404 www.juspedia.ro | Law article directory
Top

PROCEDURA PENALA

TITLU-Procedura penala

DOMENIU ASOCIAT- Plangeri prealabile

TIP DOCUMENT-sentinta penala

NUMAR DOCUMENT-1702

DATA-03.09.2007

Prin sentinta penala nr. 1702 din 03.09.2007 a Judecatoriei Braila instanta a respins ca nefondata plangerea petentului M.S. si a mentinut rezolutia de neincepere a urmaririi penale, pronuntata de catre Parchetul de pe langa Judecatoria Braila .

Pentru a pronunta aceasta hotarare instanta a retinut ca actele premergatoare in dosarul Parchetului au fost efectuate la plangerea prealabila a partii vatamate M.C.G., care a cerut descoperirea autorului distrugerilor autoturismului marca Daewoo-Tico si care, ulterior si-a retras plangerea . In aceste conditii, parchetul, in baza art. 10 lit. h C.pr.pen. a dispus neinceperea urmariri penale pentru infractiunea de distrugere prevazuta de art. 217 alin. 1 C.pen. si clasarea dosarului in ceea ce priveste tentativa la infractiunea de furt . Impotriva acestei solutii a formulat plangere tatal partii vatamate, M.S. sustinand ca el este proprietarul autoturismului si ca in momentul savarsirii faptei fiind nevoit sa plece din localitate in interes de serviciu a imputernicit-o pe fiica sa sÇ sesizeze politia, imprejurare care nu indreptatea organele de cercetare penala sa efectueze cercetari in absenta sa si chiar sa ia act de declaratia fiicei sale de renuntare la cercetari . Acesta a mai aratat totodata ca trebuia sa fie si el citat si intrebat daca isi mentine sau nu plangerea .

Instanta de fond a apreciat ca desi tatal partii vatamate putea face plangere impotriva solutiei procurorului, in temeiul art. 275 C.pr.pen., acesta trebuia totusi sa se limiteze la dovedirea interesului sau legitim vatamat . Astfel, instanta a retinut ca fiica proprietarului, folosind autoturismul capata calitatea de detentor precar, calitate ce o indreptateste sa formuleze plangere in nume propriu cu atat mai mult cu cat este majora, iar cercetarea penala s-a facut in mod legal la plangerea acesteia, fiind dealtfel persoana care a relatat organelor de politiedespre modul de savarsire a distrugerilor . Instanta a apreciat ca petentul a dovedit doar in aparenta un interes legitim in depunerea plangerii, afirmand ca societatea de asigurari l-a despagubit cu o suma de bani a carei restituire o solicita dupa ce fiica sa si-a retras plangerea .

De asemenea instanta a mai retinut ca petentul nu a dovedit ca a dat vreo imputernicire fiicei sale .

Impotriva acestei hotarari a declarat recurs petentul M.S., criticand-o pentru nelegalitate, sustinad ca prin respingerea plangerii de catre instanta de fond i s-a ingradit dreptul de a se adresa justitiei pentru protectia dreptului sau de proprietate .

Prin decizia penala nr. 471 din 16.10.2007, Tribunalul Braila a respins ca nefondat recursul declarat de catre petent si a retinut ca sentinta pronuntata de catre Judecatoria Braila este legala si temeinica . Astfel, instanta de recurs a apreciat ca din documentele depuse la dosarul de fond de catre recurent rezulta ca acesta este intr-adevar proprietarul autoturismului avariat, dar aceste probe nu inlatura sustinerea partii vatamate M.C.G. ca bunul era in folosinte ei, si prin urmare, avand posesia bunlui, aceasta avea si calitatea de a formula plangere penala pentru a conserva bunul aflat in folosinta. Instanta de control judiciar a considerat ca aceasta din urma a formulat plangerea in nume propriu si tot ea, fara a fi necesar acordul proprietarului putea retrage plangerea .

Etichete:

Procedura penală. Art.2781 alin.8 lit. c Cod procedură penală. Cercetarea judecătorească. Urmărire penală. Diferenţieri

Prin sentinţa penală nr.430/7.10.2005 a Tribunalului Brăila, pronunţată în dosarul nr.4325/2004, inculpatul P.R.I. a fost condamnat la 7 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la omor calificat ( fapta din 13/14.04.2001).

