404 www.juspedia.ro | Law article directory
Top

Drepturi salariale. Sarcina probei. Administrarea probelor.

Legea nr. 53/2003-Codul Muncii: art.163, 287, 288

Codul de procedură civilă: art.129 alin.(1), art.723

Potrivit art.287 Codul Muncii „sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfăţişare”.

Este de asemenea de menţionat, că potrivit art. 129 alin.(1) cod procedură civilă părţile au îndatorirea ca, în condiţiile legii, să urmărească desfăşurarea şi finalizarea procesului, precum şi obligaţia de a îndeplinii actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător, şă-şi exercite drepturile procedurale conform dispoziţiilor art. 723 alin( 1) cod procedură civilă, precum şi să-şi probeze pretenţiile şi apărările

Curtea de Apel Alba Iulia – Secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale – Decizia civilă nr. 329/01 martie 2010.

Prin acţiunea în conflict de drepturi înregistrată la Tribunalul Sibiu sub dosar nr. 2300/85/2009, reclamantul L.I. a chemat-o în judecată pe pârâta S.C. „F” S.A Mediaş, solicitând obligarea acesteia la: plata drepturilor salariale aferente lunilor martie, aprilie şi mai 2009, includerea în salariu a sporului de vechime, precum şi orele suplimentare efectuate în perioada de preaviz; plata primei de Paşti 2009; compensarea în bani a tichetelor de masă cuvenite pentru perioada ianuarie-mai 2009; compensarea în bani a zilelor de concediu neefectuate pe anul 2009 şi a 3 zile rămase din anul 2008; plata salariului compensator conform art. 59 alin.(1) din CCM; cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acţiunii sale reclamantul arată că a fost angajatul pârâtei până la data de 01.06.2009 când i-a încetat contractul de muncă în baza art.65 alin.(1) Codul muncii şi că pârâta nu i-a plătit drepturile solicitate.

În drept se invocă: art.40 alin.(2) lit.c Codul Muncii, art.57 alin.(2) şi (3) din CCM şi Legea nr. 554/2004.

Pârâta nu a depus întâmpinare.

Prin sentinţa civilă nr. 919/26.10.2009 pronunţată de Tribunalul Sibiu în dosar nr. 2300/85/2009 s-a admis, în parte, acţiunea civilă formulată de reclamantul L.I în contradictoriu cu pârâta S.C. „F.” S.A Mediaş şi în consecinţă:

A fost obligată pârâta să plătească reclamantului următoarele drepturi: drepturile salariale restante pe lunile martie, aprilie şi mai 2009, precum şi sporul de vechime aferent salariului pe luna mai 2009; prima de Paşti aferentă anului 2009 în sumă de 100 lei net; compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat în anii 2008 şi 2009; un salariu compensator prev. de art. 59 alin.(1) din Actul Adiţional la C.C.M. la nivel de unitate.

S-au respins celelalte cereri.

Pentru a hotărî, astfel, tribunalul a reţinut, în esenţă, cu referire la probele dosarului şi dispoziţiile legale incidente că reclamantul a desfăşurat activitatea prevăzută în contractul său de muncă, iar pârâta nu i-a plătit drepturile salariale aferente.

În ce priveşte tichetele de masă s-a reţinut că cererea este neîntemeiată, deoarece acordarea acestora nu a fost prevăzută în contractul colectiv de muncă, pârâta nu şi-a asumat obligaţia acordării unor astfel de drepturi, iar Legea specială nr. 142/1998 prevede că acordarea lor este o facultate.

În ce priveşte plata orelor suplimentare s-a reţinut că art. 57 alin.3 din CCM prevede dreptul salariaţilor să absenteze 4 ore /zi în perioada de preaviz pentru a-şi căuta un loc de muncă, dar faptul că nu au beneficiat de acest drept nu justifică plata suplimentară a acestor ore.

Împotriva acestei sentinţe a declarat, recurs, în termenul legal prev. de art. 79 din Legea nr.168/1999, pârâta S.C. „F.” S.A Mediaş, solicitând admiterea acestuia, rejudecarea pe fond a cauzei în sensul admiterii în parte a acţiunii formulate şi anume în ceea ce priveşte drepturile salariale restante pe lunile anterioare desfacerii contractului individual de muncă, excluzând obligarea de la plata sporurilor şi primelor. În subsidiar se solicită admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, întrucât nu s-au respectat dispoziţiile procedurale privind administrarea probelor. Cu cheltuieli de judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâta critică sentinţa atacată ca fiind nelegală şi netemeinică sub următoarele aspecte: 1) prin acţiunea formulată s-au solicita drepturi salariale pretins neachitate, după încetarea CIM din data de 01.06.2009, deşi procedura de citare nu s-a îndeplinit corect instanţa a trecut la soluţionarea cauzei fără ca la dosarul cauzei să existe dovezi privind cuantumul drepturilor salariale; 2) fiind un litigiu de muncă sarcina probei aparţine pârâtei, aşa încât societatea trebuia să facă dovada sumelor pretinse, ori instanţa de fond s-a limitat la documentele depuse de reclamant; 3) reclamantul a pretins plata contravalorii zilelor de concediu neefectuate din anul 2009, fără să menţioneze numărul acestora şi fără să depună nici o dovadă în acest sens; 4) în dovedirea cuantumului drepturilor salariale instanţa a avut în vedere doar afirmaţia reclamantului că nu i-au fost achitate drepturile pentru lunile martie, aprilie şi iunie 2009; 5) societatea a fost obligată la plata unor sporuri şi prime fără să se analizeze situaţia financiară a societăţii şi condiţiile în care trebuiau acordate aceste sporuri.

În drept se invocă: art.80-82 din Legea nr. 168/1999, art. 304 punct 9 Cod procedură civilă; art.274 Cod procedură civilă; Codul Muncii, Contractul colectiv de muncă.

Intimatul nu a depus întâmpinare în această fază procesuală.

CURTEA, analizând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate cât şi din oficiu conform cerinţelor art. 304 indice 1 Cod procedură civilă, în limitele statuate de art. 306 alin.(2) cod procedură civilă, a reţinut următoarele:

Recursul este nefondat.

Potrivit art. 163 alin.(1) Codul Muncii, „plata salariului se dovedeşte prin semnarea statelor de plată, precum şi prin alte documente justificative care demonstrează efectuarea plăţii către salariatul îndreptăţit”.

Sarcina probei în acest sens revine angajatorului potrivit art. 287 Codul Muncii, care cuprinde o reglementare expresă în acest sens.

Potrivit acestui articol „sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfăţişare”.

Acest articol de lege instituie, astfel, o excepţie de la regula care prevede că sarcina probei revine reclamantului (art.1169 Cod Civil ) potrivit adagiului probatio incumbit ei qui dicit non ei qui negat.

Este de asemenea de menţionat, că potrivit art. 129 alin.(1) cod procedură civilă părţile au îndatorirea ca, în condiţiile legii, să urmărească desfăşurarea şi finalizarea procesului, precum şi obligaţia de a îndeplinii actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător, să-şi exercite drepturile procedurale conform dispoziţiilor art. 723 alin( 1) cod procedură civilă, precum şi să-şi probeze pretenţiile şi apărările.

Aflându-ne în cadrul unui conflict de drepturi, administrarea probelor potrivit art. 288 Codul Muncii se face cu respectarea regimului de urgenţă, legiuitor permiţând instanţei să decadă din beneficiul probei admise partea care întârzie în mod nejustificat administrarea acesteia.

Ca atare, în speţă, atâta vreme cât intimatul reclamant a probat cu înscrisurile depuse la dosar (copie carnet de muncă, contract colectiv de muncă încheiat la nivelul unităţii, decizia de încetarea a contractului individual de muncă în temeiul art.65 alin.(1) Codul Muncii, notă de lichidare, cerere înregistrată la societate sub nr. 448/2009 de plată a drepturilor salariale pretinse) faptul că a prestat activitate în baza contractului individual de muncă în beneficiul societăţii recurente până la data de 01.06.2009, aceasta avea obligaţia de plata a salariului aferent conform art. 154 şi 161 Codul Muncii.

Contrar susţinerilor recurentei, procedura de citare a sa în faţa instanţei de fond a fost îndeplinită cu respectarea cerinţelor art.90- 92 Cod procedură civilă la toate termenele de judecată, inclusiv dezbaterea cauzei în fond, aspect pe deplin confirmat de dovezile de îndeplinire a procedurii aflate la dosarului cauzei care poartă semnătura funcţionarului însărcinat cu primirea corespondenţei conform menţiunilor din conţinutul actului.

Or, în contextul în care recurenta pârâtă, deşi legal citată la termenele de judecată nu a înţeles să-şi formuleze apărarea şi să depună acte doveditoare în acest sens, în mod corect prima instanţă a analizat şi dat eficienţă probatoriului administrat în cauză de reclamant şi a admis pretenţiile sale, obligând recurenta pârâta la plata drepturilor salariale cuvenite acestuia pentru activitatea prestată în lunile martie-mai 2009-deci anterioare datei de 01.06.3009-data încetării raportului juridic de muncă.

Recurenta nu justifică în vreun fel că ar fi fost împiedicată în formularea apărării şi în exerciţiul dreptului său de a-şi propune probe în apărare – mai mult nici în recurs nu a înţeles să se prevaleze de alte înscrisuri decât cele aflate la dosarul instanţei de fond – aşa încât nu-şi poate invoca propria culpă în nerespectarea dispoziţiei procedurale privind administrarea probelor pentru a pretinde casarea sentinţei cu trimiterea cauzei spre rejudecare. Potrivit principiului de drept nemo auditur propriam turpitudinem allegans (nimeni nu poate invoca in susţinerea intereselor sale propria sa culpa), iar casarea cu trimitere spre rejudecare este prevăzută expres de legiuitor (art. 312 alin.(5) cod procedură civilă) doar în două situaţii – când s-a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului şi când judecata s-a făcut în lipsa părţi care nu a fost regulat citată atât la administrarea probelor, cât şi dezbaterea fondului-situaţii care nu se regăsesc în speţă.

Sub un alt aspect, faptul că nu este menţionat cuantumul valoric al acestor drepturi salariale nu constituie un impediment în executarea sentinţei deoarece acesta se poate determina pe baza actelor contabile care se află în păstrarea recurentei; art. 163 alin(2) codul muncii, instituind chiar o obligaţie legală în sarcina acesteia de păstrare şi arhivare a statelor de plată şi a celorlalte documente justificative care demonstrează efectuarea plăţii către salariatul îndreptăţit, în aceleaşi condiţii şi termene ca şi în cazul actelor contabile.

În fine, situaţia financiară a societăţii nu are relevanţă în recunoaşterea drepturilor salariale cuvenite salariatului aşa cum au fost negociate în contractul încheiat între părţi, respectiv Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate (art.59 alin.1), care constituie legea părţilor potrivit art.7 din Legea nr. 130/1996, obligând părţile la executarea întocmai a obligaţiilor asumate. În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art.40 alin.(2) Codul Muncii care obligă angajatorul să acorde salariatului toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil şi din contractul individual de muncă.

În speţă, cu referire strict la sporuri, prima de Paşti şi compensaţia la desfacerea contractului individual de muncă – contestate prin recursul de faţă de pârâtă- este de menţionat că acestea îşi au o deplină reglementare legală în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate (art. 33, 34, 57 şi 59) şi ca atare au fost corect acordate de prima instanţă.

Faţă de cele ce preced, Curtea constatând că soluţia primei instanţe reflectă o interpretare şi aplicare corectă a legislaţiei în materia drepturilor salariale la starea de fapt confirmată de probele dosarului; în temeiul art. 312 alin.(1) Cod procedură civilă, a respins ca nefondat recursul cu care a fost investită de către pârâtă, menţinând ca legală şi temeinică sentinţa primei instanţe.

Etichete: , , , , ,

Nesoluţionare a cererii în termen legal. Existenţa dreptului vătămat

Tip: Decizie
Nr./Dată: 317 (04.03.2009)
Autor: Curtea de Apel Timisoara

Legea nr. 9/1998, art. 6 alin. (1), art. 7 alin. (1), (2)

O.G. nr. 94/2004, art. 30

Legea nr. 554/2004, art. 1 alin. (1)

Nevalidarea în termen legal, conform Legii nr. 9/1998, a hotărârilor emise de Comisiile judeţene pentru aplicarea acestei legi, de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, constituie o vătămare în sensul art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 modificată.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia contencios administrativ şi fiscal, decizia civilă nr. 317 din 4 martie 2009

Prin sentinţa civilă nr. 848 din 28 octombrie 2008, pronunţată în dosarul nr. 9304/30/2007, Tribunalul Timiş a admis acţiunea formulată de reclamantul persoană fizică în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor – Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 cu sediul în Bucureşti, sector 1, calea Floreasca, nr. 202 A şi in consecinţă a dispus anularea deciziei nr. 435/14.11.2007, emisa de pârâtă şi a obligat-o la emiterea unei noi decizii de validare a hotărârii nr. 1989/23.01.2003 emisa de către Comisia Municipiului Bucureşti care să cuprindă majorarea sumei stabilită cu titlu de despăgubire, ca urmare a recalculării valorii bunurilor, conform expertizelor efectuate în cauză, care fac parte integrantă din prezenta sentinţă, şi a obligat pârâta la reactualizarea sumei astfel stabilită la momentul plăţii efective în termen de 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a sentinţei.

Hotărârea a fost atacată cu recurs de pârâtă şi prin decizia civilă nr. 317 din 4 martie 2008, pronunţată în dosarul nr. 9304/30/2007, Curtea de Apel Timişoara a respins recursul ca nefondat cu motivarea că obiectul litigiului îl reprezintă cererea formulată de reclamant, de obligare a pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la validarea hotărârii nr. 4/26.01.2007, emisă de Comisia Judeţeană Arad pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940.

