404 www.juspedia.ro | Law article directory
Top

Legea nr. 213/1998. Regimul juridic al bunurilor aparţinând domeniului privat al unei unităţi administrativ-teritoriale. Condiţiile în care pot fi evocate pretinse neregularităţi cu privire la contractul de vânzare-cumpărare încheiat şi modul de manifestare a voinţei autorităţii contractante

Cererea de constatare a nulităţii absolute a unui contract de vânzare-cumpărare, încheiat în formă autentică, nu poate fi admisă, dacă ea a fost formulată pe calea incidentală a unei cereri reconvenţionale, de către apărătorul ales al autorităţii publice care a avut calitatea de vânzător, fără ca respectiva autoritate publică să îşi fi manifestat voinţa de a obţine desfiinţarea contractului şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, în condiţiile în care de la data perfectării contractului au trecut mai mult de şase ani, iar dreptul de proprietate al cumpărătorului asupra unui teren neconstruit, cu destinaţie agricolă, a fost recunoscut în mod explicit printr-un al doilea contract de vânzare-cumpărare, vizând un rest din vechea proprietate şi prin hotărâri prin care consiliul local a stabilit regimul proprietăţii fondului învecinat, ce a făcut parte din proprietatea iniţială.

Curtea de Apel Iaşi, decizia nr. 386/C.A. din 15 aprilie 2011

Etichete:

Acţiune în restituire întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 641/1944 pentru abrogarea măsurilor legislative anti-evreieşti

Tip: Decizie
Nr./Dată: 139 (20.10.2006)
Autor: Curte de apel Iasi
Domenii asociate: restituiri

Sunt şi rămân abrogate pe data publicării lor toate măsurile legislative prin care s-au luat dispoziţiuni discriminatorii privind pe evrei (art. 1 alin. 1 din Legea nr. 641/1944).

Bunurile şi drepturile de orice fel intrate prin efectul dispoziţiunilor legislative abrogate de art. 1 în patrimoniul Statului, respectiv Centrul Naţional de Romanizare sau a oricărui alt dobânditor se socotesc că nu au ieşit niciodată din patrimoniul titularilor deposedaţi şi vor fi restituite acestora în condiţiile prezentei legi, fără îndeplinirea vreunei formalităţi de transcriere sau intabulare (art. 19 din Legea nr. 641/1944).

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Iaşi, reclamantul W.C.H, prin avocat C.R., a chemat în judecată Primarul municipiului Iaşi, Consiliul Local al municipiului Iaşi şi Inspectoratul Şcolar al judeţului Iaşi, solicitând obligarea pârâţilor la restituirea necondiţionată a imobilului situat în municipiul Iaşi, str. Gh. Asachi, nr. 16 cu suprafaţa desfăşurată de 233,8 m2 şi teren în suprafaţă de 171,6 m2

În motivarea acţiunii, reclamantul susţine că, în cadrul măsurilor antievreieşti, în conformitate cu Decretul-Lege nr. 842/1941, imobilul proprietatea mamei sale, B.W. a intrat de plin drept în proprietatea statului. În urma înlăturării regimului dictatorial, prin Legea nr. 641/1944, s-au abrogat toate măsurile legislative antievreieşti, reclamantul, în calitate de succesor, fiind, fără putinţă de tăgadă, proprietarul imobilului situat în mun. Iaşi, str. Gh. Asachi, nr. 16.

În drept au fost invocate dispoziţiile Decretului-Lege nr. 842/1941 şi Legii nr. 641/1944.

Prin întâmpinare, pârâtul Inspectoratul Şcolar Judeţean Iaşi invocă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, deoarece acesta nu a probat cu certificat calitatea de moştenitor a mamei sale, precum şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive motivat de împrejurarea că imobilul, conform Legii nr. 213/1998, se află în patrimoniul public local.

Pe fond se solicită respingerea acţiunii întrucât reclamantul nu şi-a dovedit calitatea de proprietar.

Pârâtul Primarul municipiului Iaşi invocă excepţia inadmisibilităţii acţiunii.