În baza art. 53 pct. 2 lit. a Cod procedură penală cu referire la art.65 Cod penal, s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art.64 lit. a şi b Cod penal pentru o perioadă de 2 ani, după executarea pedepsei principale, iar în baza art.71 Cod penal, s-a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor civile prevăzute de art.64 Cod penal.

În baza art. 14, 15, 346 Cod procedură penală, art.998 Cod Civil şi art.188 din Legea nr. 3/1978, inculpatul a fost obligat la plata către partea civilă Spitalul Clinic Judeţean nr. 1 Timişoara a sumei de 7.819.989 lei (vechi) cu titlul de cheltuieli de spitalizare acordate părţii vătămate B.O..

S-a respins ca nefondată cererea de constituire de parte civilă formulată de către partea vătămată B.O. prin care a solicitat 500.000.0000 lei (vechi) cu titlul de daune morale.

În baza art.11 pct.2 lit. a Cod procedură penală în referire la art.10 lit. a Cod procedură penală, inculpatul a fost achitat pentru săvârşirea in fracţiunii de încăierare prevăzută de art.322 alin.1 Cod penal.

În baza art.11 pct.2 lit. a Cod procedură penală în referire la art.10 lit. b Cod procedură penală au fost achitaţi inculpatul – parte vătămată B.O., precum şi inculpaţii H.G.A., R.A., P.A.C., B.M., şi B.B. pentru săvârşirea infracţiunii de încăierare prevăzute de art. 322 alin.1 Cod penal.

S-a făcut aplicarea art.189 – 191 Cod procedură penală în ce-l priveşte pe inculpatul P.R.I. şi art.192 alin.3 Cod procedură penală pentru inculpaţii R.A. şi B.M.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Brăila a reţinut următoarea stare de fapt :

În noaptea de 13/14.04.2001, inculpaţii B.O., B.B., H.G., R.A. şi B.M. au plecat spre casă de la Discoteca „M., în jurul orei 300.

Grupul de tineri era însoţit şi de martorele P.C., M.M., şi G.A.

În timp ce se deplasa şi a ajuns în apropierea Parcului „V.” din Reşiţa, şi în dreptul Magazinului „A”, grupul inculpaţilor şi al martorelor a fost ajuns din urmă de învinuiţii P.R.I. şi P.A.C. Cel din urmă a intrat în vorbă cu martora P.C. pe care a invitat-o la o cafea, invitaţie pe care martora refuzat-o.

Deoarece inculpatul P.H. a continuat să insiste ca martora P.C. să-l însoţească, grupul inculpaţilor, format din B.B., B.M., H.G.A., R.A. şi B.M., au lovit şi au fost loviţi de inculpaţii P.A.C. şi P.R.I., fără însă să se poată stabili cine pe cine a lovit.

Agresiunile reciproce s-au derulat la trecerea de pietoni aflată în dreptul Complexului Comercial „V.”, mai precis pe partea opusă acestui complex.

Constatând că sunt în inferioritate numerică, inculpaţii P.R.I. şi P.A.C. au traversat strada spre Complexul „V” revenind spre grupul advers care se deplasa spre chioşcul situat în apropierea Cinematografului „D.”. În acest timp, inculpatul P.A.C. a continuat lupta cu o parte din grupul de inculpaţi, iar inculpatul P.R.I. arunca cu pietre spre acel grup, ţintind zona picioarelor, fără să lovească pe cineva.

La un moment dat, inculpatul P.R.I. se afla la o distanţă de aproximativ 3 m de inculpatul –parte vătămată B.O. care afla în mers cu spatele spre cel dintâi. Pentru că unul dintre membri grupului a observat intenţia inculpatului P.R.I. de a arunca din nou, l-a avertizat pe inculpatul-parte vătămată B.O..

Acesta s-a întors spre inculpatul P.R.I., s-a aplecat puţin, manevre ce nu l-au apărat însă de o lovitură în zona capului, cu o bordură de beton.

