caz cerinţa imposibilităţii continuării căsătoriei pentru motive temeinice întrucât faptele ilicite ori potrivnice moralei comune nu constituie motive temeinice pentru cel care le săvârşeşte ( şi le invocă).

În acest sens s-a pronunţat instanţa supremă prin Decizia nr. 10/1969 şi Decizia de Îndrumare nr. 10/1974 (divorţul nu se poate pronunţa atunci când cauza dezbinării este imputabilă numai soţului reclamant).

În prezenta cauză, niciuna din dovezile administrate nu conturează culpa pârâtei în desfacerea căsătoriei. Dimpotrivă, reclamantul este cel care a perturbat cursul firesc al relaţiilor de familie prin perpetuarea unei relaţii extraconjugale, împrejurare care reiese din declaraţiile martorilor audiaţi .

Prin urmare instanţa nu poate reţine incidenţa prevederilor art.38 din C. Familiei astfel încât va respinge acţiunea formulată de reclamant împotriva pârâtei.

Conform art. 274 C.pr.civilă va obliga pârâtul către reclamantă la plata sumei de 500 lei cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂŞTE

Respinge acţiunea formulată de reclamantul G.F., împotriva pârâtei G L.

Obligă reclamantul către pârâtă la plata sumei de 500 lei cheltuieli de judecată.

Cu apel în 30 de zile de la comunicare.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi 21.09.2010.

Etichete:

DREPTUL FAMILIEI Divorţ. Vina exclusivă a reclamantului.

Asupra actiunii civile de fata ;

Prin cererea înregistrata la Judecatoria Calarasi la data de 15.07.2010, reclamantul G.F., a chemat în judecata pe pârâta G. L., pentru ca prin hotarârea judecatoreasca ce se va pronunta sa se dispuna desfacerea casatoriei din vina exclusiva a pârâtei, revenirea pârâtei la numele avut anterior casatoriei, încredintarea minorilor I.A si K.A-M spre crestere si educare pârâtei, cu obligarea sa la plata unei pensii de întretinere în favoarea minorilor urmând a se avea în vedere venitul minim pe economie si încuviintarea de a pastra legaturile personale cu minorii .

În motivarea actiunii reclamantul a aratat ca s-a casatorit cu pârâta la data de 06.02.1999 din casatorie rezultând cei doi minori. A mai aratat reclamantul ca s-au despartit în fapt definitiv în urma cu aproximativ o saptamâna, desi neîntelegerile dintre ei au aparut cu aproximativ 4 ani în urma ca urmare a unei perioade în care pârâta a fost plecata la munca în afara tarii; ca la începutul casatoriei relatiile dintre soti au evoluat normal însa pe parcurs au aparut discutii determinate de comportamentul pârâtei fata de el, motivul principal de nemultumire fiind acela al insuficientei resurselor materiale în sensul ca oricât ar fi lucrat si orice venit ar fi realizat, pârâta nu era multumita niciodata si crea nenumarate discutii inutile pe aceasta tema a insuficientei banilor, dorindu-si un alt standard de viata .

În dovedirea actiunii reclamantul a propus administrarea dovezii cu martori si înscrisuri .

În cauza pârâta a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea actiunii formulate de reclamant cu precizarea ca nu este de acord cu actiunea motivat de faptul ca relatiile de familie nu sunt atât de grav si iremediabil vatamate încât sa conduca la desfacerea casatoriei. Mai mult decât atât, precizeaza pârâta,cel care a abandonat familia într-un mod las a fost reclamantul care a plecat în strainatate pentru a-si ridica ajutorul de somaj, însa, unde si-a gasit o femeie pentru a se simti mai bine si pentru a fugi de responsabilitatea de sot si tata al celor doi copii rezultati din casatorie. A mai aratat pârâta ca de la încheierea casatorie s-au înteles perfect, însa la data de 24.07.2010 reclamantul a plecat în afara tarii, iar la câteva zile a fost vizitata de serviciul de Autoritate Tutelara din cadrul Primariei Calarasi.

Probatoriul administrat în cauza conduce instanta la pronuntarea unei solutii de respingere a actiunii formulate de reclamant, pentru urmatoarele considerente.

Potrivit art. 38 din C. Familiei casatoria se poate desface doar pentru motive temeinice care sa fi vatamat grav raporturile dintre soti astfel încât continuarea casatoriei este evident imposibila.