Instanţa de fond a admis acţiunea reclamantului, reţinând că acesta a făcut dovada expirării termenului legal în care Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor avea obligaţia de a valida sau invalida hotărârea emisă de Comisia Judeţeană Timiş.

În examinarea prezentei cauze, Curtea precizează că dreptul reclamantului la despăgubirile solicitate este reglementat prin Legea nr. 9/1998, privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, astfel cum a fost republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. nr. 260 din 18/04/2007.

Conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 9/1998, „cetăţenii români prejudiciaţi în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, denumit în continuare tratat, au dreptul la compensaţiile stabilite potrivit prezentei legi, în măsura în care nu au primit anterior sau au primit numai parţial compensaţii ori despăgubiri pentru bunurile imobile – construcţii şi terenuri – pe care le aveau în proprietate în judeţele Durostor şi Caliacra, cedate Bulgariei, pentru recoltele neculese de porumb, bumbac şi floarea-soarelui, precum şi pentru plantaţii de pomi fructiferi şi/sau pepiniere de pomi fructiferi altoiţi”.

Conform art. 3 din Legea nr. 9/1998, „în cazul în care, anterior, cei îndreptăţiţi au fost despăgubiţi parţial, în bani sau în natură, pentru prejudiciile suferite în urma aplicării tratatului, aceştia au dreptul la compensaţie, proporţional, pentru prejudiciul rămas neacoperit, în limitele stabilite la art. 2”.

În privinţa procedurii de acordare a acestor despăgubiri, art. 6 alin. (1) din Legea nr. 9/1998 prevede că „în termen de 30 de zile de la publicarea prezentei legi în Monitorul Oficial al României, Partea I, se constituie, prin ordin al prefectului, în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti, câte o comisie pentru aplicarea legii, compusă din directorul general al direcţiei generale a finanţelor publice, directorul direcţiei pentru agricultură şi dezvoltare rurală, şeful direcţiei judeţene a Arhivelor Naţionale, şeful inspectoratului teritorial în construcţii, un consilier juridic desemnat de prefect şi un notar public desemnat de Ministerul Justiţiei, la propunerea Uniunii Naţionale a Notarilor Publici. Comisia va funcţiona în cadrul prefecturii”.

Conform art. 7 alin. (1) din legea citată, „comisiile judeţene şi a municipiului Bucureşti primesc, verifică şi rezolvă cererile de acordare a compensaţiilor. Hotărârile privind acordarea compensaţiilor se dau în termen de cel mult 6 luni de la primirea cererilor. Hotărârile se adoptă cu majoritatea voturilor membrilor comisiei şi se comunică comisiei centrale, spre validare, precum şi solicitantului”.

Art. 7 alin. (2) din legea citată, prevede că „în termen de 15 zile de la comunicare, solicitantul nemulţumit de hotărârea comisiei poate face contestaţie la comisia centrală”, iar conform art. 7 alin. (3) din Legea nr. 9/1998, „în termen de cel mult 60 de zile, comisia centrală va analiza contestaţiile şi va valida sau va invalida măsurile stabilite de comisiile judeţene şi a municipiului Bucureşti, admiţând sau respingând, după caz, contestaţiile ce i-au fost adresate. Hotărârea comisiei centrale se comunică solicitanţilor şi direcţiilor generale ale finanţelor publice”.

La rândul său, art. 30 din Ordonanţa de Guvern nr. 94 din 26 august 2004, privind reglementarea unor măsuri financiare, prevede că „propunerile de validare/invalidare a hotărârilor emise de comisiile judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, pentru aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 9/1998, precum şi pentru soluţionarea contestaţiilor, însoţite de avizul consultativ al Asociaţiei Române a Victimelor Represiunilor Staliniste – Secţia Cadrilater, vor fi înaintate de către şeful Cancelariei Primului-Ministru, care va dispune prin ordin comunicat solicitanţilor”.

Din textele citate mai sus, rezultă obligaţia Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor de a examina validitatea hotărârii nr. 4/26.01.2007, emisă de Comisia Judeţeană Arad pentru aplicarea Legii nr. 9/1998.

Împrejurarea că pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor nu are capacitatea administrativă de a examina aceste cereri în termenul legal nu poate fi acceptată ca o justificare a refuzului de examinare a validităţii hotărârii respective.

Date fiind aceste consideraţii, Curtea a apreciat că soluţia recurată este temeinică şi legală, recursul formulat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva sentinţei civile nr. 848/28.10.2008 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 9304/30/2007, a fost respins ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C.proc.civ.

Etichete: , ,

Competenţă materială. Imobile preluate abuziv. Plata despăgubirilor stabilite prin titlu

Tip: Decizie
Nr./Dată: 195 (03.03.2010)
Autor: Curtea de Apel Timisoara

C. proc. civ., art. 2 pct. 1 lit. b)

Legea nr. 247/2005, Titlul VII, art. 19 alin. (1)

Obligarea Statului Român la plata sumei stabilite prin dispoziţia emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor cu titlu de despăgubire cuvenită în baza Legii nr. 10/2001 excede competenţei speciale prevăzute de normele legii speciale (Legea nr. 247/2005), competent material în acest sens fiind tribunalul, având în vedere valoarea obiectului cauzei raportat la dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiile art. 19 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, deciziile adoptate de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pot fi atacate în condiţiile Legii nr. 554/2004, competenţa de soluţionare revenind secţiei de contencios administrativ a curţii de apel în raza căreia îşi are domiciliul reclamantul [art. 20 alin. (1) din titlu].

Legea stabileşte competenţa instanţei de contencios administrativ pentru situaţia în care persoana interesată contestă decizia sub aspectul emiterii titlului de despăgubire (refuzul emiterii, cuantumul despăgubirilor, persoana indicată ca beneficiar, etc.).

Decizia civilă nr. 195 din 3 martie 2010, Secţia civilă, F.Ş.

Prin încheierea nr. 28/11.01.2010 dată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 4764/30/2009, a fost declinată competenţa de soluţionare a cererii formulate de reclamanta B.E. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, în favoarea Curţii de Apel Timişoara – Secţia contencios administrativ şi fiscal.

Pentru a dispune astfel, instanţa a avut în vedere că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat ca pârâtul să fie obligat la plata sumei de 2.936.241 lei stabilită prin decizia 5061/2009 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, actualizată cu indicele inflaţiei la momentul plăţii efective.

În motivare a arătat că prin menţionata decizie i-a fost acordat în baza Legii nr. 247/2005 un titlu de despăgubire; cum Fondul Proprietatea este nefuncţional, titlul nu poate fi valorificat, motiv pentru care dreptul la respectarea bunurilor garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 i se încalcă continuu şi solicită aplicarea precedentului Viaşu contra României prin care Curtea Europeană a obligat Statul Român să plătească reclamantului o sumă egală cu despăgubirea stabilită de autorităţile interne competente.

În drept a invocat prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO şi hotărârea Viaşu contra României.

Examinând în condiţiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ. excepţia de necompetenţă materială a tribunalului invocată de pârât, instanţa a reţinut că potrivit art. 8 alin. (1) din Decizia nr. 425/2005 a Primului Ministru, prin care s-a aprobat Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor si art. 20 alin 1din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 actualizata „deciziile adoptate de Comisia centrală pot fi atacate cu contestaţie în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, în contradictoriu cu statul, reprezentat prin Comisia centrală”, iar alin. (2) dispune: „competenţa de soluţionare revine secţiei de contencios administrativ şi fiscal a curţii de apel în a cărei rază teritorială domiciliază reclamantul”.

Prin urmare, aceste dispoziţii legale stabilesc competenţa materială a curţilor de apel, secţia de contencios administrativ şi fiscal de a verifica legalitatea deciziei dată de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Raţiuni de simetrie impun cu forţa evidenţei că orice alte demersuri juridice ce-şi au sorgintea în cea din urmă procedură administrativă nejurisdicţională (respectiv aceea finalizată cu emiterea deciziei de către Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor) se circumscriu, la rândul lor, competenţei de contencios administrativ, iar nu prerogativelor jurisdicţiei conferite expres secţiei civile a tribunalului de alin 3 al art. 26 din Legea 10/2001, astfel cum tinde a acredita reclamanta.

Împotriva încheierii a declarat recurs în termen reclamanta care a criticat-o pentru nelegalitate, solicitând desfiinţarea ei şi stabilirea competenţei Tribunalului Timiş – Secţia civilă în soluţionarea cererii.

În motivare a criticat soluţia dată, invocând că în cauză nu a fost contestat cuantumul despăgubirilor şi nici prevederile interne care stabilesc modalitatea de valorificare a titlului emis de Comisie ci a fost invocată incapacitatea statului de a asigura funcţionalitatea Fondului Proprietatea, incapacitate ce o pune în imposibilitate să beneficieze de bun.

Recursul nu a fost motivat în drept, dar susţinerile reclamantei pot fi încadrate, în baza art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Legal citat, pârâtul nu a formulat întâmpinare în cauză.

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate şi în baza art. 3041 C. proc. civ., faţă de dispoziţiile art. 299 şi urm. C. proc. civ. şi de normele legale ce vor fi mai jos arătate, instanţa a reţinut următoarele:

Pe calea cererii de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea Statului Român la plata sumei stabilite prin dispoziţia emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor cu titlu de despăgubire cuvenită în baza Legii nr. 10/2001.

Potrivit dispoziţiile art. 19 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, deciziile adoptate de Comisie pot fi atacate în condiţiile Legii nr. 554/2004, competenţa de soluţionare revenind secţiei de contencios administrativ a curţii de apel în raza căreia îşi are domiciliul reclamantul [art. 20 alin. (1) din titlu]. Incidenţa dispoziţiilor Legii contenciosului administrativ în materia contestării deciziei Comisiei este prevăzută şi în Decizia nr. 425/2005 a Primului-Ministru.

Se observă, însă, că legea stabileşte competenţa instanţei de contencios administrativ pentru situaţia în care persoana interesată contestă decizia sub aspectul emiterii titlului de despăgubire (refuzul emiterii, cuantumul despăgubirilor, persoana indicată ca beneficiar, etc.).

Or, în cauza de faţă, reclamanta nu critică nici unul dintre aspectele mai sus arătate, ci solicită să fie despăgubită prin achitarea sumei stabilite în decizie şi nu prin conversia titlului în acţiuni.

Această pretenţie excede – sub aspectul calificării sale ca întemeiată sau nu – competenţei speciale prevăzute de normele legale sus-menţionate, competent material în acest sens fiind tribunalul, având în vedere valoarea obiectului cauzei raportat la dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.

Instanţa de recurs a mai reţinut că prima instanţă şi-a declinat competenţa prin încheiere şi nu prin sentinţă, conform dispoziţiilor art. 158 alin. (3) C. proc. civ., încă această împrejurare nu este de natură a influenţa hotărârea ce se va da.

Pentru aceste considerente, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1), (2), (3), (5) C. proc. civ. raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa a admis recursul declarat de reclamantă, a casat încheierea recurată şi a trimis cauza la Tribunalul Timiş pentru soluţionarea cererii de chemare în judecată.

Etichete: , ,

Suspendare executare act administrativ

Tip: Hotărâre
Nr./Dată: 3188 bis (30.10.2008)
Autor: Tribunalul Suceava – secţia comercială
Domenii asociate: suspendare a executării

Prin cererea adresata acestei instante reclamanta AF „…”, prin C.G.M. a chemat în pârâta Directia Generala a Finantelor Publice S. solicitând anularea deciziei nr. 26 din 31.03.2008 emisa de pârâta, prin care i-a fost respinsa reclamantei contestatia formulata împotriva deciziei de impunere si a raportului de inspectie fiscala nr. 8938 din 31.01.2008 ca neîntemeiat. A solicitat de asemenea suspendarea executarii silite a dispozitiei de impunere, a raportului de inspectie fiscala, a deciziei de luare masuri asiguratorii, în conformitate cu art. 15 din Legea nr. 554/2004, pâna la solutionarea definitiva si irevocabila a cauzei.

În motivarea cererilor de suspendare, reclamanta a aratat ca, desi inspectia fiscala a avut ca obiect „stabilirea venitului realizat din activitatea desfasurata în anii 2004 – 2006 si „modul de evidentiere si declarare a taxei pe valoarea adaugata pentru perioada 01.11.2004 – 30.09.2007 de la data ultimului act de control, concretizat în Procesul-verbal nr. 31870/28.07.2004”, în conditiile în care acesta din urma nu a fost desfiintat, în mod cu totul eronat s-au stabilit în sarcina reclamantei obligatii fiscale accesorii pentru perioada 01.11.2004 – 30.09.2007 în cuantum de 29188 lei, obligatie fiscala suplimentara la plata, plus majorari de întârziere din 25.01.2004 la 18.05.2007, în cuantum de 12630 si penalitati de întârziere din data de 01.02.2005 – 31.12.2005 în cuantum de 96 lei.

Cheltuielile facute de reclamanta sunt justificate cu bonuri de consum si facturi si vizeaza toata afacerea pe care o are asociatia familiala cu SC …. SRL, pe baza contractului de prestari servicii încheiat cu aceasta, cheltuielile fiind aferente veniturilor.

Astfel, organul fiscal în mod nejustificat a constatat nedeductibile cheltuielile aferente carburantilor – 2935 lei, piesele de schimb – 15335 lei, achizitionarea celui de al doilea sistem de calcul si contravaloarea evenimentului 6-8 iulie B. (cazare – transport).

A concluzionat reclamanta ca rectificarea de catre organul fiscal prin actul de control a cheltuielilor deductibile, prin neluarea lor în considerare la realizarea venitului pe anul 2004, a determinat modificarea obligatiilor fiscale, calcularea majorarilor de întârziere si penalitatilor de întârziere întrucât înregistrarea ca platitor de TVA s-a facut de catre AF …. începând cu data de 01.11.2004.