După această din urmă agresiune dintre cele două grupuri, inculpaţii P.R.I. şi P.A.C. au fugit spre Complexul „V.” fiind ajunşi din urmă de inculpaţii B.M., R.A. şi H.G. În aceste împrejurări, inculpatul P.R.I. a afirmat că nu a intenţionat să-l lovească în cap pe inculpatul-parte vătămată B.O..

Din certificatul medico-legal întocmit la 25.04.2001, rezultă că partea vătămată B.O. prezenta o plagă contuză fronto-parietală stângă cu fractură cu înfundare frontală stângă, leziunea necesitând un număr de 65 zile de îngrijiri medicale.

Din acelaşi act medico-legal mai rezultă că leziunea a pus în pericol viaţa victimei prin posibile complicaţii hemoragice şi infecţioase ce putea să apară în lipsa unei intervenţii de specialitate.

În drept, s-a reţinut că fapta inculpatului P.R.I. de a o lovi pe partea vătămată B.O. în zona capului cu o bordură de beton de la o distanţă mică de aproximativ 3 m, pe stradă, întruneşte elementele constituite ale infracţiunii de tentativă la omor calificat, prevăzută de art.20 Cod penal raportat la art. 174 – 175 lit. i Cod penal.

Tribunalul nu a primit solicitarea apărării privind schimbarea încadrării juridice în infracţiunea de vătămare corporală gravă prevăzută de art.182 alin.1 Cod penal apreciind că activitatea infracţională a inculpatului întruneşte atât latura obiectivă cât şi latura subiectivă a tentativei la omor calificat.

În ce priveşte pretenţiile civile formulate de partea vătămată B.O. Tribunalul a reţinut că acesta a depus, prin avocatul ales, o declaraţie de constituire de parte civilă cu suma de 500.000.000 lei (vechi) şi penalităţi aferente, arătând că această sumă reprezintă daune morale. Cererea poartă data de 25.10.2004 şi a fost primită în şedinţă de către judecătorul care a prezidat completul de judecată la 22 aprilie 2005 (după 4 luni), fapt consemnat şi în încheierea de şedinţă din aceeaşi dată (fila 122).

Fiind întrebat în şedinţă publică de modalitatea în care a ajuns în posesia cererii, avocatul părţii vătămate a declarat că i-a fost trimisă prin poştă, însă nu poate face dovada cu plicul poştal. Conform procesului verbal întocmit de către organele de poliţie la 5.05.2005, partea vătămată nu a fost găsită la domiciliu, fiind plecată în Italia (fila 157) de mai mult timp. Pe tot parcursul procesului, acesta nu s-a întors în ţară pentru a i se lua o declaraţie scrisă în acest sens.

Faţă de interesul acordata acestui proces, tribunalul a apreciat că există suficiente dubii cu privire la cererea de constituire de parte civilă şi ca atare a respins-o ca nefondată, cu atât mai mult cu cât a fost prezent la 2 noiembrie şi 22 noiembrie, în instanţă şi nu a depus-o personal.

Referitor la comiterea de către toţi inculpaţii a infracţiunii de încăierare prevăzută de art.322 alin.1Cod penal, din situaţia de fapt reţinută, rezultă că pentru inculpatul P.R.I. nu se poate reţine această infracţiunea, deoarece nu există în concurs cu tentativă la comiterea infracţiunii de omor calificat.

Ca atare în baza art.11 pct.2 lit. a Cod procedură penală în referire la art.10 lit. a Cod procedură penală, s-a dispus achitarea sa pentru infracţiunea prevăzută de art.322 alin.1 Cod penal.

Cu privire a ceilalţi inculpaţi participanţi la conflictul care a avut loc în noaptea de 13/14.04.2001, s-a constatat că fapta acestora constituie o contravenţie, care trebuia sancţionată de organele de poliţie şi ca atare în temeiul art.11 pct.2 lit. a Cod procedură penală în referire la art.10 lit. b Cod procedură penală, s-a dispus achitarea acestora. La aplicarea acestei soluţii, s-a mai avut în vedere faptul că actul de sesizare al instanţei îl constituie plângerea persoanei, potrivit dispoziţiilor art.2781 alin. 9 Cod procedură penală şi ca atare, prin admiterea plângerii în baza art.2781 lit. c Cod procedură penală, toţi făptuitorii-învinuiţi sau inculpaţi, au calitatea de inculpaţi.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel partea civilă B.O. şi inculpatul P.R.I. criticând soluţia primei instanţe pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia penală nr.37/A/13.02.2006 a Curţii de Apel Galaţi, s-au respins ca nefondate apelurile declarate de inculpat şi de partea civilă.