Pe de alta parte divortul nu se poate pronunta daca s-a stabilit numai culpa sotului reclamant, iar pârâtul nu a formulat cerere reconventionala. Nu este îndeplinita în acest caz cerinta imposibilitatii continuarii casatoriei pentru motive temeinice întrucât faptele ilicite ori potrivnice moralei comune nu constituie motive temeinice pentru cel care le savârseste ( si le invoca).

În acest sens s-a pronuntat instanta suprema prin Decizia nr. 10/1969 si Decizia de Îndrumare nr. 10/1974 ( divortul nu se poate pronunta atunci când cauza dezbinarii este imputabila numai sotului reclamant).

În prezenta cauza, niciuna din dovezile administrate nu contureaza culpa pârâtei în desfacerea casatoriei. Dimpotriva, reclamantul este cel care a perturbat cursul firesc al relatiilor de familie prin perpetuarea unei relatii extraconjugale, împrejurare care reiese din declaratiile martorilor audiati ( S.M, si G. G.).

Prin urmare instanta nu poate retine incidenta prevederilor art. 38 din C. Familiei astfel încât va respinge actiunea formulata de reclamant împotriva pârâtei.

Etichete:

Dreptul familiei. Încredinţarea minorului rezultat dintr-o relaţie de concubinaj

1. Dreptul familiei. Încredinţarea minorului rezultat dintr-o relaţie de concubinaj.

– Art.100 Codul familiei şi art. 31 alin. 3 din Legea 272/2004

Potrivit art. 100 C. familiei copilul minor locuieşte cu părinţii săi. Daca părinţii nu locuiesc împreună, aceştia vor decide de comun acord la care dintre ei va locui copilul. În caz de neînţelegere între părinţi, instanţa judecătorească, ascultând autoritatea tutelară, precum şi pe copil, dacă acesta a împlinit vârsta de 10 ani, va decide ţinând seama de interesele copilului.

Conform art. 31 alin. 3 din Legea 272/2004 în cazul existenţei unor neînţelegeri între părinţi cu privire la exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părinteşti, instanţa judecătorească, după ascultarea ambilor părinţi, hotărăşte potrivit interesului superior al copilului şi potrivit art. 33 copilul nu poate fi separat de părinţii săi sau de unul dintre ei, împotriva voinţei acestora, cu excepţia cazurilor expres şi limitativ prevăzute de lege, sub rezerva revizuirii judiciare şi numai dacă acest lucru este impus de interesul superior al copilului.

Prin cererea înregistrată pe rolul instanţei la data de 19.05.2010, reclamanta X, a chemat în judecată pe pârâtul Y, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună încredinţarea minorei Z, spre creştere şi educare către reclamantă precum şi obligarea pârâtului la plata unei pensii de întreţinere în favoarea minorei.

În motivare, reclamanta a arătat că a avut cu pârâtul o relaţie de concubinaj de aproximativ 6 ani în urma căreia s-a născut minora, relaţie ce s-a încheiat în urmă cu aproximativ 3 ani, minora aflându-se în prezent în îngrijirea mamei.

Reclamanta a mai arătat că la creşterea minorei este ajutată de bunicii materni, copilul fiind bine îngrijit, sănătos şi având rezultate foarte bună la învăţătură. De asemenea, aceasta a învederat că în prezent lucrează în Spania, unde are un loc de muncă stabil şi de unde trimite lunar bani şi hăinuţe pentru minoră, aceasta fiind îngrijită efectiv de bunica maternă.

De asemenea, reclamanta a susţinut că pârâtul, deşi locuieşte în comună, nu are un loc de muncă, nu s-a mai interesat de minoră de aproximativ 3 ani şi nu a contribuit la întreţinerea acesteia în toată această perioadă.

Referitor la capătul de cerere privind stabilirea unei pensii de întreţinere, s-a arătat că este vorba despre un drept al minorei de care reclamanta nu poate dispune într-un alt mod.

În dovedirea cererii, reclamanta a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri, interogatoriu, martori şi ancheta socială.

Deşi legal citat, pârâtul nu a depus întâmpinare.

Fiind prezent la termen, pârâtul a arătat că este de acord cu primul capăt de cerere, respectiv încredinţarea minorei către reclamantă, spre creştere şi educare, însă, nu este de acord cu obligarea sa la plata unei pensii de întreţinere deoarece nu realizează venituri.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:

Din certificatul de naştere rezultă că minora are ca părinţi pe X şi Y.