Constatarile din cap. III privind plata taxei pentru bunurile achizitionate considerate „cheltuieli nedeductibile” si TVA de rambursat urmeaza a se anula ca obligatie datorata din decizia fiscala, considerându-se ca TVA-ul calculat de contribuabil pentru asigurarea pentru sanatate, carburanti, piese de schimb, mobilier de birou, sistem de calcul, cheltuieli gospodaresti, evenimentul din 6-8 iulie 2007, au la baza documente legale, sunt justificate si sunt efectuate în interesul afacerii pe care o promoveaza AF …., prin cei doi asociati pentru realizarea veniturilor.

În mod nejustificat nu au fost luate în considerare cheltuielile în suma de 366 lei reprezentând asigurarea Interamerican, desi erau chitante fiscale si trebuiau deduse cheltuielile, pe motiv ca nu a fost prezentata polita de asigurare. De asemenea, creditul catre AMWAY, achitat prin ordin de încasare pentru suma de 4265 lei reprezinta produse cumparare pentru activitatea de promovare a afacerii, ca si seturile „Set Lux I Cook”, în suma de 1.100 lei.

Se mai arata ca deducerile personale neacordate la nivelul anilor 2004, 2005, 2006, în cuantum total de 8000 lei nu au fost luate în considerare, în conditiile în care C.G. avea si un copil minor în întretinere, astfel încât cheltuielile gospodaresti, deduse cu factura fiscala nr. 4180905/4.092005 trebuiau încadrate la deducerile personale de care beneficia C.G pentru ea si familia ei.

Reclamanta a mai precizat ca toate cheltuielile au fost efectuate cu facturi, au fost prezentate documente justificative, au fost efectuate în interesul afacerii derulate, astfel încât în mod nelegal organul fiscal, prin raportul de inspectie fiscala încheiat la 24.01.2008 a dispus a nu se lua în considerare la cheltuielile deductibile sumele mentionate, a se recalcula TVA datorat si a se dispune plata impozitului suplimentar, calculându-se majorari de întârziere si penalitati, în conditiile în care, în anul 2006, AF C. a achitat în plus fata de suma ce o datora 10.660 lei.

La cererea reclamantei, înregistrata sub nr. 9007/31.01.2008, AFP S. i-a comunicat cu adresa nr. 7939/30.01.2008 ca a efectuat, conform art. 105 din OG nr. 92/2003 compensarea sumei de 10660 lei reprezentând regularizari TVA. Mentioneaza reclamanta ca la aceasta suma ce trebuia rambursata, nu s-au calculat dobânzile conform art. 124 din Codul de procedura fiscala.

Pârâta Directia Generala a Finantelor Publice S. a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea actiunii ca nefondata.

În motivare a aratat ca cererea de suspendare a executarii deciziei de impunere nr. 8938 din 31.01.2008 emisa de AFP S. este nefondata, având în vedere neîndeplinirea conditiilor prevazute de lege, precum si faptul ca, potrivit art. 1169 Cod civil, reclamanta nu a probat ca: 1) executarea acesteia ar avea consecinte deosebit de grave asupra activitatii contribuabilului, afectându-i însasi existenta, prin punerea în imposibilitatea realizarii obiectului de activitate sau aducerea în stare de insolvabilitate (conditia pagubei iminente). În conditiile în care contestatoarea a achitat debitele stabilite prin actul administrativ atacat în proportie de 85%, nu poate fi ridicata chestiunea „pagubei iminente”; 2) exista o serie de împrejurari de natura sa creeze o îndoiala serioasa în privind legalitatii actului administrativ;

Cu privire la cererea de suspendare a Raportului de inspectie fiscala nr. 8938 din 31.01.2008, pârâta a invocat exceptia inadmisiblitatii întrucât creantele fiscale au fost stabilite în sarcina contribuabilului prin decizia de impunere nr. 8938/31.01.2008 în conformitate cu disp. art. 85 alin. 1 lit. b din OG nr. 92/2003. Ca atare, actul emis de organul fiscal care prezinta trasaturile actului administrativ fiscal raportat la dispozitiile art. 41 din OG nr. 92/2003 si art. 2 alin. 1 lit. c din Legea nr. 554/2004 îl reprezinta decizia de impunere, iar nu raportul de inspectie fiscala, care sta la baza emiterii deciziei de impunere, însa valorificarea constatarilor inspectiei fiscale în sensul stabilirii de obligatii suplimentare se realizeaza prin emiterea deciziei de impunere.

Cu privire la cererea de suspendare a executarii deciziei de luare masuri asiguratorii nr. 11.181 din 11.02.2008 emisa de AFP Suceava, care are natura unui act de executare, pârâta a invocat exceptia necompetentei materiale a Tribunalului Suceava, motivat de faptul ca în cauza competenta apartine Judecatoriei Suceava, care a pronuntat în acest sens o solutie de respingere a cererii de suspendare în cadrul dosarului nr. 01240/314/2008.

Analizând cu prioritate exceptia inadmisibilitatii cererii de suspendare a raportului de inspectie fiscala nr. 8938 din 31 ianuarie 2008, în conformitate cu dispozitiile art. 137 alin. 1 Cod procedura civila, instanta apreciaza ca aceasta este întemeiata.

Susceptibil de executare este un act administrativ fiscal, în acceptiunea art. 41 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscala. Or, raportul de inspectie fiscala nu constituie un act administrativ fiscal, raportat la aceste dispozitii, astfel încât el nu poate face obiectul executarii (ci decizia emisa în baza constatarilor cuprinse în acest raport). Ca urmare, instanta va respinge cererea de suspendare a raportului de inspectie fiscala nr. 8938 din 31 ianuarie 2008 ca inadmisibila.

În ce priveste cererea de supendare a executarii deciziei de impunere nr. 8938 din 31 ianuarie 2008, instanta retine ca din cuprinsul art. 15 al. 1 din Legea nr. 554/2004 rezulta ca odata cu introducerea actiunii având ca obiect anularea în tot sau în parte a actului administrativ, persoana vatamata poate sa ceara instantei competente sa dispuna suspendarea executarii acestuia pâna la solutionarea definitiva si irevocabila a cauzei.

Pentru a se dispune în acest sens este necesar a fi întrunite cumulativ doua cerinte. Prima dintre acestea consta în existenta unui caz bine justificat, ceea ce presupune existenta unei puternice îndoieli asupra prezumtiei de legalitate a actului administrativ contestat. A doua conditie priveste necesitatea prevenirii unei pagube iminente, în acceptiunea art. 2 al. 1 lit. s din Legea nr. 554/2004, deci a unui prejudiciu material viitor, dar previzibil cu evidenta sau, dupa caz, a perturbarii previzibile grave a functionarii unei autoritati publice ori a unui serviciu public.

În speta, instanta apreciaza ca nu rezulta din probele administrate indicii care sa justifice rasturnarea prezumtiei conform careia actul administrativ este executoriu din oficiu.

De asemenea, reclamanta nu a propus probe prin care sa dovedeasca producerea unui prejudiciu material viitor. În conditiile în care cea mai mare parte a debitului stabilit în sarcina reclamantei a fost deja achitat, nu este data iminenta producerii unui prejudiciu de ordin patrimonial.

Cum nici una din cele doua conditii prevazute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 nu se regaseste în cauza, instanta a respins cererea de supendare a executarii deciziei de impunere nr. 8938 din 31 ianuarie 2008 ca nefondata.

Referitor la capatul de cerere privind suspendarea executarii deciziei de luare masuri asiguratorii nr. 11181 din 11 februarie 2008 emisa de Administratia Finantelor Publice a municipiului S., în legatura cu care pârâta a invocat exceptia necompetentei materiale a instantei, instanta a apreciat ca se impune disjungerea sa, urmând ca exceptia sa fie solutionata în cadrul dosarului nou format.

Etichete: ,

Anulare act – contencios administrativ

Dosar nr. 3566/89/2008
TRIBUNALUL VASLUI
SECŢIA CIVILĂ
SENTINŢA CIVILĂ Nr. 110/CA
Şedinţa publică de la 13 Aprilie 2009
Instanţa constituită din:
PREŞEDINTE LAURA-MONICA BALAN
Grefier TATIANA BODESCU

S-a luat în examinare judecarea cauzei în contencios administrativ şi fiscal privind pe reclamanta cu sediul şi intervenient în nume propriu Consiliul Judeţean Vaslui, cu sediul în Vaslui, în contradictoriu cu pârâţii Autoritatea Rutieră Română – Agenţia Vaslui, cu sediul în Vaslui, str. Traian, bl. 245, sc. D, ap.3, parter, jud. Vaslui şi Autoritatea Rutieră Română – Filiala Bacău, cu sediul în Bacău, B-dul Ştefan cel Mare, bl. 27, sc. B, ap.3, judeţul Bacău, având ca obiect anulare act emis de autorităţi publice locale.

La apelul nominal făcut în şedinţa publică, s-a prezentat consilier juridic FL pentru pârâtele Autoritatea Rutieră Română – Agenţia Vaslui şi Autoritatea Rutieră Română – Filiala Bacău, cu împuternicire la dosar, lipsă fiind reclamanta SC A SA – şi intervenient în nume propriu Consiliul Judeţean Vaslui.

Procedura de citare legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează faptul că dosarul se află la al V-lea termen de judecată; reclamanta a depus prin serviciul registratură la data de 10 aprilie 2009, răspuns la excepţiile invocate; nu s-a solicitat judecata cauzei în lipsă.

S-au verificat actele şi lucrările de la dosar, după care;

Instanţa pune în discuţia părţilor excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Autoritatea Rutieră Română – Agenţia Vaslui, excepţia lipsei capacităţii procesuale de exerciţiu a pârâtei Autoritatea Rutieră Română – Agenţia Vaslui, invocate prin întâmpinare şi excepţia invocată din oficiu privind lipsa capacităţii procesuale de folosinţă a ARR- Filiala Bacău.

Reprezentata pârâţilor având cuvântul, cu privire la excepţia invocată din oficiu privind lipsa capacităţii procesuale de folosinţă a ARR- Filiala Bacău, raportat la faptul că nu există Filiala Bacău, solicită admiterea acesteia ca fiind întemeiată, întrucât aşa cum a mai arătat în completare la întâmpinare la filele 52-55 dosar, a învederat faptul că în conformitate cu prevederile HG nr. 625/1998 privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii Rutiere Române -ARR cu modificările ulterioare, doar Autoritatea Rutieră Română -ARR este instituţie publică cu personalitate juridică, fiind organismul tehnic specializat privind transportul rutier, al Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii.

Învederează faptul că Autoritatea Rutieră Română –ARR- instituţie publică centrală, are pentru îndeplinirea atribuţiilor sale în teritoriu, agenţii care nu au personalitate juridică şi pe cale de consecinţă nu pot sta în instanţă în nume propriu.

Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Autoritatea Rutieră Română – Agenţia Vaslui, de asemenea învederează faptul că în conformitate cu prevederile HG nr. 625/1998 privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii Rutiere Române -ARR cu modificările ulterioare, conform art. 7 Autoritatea Rutieră Română –ARR, reiterează practic că are în subordine agenţii care nu au personalitate juridică şi pe cale de consecinţă nu pot sta în instanţă în nume propriu, acestea fiind simple compartimente funcţionale în subordinea directorului general adjunct. Având în vedere că această calitate procesuală este o condiţie de admisibilitate a acţiunii, solicită admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Autoritatea Rutieră Română – Agenţia Vaslui, aşa cum a fost formulată.

Raportat la excepţia lipsei capacităţii procesuale de exerciţiu a pârâtei Autorităţii Rutiere Române – Agenţia Vaslui, învederează faptul că în conformitate cu dispoziţiile art. 26 lit. ,,e” din Decretul nr. 31/1954, Agenţia Vaslui nu este o instituţie de sine stătătoare neavând un patrimoniu propriu şi un scop propriu care să dea sens celorlalte două elemente constitutive ale persoanei juridice. Raportat la acestea solicită admiterea excepţiei aşa cum a fost formulată.

Instanţa cu privire la excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a ARR- Filiala Bacău, raportat la împrejurarea că nu există nici o persoană juridică înfiinţată prin lege care să fie Filiala Bacău a Autorităţii Rutiere Române –ARR şi nu există nici un compartiment administrativ care să funcţioneze ca şi filială a Autorităţii Rutiere Române –ARR în judeţul Bacău, admite excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a ARR- Filiala Bacău.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi a excepţiei lipsei capacităţii procesuale de exerciţiu a pârâtei Autoritatea Rutieră Română – Agenţia Vaslui, instanţa constată că realmente Agenţia Vaslui din cadrul Autorităţii Rutiere Române nu are personalitate juridică dar, din punctul de vedere al dreptului administrativ, relevantă este capacitatea unei structuri funcţionale de a emite acte administrative. Întrucât Agenţia Vaslui din cadrul Autorităţii Rutiere Române, are capacitatea administrativă ca şi autoritate publică de nivel judeţean în înţelesul prevederilor art. 2 alin.1 lit. ,,b” din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, de a emite acte administrative în regim de putere publică pentru satisfacere a unui interes public, instanţa respinge excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi a excepţiei lipsei capacităţii procesuale de exerciţiu a pârâtei Autoritatea Rutieră Română – Agenţia Vaslui.

Instanţa pune în discuţia părţilor excepţia lipsei procedurii prealabile.