Împotriva acestei decizii penale a declarat recurs inculpatul P.R.I. solicitând, prin apărătorul ales, trimiterea cauzei spore rejudecare la Curtea de Apel Galaţi pentru a se stabili încadrarea juridică a faptei reţinute în sarcina sa.

Prin decizia penală nr.6916/27.11.2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a admis recursul declarat de inculpat, s-a casat în parte decizia penală nr.37/A/13.02.2006 a Curţii de Apel Galaţi şi s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă pentru rejudecarea apelului declarat de inculpat.

Restul dispoziţiilor deciziei recurate au fost menţinute.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut următoarele :

„Participarea părţilor la judecata în primă instanţă sau în apel constituie un drept procesual derivat direct din dreptul la apărare şi este garantată, printre altele şi de principiul contradictorialităţii şedinţei de judecată. Drept urmare, atunci când nu s-au respectat dispoziţiile legale privind asigurarea participării părţilor la judecată, intervine o nulitate relativă ce impune casarea hotărârii recurate”.

Aşa cum rezultă din încheierea din 6 februarie 2006, dezbaterile judiciare în prezenta cauză, la Curtea de Apel Galaţi, au avut loc în lipsa inculpatului P.R.I., care nu a fost legal citat.

Astfel, cu toate că din Adresa nr.1954680 din 16 septembrie 2004 emisă de Ministerul Administraţiei şi Internelor – serviciul de Evidenţă Informatizată a Persoanei al judeţului Caraş-Severin, aflată la fila 25 a dosarului nr.4325/2004 a Tribunalului Brăila, rezultă că numele corect al inculpatului este P.R.I., pentru termenul din 6 februarie 2006, inculpatul fiind citat cu numele de P.

De asemenea, menţiunile din citaţiile privind calitatea în care este citat sunt eronate, la rubrica respectivă figurând „apelant-făptuitor” în loc de apelant-inculpat.

Pentru aceste considerente în temeiul art.38515 alin.1 pct.2 lit. c Cod procedură penală, decizia penală nr.37/A/13.02.2006 a Curţii de Apel Galaţi a fost casată în parte, cauza fiind trimisă aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea apelului declarat de inculpatul P.R.I..

În rejudecare, cauza a fost înregistrată sub nr. 833/RJ/44/2007.

Atât în motivele scrise de apel cât şi în notele de concluzii, inculpatul a solicitat în principal admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei penale nr.430/7.10.2005 a Tribunalului Brăila şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceiaşi instanţă.

S-a susţinut că prin interpretarea greşită a probatoriului administrat, instanţa de fond a stabilit o situaţie de fapt „incorectă” fapt ce a condus la concluzii greşite atât asupra „actelor materiale executate, cât şi a poziţiei subiective a inculpatului”, aducându-se următoarele argumente :

– nu inculpatul a fost acela care a declanşat conflictul ci P.A.C..

– exactitatea datelor din actele medicale (certificatul medico-legal, raportul de expertiză medico-legală şi suplimentul la expertiză) este îndoielnică atât timp cât nu au fost întocmite imediat după producerea incidentului, neprecizând nimic despre evoluţia ulterioară a stării de sănătate a părţii vătămate care s-a sustras examinării medico-legale, acesta părăsind ţara în anul 2001, căsătorindu-se, muncind în străinătate, astfel încât nu se poate susţine că ar prezenta o infirmitate fizică permanentă.

– depoziţiile părţilor şi ale martorilor nu sunt constante, caz în care dubiu profită inculpatului atât cu privire la stabilirea situaţiei de fapt cât şi la exteriorizarea comportamentului volitiv şi intelectiv al acestuia, inculpatul neacţionând cu intenţia de a ucide, doar întâmplarea făcând ca partea vătămată, în mişcare fiind şi atenţionată de prieteni, să se întoarcă şi să se aplece astfel că piatra l-a lovit în zona capului. Or, modul în care acţionase anterior, prin aruncarea pietrelor spre picioarele grupului de tineri, fără a urmări o persoană anume, sau o zonă vitală a corpului duce la concluzia că inculpatul nu a avut intenţia de a ucide.