Arată pârâtul că imobilul situat în municipiul Iaşi, str. Gh. Asachi, nr. 16, a trecut în patrimoniul statului şi în administrarea comunei în baza procesului-verbal încheiat la data de 26.03.1949 în conformitate cu prevederile Decretului nr. 125/1948, ca urmare a emigrării proprietarului W.K.. La această dată imobilul se afla în proprietatea autorului reclamantului ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 649/1944, prin care s-au derogat măsurile legislative antievreieşti instituite prin Decretul-Lege nr. 842/1941.

Fiind o preluare abuzivă, efectuată după data de 06 martie 1945, devin incidente dispoziţiile Legii nr. 10/2001, aşa încât acţiunea în revendicare, formulată pe dreptul comun, este admisibilă numai în cazurile reglementate prin art. 47 din Legea nr. 10/2001, dar inadmisibilă dacă este introdusă după intrarea în vigoare a acestei legi, cum este cea pendinte, ceea ce rezultă, fără echivoc, şi din dispoziţiile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998.

Răspunzând apărărilor pârâţilor, reclamantul susţine că nu a formulat o acţiune în revendicare, ci o acţiune în restituire, aceasta fiind sintagma folosită de Legea nr. 641/1944. Procesul-verbal de preluare din 26.03.1949, invocat de Primarul municipiului Iaşi, nu a fost prezentat cauzei. La această dată nu mai există C.N.R., care figura ca proprietar, conform certificatului eliberat de Arhivele Statului. Imobilul nu face parte din domeniul public, nefiind incidente dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 213/1998, iar la notificarea formulată în condiţiile Legii nr. 10/2001 nu a primit răspuns.

Părţile au depus copii de pe înscrisuri, reclamantul solicitând şi interogatoriul pârâţilor Primarul municipiului Iaşi şi Inspectoratul Şcolar al judeţului Iaşi.

A fost ataşat şi dosarul nr. 15.562/2002 al Tribunalului Iaşi.

Prin sentinţa civilă nr. 1470 din 14.06.2006, Tribunalul Iaşi a respins atât excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocate de Primarul municipiului Iaşi, precum şi excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi a lipsei calităţii procesuale pasive invocate de Inspectoratul Şcolar Judeţean Iaşi.

A fost respinsă acţiunea civilă formulată de W.C.H. în contradictoriu cu pârâţii Primarul municipiului Iaşi, Consiliul Local al municipiului Iaşi şi Inspectoratul Şcolar al judeţului Iaşi.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:

Cu privire la excepţiile invocate, apreciate ca nefondate, s-a considerat că reclamantul are calitate procesuală activă, acesta fiind moştenitorul părinţilor săi, W.K şi W.B. Dreptul de opţiune succesorală a fost manifestat de reclamant cel mai târziu la data depunerii notificării la Legea nr. 10/2001, act normativ care l-a repus în termenul de acceptare.

Inspectoratul Şcolar al Judeţului Iaşi are calitate procesuală pasivă fiind în posesia bunului litigios, bun ce i-a fost dat în folosinţă de Consiliul Local Iaşi ca efect al aplicării Legii nr. 213/1998 şi H.G. nr. 1354/2001.

Excepţia inadmisibilităţii acţiunii nu poate fi primită în considerarea dispoziţiilor art. 21 din Constituţie şi art. 60 alin. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Pe fond, Tribunalul a reţinut că imobilul din municipiul Iaşi, str. Gh. Asachi, nr. 16 a fost proprietatea autorilor reclamantului W.C.H. drept de proprietate confirmat de certificatul nr. 2750/16.10.1997 eliberat de Direcţia Generală a Arhivelor Statului.

În anul 1941, aşa-numita „Lege de romanizare” nr. 842 dispunea naţionalizarea tuturor averilor evreieşti, ceea ce s-a întâmplat şi cu imobilul situat în municipiul Iaşi, str. Gh. Asachi, nr. 16, care a intrat în proprietatea statului.

„Legea de romanizare” a fost abrogată prin Legea nr. 641/1944, care a stipulat că imobilele care au intrat în patrimoniul statului în baza legilor antievreieşti „se socotesc că nu au ieşit vreodată din patrimoniile titularilor deposedaţi” şi că imobilele „vor fi restituite în condiţiile prezentei legi, fără îndeplinirea vreunei formalităţi”.