Reprezentanta pârâtelor având cuvântul, arată că întrucât reclamanta nu a făcut dovada îndeplinirii procedurii prealabile, nu a exercitat recursul prealabil şi nu a solicitat anularea ori revocarea deciziei, solicită admiterea excepţiei şi respingerea acţiunii formulată de către reclamanta SC ,,A” SA Bârlad, ca fiind inadmisibilă. Cu cheltuieli de judecată în sumă de 1812,4 lei. Depune la dosarul prezentei cauze în xerocopii Ordin de deplasare nr. 942/12.01.2009; factura fiscală nr. 3796/21.01.2009; 2 exemplare foaie de parcurs nr. 047438/20.01.2009; Ordin de deplasare nr.67305/26.11.2008; factură fiscală nr. 4575271/08.12.2008; bilet de călătorie nr. 0014602; 2 exemplare Ordin de deplasare nr. 1791/19.01.2009; Ordin de deplasare nr. 1789/19.01.2009; în original Ordin de deplasare nr. 942/12.01.2009 şi factură fiscală nr. 4575598/26.01.2009; factura fiscală nr. 4575597/25.01.2009; Ordin de deplasare nr. 9763/06.04.2009; factura fiscală nr. 4576274/13.04.2009; în original Ordin de deplasare nr. 7364/12.03.2009 şi decontul; copie factură fiscală nr. 4576093/23.03.2009; bilet de călătorie nr. 0026861/23.03.2009; Ordin de deplasare nr. 4525/16.02.2009; factura fiscală nr. 4575846/23.02.2009 şi bilet de călătorie nr. 0022712/23.02.2009.

Instanţa, declară dezbaterile închise şi lasă cauza în pronunţare pe excepţie şi pe fond, după care s-a trecut la deliberare conform art. 256Cod procedură civilă, dându-se sentinţa de faţă .

INSTANŢA:

Asupra cererii de faţă,

Prin cererea de chemare în judecată depusă la data de 10.11.2008 şi înregistrată pe rolul Tribunalului Vaslui sub nr. 3566/89/2008, reclamanta S.C”A S.A Bârlad a solicitat chemarea în judecată a pârâtei Autoritatea Rutieră Română – Agenţia Vaslui pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea deciziei nr. 3410/ 28.10.2008 emisă de către Agenţia Vaslui din cadrul Autorităţii Rutiere Române, prin care s-a retras reclamantei licenţa de traseu pentru servicii regulate seria LT, nr. 0175308.

În motivarea acţiunii, reclamanta a învederat faptul că hotărârea atacată este nelegală deoarece este nemotivată si se întemeiază exclusiv pe adresele Consiliului Judeţean Vaslui.

În plus, învederează reclamanta, parata, la rândul său, nu si-a respectat obligaţiile care-i reveneau, respectiv nu a reparat infrastructura rutieră, care este impracticabilă.

Acţiunea reclamantei a fost legal timbrată cu suma de 4 lei taxă judiciară de timbru, conform prevederilor art. 3 lit.m din Legea nr. 146/1997 si cu 3 lei timbru judiciar.

Legal citată, prin întâmpinare, pârâta Autoritatea Rutieră Română – Agenţia Vaslui a invocat excepţiile lipsei capacităţii procesuale de exerciţiu si lipsei calităţii procesuale pasive a Agenţiei ARR Vaslui pe considerentul că Agenţia Vaslui, conform Hotărârii Guvernului nr. 625/1998 cu modificările si completările ulterioare, nu are personalitate juridică, fiind doar un compartiment funcţional în subordinea directorului general adjunct al ARR si, prin urmare, nu poate sta în judecată în nume propriu , cu atât mai mult cu cât nu are nici organe proprii de conducere.

Totodată, pârâta a invocat si excepţia lipsei procedurii prealabile raportat la împrejurarea că reclamanta, anterior formulării prezentei acţiuni, nu s-a adresat cu plângere prealabilă emitentului actului administrativ contestat prin care să solicite anularea sau revocarea actului administrativ contestat.

Pe fondul cauzei, pârâta a învederat faptul că acţiunea reclamantei este neîntemeiată raportat la împrejurarea că actul administrativ atacat , respectiv decizia prin care s-a retras licenţa de traseu pentru servicii regulate seria LT, nr. 0175308, privind traseul Vaslui – Floreşti, este legal si temeinic, fiind emis în conformitate cu prevederile art. 28 al.1 lit.c pct. i din Ordinul nr.353/2007 pentru aprobarea normelor de aplicare a Legii nr. 92/2007 a serviciilor de transport public local.

La termenul din data de 8.12.2008, la cererea pârâtei , s-a introdus în cauză, în calitate de intervenient în interes propriu , Consiliul Judeţean Vaslui.

Totodată, prin înscrisul depus la data de 26.01.2009, în termenul procedural prev. de art. 132 Cpc, reclamanta si-a completat acţiunea, solicitând chemarea în judecată si a Filialei Bacău a Autorităţii Rutiere Române. De această completare instanţa a luat act la termenul de judecată din data de 23.03.2009.

La termenul de judecată din data de 13.04.2009, după punerea în discuţia contradictorie a părţilor, instanţa a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive si lipsei capacităţii procesuale de exerciţiu a pârâtei ARR- Agenţia Vaslui deoarece, chiar dacă Agenţia Vaslui nu are personalitate juridică, din punctul de vedere al dreptului administrativ , relevantă este capacitatea unei structuri funcţionale de a emite acte administrative, iar pârâta are capacitatea de a emite acte administrative în regim de putere publică pentru satisfacerea unui interes public.

La acelaşi termen de judecată a fost admisă si excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a Filialei Bacău din cadrul ARR, excepţie invocată din oficiu pe considerentul că , în structura Autorităţii Rutiere Române nu există o Filială Bacău, fie ca persoană juridică de sine stătătoare, fie ca si compartiment administrativ de specialitate .

Totodată, la acelaşi termen de judecată s-a pus în discuţie excepţia lipsei procedurii prealabile , instanţa rămânând în pronunţare cu privire la această excepţie.

În temeiul prevederilor art. 137 din Codul de procedură civilă, instanţa va analiza excepţia lipsei procedurii prealabile a acţiunii formulate de către reclamanta S.C” A” S.A

Conform prevederilor art. 7al.1 si 7 din Legea nr. 554/2004, care reglementează recursul graţios obligatoriu, înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente, persoana căreia îi este adresat actul administrativ considerat nelegal şi care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim , trebuie să solicite autorităţii publice emitente sau autorităţii ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea în tot sau în parte, a actului. Numai după ce emitentul actului răspunde petentului sau numai după ce, în termenul legal, emitentul actului administrativ nu soluţionează plângerea, persoana vătămată se poate adresa instanţei de contencios administrativ.

În speţă , actul administrativ atacat este decizia nr. 3410/28.10.2008 prin care Autoritatea Rutieră Română- Agentia Vaslui a dispus retragerea licenţei de traseu pentru servicii regulate seria LT, nr. 0175308, privind traseul Vaslui – Floreşti .

Reclamanta , în virtutea obligaţiei care-i incumbă în temeiul prevederilor art. 12 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, nu a făcut dovada îndeplinirii procedurii prealabile. Ba mai mult, prin înscrisul depus la data de 10.04.2009 , recunoaşte că nu a parcurs o asemenea procedură.

În atare condiţii, având în vedere faptul că potrivit prevederilor art. 109 al.2 Cpc coroborate cu prevederile art. 7din Legea nr. 554/2004, procedura prealabilă administrativă este reglementată ca o condiţie de exercitare a dreptului la acţiune în contenciosul administrativ , a cărei neîndeplinire în termenele si în condiţiile prevăzute de lege atrage inadmisibilitatea acţiunii, instanţa va admite excepţia lipsei procedurii prealabile anterioarei formulării cererii de chemare în judecată şi va respinge acţiunea formulată de către reclamanta S.C „ A” S.A ca inadmisibilă.

Având în vedere că reclamanta a căzut în pretenţii, în temeiul prevederilor art. 274 Cpc, instanţa va obliga reclamanta la plata către pârâta a sumei de 1335, 40 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând cheltuielile de transport si cazare efectuate de către consilierul juridic care a reprezentat pârâta în prezentul litigiu.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

H O T Ă RĂ Ş TE :

Admite excepţia lipsei procedurii prealabile, invocată de către pârâta Autoritatea Rutieră Română – Agenţia Vaslui şi, în consecinţă,

Respinge acţiunea formulată de către reclamanta SC ,,A” S.A. Bârlad, cu sediul social în în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Rutieră Română – Agenţia Vaslui, cu sediul în Vaslui, str. Traian, bl. 245, sc. D, ap.3, parter, jud. Vaslui şi cu intervenientul în nume propriu Consiliul Judeţean Vaslui, cu sediul în Vaslui, str. Ştefan cel Mare, nr.79, jud. Vaslui, ca inadmisibilă.

Obligă reclamanta să achite pârâtei suma de 1335,40 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.

Pronunţată în şedinţă publică , azi, 13 Aprilie 2009.

Etichete: , , ,

Anulare act administrativ – TVA

Dosar nr. 3903/89/2008
TRIBUNALUL VASLUI
SECŢIA CIVILĂ
SENTINŢA CIVILĂ Nr. 313/CA
Şedinţa publică de la 14 Decembrie 2009
Instanţa constituită din:
PREŞEDINTE IOLANDA-MIHAELA PASCARU
Grefier RALUCA EHOR

Pe rol pronunţarea cu privire la cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C.A P S.R.L. cu sediul în…, în contradictoriu cu pârâta DIRECTIA GENERALA A FINANTELOR PUBLICE VASLUI-BIROUL DE CONTROL FINANCIAR VASLUI, având ca obiect anulare act administrativ.

La apelul nominal făcut în şedinţă publică la pronunţare au lipsit părţile.

Dezbaterile în prezenta cauză au avut loc în şedinţa publică din data de 07.12.2009 şi au fost consemnate în încheierea de şedinţă care face parte integrantă din prezenta sentinţă, când, din lipsă de timp pentru deliberare, a fost amânată pronunţarea pentru azi, când,

INSTANŢA

Asupra cauzei de faţă constată următoarele,

Prin cererea înregistrată sub nr. 3903/89/2008 pe rolul acestei instanţe reclamanta SC A P SRL a solicitat în contradictoriu cu pârâta DIRECŢIA GENERALĂ A FINANŢELOR PUBLICE VASLUI:

– anularea actelor administrative emise de pârâtă, respectiv raportul de inspecţie fiscală nr. 3188/15.10.2008 şi decizia de impunere nr. 777/21.10.2008 privind obligaţiile fiscale suplimentare stabilite de inspecţia fiscală;

– anularea deciziei privind soluţionarea contestaţiei formulate împotriva actelor administrative menţionate;

– suspendarea executării deciziei de impunere nr. 777/21.10.2008 şi a raportului de inspecţie fiscală nr. 3188/15.10.2008.

În motivarea acţiunii reclamanta arată că la data de 28.08.2008 a solicitat rambursarea sumei de 10.352 lei, reprezentând soldul sumei negative a TVA-ului, cu opţiune de rambursare sold la data de 31.07.2008. Urmare a acestei solicitări, pârâta a desfăşurat o inspecţie fiscală la reclamantă, în urma acestui control fiind stabilite mai multe obligaţii fiscale suplimentare în sarcina societăţii, prin raportul de inspecţie fiscală nr. 3188/15.10.2008, fiind emise şi decizia de impunere nr. 777/21.10.2008 şi procesul verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor nr. 0433073/20.10.2008. împotriva acestor acte de control reclamanta a formulat contestaţie în termen legal, contestaţie care a fost soluţionată prin decizia nr. 3357/14.11.2008, fiind respinsă. Arată reclamanta că decizia de soluţionare a contestaţiei este lovită de nulitate absolută fiind emisă cu încălcarea dispoziţiilor imperative prevăzute de art. 211 Cod procedură civilă. În mod nelegal au fost prevăzute în decizia de impunere sumele de: 1161 lei reprezentând TVA calculat la valoarea perisabilităţilor determinate în baza proceselor verbale de inventariere a stocurilor de arome expirate pentru ca nu are temei legal, întrucât se încadrează în limitele legale pentru arome şi ambalaje; 2106 lei reprezentând TVA calculat pentru datorii prescrise la diverşi furnizori, datorii care nu a fost încasată de la clienţi, aşa cum se prevede în raport; 12920 lei reprezentând TVA pentru achiziţionarea unui imobil în cuantum de 68.000 lei.

Acest imobil a fost cumpărat în cadrul procedurii execuţionale prevăzute de legea 64/1995, iar lichidatorul a refuzat în dispreţul legii să facă menţiunea taxare inversă, colectând TVA de 12920 pe care l-a virat la bugetul de stat.

Solicită suspendarea executării raportului de inspecţie fiscală şi a deciziei de impunere, invocând Recomandarea nr. R 89-8/13.09.1989 a Comitetului de miniştri din cadrul Consiliului Europei care a prevăzut că este de dorit să se asigure persoanelor o protecţie jurisdicţională provizorie

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 218 alin. 2 Cod procedură fiscală şi art. 14 alin. 1 din Legea nr. 554/2004.

În susţinerea cererii reclamanta a depus înscrisuri.

Cererea de chemare în judecată a fost legal timbrată.

Legal citată pârâta a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, având în vedere că au fost respectate prevederile legale la întocmirea raportului de inspecţie fiscală nr. 3188/15.10.2008 prin care s-au stabilit obligaţii suplimentare în sarcina societăţii reclamante cu privire la sumele de 1161 lei reprezentând TVA calculat la valoarea perisabilităţilor determinate în baza proceselor verbale de inventariere a stocurilor de arome expirate – întrucât societatea nu a avut documente care să ateste intrarea şi consumul de astfel de produse, fiind în imposibilitatea de a calcula limita legală privind perisabilităţile iar organul de control a apreciat că această operaţiune reprezintă livrare de bunuri; 2106 lei reprezentând TVA calculat pentru datorii prescrise la diverşi furnizori pentru care societatea nu deţine nici o hotărâre judecătorească, astfel că s-a apreciat că este vorba de o livrare de bunuri; 12920 lei reprezentând TVA pentru achiziţionarea unui imobil în cuantum de 68.000 lei.