– că dacă ar fi manifestat rol activ, instanţa ar fi constatat modul defectuos în care s-a efectuat urmărirea penală, faptul că nu s-a întocmit un proces verbal de cercetare la faţa locului, că filele dosarului nu sunt în ordine cronologică nerespectând parcursul procedural, că numerotarea nu este cursivă şi unitară. Totodată, o reconstituire a faptelor ar fi stabilit poziţia şi contribuţia fiecărei părţi la săvârşirea faptelor.

– că achitarea celorlalţi inculpaţi sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 322 alin.1 Cod penal este inechitabilă, criteriile avute în vedere pentru aceştia fiind valabile în egală măsură şi pentru inculpatul P.R.I..

– că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra actelor în circumstanţiere aduse în favoarea inculpatului – certificatele medico-legale prin care se face dovada că inculpatul nu a fost indiferent faţă de fapta săvârşită, că a suferit o depresie severă cu urmări şi reveniri la starea de criză, făcând astfel dovada că a fost marcat de faptă şi că o regretă.

În subsidiar, s-a solicitat admiterea apelului, reţinerea cauzei spre soluţionare şi pe fond, respingerea plângerii formulate de partea vătămată B.O. ca netemeinică „şi nelegală” cu menţinerea ordonanţei nr.14/23.09.2003 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Caraş Severin pentru următoarele motive :

– soluţia primei instanţe este nelegală întrucât după ce a reţinut cauza spre soluţionare nu a pus în mişcare acţiunea penală.

– s-au încălcat dispoziţiile art.2781 pct.8 lit. c Cod procedură penală şi ale art.48 alin.1 lit. a Cod procedură penală, întrucât instanţa, după ce a desfiinţat ordonanţa atacată, a rămas în aceeaşi compunere şi la judecarea cauzei în fond.

– nepunând în discuţia părţilor schimbarea încadrării juridice, raportat la conţinutul dispozitivului ordonanţei atacate potrivit căruia în sarcina lui P.R.I. s-a reţinut săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 322 alin.2 Cod penal şi art.182 alin.2 Cod penal, s-au încălcat dispoziţiile art.334 Cod procedură penală, diminuându-se astfel dreptul la apărare al celui judecat.

Prin concluziile puse în cadrul dezbaterilor, atât avocatul inculpatului cât şi procurorul de şedinţă au solicitat admiterea apelului invocând motivele arătate pe larg în practicaua prezentei decizii.

Curtea verificând legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate în raport de motivele invocate cât şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, conform dispoziţiilor art. 371 alin. 2 Cod procedură penală, constată că apelul este fondat, dar pentru motivele ce vor fi arătate în continuare :

Prin ordonanţa nr.1352/P/2001 din 19.07.2001 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Reşiţa (fila 9 din dosar nr.252/P/2001 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Caraş-Severin) s-a dispus declinarea cauzei în favoarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Caraş-Severin pentru a se pronunţa sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 20 Cod penal raportat la art.174 Cod penal de către învinuitul P.R.I..

Pentru a dispune astfel, procurorul a constatat următoarele :

Prin procesul verbal din 30.04.2001, s-a început urmărirea penală faţă de P.R.I. pentru comiterea infracţiunii prev. de art.182 alin.1 Cod penal.

În urma cercetărilor, s-a constatat că în data de 14.04.2001, în jurul orei 300, a existat o altercaţie fizică între două grupuri de persoane soldate cu lovituri reciproce. Astfel, primul grup era format din învinuiţii B.B., B.O., B.M., R.A., H.G.A., iar al doilea grup era format din P.R.I. şi P.I.C.

Ca urmare a faptului că toţi cei menţionaţi şi-au aplicat lovituri reciproce, fără a se putea face o delimitare a acţiunilor agresive ale fiecărui participant, organele de poliţie, considerând că fapta constituie infracţiunea de încăierare, prev. de art.322 Cod penal, a dispus începerea urmăririi penale faţă de participanţi sub acest aspect.