Imobilul a intrat de drept în patrimoniul autorilor reclamantului fără a fi necesară nici o formalitate de transcriere sau intabulare, iar pentru facilitarea reintrării în stăpânirea bunurilor şi pentru soluţionarea oricăror pretenţii s-a stabilit o procedură urgentă.

În cauză, nu există dovezi din care să rezulte că statul ar fi restituit benevol acest imobil şi nici că autoarea reclamantului l-ar fi constrâns, prin intermediul justiţiei, la punerea în aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 641/1944, fiind evident că, deşi bunul a reintrat de drept în patrimoniul foştilor proprietari, în fapt posesia a continuat să fie exercitată de către stat.

Venirea comuniştilor la putere a adus cu sine un nou val de naţionalizări, statul continuând posesia fără titlu, în baza unui simplu proces-verbal, încheiat la 26.03.1949, ceea ce rezultă şi din faptul că, în prezent, imobilul se află în patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale. Preluarea bunului fără titlu a lăsat fără efect dispoziţiile de restituire impuse prin Legea r. 641/1944.

Fiind o preluare abuzivă, efectuată după 06 martie 1945, devin incidente dispoziţiile Legii nr. 10/2001.

Acest act normativ special, cu dispoziţii derogatorii de la dreptul comun, impune ca persoanele îndreptăţite la retrocedarea în natură sau prin echivalent a unor imobile, trecute în proprietatea satului în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, să se conformeze condiţiilor, procedurilor şi termenelor prevăzute de această lege, în acest sens fiind şi decizia nr. 3164/2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Acelaşi raţionament este avut în vedere şi de art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998, iar în conformitate cu Legea nr. 247/2005 imobilele care au aparţinut comunităţilor minorităţilor naţionale din România şi care au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de Statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, în perioada 6 septembrie 1940-22 decembrie 1989, se restituie foştilor proprietari în condiţiile acestui act normativ.

Tribunalul a mai reţinut că reclamantul a uzat şi de procedura Legii nr. 10/2001, apreciind, în concluzie, că acţiunea formulată de acesta este nefondată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul W.H., prin avocat C.R.

În motivarea apelului se susţine că instanţa de fond a interpretat greşit actul dedus judecăţii, schimbând natura şi înţelesul neîndoielnic al acestuia şi a pronunţat o hotărâre cu încălcarea şi greşita aplicare a legii.

Astfel, în mod incorect se reţine că imobilul a reintrat în patrimoniul statului, ceea ce ar fi lăsat fără efect dispoziţiile de restituire impuse prin Legea nr. 641/1944 şi că, în aceste condiţii, fiind vorba de o preluare fătă titlu, după 06 martie 1945, sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi îşi găseşte aplicarea Decizia nr. 3164/2004 a Î.C.C.J.

Instanţa nu a apreciat nici consemnările din certificatul nr. 2750/1997 din care rezultă că, până în anul 1950, imobilul din str. Gh. Asachi, nr. 16 figura în evidenţele Comisiei de romanizare şi a confundat două noţiuni separate, în sensul că dreptul subiectiv al unei persoane fizice echivalează cu posesia efectivă asupra unui bun. Faptul că nu este nevoie de formalităţi privind transcrierea sau intabularea nu echivalează cu predarea posesiei bunului, oricând proprietarul deposedat având posibilitatea, conform Legii nr. 641/1944, să solicite restituirea bunului de către cei care-l posedă.

Este greşit şi argumentul instanţei întemeiat pe Legea nr. 66/2004 care priveşte restituirea unor bunuri care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România.

Potrivit art. 6 pct. 3 din acest act normativ, prin comunitate se înţelege o entitate juridică de drept privat constituită şi organizată potrivit legii române, nu o persoană fizică, cum este reclamantul.

De asemenea, instanţa de fond, fără nici o motivare, i-a respins cererea privind suplimentarea interogatoriului.

Apelantul nu a solicitat administrarea de noi probe.

Prin întâmpinare, intimatul Inspectoratul Şcolar al judeţului Iaşi arată că apelul este neîntemeiat, acţiunea formulată de reclamant fiind inadmisibilă deoarece imobilul a trecut în proprietatea statului şi în administrarea comunei în baza procesului-verbal încheiat la data de 26.03.1949, în conformitate cu prevederile Decretului nr. 125/1948, ca urmare a emigrării proprietarului.