TVA de 12920 lei a făcut obiectul controlului efectuat, finalizat cu raportul de inspecţie 504/20.01.2006 care nu a fost contestat.

În cauză a fost administrată proba cu expertiza tehnică contabilă si cu înscrisuri.

Analizând actele şi lucrările dosarului instanţa reţine următoarele:

Ca urmare a controlului efectuat de inspectorii fiscali din cadrul DGFP Vaslui pentru perioada 01.10.2006 – 31.07.2008 s-a întocmit raportul de inspecţie fiscală 3188/15.10.2008 în baza căruia s-a emis decizia de impunere pe numele reclamantei SC A P SRL ( fila 23) care stabileşte obligaţii fiscale suplimentare-respectiv TVA în sumă de 17632 lei şi majorări de întârziere de 5999 lei.

Reclamanta a formulat contestaţie administrativă pentru sumele de 1161 lei, 2106 lei şi 12920 lei din debitul suplimentar, contestaţie care a fost respinsă prin decizia 45/16.12.2008-fila 106 dosar.

Motivul de nelegalitate invocat de reclamantă în sensul că decizia emisă în soluţionarea contestaţiei administrative nu cuprinde calea de atac şi termenul este neîntemeiat pentru că în dispozitivul actului administrativ se prevede că decizia poate fi atacată la instanţa de contencios administrativ în termen de 6 luni de la data comunicării.

Astfel că pârâta nu a omis să cuprindă în dispozitiv menţiunile prevăzute de art. 211 din Codul de procedură fiscală şi mai mult nu i s-a creat reclamantei nici o vătămare din moment că aceasta a formulat prezenta acţiune .

Pe fondul actelor administrative contestate se reţine că reclamanta nu este de acord cu TVA-ul în sumă de 1161 lei.

Această sumă colectată aferentă perisabilităţilor în sumă de 6110 lei înregistrate în ianuarie 2007 pe cheltuieli pe baza proceselor verbale ca urmare a inventarierii stocurilor de arome expirate şi ambalaje degradate la data de 31.12. 2006 reprezintă o încălcarea a art. 128 alin 8 lit. c din Codul fiscal.

Din raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză rezultă că reclamanta a încălcat prevederile art. 7 şi 8 din HG 831/2004 în sensul că nu s-a făcut o inventariere impusă de acest act normativ iar coeficientul aplicat unei valori care nu a fost stabilită în condiţiile legii nu este justificat, astfel că nu pot fi aplicate prevederile Art. 128 alin 8 lit. e din Codul fiscal: (8) Nu constituie livrare de bunuri, în sensul alin. (1): c) perisabilităţile, în limitele prevăzute prin lege;

În concluzie în mod corect pârâta a stabilit obligaţia suplimentară de 1161 lei reprezentând TVA.

Reclamanta a contestat suma de 2106 lei TVA colectată calculată la baza de impunere 11 084 lei. Conform raportului de inspecţie fiscală rezultă că suma de 2106 reprezintă diferenţă de TVA colectată aferentă sumelor întregistrate în evidenţa contabilă a lunii 2008, sume ce reprezintă datorii prescrise la diverşi furnizori pentru care nu există hotărâri judecătoreşti, încălcându-se prevederile art.137 alin 3 pct. b din Legea 571/2003 care prevede că : Baza de impozitare nu cuprinde următoarele: b) sumele reprezentând daune-interese, stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, penalizările şi orice alte sume solicitate pentru neîndeplinirea totală sau parţială a obligaţiilor contractuale, dacă sunt percepute peste preţurile şi/sau tarifele negociate. Nu se exclud din baza de impozitare orice sume care, în fapt, reprezintă contravaloarea bunurilor livrate sau a serviciilor prestate;

Din raportul de expertiză contabilă rezultă că reclamanta a efectuat o notă contabilă 401-758 cu suma de 11084 cu explicaţia furnizori prescrişi, această sumă suplimentând conturile de venituri.

Nu este contestat faptul că reclamanta a dedus TVA aferentă datoriilor prescrise la data emiterii facturilor fiscale de catre furnizorii săi, fără însă a achita contravaloarea facturilor. Apare firesc şi legal, aşadar, ca în momentul în care valoarea facturilor a căror excutare este prescrisă este evidenţiată ca venituri, pentru această valoare să se colecteze TVA.

Aceeaşi concluzie rezultă expres din dispoziţiile articolului 137 litera b, teza ultimă din Codul fiscal.

Aşadar, instanţa reţine că în mod legal inspectorii fiscali au inclus contravaloarea bunurilor şi serviciilor din facturile neachitate şi prescrise în baza de impunere. Cu privire la cuantumul bazei de impunere, instanţa reţine că aceasta reprezintă doar contravaloarea bunurilor şi serviciilor, nu întreaga valoare a facturilor care include şi TVA, aşa cum a remarcat şi expertul contabil (fila 89) din dosar. Controlorii fiscali au inclus şi TVA în baza de impunere, calculând astfel TVA la TVA, ceea ce nu este legal.

Prin urmare, instanţa va admite în parte contestaţia cu privire la diferenţa dintre suma de 2106 lei, reţinută de inspectorii fiscali şi suma de 1770 lei, sumă pe care instanţa a reţinut-o ca datorată.

A treia suma contestată este suma de 12920 lei TVA calculată la valoarea de 68000 lei reprezentând preţul achitat de reclamantă pentru imobilul achiziţionat de la vânzătorul lichidator SC Solvens SRL prin factura 8716674/25.11.2005.

Din raportul de inspecţie fiscală rezultă că reclamanta a achitat acest TVA la data achitării preţului, către cumpărător.

Reclamanta a efectuat demersuri pentru recuperarea acestui TVA încasat nelegal pentru operaţiunea de vânzare cumpărare dar fără rezultat.

Din raportul de expertiză contabilă rezultă că operaţiunea înregistrată în factura fiscală de executare silită este supusă operaţiunii de taxare inversă, în conformitate cu prev. Art. 160 ind. 1 alin. 2 lit. c din Codul fiscal.

De acestă măsură de simplificare, respectiv taxarea inversă, sunt responsabili atat furnizorii cât şi beneficiarii. În situaţia în care furnizorul nu a făcut menţiunea taxare inversă în facturile fiscale, situaţie existentă în cauza de faţă, beneficiarul este obligat să aplice taxarea inversă, respectiv să nu facă plata taxei pe valoare adăugată către furnizor, să înscrie taxare inversă din proprie iniţiativă şi să îndeplinească obligaţiile de înregistrare în jurnalul de vânzări şi de cumpărări atât ca taxare colectată cât şi ca taxă deductibilă.

În cauză reclamanta nu s-a prevalat de aceste dispoziţii şi a achitat TVA.

Scopul legiuitorului prin dispoziţiile legale amintite anterior este ca beneficiarul să nu achite TVA chiar dacă iniţial în mod greşit a achitat această obligaţie fiscală.

Concluzia expertului este corectă în sensul că organele fiscale au sancţionat numai beneficiarul şi că aplicarea prevederilor art.160 pct. 80 alin.7 din HG. 44/2004 impune obligarea furnizorului şi a beneficiarului la rectificarea operaţiunii şi aplicarea taxării inverse cu finalitatea restituirii sumei de 12920 lei reclamantei.

În consecinţă această sumă stabilită ca TVA este nelegală întrucât reclamanta nu trebuie să achite această obligaţie fiscală, cu atât mai mult nu i se poate impune să o achite de 2 ori.

Apărarea pârâtei că această ultimă obligaţie fiscală a mai fost stabilită printr-un alt raport de inspecţie fiscală din 2006 -fila 111- în urma căruia nu s-a emis decizie de impunere şi în consecinţă reclamanata nu a avut interes să-l conteste nu poate fi reţinută din moment ce obligaţia fiscală s-a stabilit prin decizia de impunere contestată în prezent .

În consecinţă se va admite în parte prezenta acţiune şi se vor anula în parte decizia nr. 45/16.12.2008, decizia de impunere 777/21.10.2008 şi a raportului de inspecţie fiscală 3188/15.10.2008, emise de pârâta Direcţia generală a Finanţelor Publice Vaslui cu privire la următoarele sume: 12920 lei reprezentând TVA şi majorări de întârziere aferente sumei şi 336 lei reprezentând TVA calculat pentru datorii prescrise şi majorări de întârziere aferente sumei.

Se va exonera reclamanta de plata sumelor de 12920 lei şi 336 lei reprezentând TVA şi de plata majorărilor de întârziere aferente sumelor.

Întrucât se soluţionează fondul contestaţiei, capătul de cerere privind suspendarea executării actului administrativ se va respinge.

În temeiul art. 274 pârâta va fi obligată la cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂŞTE

Admite în parte acţiunea formulată de reclamanta SC A P SRL , cu sediul în … în contradictoriu cu Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vaslui.

Anulează în parte decizia nr. 45/16.12.2008, decizia de impunere 777/21.10.2008 şi a raportului de inspecţie fiscală 3188/15.10.2008, emise de pârâta Direcţia generală a Finanţelor Publice Vaslui cu privire la următoarele sume: 12920 lei reprezentând TVA şi majorări de întârziere aferente sumei şi 336 lei reprezentând TVA calculat pentru datorii prescrise şi majorări de întârziere aferente sumei.

Exonerează reclamanta de plata sumelor de 12920 lei şi 336 lei reprezentând TVA şi de plata majorărilor de întârziere aferente sumelor.

Respinge capătul de cerere privind suspendarea executării actului administrativ.

Obligă pârâta să achite reclamantei cheltuieli de judecată în cuantum de 1039,3 lei.

Cu recurs în 15 zile de la comunicare.

Pronunţată în şedinţa publică de la 14 Decembrie 2009.

Etichete: ,

Anulare hotarare consiliu local

TRIBUNALUL VASLUI
SECŢIA CIVILĂ
SENTINŢA CIVILĂ Nr. 234/CA
Şedinţa publică de la 19 Octombrie 2009
Instanţa constituită din:
PREŞEDINTE CORINA-SUZANA ARTENE
Grefier MARIANA MINCIU

S-a luat în examinare judecarea cauzei în contencios administrativ şi fiscal privind pe reclamantul B V, domiciliat în , în contradictoriu cu pârâtul CONSILIUL LOCAL AL UAT MUNTENII DE JOS, cu sediul în comuna Muntenii de Jos, judeţul Vaslui, având ca obiect anularea Hotărârii nr. 35/30.09.2008.

La apelul nominal făcut în şedinţa publică, la pronunţare, au lipsit părţile.

Procedura legal îndeplinită.

S-au verificat actele şi lucrările de la dosar, după care;

Dezbaterile şi concluziile părţilor au fost consemnate în încheierea de şedinţă din data de 12.10.2009, care face parte integrantă din prezenta sentinţă şi când, având nevoie de timp pentru deliberare, s-a amânat pronunţarea cauzei, astăzi, 19. 10.2009, dându-se sentinţa de faţă;

INSTANŢA

Asupra cauzei civile de faţă,

Cu nr. 682/89 din 18-03-2009 s-a înregistrat acţiunea formulată de reclamantul B V în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local al com. Muntenii de Jos, solicitând anularea hotărârii nr. 35/30-09-2008 privind aprobarea trecerii suprafeţei de 3244 m.p. teren din domeniul privat in domeniul public al UAT Muntenii de Jos şi luarea măsurilor pentru demolarea anexelor gospodăreşti improvizate şi neautorizate pe aceasta suprafaţă de teren.

În motivarea acţiunii, reclamantul B V arată că la data de 26 mai 2000 a încheiat un contract de concesiune înregistrat sub nr. 581, cu Primăria com. Muntenii de Jos – reprezentată la acea vreme de primar Frăţiman Georgeta – având ca obiect preluarea în concesiune a suprafeţei de 325 mp. teren. La art. 3 din contract arată că durata concesionării este de 25 ani.

Arată că la momentul adoptării hotărârii nr. 35/30 septembrie 2008, contractul său era încă în vigoare iar anterior adoptării acesteia nu a fost notificat în vreun fel că ar exista în proiect adoptarea hotărârii privind trecerii suprafeţei de 3244 mp. teren din domeniul privat în domeniul public al UAT Muntenii de Jos şi luarea măsurilor pentru demolarea anexelor gospodăreşti improvizate şi neautorizate existente pe această suprafaţa de teren. Mai mult decât atât, suprafaţa de 325 mp. teren din contractul său era cuprinsă în suprafaţa de 3244 mp. teren din hotărârea nr. 35.

Totodată, înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente, a solicitat autorităţii publice emitente, revocarea, în totalitate a hotărârii astfel pronunţate Atât procesul verbal încheiat la data de 19.02.2009 cat şi adresa nr. 56/5.03.2009 exprima refuzul autorităţilor locale de a recunoaşte valabilitatea unui contract valabil încheiat.

Prin urmare, considera reclamantul că drepturile sale au fost grav vătămate, Consiliul Local Muntenii de Jos pronunţând un act administrativ unilateral fără consultarea sa prealabilă. Reclamantul a solicitat să se constate nulitatea absolută a hotărârii astfel pronunţate.

În drept, reclamantul B V a invocat dispoziţiile art. 1, art. 7 si art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Acţiunea a fost timbrată cu taxa de timbru de 4 lei şi timbru judiciar de 0,15 lei.

În dovedirea acţiunii, reclamantul B V a folosit proba cu înscrisuri.

Pârâtul Consiliul Local al com. Muntenii de Jos a depus întâmpinare, invocând, pe cale de excepţie, lipsa plângerii prealabile. Potrivit prevederilor art. 7 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ , republicată, înainte de a se adresa instanţei persoana vătămată printr-un act administrativ, trebuie să solicite autorităţii publice emitente, în termen de 30 zile de la emitere , revocarea în tot sau în parte a actului. Reclamantul afirmă că înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ a solicitat revocarea actului însă nu face dovada că a cerut autorităţii emitente, respectiv Consiliului Local al comunei Muntenii de Jos, revocarea actului prin care i-au fost încălcate drepturi sau interese legitime.

