Furt calificat. Abuz de încredere. Distincţie
Pentru existenţa infracţiunii de abuz de încredere este necesar să existe un raport juridic între partea vătămată şi făptuitor, în temeiul căruia acesta din urmă dobândeşte detenţia bunului mobil şi are îndatorirea să îl păstreze, să îl restituie la termenul şi în condiţiile stabilite ori să îi dea destinaţia indicată de cel de la care l-a primit.
La furt, în momentul săvârşirii acţiunii incriminate, bunul mobil se află în posesia sau detenţia altei persoane decât infractorul, de la care acesta din urmă îl ia împotriva voinţei ei, pentru a şi-l însuşi pe nedrept.
Curtea de Apel Iaşi, decizia penală nr. 691 din 3 noiembrie 2009
Prin sentinţa penală nr. 385 din 17 ianuarie 2008 pronunţată de Judecătoria Hîrlău, inculpatul B.C.D. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat, reţinându-se că a sustras telefonul mobil aparţinând părţii vătămate B.R., telefon pe care acesta i l-a înmânat pentru a efectua o convorbire telefonică, a refuzat să îl restituie la solicitarea expresă a părţii vătămate, a creat o diversiune în sensul că i-a solicitat acesteia să meargă în incinta unui bar să caute două persoane după care inculpatul a plecat cu taxiul şi a înstrăinat telefonul.
Prin decizia penală nr. 229 din 28 aprilie 2009, Tribunalul Iaşi a respins ca nefondat apelul declarat de inculpat, fiind menţinută soluţia de condamnare dispusă de prima instanţă.
Hotărârile au fost recurate de inculpat, susţinând că instanţele au dat o greşită încadrare juridică faptei, întrucât din probele administrate în cauză rezultă că a deţinut telefonul în baza unei contract de împrumut de folosinţă, valabil încheiat cu partea vătămată, nu a respectat termenul de predare a bunului şi după o perioadă de timp a dispus de acest bun, situaţie ce se circumscrie elementelor constitutive ale infracţiunii de abuz de încredere şi nu de furt. Instanţa de recurs a menţinut încadrarea juridică dată faptei de către instanţele de fond şi de apel, reţinând că, în speţă, din probatoriul administrat a rezultat că partea vătămată a încredinţat telefonul mobil inculpatului pentru un timp foarte scurt, nu a renunţat la posesie sau detenţie, ci doar a operat o schimbare temporară a poziţiei bunului care, prin aceasta, în lipsa oricărui titlu, nu a ajuns în detenţia inculpatului.
În aceste condiţii, din modul cum a procedat inculpatul care a luat telefonul, a refuzat să îl restituie, a trimis-o pe partea vătămată să caute două persoane într-un bar, după care a plecat cu taxiul şi a vândut bunul, rezultă că acesta nu a comis un abuz de încredere, ci un furt.
Faptul că partea vătămată i-a dat de bună voie telefonul mobil, este lipsit de relevanţă cu privire la încadrarea juridică a faptei ca infracţiune de furt, întrucât acesta a pretins că vrea să efectueze o convorbire telefonică, dar de fapt hotărâse să şi-l însuşească pe nedrept, la scurt timp bunul fiind vândut.
În concluzie, în mod corect instanţele au apreciat că fapta inculpatului întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de furt calificat, iar nu pe cele ale infracţiunii de abuz de încredere, întrucât între inculpat şi partea vătămată nu a existat o convenţie anterioară cu privire la deţinerea bunului, lipsind din situaţia premisă a acestei infracţiuni.
Publicat de: 
Categorie: 