Aşa cum a conchis şi instanţa, apelantul se putea adresa instanţei de drept comun până la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Nu s-au invocat din oficiu motive de ordine publică.

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi hotărârea instanţei de fond, în limitele cererii de apel, Curtea apreciază că apelul este întemeiat pentru considerentele ce urmează.

Reclamantul W.C.H. este succesorul lui W.B., mama sa.

Din certificatul nr. 2750 din 16.10.1997 eliberat de Direcţia Generală a Arhivelor Statului în urma cercetării matricolei pentru impozitul pe clădiri pe anii 1942-1950, rezultă că W.B. a fost proprietara imobilului situat în municipiul Iaşi, str. Gh. Asachi, nr. 16.

Acest imobil a trecut în patrimoniul statului ca efect al aplicării Decretului-Lege nr. 842/1941 pentru trecerea proprietăţilor urbane evreieşti în patrimoniul statului şi pentru oprirea evreilor de a dobândi proprietăţi similare urbane sau anumite drepturi reale asupra acestor imobile.

Această concluzie se desprinde din menţiunea de pe foaia matricolă conform căreia „proprietarul” imobilului este C.N.R. (Centrul Naţional de Romanizare), organism căruia i se preda bunul trecut în patrimoniul statului, potrivit art. 8 din Decretul-Lege nr. 842/1941.

Aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, ca urmare a aplicării art. 19 din Legea nr. 641/1944, prin care au fost abrogate măsurile legislative antievreieşti, toate bunurile intrate în patrimoniul statului, respectiv al C.N.R., prin efectul dispoziţiilor legislative abrogate, se socotesc că nu au ieşit niciodată din patrimoniul titularului deposedat şi vor fi restituite acestuia, în condiţiile prezentei legi, fără îndeplinirea vreunei formalităţi de transcriere sau intabulare.

Aşadar, prin efectul legii, autoarea apelantului a redobândit dreptul de proprietate, însă imobilul nu i-a fost restituit.

Mai mult, autoarei apelantului nu i se recunoaşte nici calitatea de proprietar, în condiţiile în care, în aceeaşi foaie matricolă, este rectificată menţiunea de la rubrica „proprietar”, trecându-se, în locul C.N.R., „comitetul provizoriu al comunei urbane Iaşi”, conform unei adrese a acestui comitet cu nr. 173 din 16 aprilie 1949.

Susţin intimaţii-pârâţi că imobilul situat în Iaşi, str. Gh.Asachi, nr. 16 a trecut „în proprietatea statului şi în administrarea comunei” în baza unui proces-verbal încheiat la data de 26 martie 1949, în conformitate cu prevederile Decretului nr. 125/1948, ca urmare a emigrării proprietarului. Acest proces-verbal nu a fost depus la dosar.

Cert este că acest imobil se află, în prezent, în patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale, respectiv municipiul Iaşi şi în administrarea unei unităţi preşcolare.

Intimaţii recunosc că imobilul a fost preluat abuziv, fără un titlu valabil, însă consideră, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, în condiţiile în care a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, că apelantul avea dreptul, de care a şi uzat, de a solicita restituirea imobilului în condiţiile Legii nr. 10/2001 şi ale Legii nr. 66/2004, în acelaşi sens fiind şi dispoziţiile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998.

În ceea ce priveşte dispoziţiile Legii nr. 66/2004, este evident că acestea nu sunt aplicabile în prezenta cauză, care nu are ca obiect restituirea unui imobil care să fi aparţinut unei comunităţi a minorităţilor naţionale.

De asemenea, nici dispoziţiile art. 47 din Legea nr. 10/2001 şi art. 6 din Legea nr. 213/1998 nu pot fi interpretate în sensul că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, persoanele îndreptăţite nu pot solicita, pe calea dreptului comun, restituirea unui bun preluat fără titlu valabil, aflat în patrimoniul unei unităţi administrativ-teritoriale, o atare interpretare fiind contrară drepturilor garantate prin art. 6 alin. 1 şi art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În consecinţă, faţă de considerentele expuse, reţinând că autoarea apelantului nu şi-a pierdut dreptul, recunoscut de Legea nr. 641/1944 şi transmis succesorului său, de a solicita restituirea imobilului, avându-se în vedere şi dispoziţiile art. 296 Cod procedură civilă, se va admite apelul şi se va schimba, în parte, sentinţa pronunţată de Tribunalul Iaşi, în sensul că se va admite acţiunea formulată de reclamant, iar pârâţii vor fi obligaţi să restituie reclamantului imobilul situat în municipiul Iaşi, str. Gh. Asachi, nr. 16, descris în Protocolul nr. 3859 din 04.10.1995 încheiat între Ministerul Sănătăţii şi Ministerul Învăţământului.