În acest sens se invocă procesul verbal încheiat la data de 19.02. 2009 şi adresa nr. 956/05.03.2009 prin care susţine că „exprimă refuzul autorităţilor locale de a recunoaşte valabilitatea unui contract”.

Apreciaza paratul ca reclamantul face confuzie cu privire la competenţele celor două entităţi. Consiliul local este autoritate deliberativă a administraţiei publice locale, în timp ce primăria comunei este o structură funcţională care aduce la îndeplinire hotărârile consiliului local.

Când s-a adresat primăriei, reclamantul a solicitat recunoaşterea valabilităţii unui contract de concesiune , încheiat cu primăria , motivat de intenţia de reziliere pe cale amiabilă a contractului de concesiune, cât şi de formularea de către U.A.T. Muntenii de Jos a cererii de chemare în judecată pentru rezilierea respectivului contract.

Reclamantul nu motivează pentru ce doreşte să rămână în vigoare şi nu justifică un interes pentru menţinerea contractului de concesiune.

în realitate scopul urmărit de reclamant este ilicit întrucât pe terenul concesionat a improvizat ilegal mai multe anexe gospodăreşti fără autorizaţie de execuţie a lucrărilor şi fără a plăti impozitele pe respectivele construcţii, urmărind menţinerea acestei stări şi fraudarea bugetului local.

Terenul a fost concesionat pentru construcţia unui garaj şi anexe gospodăreşti. În loc de a executa construcţiile cu respectarea prevederilor legale , fără a solicita emiterea certificatului de urbanism şi a autorizaţiei de construcţie, a improvizat ilegal şi abuziv alte anexe decât cele avute în vedere la încheierea contractului, sustrăgându-se de la plata impozitelor prevăzute de legislaţia în vigoare.

De la data concesionării şi până în prezent a achitat cu titlul de redevenţă pentru concesiune teren pentru perioada 2000-2008 doar suma de 505 lei, refuzând intrarea în legalitate.

In continuare, paratul arata ca adoptarea hotărârii pentru trecerea terenului din domeniul privat în domeniul public a fost determinată de necesitatea amplasării unor investiţii de utilitate publică prin extinderea suprafeţei terenului aflat în administrarea unităţii de învăţământ şi anume: construcţia unei şcoli noi cu 12 săli de clasă şi laboratoare, investiţie în curs de finalizare; teren de sport multifuncţional Tip II, investiţie aprobată şi contract de execuţie atribuit; sală de sport , investiţie aprobată, teren predat în administrare

Companiei Naţionale de Investiţie, pentru implementarea proiectului.

S-a avut în vedere la emiterea hotărârii de către consiliul local şi faptul că terenul este ocupat de construcţii improvizate , cu aspect de ruină , insalubru, focar de infecţii, amplasat în imediata vecinătate a şcolii, blocului de locuinţe şi bisericii cât şi refuzului autorităţii sanitare de a elibera avizul pentru funcţionarea şcolii.

Cu toate că nu se impunea notificarea persoanelor care au construit ilegal pe terenul proprietatea U.A.T, totuşi, consiliul local a invitat, inclusiv pe reclamant, pentru luare la cunoştinţă de proiectele ce urmează a fi amplasate pe acest teren.

În conformitate cu prevederile contractuale, concesiunea încetează în cazul în care nu au fost respectate clauzele contractuale , nu a început execuţia lucrărilor pentru care s-a încheiat contractul în condiţiile prevăzute de legea privind autorizarea lucrărilor de construcţii. Reclamantul nu a cerut şi nu a fost autorizat pentru executarea de lucrări pe terenul concesionat.

Pârâtul Consiliul Local al com. Muntenii de Jos a folosit proba cu acte.

Din actele si lucrările dosarului, instanţa retine următoarele :

Prin hotărârea nr. 35/30-09-2008 a Consiliului Local Muntenii de Jos s-a aprobat trecerea din domeniul privat in domeniul public al UAT Muntenii de Jos a suprafeţei de teren de 3.244 m.p. situat in intravilanul satului Muntenii de Jos si luarea masurilor pentru demolarea anexelor gospodăreşti improvizate si neautorizate existente pe aceasta suprafaţa de teren.

Potrivit art. 7 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorităţii publice emitente sau autorităţii ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia.

Din conţinutul dispoziţiilor legale indicate rezulta ca anterior sesizării instanţei cu anularea hotărârii nr. 35/30-09-2008, reclamantul B V avea obligaţia exercitării recursului administrativ, ca o condiţie de admisibilitate a acţiunii.

În cuprinsul contestaţiei, reclamantul B V a precizat ca, anterior sesizării instanţei de contencios administrativ, a solicitat autorităţii emitente revocarea in totalitate a hotărârii, indicând, la termenul din 12-10-2009, adresa nr. 917/04-03-2009 ca fiind dovada îndeplinirii procedurii prealabile.

Analizând adresa nr. 917/04-03-2009 (fila 22 dosar) se constata ca reclamantul B V a solicitat respectarea valabilităţii contractului de concesiune, faptul ca nu a fost notificat anterior promulgării unui proiect de hotărâre sau a hotărârii nr. 35/30-09-2008, ca hotărârea este prematura si ca trebuia notificat anterior emiterii acesteia. In final, reclamantul B V solicita stabilirea unei întâlniri în vederea concilierii si recunoaşterii valabilităţii contractului de concesiune nr. 581/26-05-2000.

Se constata ca obiect al adresei nr. 917/04-03-2009 este contractul de concesiune nr. 581/26-05-2008 si nu hotărârea nr. 35/30-09-2008 a Consiliului Local Muntenii de Jos, invocata doar in cuprinsul cererii. Nu rezulta din adresa nr. 917/04-03-2009 ca reclamantul B V ar fi solicitat, potrivit art. 7 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, revocarea, în tot sau în parte, a actului administrativ – hotărârea nr. 35/30-09-2008 a Consiliului Local Muntenii de Jos.

In concluzie, instanţa apreciază ca adresa nr. 917/04-03-2009 nu poate fi asimilata unei proceduri prealabile in ceea ce priveşte hotărârea nr. 35/30-09-2008 a Consiliului Local Muntenii de Jos.

Reluând, instanţa apreciază că, potrivit art. 109 alin. 2 C.p.c. coroborat cu art. 7 din Legea nr. 554/2004, procedura prealabila administrativa este reglementata ca o condiţie de exercitare a dreptului la acţiune in contenciosul administrativ, a cărei neîndeplinire in termenele si condiţiile prevăzute de lege atrage inadmisibilitatea acţiunii.

În cauză, reclamantul B V nu a făcut dovada efectuării procedurii prealabile, astfel încât excepţia neîndeplinirii procedurii prealabile invocata de paratul Consiliul Local al com. Muntenii de Jos este întemeiata.

Pentru aceste motive, se va respinge ca inadmisibila acţiunea formulata de reclamantul B V in contradictoriu cu paratul Consiliul Local al com. Muntenii de Jos.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

H O T Ă R Ă Ş T E :

Admite excepţia neîndeplinirii procedurii prealabile.

Respinge ca inadmisibilă acţiunea formulată de reclamantul B V în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local al com. Muntenii de Jos.

Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.

Pronunţată în şedinţa publică din 19 Octombrie 2009.

Etichete: , ,

Anulare – contencios administrativ şi fiscal

TRIBUNALUL VASLUI
Dosar nr. 1031/89/2009
SENTINŢA CIVILĂ NR. 279/CA
Şedinţa publică de la 26 noiembrie 2009
Instanţa constituită din:
PREŞEDINTE CORINA SUZANA ARTENE
Grefier MARIANA MINCIU

Pe rol, la ordine, fiind judecarea cauzei civile în contencios administrativ şi fiscal privind pe contestatorul T C R, în contradictoriu cu intimatul CONSILIUL LOCAL AL COMUNEI ŞULETEA, având ca obiect anularea hotărârii nr. 8/01.03.2009 şi hotărârea nr. 9/01.03.2009.

La apelul nominal făcut în şedinţă publică, s-a prezentat contestatorul T C R personal, lipsă fiind intimatul Consiliul Local al Comunei Şuletea.

Procedura de citare legal îndeplinită.

S-a expus referatul cauzei de către grefier, care relevă că dezbaterile asupra fondului cauzei au avut loc în şedinţa publică din data de 23 noiembrie 2009, susţinerile părţilor fiind consemnate în încheierea de şedinţă din acea dată, care face parte integrantă din prezenta sentinţă, când având în vedere lipsa de timp pentru deliberare, s-a amânat pronunţarea cauzei, astăzi 26 noiembrie 2009, dându-se sentinţa de faţă.

INSTANŢA

Asupra cererii de faţă,

Cu nr. 1031/89 din 22-04-2009 s-a inregistrat contestatia formulata de contestatorul T C R in contradictoriu cu intimatul Consiliul Local al com. Suletea, impotriva urmatoarelor hotarari : hotararea nr. 8/01-03-2009 si hotararea nr. 9/01-03-2009, solicitand anularea acestora, repunerea partilor in situatia anterioara, obligarea intimatului la plata drepturilor banesti corespunzatoare de la data adoptarii hotararilor contestate si pana la finalizarea procesului. Contestatorul T C R a solicitat si cheltuieli de judecata.

In motivarea contestatiei, contestatorul T C R arata ca a fost ales in functia de viceprimar al com. Suletea. La data de 01-03-2009 s-a propus eliberarea lui din functia de viceprimar pentru unele critici cu privire la activitatea desfasurata. Apreciaza cele doua hotarari ca fiind nelegale, deoarece sedintele nu au fost convocate potrivit dispozitiilor legale, iar Institutia Prefectului jud. Vaslui a dispus reanalizarea celor doua hotarari.

In drept, contestatorul T C R a invocat dispozitiile Legii nr. 554/2001.

In dovedirea contestatiei, contestatorul T C R a folosit proba cu inscrisuri.

Actiunea a fost timbrata cu taxa de timbru de 30 lei si timbru judiciar de 0,30 lei.

Intimatul Consiliul Local al com. Suletea a depus intampinare, solicitand respingerea contestatiei, intrucat hotararile au fost adoptate cu respectarea dispozitiilor legale.Convocarea consiliului local a fost legal facuta, iar hotararea de a fi schimbat din functie contestatorul T C R a fost luata ca urmare a comportamentului iresponsabil, a neindeplinirii atributiilor de serviciu sau indeplinirii acestora in mod defectuos. Motivele au fost expuse pe larg intr-o expunere in fata consiliului local. Hotararea de a fi schimbat viceprimarul s-a facut la propunerea motivata a unei treimi din consilieri sau a primarului si votata de 2/3 din consiliu.

Intimatul Consiliul Local al com. Suletea a folosit proba cu inscrisuri.

Din actele si lucrarile dosarului, instanta retine urmatoarele :

Prin hotararea nr. 8/01-03-2009 emisa de intimatul Consiliul Local al com. Suletea s-a aprobat eliberarea din functia de viceprimar al com. Suletea a contestatorului T C R, avandu-se in vedere expunerea de motive a primarului in care se invoca incompetenta viceprimarului.

Ulterior, ca urmare a eliberarii din functie a contestatorului T C R se adopta hotararea nr. 9/01-03-2009, alegandu-se din randul consilierilor prezenti la sedinta numitul Necel Cristian, in calitate de viceprimar al com. Suletea.

Potrivit art. 18 alin. 4 din Legea nr. 393/2004, mandatul de viceprimar poate înceta înainte de termen în urma eliberării sau revocării acestuia din funcţie, în condiţiile Legii nr. 215/2001.

Conform art. 69 din Legea nr. 393/2004, pentru abateri grave şi repetate, săvârşite în exercitarea mandatului de viceprimar, de preşedinte sau de vicepreşedinte al consiliului judeţean, persoanelor în cauză li se pot aplica următoarele sancţiuni:

a) mustrare;

b) avertisment;

c) diminuarea indemnizaţiei cu 5 – 10% pe timp de 1 – 3 luni;

d) eliberarea din funcţie.

În cazul sancţiunii eliberarii din functie, hotărârea se adoptă cu votul secret a cel puţin două treimi din numărul consilierilor în funcţie.

Din continutul hotararii nr. 8/01-03-2009 se retine ca aceasta a fost adoptata in prezenta a 7 consilieri locali, mai putin de 2/3 din numarul total al acestora (11 potrivit Regulamentului de organizare si functionare al Consiliului Local al com. Suletea), astfel incat instanta apreciaza ca sedinta nu era legal constituita.

De asemenea, instanta retine ca, potrivit art. 69 alin. 4 din Legea nr. 393/2004, aplicarea sancţiunii eliberarii din functie poate fi făcută numai dacă se face dovada că viceprimarul a încălcat Constituţia, celelalte legi ale ţării sau a prejudiciat interesele ţării, ale unităţii administrativ-teritoriale sau ale locuitorilor din unitatea administrativ-teritorială respectivă.

In expunerea de motive privind eliberarea din functia de viceprimar se mentioneaza ca T C R nu isi indeplineste sarcinile de serviciu sau le indeplineste defectuos, acesta este incompetent si inconstient, insa aceste deficiente in activitate nu sunt sustinute si de alte probe. Ori, dispozitiile art. 69 alin. 4 din Legea nr. 393/2004 prevad ca eliberarea in functia de viceprimar este conditionata de existenta unor probe care sa sustina eventuale incalcari savarsite.

Drept urmare, instanta apreciaza ca hotararea nr. 8/01-03-2009 este nelegala, urmand ca in temeiul art. 18 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 sa anuleze in tot aceasta hotarare.