Din referatul de anchetă socială efectuat în cauză la domiciliul reclamantei, rezultă că imobilul în care locuieşte în prezent minora este proprietatea bunicilor materni şi se respectă regulile de igienă şi curăţenie a locuinţei.

Totodată se reţine, din analiza referatului de anchetă socială efectuat la domiciliul pârâtului că imobilul în care acesta locuieşte este proprietatea părinţilor şi se respectă regulile de igienă şi curăţenie a locuinţei.

Potrivit art. 100 C. familiei copilul minor locuieşte cu părinţii săi. Daca părinţii nu locuiesc împreună, aceştia vor decide de comun acord la care dintre ei va locui copilul. În caz de neînţelegere între părinţi, instanţa judecătorească, ascultând autoritatea tutelară, precum şi pe copil, dacă acesta a împlinit vârsta de 10 ani, va decide ţinând seama de interesele copilului.

Conform art. 31 alin. 3 din Legea 272/2004 în cazul existenţei unor neînţelegeri între părinţi cu privire la exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părinteşti, instanţa judecătorească, după ascultarea ambilor părinţi, hotărăşte potrivit interesului superior al copilului şi potrivit art. 33 copilul nu poate fi separat de părinţii săi sau de unul dintre ei, împotriva voinţei acestora, cu excepţia cazurilor expres şi limitativ prevăzute de lege, sub rezerva revizuirii judiciare şi numai dacă acest lucru este impus de interesul superior al copilului.

În acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care este constantă în a aprecia că, pentru un părinte şi copilul său, faptul de a fi împreună reprezintă un element fundamental al vieţii de familie, iar masurile care împiedică acest lucru constituie o ingerinţa în dreptul protejat de articolul 8 al Convenţiei – Cauza Eriksson C. Suediei, hotărârea din 22.06.1989.

Având în vedere probatoriile administrate în cauza, textele de lege invocate, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, vârsta minorei, opinia anchetei sociale, instanţa apreciază că este numai în interesul copilului ca aceasta sa fie încredinţată spre creştere, îngrijire şi educare mamei, astfel că se va admite cererea formulată de aceasta.

Potrivit. disp. art. 86 alin. 1 din C. fam. obligaţia de întreţinere există între parinţi şi copii, iar în baza alin. 3 din acelaşi articol, descendentul, cat timp este minor, are drept la întreţinere, oricare ar fi pricina nevoii în care se afla.

În baza art. 101 alin. 1 din C. fam. părinţii sunt obligaţi să îngrijească de copil iar potrivit alin. 2 din acelaşi articol, părinţii sunt obligaţi să crească copilul, îngrijind de sănatatea şi dezvoltarea lui fizică, de educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia.

Conform art. 107 din C. fam. copilul minor este întreţinut de părinţii săi.

În ceea ce priveşte cuantumul obligaţiei de întreţinere instanţa are în vedere prevederile art. 94 din Codul familiei, potrivit cărora întreţinerea se acordă potrivit cu nevoile celui care o cere şi cu mijloacele celui care o acordă, trebuind totodată să fie respectate limitele întreţinerii ce urmează a fi acordată de părinte din venitul sau din muncă, prev. de art. 94 din Codul familiei.

Fiind îndeplinite aceste cerinţe legale, instanţa va obliga pârâtul la plata unei pensii de întreţinere în favoarea minorului.

La stabilirea cuantumului pensiei de întreţinere se vor avea în vedere şi prevederile art. 94 alin. 3 C.fam. potrivit cărora când întreţinerea este datorată de părinţi ea se stabileşte până la o pătrime din venit când întreţinerea se datorează pentru un copil.

În raport de faptul ca din probele administrate rezultă că pârâtul nu are un loc de munca, instanţa va admite solicitarea reclamantei şi va calcula pensia de întreţinere datorată în baza venitului minim pe economie.

Ca urmare, în temeiul art. 86 coroborat cu art. 101 din Codul familiei, pârâtul va fi obligata la plata unei pensii de întreţinere în favoarea, raportată la venitul minim pe economie, în cuantum de 110 lei lunar, cu începere de la data introducerii cererii, respectiv 19.05.2010 şi până la majoratul minorului.