După consumarea acestei fapte, învinuitul P.R.I. a aruncat o bordură de beton spre capul învinuitului B.O. Lovitura nu a fost deviată, astfel că partea vătămată B.O. a fost lovit frontal, în urma loviturii necesitând spre vindecare un număr de 65 zile îngrijiri medicale ( fila 9 dosar). Din analiza certificatului medico-legal nr.C-314/25.04.2001, s-a reţinut că acesta a fost internat în perioada 14-23.04.2001 cu diagnosticul plagă cranio-cerebrală (fractură cu înfundarea cu eschile osoase), leziunile suferite determinând infirmitate fizică permanentă.

În raport de zona corporală (vitală) afectată, de mijlocul contondent folosit şi de intensitatea loviturii aplicate, s-a apreciat că în cauză se impune efectuarea de cercetări faţă de învinuitul P.R.I. pentru comiterea infracţiunii prev. şi ped. de art.20 raportat la art.174 Cod penal.

Prin ordonanţa nr.252/P/2001 din data de 14.12.2001 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Caraş-Severin, s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de P.R.I. pentru comiterea infracţiunii prev. de art. 20 Cod penal raportat la art.174 Cod penal.

Totodată, s-a dispus trimiterea cauzei la Parchetul de pe lângă Judecătoria Reşiţa pentru supravegherea urmăririi penale faţă de P.R.I. sub aspectul săvârşirii infracţiunii prev. de art. 322 alin.2 Cod penal, iar faţă de învinuiţii P.A.C., B.O., B.B, R.A., H.G.A. şi B.M., sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzută de art.322 alin.1 Cod penal, reţinând aceeaşi stare de fapt cu excepţia momentului aruncării corpului vulnerant care, potrivit procurorului criminalist a avut loc anterior încheierii agresiunii reciproce dintre cele două grupuri de tineri.

Ordonanţa nr.252/P/2001 din 14.12.2001 a fost confirmată prin Rezoluţia nr.95/II/2/2002 din 24.01.2002 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Caraş-Severin urmare respingerii plângerii formulate în condiţiile art.278 Cod procedură penală de către partea vătămată B.O..

Prin sentinţa penală nr.123/10.06.2002 a Tribunalului Caraş-Severin, definitivă prin decizia penală nr.1788/8.04.2003 a Curţii Supreme de Justiţie, s-a admis plângerea petentului B.O. împotriva ordonanţei nr.252/P/2001 din 14.12.2001 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Caraş-Severin, s-a infirmat ordonanţa şi s-a dispus trimiterea dosarului la Parchetului de pe lângă Tribunalul Caraş-Severin pentru efectuarea urmăririi penale sub aspectul săvârşirii infracţiunii de tentativă la omor prevăzută de art. 20 Cod penal raportat la art. 174 Cod penal de către învinuitul P.R.I..

Deşi procurorul era obligat să se conformeze celor dispuse de instanţă, prin ordonanţa din 23.09.2003, dată în dosarul nr.252/P/2001 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Caraş-Severin, s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de P.R.I. pentru infracţiunea prevăzută de art.20 Cod penal raportat la art.174 – 175 lit. i Cod penal.

Totodată, s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei la Parchetul de pe lângă Judecătoria Reşiţa în vederea supravegherii urmăririi penale faţă de P.R.I. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 322 alin. 2 Cod penal şi art. 182 alin. 2 Cod penal, iar faţă de ceilalţi învinuiţi pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art.322 alin.1 Cod penal.

Reţinând aceeaşi stare de fapt cu aceea avută în vedere la pronunţarea ordonanţei din 14.12.2001, acelaşi procuror criminalist a constatat că „între învinuiţi a existat o încăierare, agresiunea exercitată de către P.R.I. delimitându-se prin faptul că a aruncat cu piatra spre învinuitul-victimă B.O. cauzându-i o vătămare corporală gravă. Lipsa intenţiei de a ucide a învinuitului P.R.I. rezultă din împrejurările faptei şi anume faptul că a aruncat anterior cu două pietre spre grupul de persoane din care a făcut parte şi victima, fără a viza vreo zonă vitală şi fără a urmări numai lovirea victimei.