Ce efect al anularii hotararii nr. 8/01-03-2009, instanta apreciaza ca si hotararea nr. 9/01-03-2009 este lovita de nulitate, in primul rand pentru ca eliberarea din functia de viceprimar este nelegala, si al doilea rand pentru motive ce tin de adoptarea acesteia, respectiv convocarea la sedinta.

De altfel, Institutia Prefectului jud. Vaslui, procedand la verificarea legalitatii hotararilor a constatat ca acestea nu indeplinesc cerintele legale, dispunand reanalizarea hotararii nr. 8/01-03-2009 si a hotararii nr. 9/01-03-2009.

Pentru aceste motive, in temeiul art. 18 din Legea nr. 554/2004, instanta va admite contestatia formulata de contestatorul T C R in contradictoriu cu intimatul Consiliul Local al com. Suletea si va anula in tot hotararea nr. 8/01-03-2009 si hotararea nr. 9/01-03-2009 emise de Consiliul Local al com. Suletea.

Partile vor fi repuse in situatia anterioara emiterii hotararilor nr. 8/01-03-2009 si nr. 9/01-03-2009, iar intimatul Consiliul Local al com. Suletea va fi obligat sa plateasca contestatorului T C R drepturile banesti corespunzatoare functiei de viceprimar de la data de 1 martie 2009 si pana la ramanerea irevocabila a prezentei sentinte.

In temeiul art. 274 alin. 1 C.p.c., instanta va obliga intimatul sa plateasca contestatorului cheltuieli de judecata de 604,30 lei (onorariu avocat, taxa de timbru si timbru judiciar).

PENTRU ACESTE MOTIVE,

IN NUMELE LEGII,

HOTARASTE:

Admite contestatia formulata de contestatorul T C R in contradictoriu cu intimatul Consiliul Local al com. Suletea.

Anuleaza in tot hotararea nr. 8/01-03-2009 si hotararea nr. 9/01-03-2009 emise de Consiliul Local al com. Suletea.

Repune partile in situatia anterioara emiterii hotararilor nr. 8/01-03-2009 si nr. 9/01-03-2009.

Obliga intimatul Consiliul Local al com. Suletea sa plateasca contestatorului T C R drepturile banesti corespunzatoare functiei de viceprimar de la data de 1 martie 2009 si pana la ramanerea irevocabila a prezentei sentinte.

Obliga intimatul sa plateasca contestatorului cheltuieli de judecata de 604,30 lei.

Cu recurs in termen de 15 zile de la comunicare.

Pronuntata in sedinta publica din 26-11-2009.

R O M Â N I A

TRIBUNALUL VASLUI

SECŢIA CIVILĂ

Etichete: , ,

Suplimentul postului-treaptă salariu

TRIBUNALUL TULCEA
Dosar nr. 2902/88/2008
SECTIA CIVILA, COMERCIALA SI CONTENCIOS ADMINISTRATIV
Sentinţa Civilă Nr. 182
Şedinţa publică de la 6 Februarie 2009

Prin cererea adresată acestei instanţe şi înregistrată sub nr. 2902/88/2008, formulată de reclamanţii: ……., toţi prin reprezentant legal SINDICATUL …….. – LEGAL REPREZENTAT PRIN LIDER FILIALA JUDEŢEANĂ – …….. au chemat în judecată D.G.F.P. TULCEA, AGENŢIA NAŢIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ – Bucureşti şi MINISTERUL ECONOMIEI ŞI FINANŢELOR BUCUREŞTI pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Tulcea la plata sporurilor salariale cuvenite, constând în suplimentul postului în procent de 25% din salariul de bază şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare de asemenea în procent de 25% din salariul de bază, începând cu data de 22 martie 2004 şi până în prezent, actualizate cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective a acestora, precum şi efectuarea menţiunilor corespunzătoare în cărţile de muncă.

In motivare, reclamanţii arată că, la solicitarea de acordare a sporurilor arătate, pârâţii au comunicat că nu se pot plăti aceste sume pentru că nu au fost prevăzute în bugetul instituţiei, capitole cu această destinaţie, cu toate că aceste drepturi trebuiau acordate începând cu 15 noiembrie 2001, fiind introduse în Legea nr. 188/1995 prin Legea nr. 161/2003, după care prin art. 44 din O.U.G. nr. 92/2004, s-a suspendat aplicarea respectivelor dispoziţii pentru perioada 2004 – 2006.

Se mai învederează că nici executivul, şi nici legiuitorul nu putea suspenda sau abroga acest drept întrucât un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă odată câştigat nu mai poate fi anulat, iar cenzurarea legalităţii suspendării succesive a actului normativ revine instanţei, sub sancţiunea denegării de dreptate, şi nu Curţii Constituţionale.

Reclamanţii precizează, în continuare, că normele legale de suspendare contravin art. 41 şi art. 53 din Constituţie pentru că un drept nu poate fi restrâns în mod discriminatoriu şi contrar echităţii impuse de o societate democratică dar contravin şi art. 16 alin. 1 din Constituţie pentru că se creează o situaţie de discriminare faţă de celelalte categorii de persoane încadrate în muncă şi art. 15 alin. 2 deoarece aceste norme legale sunt retroactive, suspendând un drept câştigat sub imperiul Legii nr. 188/1999 în mod retroactiv, încălcându-se şi art. 1 din Protocolul adiţional la C.E.D.O., în condiţiile în care sporurile solicitate reprezintă un drept de creanţă, respectiv un bun în înţelesul protocolului.

Se subliniază, de asemenea, că s-a îndeplinit procedura prealabilă prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004 şi că suspendările succesive au întrerupt cursul prescripţiei extinctive ce şi-a reluat cursul după încetarea suspendării, invocându-se şi dispoziţiile art. 1 alin. 2 lit. i) din O.U.G. nr. 137/2000 întrucât se creează discriminare faţă de categoriile de funcţionari publici ce au câştigat aceste drepturi.

In drept, se invocă dispoziţiile Constituţia României, Legii nr.53/2003 Codul Muncii; Legii 188/1999 privind statutul funcţionarului public , rep.şi actualizată; Decretului 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă; Legii 554/2004 privind contenciosul administrativ; OUG 137/2000.

In dovedirea cererii, reclamanţii au depus la dosar, în copie, practică judiciară.

In apărare, pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a depus întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii reclamanţilor, ca nefondată.

Examinând cauza, în raport cu probele administrate, instanţa reţine că, reclamanţii sunt funcţionari publici în cadrul Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Tulcea.

Potrivit art. 31 din Legea nr. 188/1999, republicată, forma în vigoare începând cu 1 aprilie 2004, pentru activitatea desfăşurată, funcţionarii publici au dreptul la un salariu compus din salariul de bază, sporul de vechime în muncă, suplimentul postului, suplimentul corespunzător treptei de salarizare.

In perioada 2004 – 2006, dispoziţiile cuprinse la literele c) şi d) din textul legal menţionat au fost suspendate prin acte normative succesive: O.U.G. nr. 92/2004, Legea nr. 76/2005, O.U.G. nr. 2/2006 şi Legea nr. 417/2006.

Deşi este prevăzut în mod expres că în compunerea salariului funcţionarului public, pe lângă salariul de bază şi sporul de vechime, intră şi suplimentul postului, precum şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare, legiuitorul nu a stabilit şi cuantumul sporurilor în discuţie sau un minim de criterii în baza cărora să poată fi determinate, limitându-se la precizarea că suplimentul prevăzut la lit. d) din art. 31 se stabileşte în raport cu treapta de salarizare.

In aceste condiţii, este evident că stabilirea cuantumului celor două suplimente a fost lăsată de legiuitor în competenţa Administraţiei a cărei activitate fundamentală este aceea a organizării legii sau a executării în concret a legii.

In consecinţă, este atributul exclusiv al Administraţiei să execute în concret prevederile cuprinse în art. 31 din Legea nr. 188/1999 şi care beneficiază de o largă marjă de apreciere din moment ce singurul criteriu impus de legiuitor fiind cel relativ la treapta de salarizare pentru fiecare categorie de funcţionari publici.

A stabili la acest moment legalitatea sau nelegalitatea dispoziţiilor de suspendare nu este relevant în speţă pe de o parte pentru că perioada de suspendare a expirat, iar pe de altă parte, pentru că suspendarea nu a vizat decât plata acestor drepturi salariale şi nu existenţa acestora, ce nu a fost înlăturată, prevederile legale ce reglementau dreptul la cele două tipuri de sporuri producându-şi efectele şi în continuare.

Insă, în lipsa unui act infralegislativ emis sau adoptat de către Administraţie, prin care să fie stabilit cuantumul sau procentul celor două suplimente solicitate de reclamantă, instanţa nu are competenţa de a determina ea însăşi întinderea drepturilor salariale deoarece s-ar substitui Administraţiei, ipoteză în care ar încălca principiul separaţiei puterilor în stat, consacrat în art. 1 alin. 4 din Constituţia României.

Prin urmare, funcţionarii publici, înainte de a solicita plata respectivelor suplimente, ar trebui să acţioneze în sensul determinării Administraţiei să-şi îndeplinească atribuţiile de stabilire a cuantumului sau procentului sporurilor, după ce a rămas în pasivitate o atât de îndelungată perioadă de timp, profitând de faptul că s-a dispus suspendarea temporară a plăţilor acestora.

Este lipsit de eficienţă că, la acest moment, să se dispună plata celor două sporuri salariale, în mod generic, întrucât, ulterior, în condiţiile în care Administraţia persistă într-o atare atitudine de pasivitate, o hotărâre pronunţată în sensul arătat ar fi imposibil de executat, în lipsa unor minime criterii de determinare, după cum s-a arătat.

De asemenea, chiar dacă se verifică o situaţie discriminatorie în raport cu alţi funcţionari publici ce au obţinut hotărâri judecătoreşti prin care s-au admis acţiunile, o atare discriminare este doar aparentă întrucât, aşa cum s-a învederat, acele hotărâri nu pot fi puse în executare pentru că nu se poate determina modul de plată.

In măsura în care intervine Administraţia şi în îndeplinirea atribuţiilor sale, precizează modul de calcul al sporurilor respective, iar instituţia pârâtă persistă în refuzul de plată al sumelor la care reclamanta şi ceilalţi funcţionari publici au dreptul, nimic nu o împiedică pe reclamantă să promoveze o altă acţiune, fără a intra în discuţie o autoritate de lucru judecat.

Aşa fiind, având în vedere aspectele prezentate, instanţa urmează a respinge ca nefondată acţiunea promovată.

Urmează, totodată, a fi respinse excepţiile invocate de A.N.A.F. BUCUREŞTI privind lipsa calităţii procesuale pasive şi a necompetenţei materiale a Tribunalului Tulcea ca nefondate.

Etichete: , , , , , ,

Contencios administrativ – anulare dispoziţie primar

TRIBUNALUL TULCEA
Dosar nr. 2675/88/2008
SECTIA CIVILA, COMERCIALA SI CONTENCIOS ADMINISTRATIV
Sentinţa civilă Nr. 191
Şedinţa publică de la 06 Februarie 2009

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Tulcea sub nr. 2675/88/2008, reclamantul Sindicatul ………, cu sediul în oraşul ………, judeţul Tulcea, în numele membrilor de sindicat, în temeiul art.28 – 29 din legea sindicatului, a chemat în judecată PRIMĂRIA ORAŞULUI ………, judeţul Tulcea, prin primar ………, solicitând anularea dispoziţiei primarului nr. 20/30.06.2008, ca netemeinică şi nelegală, cu consecinţa obligării la plata drepturilor salariale a căror acordare a fost suspendată, sume actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii efective, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

In motivarea cererii, reclamanta a arătat că în fapt cele două părţi, Primăria Oraşului ……… prin primar, în calitate de angajator şi Sindicatul ……… al lucrătorilor din Primăria ………, au încheiat pentru anul 2008 Acordul colectiv de muncă nr.17219/21.12.2007 pentru funcţionarii publici şi Contractul colectiv de muncă nr.17218/21.12.2007.

CCM a fost înregistrat la DMPS Tulcea sub nr.172/18350/31.12.2007, fără obiecţiuni, fiind îndeplinită astfel procedura de verificare prevăzută de Legea Contractelor colective de muncă.

Fondurile băneşti necesare acordării drepturilor prevăzute de cele două convenţii au fost aprobate prin HCL nr. 9/30.01.2008 privind aprobarea bugetului local pe anul 2008 cu anexele aferent5e, respectiv anexa 1.

Cele două convenţii şi-au produs efectele până la 30.06.2008 când primarul a dispus prin dispoziţia nr. 20 suspendarea acordării drepturilor sociale „până la clarificarea cadrului legal în baza căruia pot fi acordate”, urmare Raportului de control intermediar al Direcţiei de control financiar ulterior Tulcea din 30.05.2008 care a constatat că aceste drepturi acordate în anul 2007 în cuantum bănesc reprezintă un prejudiciu adus primăriei ………, această speţă se află pe rolul Tribunalului Tulcea. Ulterior emiterii acestui act unilateral, sindicatul a solicitat primarului revocarea cu adresa nr.-28/18.09.2008 la care nu a fost primit un răspuns.

Reclamantul a arătat că în opinia lui dispoziţia este nelegală sub două aspecte: condiţiile suspendării AC/CCP şi beneficiul legal al drepturilor acordate.

Modurile şi cauzele suspendării unui CCM/AC, implicit a unor clauze ale acestor convenţii bilaterale sunt reglementate în mod expres prin texte de lege. Astfel, cu privire la CCM, Legea nr.130/1996 prevede cazul în care poate interveni suspendarea la art. 32, respectiv pe durata grevei, iar orice modificare a unor clauze se efectuează numai prin acordul părţilor, prin act adiţional, devenind aplicabile de la data înregistrării acestuia la DMPS.