Curtea a admis apelul formulat de reclamantul W.H împotriva sentinţei civile nr. 1470 din 14.06.2006 pronunţată de Tribunalul Iaşi, sentinţă pe care a schimbat-o în parte. A admis acţiunea formulată de W.H prin avocat R.C., în contradictoriu cu pârâţii Primarul Municipiului Iaşi, Consiliul Local al Municipiului Iaşi şi Inspectoratul Şcolar al Judeţului Iaşi. A obligat pârâţii să restituie reclamantului imobilul situat în municipiul Iaşi, str. Gh. Asachi nr. 16 cu suprafaţa construită desfăşurată pe 233,80 m2 şi teren în suprafaţă de 171 m2.

Au fost păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei care nu sunt contrare prezentei decizii. Hotărârea este supusă căii de atac a recursului.

Etichete: , ,

Excepţie de nelegalitate. Hotărâri de consiliu local. Condiţii de admisibilitate.

Tip: Decizie
Nr./Dată: 502 (05.07.2006)
Autor: Curtea de Apel Timisoara

Legea nr. 554/2004 – art. 4

Legea nr. 215/2001 republicată – art. 126

Legea nr. 213/1998 – art. 17

Este nelegală hotărârea unui consiliu local pentru atribuirea în folosinţă nelimitată în timp a unui teren proprietate publică.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia comercială şi de contencios administrativ, decizia civilă nr. 502/R din 5 iulie 2006

Prin sentinţa civilă nr. 1120 din 6 iunie 2006, pronunţată în dosarul nr. 3789/Ca/2006, Tribunalul Arad a admis cererea reclamantei Primăria municipiului A., prin Primar şi a constatat nelegalitatea Hotărârii nr. 103/26.04.2005 adoptată de pârâtul Consiliul Local al municipiului A., respingând excepţia de nelegalitate a Hotărârilor nr. 67/27.02.2001 şi 183/25.06.2002 adoptate de Consiliul Local al municipiului A., invocată de pârâtul Municipiul A.

Împotriva sentinţei a declarat recurs pârâta Universitatea „Aurel Vlaicu” A. şi Curtea de Apel Timişoara, prin decizia civilă nr. 502/R din 5 iulie 2006, pronunţată în dosarul nr. 4360/59/2006 a respins cererea ca nefondată.

Curtea a reţinut că prin prin cererea depusă în dosarul nr. 617/2006 al Tribunalului Arad având ca obiect o acţiune civilă, pârâtul din respectiva cauză, Municipiul A. a invocat excepţia de nelegalitate a hotărârilor nr. 67/2001, nr. 183/2002 şi nr. 103/2005 emise de Consiliul Local A., în condiţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004.

Prin sentinţa civilă nr. 1120 din 6 iunie 2006, pronunţată în dosarul nr. 3789/CA/2006, Tribunalul Arad a admis în parte cererile constatând nelegalitatea hotărârii nr. 103/2005 emisă de Consiliul Local A. pentru nerespectarea prevederilor art. 17 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul său juridic şi ale art. 126 din Legea nr. 215/2001, pentru că transmiterea în folosinţă gratuită a imobilului compus din teren şi sală de sport, către pârâta Universitatea „Aurel Vlaicu” A., s-a realizat pe durată nelimitată, imobilul făcând parte din domeniul public al Municipiului A.

Art. 126 din Legea nr. 215/2001 republicată prevede dreptul consiliilor locale sau judeţene de a da în folosinţă gratuită, pe termen limitat, bunuri imobile sau mobile, proprietate publică sau privată, persoanelor juridice fără scop lucrativ, care desfăşoară o activitate de binefacere sau de utilitate publică ori serviciilor publice, iar art. 17 din Legea nr. 213/1998 dispune că statul sau unităţile administrativ-teritoriale pot da imobile din patrimoniul lor, în folosinţă gratuită, pe termen limitat, aceloraşi categorii de persoane juridice.