În momentul aruncării celei de a treia pietre, învinuitul B.O. s-a aflat în mişcare, mergând înainte, astfel că în cazul în care nu s-ar fi oprit şi întors, piatra aruncată de la aproximativ 3 m. nu l-ar fi lovit în zona capului, ci la spate sau mai jos. De aici rezultă faptul că învinuitul P.R.I. nu a vizat lovirea cu piatra a unei zone vitale şi astfel să aibă intenţia de a ucide, ci doar vătămarea corporală, neurmărind şi neacceptând producerea rezultatului traumatic care a avut loc”.

Plângerea părţii vătămate B.O., formulată împotriva acestei ordonanţe, a fost respinsă prin rezoluţia prim procurorului Parchetului de pe lângă Tribunalul Caraş-Severin.

Prin Încheierea din 31.05.2004, dată de Tribunalul Caraş-Severin în dosarul nr.1864/P/2004, s-a admis plângerea petentului B.O. împotriva ordonanţei nr.252/P/2001 din 23.09.2003 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Caraş-Severin s-a desfiinţat ordonanţa atacată şi s-a reţinut cauza spre judecare, judecătorul considerând că sunt suficiente probe pentru a putea analiza pe fond dacă există sau nu fapta imputată învinuitului P.R.I., precum şi faptele celorlalţi învinuiţi şi dacă există sau nu vinovăţia acestora.

Nu pot fi primite criticile apărării invocate pe cale de excepţie întrucât specificul procedurii instituite prin dispoziţiile art.2781 Cod procedură penală vizează chiar actele procurorului de netrimitere în judecată, judecătorul neavând cum să se substituie procurorului.

Prin urmare, astfel cum de altfel a statuat cu valoare de principiu Curtea Constituţională (decizia nr.172/22.03.2005, nr.73/8.02.2005, nr.864/9.10.2007, nr.985/6.11.2007, nr.77/5.02.2008), judecarea cauzei de către instanţă după desfiinţarea rezoluţiei sau ordonanţei de netrimitere în judecată implică participarea procurorului la judecarea cauzei în calitate de titular al acţiunii publice şi exercitarea tuturor atribuţiilor decurgând din această calitate, judecătorul atât în soluţionarea plângerii cât şi în judecarea în fond a cauzei neîndeplinind acte de urmărire penală specifice procurorului.

Aşadar, nu se poate pretinde că soluţia Tribunalului Caraş-Severin ar fi nelegală motivat de faptul că judecătorul nu ar fi pus în mişcare acţiunea penală şi că nu ar fi pus în discuţie schimbarea încadrării juridice dată faptelor de către procuror prin ordonanţa atacată, atât timp cât, pe de o parte procedura instituită de disp.art.2781 alin.8 lit. c Cod procedură penală impune ca acţiunea penală să fie exercitată tot de către procuror, iar pe de altă parte că în cauză nu erau incidente dispoziţiile art.334 Cod procedură penală, actul de sesizare al instanţei fiind plângerea persoanei vătămate şi nu rechizitoriul, instanţa constatând, contrar celor reţinute prin ordonanţa desfiinţată, că din datele existente în cauză la acel moment rezultă presupunerea rezonabilă că învinuitul a săvârşit infracţiunea de tentativă la omor calificat.

Nici cazul de incompatibilitate invocat de apărare nu subzistă având în vedere că o altă instanţă egală în grad, şi un alt judecător a judecat cauza în fond, urmare strămutării judecării cauzei dispusă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Încheierea nr.4805/27.09.2004 (dosar nr.4269/2004).

Este adevărat că procedura instituită de art.2781 Cod procedură penală se referă doar la soluţiile de netrimitere în judecată şi că deci, conform susţinerilor reprezentantului parchetului, instanţa trebuia să se raporteze doar la acest prim punct al ordonanţei atacate.