În mod imperativ, art.243 al.1 din Codul muncii prevede obligativitatea părţilor în executarea CCM. Acordul colectiv de muncă se poate suspenda limitativ în două situaţii prevăzute la art.29 al.1 din HG nr. 833/2007, respectiv, în caz de forţă majoră sau prin acordul de voinţă al părţilor când intervin restricţii financiare sau modificări legislative.

Cum nici una din cauzele prevăzute în textele de lege nu este incidentă, dispoziţia primarului este lovită de nulitate.

Nici sub aspectul temeiului legal invocat (Raportul de control intermediar al Curţii de conturi) nu se poate reţine temeinicia actului de dispoziţie, deoarece CCM/AC reprezintă acordul de voinţă al celor două părţi şi este legea părţilor (art.969 Cod civil), iar odată înregistrat la DMPS – singura instituţie căreia îi incumbă obligaţia verificării în sensul conformităţii cu legea, aceste acte devin obligatorii şi îşi răsfrâng efectele asupra tuturor subiecţilor de drept, fiind opozabile şi faţă de autorităţile publice (prefect, curtea de conturi, etc.).

Reglementările interne, precum şi Convenţia OIM nr.131/1970 prevăd posibilitatea ca prin CCM să se prevadă drepturi cu caracter superior sau suplimentar celor prevăzute de normele legale sau de CCM încheiate la nivel superior, acestea din urmă neputând prevedea situaţii şi drepturi exhaustive.

Puterea de lege a Contractului colectiv de muncă se fondează prin HCL ……… nr. 9 din 30.01.2008, prin care sumele alocate pentru drepturile speciale prevăzute la art.30 din CCM şi AC pentru 2008 sunt aprobate. Hotărârea a produs efecte, nefiind atacată pentru nelegalitate de către prefectură. Prin această hotărâre cele două convenţii au căpătat un caracter normativ obligatoriu pentru primarul oraşului ………, având putere de lege pentru terţi, inclusiv orice autoritate a statului.

Temeiul acordării acestor drepturi este în conformitate cu dispoz. art.22 alin.1 lit.a şi b din HG nr.833/2007 ce prevede alocarea de fonduri destinate îmbunătăţirii condiţiilor la locul de muncă, sănătăţii şi securităţii în muncă, conform cerinţelor impuse de Codul de conduită al funcţionarului public (art.2 din Legea nr.7/2004) şi ale Legii nr.319/2006 privind sănătatea şi securitatea la locul de muncă.

Primarul, în calitate de3 executant al hotărârilor Consiliului local este ţinut să facă plata sumelor a căror acordare a suspendat-o, în temeiul HCL nr.9/30.01.2008 care a aprobat cheltuiala bugetară prevăzută la art. 30 din CCM/CA, înregistrat la DMPS.

Mai arată că HCL are valoare juridică de act normativ, ceea ce obligă la executarea acestuia. Concluzia se întemeiază pe dispoz. Legii nr.215/2001, potrivit cărora primarii sunt autorităţi executive, îndeplinind atribuţiile printre care şi cele referitoare la bugetul local, având obligaţia ducerii la îndeplinire a hotărârilor consiliului local (art.1, 63, 77). Altfel spus, primarul este organ executiv, iar consiliul local organ deliberativ.

De asemenea, potrivit Legii nr. 273/2006 privind finanţele publice, primarul în calitate de ordonator principal de credite are obligaţia de a angaja şi de a utiliza creditele bugetare numai în limita prevederilor şi destinaţiilor aprobate, pentru cheltuielile legate de activităţile instituţiilor publice respective.

În concluzie, dispoziţia primarului este lovită de nulitate atât sub aspectul nerespectării cauzelor de suspendare şi modificare a clauzelor unui CCM/AC prevăzute de Legea nr.130/1996 şi HG nr. 833/2007 ce dispun acordul de voinţă al părţilor, cât şi sub aspectul nerespectării obligativităţii de a executa hotărârile consiliului local.

Constatând că suspendarea unor clauze contractuale se datorează culpei angajatorului, se solicită instanţei anularea dispoziţiei nr. 20/30.06.2008 emisă de către primarul oraşului ………, cu consecinţa curgerii de drept a efectelor CCM/AC şi subsecvent obligarea acestuia la plata drepturilor speciale de care au fost privaţi reclamanţii.

În dovedire reclamantul a depus tabelul nominal cu membrii de sindicat, dispoziţia nr. 20/30.06.2008, contestaţii, adresa nr. 28/18.09.2008 privind solicitarea de revocare a deciziei, adresa ntr.172/18.350/31 decembrie 2007 emisă de DMPS Tulcea, CCM şi Acordul colectiv de muncă încheiat între Instituţia Primarului Oraşului ……… şi funcţionarii publici din cadrul primăriei nr.17219/21 decembrie 2007, hotărârea Consiliului Local ……… nr.9/2008, dispoziţiile de numire în funcţia publică privind pe reclamanţii – funcţionari publici.

Pârâta a depus întâmpinare, prin care a solicitat suspendarea judecăţii până la soluţionarea litigiului de acordare a drepturilor băneşti, în dosarul nr.1902/88/2008 al Tribunalului Tulcea, depunând în copie raportul de control intermediar din 30 mai 2008 al Curţii de Conturi a României – Direcţia de Control Financiar Tulcea.

La termenul din 5 decembrie 2008, reclamantul şi-a modificat cererea de chemare în judecată, înţelegând să-şi îndrepte acţiunea împotriva primarului ce reprezintă oraşul ………, în baza dispoziţiei nr.24, 63 al.1, 77 şi 132 din Legea nr.215/2001 a administraţiei publice locale.

La acelaşi termen, reclamantul a solicitat şi instanţa a încuviinţat disjungerea capătului de cerere privind plata drepturilor salariale pentru personalul contractual, cererea formulată de acesta fiind trimisă la completul specializat de litigii de muncă, spre competentă soluţionare.

La termenul din 9 ianuarie 2009, instanţa a respins cererea de suspendare a cauzei, în tem. art.244 alin.1 pct.1 Cod proc.civilă, formulată prin întâmpinare, întrucât dosarul nr.1902/88/2008 a fost soluţionat la data de 4 decembrie 2008, fiind respinsă sesizarea Curţii de conturi, ca inadmisibilă.

Analizând acţiunea, pe baza înscrisurilor şi a dispoziţiilor legale pe care se întemeiază, instanţa apreciază că aceasta este întemeiată.

Prin dispoziţia nr.20/30 iunie 2008 emisă de Primarul Oraşului ………, s-a dispus suspendarea acordării drepturilor stabilite salariaţilor din cadrul Primăriei Oraşului ………, judeţul Tulcea, în baza Acordului colectiv de muncă înregistrat sub nr.17219/21 decembrie 2007 şi a contractului colectiv de muncă nr.17218 din 21 decembrie 2007 înregistrate la Direcţia de Muncă şi Protecţie Socială Tulcea sub n r.18350/27 decembrie 2007, până la clarificarea cadrului legal în baza căruia pot fi acordate.

Aşa cum rezultă din considerentele acestei dispoziţii, luarea acestei măsuri a fost determinată de raportul de control intermediar emis de Curtea de Conturi – Camera de Conturi Tulcea, Direcţia de Control Financiar Ulterior Tulcea din 30 mai 2008, prin care s-a constatat că acordarea unor sume de bani pentru refacerea capacităţii de muncă şi pentru vestimentaţia salariaţilor, din cadrul Primăriei ……… este o măsură care excede prevederilor legale.

Reclamanta Sindicatul ………, în numele membrilor săi de sindicat a solicitat instanţei anularea dispoziţiei primarului, considerând că aceştia au fost vătămaţi în drepturile lor recunoscute de lege, prin suspendarea acordării acestora, în baza dispoz. Legii nr.554/2004 a contenciosului administrativ.

Prin urmare, instanţa este investită a se pronunţa asupra nelegalităţii dispoziţiei contestate, nelegalitate care a fost de natură să producă o vătămare a drepturilor şi intereselor reclamanţilor care au calitatea de funcţionari publici în cadrul acestei instituţii.

Astfel, se reţine că drepturile salariale cu privire la care s-a dispus măsura suspendării vizează acordarea unor sume de bani pentru refacerea capacităţii de muncă şi pentru vestimentaţie, drepturi care au fost stabilite în baza Acordului colectiv de muncă, nr.17219/21.12.2007, în ceea cei-i priveşte pe funcţionarii publici din cadrul Primăriei Oraşului ……….

Acordul colectiv de muncă menţionat a avut în vedere dispoziţiile Legii nr.88/1999 privind statutul funcţionarilor publici şi Legea nr.319/2006 privind sănătatea şi securitatea la locul de muncă, precum şi dispoziţiile HG nr.833/25.07.2007 privind normele de organizare şi funcţionare a comisiilor paritare şi încheierea acordurilor colective de muncă.

Potrivit art.22 al.1 lit.a şi b din această hotărâre, Acordul colectiv estre o convenţie încheiată în formă scrisă între autoritatea sau instituţia publică, reprezentată prin conducătorul acesteia şi funcţionarii publici din cadrul autorităţii sau instituţiei publice respective, prin sindicatele reprezentative ale acestora, în care sunt stabilite anual măsuri referitoare la constituirea şi folosirea fondurilor destinate îmbunătăţirii condiţiilor la locul de muncă, sănătatea şi securitatea în muncă precum şi alte măsuri.

Conform disp. art.29 al.1şi 2 din HG nr.833/25 07.2007 aplicarea Acordului colectiv se suspendă doar în două situaţii, limitativ prevăzute prin prevederile menţionate, respectiv în caz de forţă majoră sau prin acordul de voinţă al părţilor, dacă măsurile stabilite nu mai pot fi realizate din cauza un0or restricţii financiare sau modificări legislative cu privire la drepturile ori obligaţiile din domeniile prevăzute în acord, intervenite ulterior încheierii acestora, şi numai până la încetarea cauzelor care au determinat suspendarea.

În speţă nu este îndeplinită nici una din cele două condiţii arătate, respectiv cazul de forţă majoră sau intervenirea unui acord de voinţă între instituţia primarului oraşului ……… şi reclamanţii din cauză, datorită restricţiilor financiare sau modificărilor legislative, după încheierea acordului colectiv.

Este adevărat că prin raportul de control intermediar Camera de Conturi Tulcea prin Direcţia de Control Financiar Tulcea a constatat că instituţia primarului a acordat salariaţilor drepturi băneşti cu depăşirea cadrului legal care ar fi permis acordarea acestor drepturi speciale, însă aceasta nu reprezintă o restricţie financiară sau o modificare legislativă care să fi determinat acordul de voinţă al părţilor pentru suspendarea aplicării acordului colectiv, în sensul dispoziţiilor art.29 din HG nr.833/2007.

Prin urmare, măsura de suspendare a Acordului colectiv de muncă la nivelul Primăriei Oraşului ………, s-a făcut cu nerespectarea dispoziţiilor legale speciale în ceea ce priveşte condiţiile de suspendare stabilite în mod expres prin lege.

În ceea ce priveşte cel de al doilea capăt de cerere vizând obligarea instituţiei primarului la plata în continuare a drepturilor salariale cuvenite reclamanţilor pentru perioada anului 2008 se reţine următoarele:

Drepturile salariale stabilite prin Acordul colectiv de muncă au fost acordate în baza disp. art.22 al.1 lit.a şi b din HG nr.833/2007 care prevede alocarea de fonduri destinate îmbunătăţirii condiţiilor la locul de muncă, sănătăţii şi securităţii în muncă potrivit cerinţelor ce se regăsesc în codul de conduită a funcţionarului publică, reglementate prin art.2 din Legea nr.7/2004 şi de asemenea în dispoziţiile speciale ale Legii nr.319/14 iulie 2006, privind securitatea şi sănătatea în muncă.

Potrivit art.1 şi 3 din această lege, scopul acestei reglementări este acela de a se institui măsuri privind promovarea îmbunătăţirii securităţii şi sănătăţii în muncă a lucrătorilor şi se aplică în toate sectoarele de activitate atât publice cât şi private, angajatorilor, lucrătorilor şi reprezentanţilor lucrătorilor.

Prin disp. art.6 al.1 din lege este reglementată obligaţia angajatorului de a asigura sănătatea şi securitatea lucrătorilor în toate aspectele legate de muncă.

Acordul colectiv de muncă încheiat în baza dispoziţiilor legale mai sus menţionate este legea părţilor, în conformitate cu disp.art.969 Cod civil, potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante.

De asemenea, ulterior încheierii Acordului colectiv, Consiliul Local ……… a aprobat bugetul de venituri şi cheltuieli pe anul 2008, în care au fost incluse sumele acordate salariaţilor prin art.30 din Acordul colectiv de muncă, prin hotărârea nr.9/30.01.2008, această hotărâre nefiind atacată pe calea contenciosului administrativ, astfel încât cele două convenţii au putere de lege între părţi.

Obligaţia de plată a sumelor băneşti stabilite prin dispoziţiile din Acordul colectiv îi revine primarului, în baza dispoziţiilor art.1, 63 şi 77 din Legea nr.215/2001 a Administraţiei publice locale, potrivit cărora primarii sunt autorităţi executive, având obligaţia ducerii la îndeplinire a hotărârilor Consiliului local.

Faţă de considerentele mai sus arătate, se va admite acţiunea formulată şi se va anula dispoziţia nr.20/30 iunie 2008 emisă de Instituţia Primarului Oraşului ……… ca netemeinică şi nelegală, cu consecinţa obligării pârâtului la plata drepturilor salariale cuvenite reclamanţilor în baza Acordului colectiv de muncă nr.17219/21.12.2007, a căror acordare a fost suspendată prin dispoziţia contestată, sume ce vor fi actualizate cu rata inflaţiei la data plăţii efective.

Etichete: , , , , , ,

Descopera Primul Stagiu
Zonia.ro