Hotărârea nr. 103/2005 a fost emisă de Consiliul Local A. cu încălcarea acestor dispoziţii legale imperative, nefiind limitat termenul pentru transmiterea folosinţei unui bun din domeniul public al reclamantului Municipiul A., astfel că bine a fost admisă cererea întemeiată pe art. 4 din Legea nr. 554/2004 privitor la această hotărâre de către Tribunalul Arad, astfel că motivarea recursului legat de acest aspect este nefondată, limitarea în timp la existenţa pârâtei, ca instituţie de învăţământ superior neconstituind o delimitare în timp a perioadei de folosinţă.

Sunt nefondate şi excepţiile invocate prin cererea de recurs pentru că în primul rând se face referire la Primarul municipiului A., ca lipsit de calitate procesuală activă în susţinerea excepţiei, ceea ce este eronat din moment ce reclamant este Municipiul A. şi pe de altă parte, cel care invocă o excepţie de nelegalitate trebuie să fie parte în procesul civil sau de altă natură, în care se invocă o asemenea excepţie, fără a dovedi alte cerinţe legate de promovarea acţiunii în contencios administrativ sau din alte legi speciale, precizate prin motivele de recurs.

Este neavenită critica legată de încălcarea principiului neretroactivităţii legii civile, atâta timp cât cererea reclamantului s-a admis numai cu privire la Hotărârea nr. 103/2005 a Consiliului Local A., această hotărâre având efecte juridice de sine stătătoare faţă de cele din anii 2001 şi 2002, şi de asemenea bine a reţinut instanţa de fond dependenţa soluţionării acţiunii civile de rezolvarea excepţiei de nelegalitate privitoare la Hotărârea nr. 103/2005 a Consiliului Local Arad.

Etichete: , , , ,

Cerere pentru obligarea unui consiliu local de a emite hotărâre conform O.G. nr. 124/1998. Inadmisibilitate.

Tip: Decizie
Nr./Dată: 148 (01.03.2006)
Autor: Curtea de Apel Timisoara

Este inadmisibilă, în contencios administrativ, cererea de obligare a unui consiliu local la emiterea unei hotărâri în temeiul O.G. nr. 124/1998 privind funcţionarea cabinetelor medicale.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia comercială şi de contencios administrativ, decizia nr. 148 din 1 martie 2006

Prin sentinţa civilă nr. 3490 din 13 decembrie 2005 pronunţată în dosar nr. 7134/CA/2005 Tribunalul Caraş-Severin a respins acţiunea formulată de reclamantul Prefectul Judeţului Caraş-Severin împotriva pârâtului Consiliul Local D. având ca obiect cererile de a fi obligat pârâtul să adopte o hotărâre de trecere din domeniul public, în domeniul privat al comunei, a spaţiilor cu destinaţia de cabinete medicale şi să adopte o hotărâre prin care aprobă lista spaţiilor cu destinaţie de cabinete medicale din proprietatea privată a comunei, care urmează a fi vândute potrivit dispoziţiilor art. 4 din O.U.G. nr. 110/2005, privind vânzarea spaţiilor proprietate privată a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale cu destinaţia de cabinete medicale, precum şi a spaţiilor în care se desfăşoară activităţi conexe actului medical.

În cauză a declarat recurs reclamantul şi Curtea de Apel Timişoara a respins cererea prin decizia civilă nr. 148 din 1 martie 2006 pronunţată în dosar nr. 1015/CA/2006 cu motivarea că referitor la petitul 1 din acţiune, privitor la obligarea pârâtului Consiliul Local D. de a adopta o hotărâre de trecere din domeniul public în domeniul privat l al comunei a spaţiilor cu destinaţia de cabinete medicale, reclamantul şi-a întemeiat cererea pe prevederile din O.G. nr. 124/1998 privind organizarea şi funcţionarea de cabinete medicale şi H.G. nr. 884/2004 privind concesionarea unor spaţii cu destinaţia de cabinete medicale.

Aceste acte normative nu prevăd nici o dispoziţie legală prin care să oblige un consiliu local, la emiterea unei asemenea hotărâri şi nici care să abiliteze pe prefect la formularea unei asemenea acţiuni în instanţă.