Etichete:

Dreptul familiei. Inregistrare tardiva a nasterii Legea nr. 119/1996 art. 21 si Decretul 31/1954 art. 23 alin.2

Dreptul familiei. Inregistrare tardiva a nasterii

Legea nr. 119/1996 art. 21 si Decretul 31/1954 art. 23 alin.2

Cand declaratia de nastere a fost facuta dupa trecerea unui an de la data nasterii, întocmirea actului se face în baza hotararii judecatoresti definitive si irevocabile. Dispozitiile sunt aplicabile în mod corespunzator si în cazul în care nasterea unui cetatean roman s-a produs în strainatate, iar declaratia de nastere se face în tara, precum si în situatia în care nasterea unui cetatean roman s-a produs în strainatate, dar nu a fost înregistrata ori a fost înregistrata cu date nereale, iar declaratia de nastere se face în tara.

Reclamanta DR a solicitat în contradictoriu cu paratul Primaria Orasului T, sa fie înregistrati în Registrul de nasteri al Orasului T copii minori: VL, avand ca mama pe reclamanta si VR, avand ca mama pe reclamanta.

In motivarea cererii reclamanta a aratat ca din relatia de concubinaj dintre ea si un barbat, care pana în prezent nu a recunoscut paternitatea copiilor dar cu care s-a casatorit, au rezultat cei 2 copii minori a caror nastere a fost constatata în strainatate.

Dat fiind ca reclamanta nu a cunoscut limba tarii, la momentul declararii nasterii acestora în fata autoritatilor straine aceasta a spus ca numele sau este „RC”/ „RK”, ceea ce în fapt este prenumele si porecla sa, ea numindu-se în mod legal la acea data „RV”.

Ea a considerat ca rudele vor putea sa o identifice mai usor în acest mod, tocmai pentru ca C/K este apelativul sub care reclamanta este cunoscuta.

Astfel, în actele ce s-au întocmit la numele mamei s-a trecut ca aceasta se numeste „C”/„ K”. In prezent data fiind aceste neconcordante certificatele de nastere emise de autoritatile straine nu pot fi transcrise în registrul de nasteri.

In probatiune, reclamantii au solicitata administrarea probei cu înscrisuri si expertiza medico-legala antropologica.

In drept îsi întemeiaza cererea pe dispozitiile art.23 alin.2 Decretul nr. 31/1954, Legii 119/1996.

Cererea a fost legal timbrata.

La dosarul cauzei, reclamanta a depus copii de cartea de identitate, certificatul de casatorie, raspunsurile primite de la SPCLEP al orasului T, copii ale actelor emise de autoritatile straine, precum si traduceri legalizate ale acestora.

Instanta retine ca la data de x s-a nascut minora VL, în strainatate, iar la data de y s-a nascut minorul VR, în strainatate.

Asa cum rezulta din cele consemnate în „ Copie certificata a unei înregistrari/ preluate conform Actului de Inregistrare în Starea Civila .. ”, la momentul înregistrarii nasterii minorei VL la autoritatile locale, s-au efectuat urmatoarele mentiuni: numele minorei: L, prenumele: K; mama cu numele: R si prenumele: K; iar tata necunoscut.

Asa cum rezulta din cele consemnate în „ Copie certificata a unei înregistrari/ preluate conform Actului de Inregistrare în Starea Civila …. ”, la momentul înregistrarii nasterii minorului VR la autoritatile locale, s-au efectuat urmatoarele mentiuni: numele minorului R, prenumele C; mama cu numele: R, prenumele: C; iar tata necunoscut.

La dosarul cauzei reclamanta a depus copii de pe cartea de identitate, certificatul de nastere si certificatul de casatorie, iar informatii suplimentare în acest sens au fost furnizate de Serviciul Public Comunitar Local de Evidenta a Persoanelor.

Astfel, instanta retine ca reclamanta DR (fosta V) este fiica lui VD si al numitei MV, nascuta la data de x, de nationalitate si cetatenie romana

In ce priveste micile inadvertente, legate, în cazul mamei, de numele si prenumele acesteia, si anume ca acesta în mod legal purta la data nasterii ambilor minori numele de „VR” (casatoria prin care aceasta a dobandit numele de „D” fiind ulterioara nasterii minorilor), ele sunt datorate de dificultatile de comunicare, dat fiind ca potrivit celor consemnate, declaranta nasterii minorului a fost însasi reclamanta. Astfel, aceasta din urma declarase ca poarta numele de R/R si prenumele de K/C. Din probele administrate, respectiv cea cu interogatoriul reclamantei si cea testimoniala, cu martorii CO si CP, rezulta ca reclamanta este cunoscuta în comunitatea sa sub apelativul de „C”, acesta fiind numele de alint dat de familia sa.