Procedura de trecere a unui bun din domeniul public în domeniul privat este reglementată exclusiv prin dispoziţiile art. 7 – 10 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, prin modalităţile expres şi limitativ prevăzute în art. 7 lit. a – e, sau prin hotărâri ale Guvernului sau ale autorităţii publice locale, în condiţiile art. 8 – 10 din lege, prevăzându-se dreptul de a se ataca în contencios administrativ aceste hotărâri.

Dispoziţiile legale suscitate nu prevăd posibilitatea obligării unei autorităţi din administraţia publică locală sau a Guvernului României de a adopta hotărâri de trecere a bunurilor vizate de Legea nr. 213/1998 din domeniul public în cel privat, deci cererea reclamantului este inadmisibilă.

O asemenea posibilitate nu este prevăzută nici prin dispoziţiile Legii nr. 215/2001 modificată privind administraţia publică locală şi nici prin Legea nr. 340/2004 privind instituţia prefectului, dreptul prefectului limitându-se la verificarea legalităţii hotărârilor emise de consiliile locale, în cadrul tutelei administrative.

Cererea de faţă nu se circumscrie acestei tutele, astfel că bine a fost respinsă de prima instanţă.

Privitor la cel de-al doilea petit, privind obligarea pârâtului la adoptarea unei hotărâri prin care se aprobă lista spaţiilor cu destinaţia de cabinete medicale, din proprietatea privată a comunei, spre a fi vândute conform art.4 din O.U.G. nr. 110/2005, se constată că este accesorie primului petit astfel că este de asemenea inadmisibilă, cu atât mai mult cu cât ordonanţa de urgenţă a fost suspendată prin O.U.G. nr. 167/2005, astfel că este lipsită de orice efecte juridice şi drept urmare bine a fost respinsă şi această cerere de Tribunalul Caraş-Severin.

Etichete: ,

Hotărâre de consiliu judeţean. Stabilirea aportului în natură la o societate comercială

Tip: Decizie
Nr./Dată: 72 (01.02.2006)
Autor: Curtea de Apel Timisoara

Legea nr. 554/2004 – art. 1 alin. 1, art. 2 lit. c

Acţiunea vizând anularea unei hotărâri de consiliu judeţean privind aportul său la o societate comercială revine spre competentă soluţionare după materie, instanţei comerciale.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia comercială şi de contencios administrativ,
decizia nr. 72 din 1 februarie 2006