In consecinta, fata de datele înscrise în „Copie certificata a unei înregistrari” al minorei VL si de datele înscrise în „Copie certificata a unei înregistrari” al minorului VR, precum si de informatiile furnizate de SPCLEP al Orasului T, instanta urmeaza sa retina ca reclamanta din prezenta cauza si cea trecuta ca si mama a minorilor de catre autoritatile straine este una si aceeasi persoana.

Fata de obiectul prezentei cereri, si anume ca minora si minorul sa poarte în viitor numele de „V”, instanta va avea în vedere dispozitiile art. 64 din Codul familie precum si pe cele ale art. 30 alin.3 din Metodologia nr.1/13.10.1997 pentru aplicarea unitara a dispozitiilor Legii nr. 119/1996 privind actele de stare civila.

Prin urmare, dat fiind ca cei doi minori sunt din afara casatorie, numele acestora va fi cel al parintelui fata de care a fost stabilita filiatia, în acest caz mama, numele acestora fiind cel pe care reclamanta lor îl purta în mod legal la data nasterii acestora, respectiv „V”.

Instanta constata ca cele înscrise în actele emise de autoritatile straine se coroboreaza cu date obiective, obtinute ca urmare a expertizarii minorilor în cadrul Serviciului de Medicina Legala judetean. Astfel, în urma examinarii minorei VL s-au stabilit ca este de sex feminin, iar din punctul de vedere al caracteristicilor morfo-psiho-fiziologice data reala a nasterii este cea de x, iar în urma examinarii minorului VR s-au stabilit ca este de sex masculin, iar din punctul de vedere al caracteristicilor morfo-psiho-fiziologice data reala a nasterii este cea de y.

Fata de cele aratate, întrucat de la nasterea minorilor a trecut mai mult de un an, instanta apreciaza ca în cauza devin incidente dispozitiile art. 21 alin. 1 din Legea nr. 119/1996 si art. 31 alin. 2 din Normele metodologice nr. 1/1997 de aplicare unitara a Legii nr. 119/1996, potrivit carora „Daca declaratia a fost facuta dupa trecerea unui an de la data nasterii, actul de nastere se întocmeste în baza hotararii judecatoresti, definitive si irevocabile, privind încuviintarea înregistrarii tardive, care trebuie sa contina toate datele necesare înregistrarii”.

In concluzie, fata de cele retinute cu privire la situatia de fapt, în baza art. 21 alin. 1 din Legea nr. 119/1996, instanta urmeaza sa admita actiunea asa cum aceasta a fost formulata si sa dispuna înregistrarea nasterii minorei VL, de sex feminin, nascuta la data de x în strainatate, avand ca parinti: mama, pe VR, de nationalitate si cetatenie romana si tata necunoscut si a minorului VR, de sex masculin, nascut la data de y în strainatate, avand ca parinti: mama, pe VR, de nationalitate si cetatenie romana si tata necunoscut.

Totodata va dispune efectuarea cuvenitelor mentiuni în Registrul Starii Civile al Orasului T.

Etichete:

Dreptul familiei. Legături personale cu minorul. Cerere reconvenţională având ca obiect plata restantă a pensiei de întreţinere.

Prin sentinta civila 2709/23.02.2008 , Judecatoria Iasi a admis actiunea principala având ca obiect legaturi personale cu minorul si a fost respinsa cererea reconventionala având ca obiect plata restanta a pensiei de întretinere.

În solutionarea cererii principale s-a retinut ca este dreptul celuilalt parinte caruia nu i-a fost încredintat copilul de a pastra legaturi personale cu acesta ,iar pe de programul propus de reclamanta a fost stabilit de instanta ca fiind unul în interesul superior al copilului.

Totodata apararea pârâtului cât priveste programul de vizitare din actiunea principala a fost retinuta ca lipsita de temei ,având în vedere conditionarea programului de vizitare de plata restanta a pensiei de întretinere,pentru care partea are la îndemâna alte cai legale.

În solutionarea cererii reconventionale în sensul respingerii, s-a avut în vedere ca partea reconvenienta este în posesia unui titlu executoriu prin care reclamanta a fost obligata la plata pensiei de întretinere, astfel ca pentru plata restanta a sumei cu titlu de pensie de întretinere partea interesata are calea executarii silite.

Etichete:

Descopera Primul Stagiu
Zonia.ro