Prin sentinţa civilă nr. 1330 din 20 octombrie 2005 pronunţată în dosar nr. 2172/CA/2005 Tribunalul Arad a respins acţiunea reclamantei societate comercială, împotriva pârâtului Consiliul Judeţean Arad, pentru anularea în parte a art. 2 al Hotărârii nr. 48/25.II.2005, emisă de pârâtă.
Prin decizia civilă nr. 72 din 1 februarie 2006 pronunţată în dosar nr. 12453/CA/2005 Curtea de Apel Timişoara a admis recursul formulat de reclamanta societate comercială, a casat sentinţa conform art. 312 alin. 5 şi art. 304 pct. 3 C. pr. civ. şi a trimis cauza spre competentă soluţionare în primă instanţă, instanţei comerciale din cadrul Tribunalului Arad.
Curtea a stabilit că obiectul acţiunii îl constituie cererea reclamantei de a se anula hotărârea nr. 48/25.II.2005, art. 2, prin care pârâtul Consiliul Judeţean Arad a dispus ca parcela cu nr. top 2241/662/b/1/2/1, în suprafaţă de 8471 mp, asupra căreia a fost atestat dreptul de proprietate în favoarea societăţii comerciale, prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria AR nr. 0093/11.08.2004, în baza H.G nr. 834/1991, constituie aport în natură al Consiliului Judeţean Arad, la societatea comercială, reprezentând un număr de 51.449 acţiuni a 100.000 lei fiecare.
Parcela susmenţionată a rezultat urmare la dezmembrarea unui imobil situat în Arad, măsură dispusă de pârât la art. 1 din hotărâre.
Din preambulul hotărârii, rezultă că măsurile luate s-au întemeiat pe referatul nr. 704/11.02.2005, privind necesitatea parcelării imobilului situat în Municipiul Arad, în vederea stabilirii aportului în natură al Consiliului Judeţean Arad la capitalul social al societăţii comerciale şi stabilirea aportului Consiliului Judeţean Arad la capitalul social al societăţii comerciale.
Temeiurile de drept care au stat la baza hotărârii emise de pârât, le-au constituit prevederile art. 109 din Legea nr. 215/2001 privind administraţia locală, republicată şi art. 3 alin. 3 din Legea nr. 213/1998 coroborate cu prevederile art. 122 alin. 1 din Legea nr. 215/2001.
Art. 109 din Legea nr. 215/2001, republicată, priveşte dreptul consiliilor judeţene de a emite hotărâri în exercitarea atribuţiilor ce le revin, iar art. 122 alin.. 1 din aceeaşi lege prevede că aparţin domeniului public de interes local sau judeţean bunurile care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public şi nu sunt declarate prin lege de uz sau interes public naţional.
Art. 3 alin. 3 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, dispune că domeniul public al judeţelor este alcătuit din bunurile prevăzute la pct. II din Anexă şi din alte bunuri de uz sau de interes public judeţean, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului judeţean, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public naţional.
Punctul II din Anexa Legii nr. 213/1998, prevede expres că domeniul public judeţean este alcătuit din drumuri judeţene, terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară acesta activitatea, cu aportul propriu, instituţiile publice de interes judeţean, cum sunt: biblioteci, muzee, spitale, etc., precum şi reţelele de alimentare cu apă, realizate în sistem zonal şi staţiile de tratare cu instalaţiile, construcţiile şi terenurile aferente acestora.
Parcela, ce face obiectul hotărârii emise de pârât, nu intră în categoria celor prevăzute de pct. II din Anexa la Legea nr. 213/1998 şi, totodată, prin Hotărârea nr. 48/2005, atacată în cauză, nu a fost declarată ca bun aparţinând domeniului public al judeţului Arad, pentru a fi incidente dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 213/1998 şi ale art. 23 din aceeaşi lege, care prevăd că sunt de competenţa contenciosului administrativ litigiile cu privire la delimitarea domeniului public al statului, judeţelor, comunelor sau oraşelor.
Aşa cum rezultă din conţinutul hotărârii în litigiu, asupra parcelei susmenţionate, a fost atestat dreptul de proprietate în favoarea reclamantei societate comercială, prin certificatul de atestare al dreptului de proprietate seria AR nr. 0093/2004, în temeiul H.G. nr. 834/1991 şi prin art. 2 din Hotărârea nr. 48/2005, pârâtul a decis că aceasta constituie aportul său în natură la societatea reclamantă, reprezentând un număr de 51.449 acţiuni în valoare de 100.000 lei fiecare.
Deci, prin hotărârea în cauză, pârâtul îşi constituie un aport în natură, în patrimoniul reclamantei, ceea ce vizează un raport de drept comercial şi nu administrativ.
Concluzia se impune atât prin raportare la neincidenţa prevederilor Legii nr. 213/1998, cât şi la natura juridică a raportului dedus judecăţii, care este unul comercial şi care impune verificarea acestuia, prin prisma prevederilor Legii nr. 31/1990, republicată, privind societăţile comerciale şi a legislaţiei comerciale în general, neavând relevanţă juridică forma actului prin care pârâtul a înţeles să decidă aportul său la patrimoniul societăţii reclamante.
Pentru a fi incidente dispoziţiile contenciosului administrativ, actul atacat trebuie să fie emis în cadrul unui raport de drept administrativ, care presupune un raport de inegalitate al părţilor, de subordonare faţă de autoritatea administrativă, ori reclamanta nu se află în această poziţie, în ceea ce priveşte patrimoniul său, faţă de pârât.
Cum instanţa de contencios administrativ nu este abilitată legal să cenzureze acte cu caracter comercial, în raport cu prevederile art. 1 alin. 1 şi art. 2 lit. c din Legea nr. 554/2004, se va admit recursul reclamantei, aşa cum s-a precizat anterior, cu aplicarea şi a prevederilor art. 2 pct. 1 lit. a C. pr. civ., competenţa de soluţionare în primă instanţă revenind Tribunalului Arad, ca instanţă comercială.

Etichete: , ,

Descopera Primul Stagiu
Zonia.ro