Dar, având în vedere că soluţia de declinare cuprinsă la punctul următor al dispozitivului ordonanţei în discuţie privea şi pe inculpatul P.R.I., pentru care, în situaţia în care ordonanţa ar fi fost desfiinţată în parte, s-ar fi exercitat concomitent cu judecarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la omor şi urmărirea penală sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art.322 alin.2 Cod penal şi art.182 alin.2 Cod penal şi eventual trimiterea în judecată pentru aceste fapte, că existenţa concursului de infracţiuni între încăierare şi vătămare corporală gravă, omor sau tentativă la omor conform doctrinei şi jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nu este posibilă decât în situaţia când în cursul unei încăierări unul dintre participanţi ar lovi mai multe persoane, din care unora le-ar cauza leziuni sau vătămări ale integrităţii corporale ce caracterizează infracţiunile prevăzute de art.180 Cod penal şi art.181 Cod penal, iar altora vătămări grave sau moartea, ceea ce nu s-a demonstrat în cauza de faţă, Curtea constată că susţinerile procurorului de şedinţă privind acest aspect nu pot fi primite fiind lipsite de finalitate şi total nefavorabile inculpatului P.R.I..

Curtea constată că prima instanţă a stabilit o corectă stare de fapt şi a dat infracţiunii comise de inculpatul P.R.I. o încadrare juridică corespunzătoare.

Astfel, cu probatoriul administrat în cauză, respectiv declaraţiile inculpatului –parte vătămată B.O., ale inculpaţilor P.A.C., R.A. , H.G.A. B.B., B,M. şi P.R.I. declaraţiile martorilor P.C., G.A., M.M., s-a făcut dovada că în dimineaţa zilei de 14.04.2001 în jurul orelor 3, în apropierea Complexului Comercial „V.” din municipiul R., între inculpaţii B.O., B.B., B.M., H.G.A., R.A., pe de o parte, şi inculpaţii P.A.C. şi P.R.I., pe de altă parte, a avut loc o altercaţie cauzată de conduita necorespunzătoare a celor din urmă inculpaţi care au acostat pe rând pe martorele M.M.L. şi apoi pe P.C. (care împreună cu martora G.A. făceau parte din grupul primilor 5 inculpaţi) cerându-le să-i însoţească la o cafea ori suc.

Cum tinerele au refuzat, solicitând să fie lăsate în pace, în apărarea lor a intervenit inculpatul B.B. care a fost lovit de către inculpatul P.A.C., acesta din urmă fiind agresat de B.O., cei şapte tineri înjurând-se, trăgându-se de haine, trântindu-se la pământ şi lovindu-se reciproc fără să se poată stabili concret activitatea fiecăruia.

Este de precizat că iniţial la altercaţie au participat B.O., B.B. şi B.M., pe de o parte, şi P.R.I. şi P.A.C., pe de altă parte, acesta din urmă fiind în avansată stare de ebrietate.

În sprijinul primului grup, au intervenit inculpaţii H.G.A. şi R.A., împrejurare în care P.R.I. s-a retras.

Observând însă că prietenul său, trântit la pământ era agresat de celălalt grup, a traversat strada de unde a început că arunce cu pietre înspre ceilalţi tineri, fără să lovească vreunul dintre ei.

Grupul fraţilor B. l-au abandonat pe P.A.C. şi apreciind că altercaţia s-a consumat, s-au deplasat către o hamburgherie intenţionând să-şi cumpere ceva de mâncare.

În aceste împrejurări, inculpatul P.R.I., aflat la o distanţă de aproximativ 3 m în spatele grupului, a aruncat cu o bucată de bordură din beton, de dimensiuni apreciabile, lovindu-l pe partea vătămată B.O. în zona capului. Acesta, deşi avertizat asupra traiectoriei bucăţii de bordură (aruncată cu ambele mâini de către inculpatul P.R.I.) nu a avut timp decât să se întoarcă şi să se aplece puţin, fără să fie în măsură să evite impactul cu obiectul vulnerant.

Partea vătămată B.O. a fost transportată la Spitalul Judeţean. Constatându-se starea critică a părţii vătămate, s-a dispus trimiterea acesteia la Spitalul Clinic Judeţean undea fost internată în perioada 14.04.2001 – 23.04.2001, cu diagnosticul „plagă contuză fronto-parietală stg., fractură înfundare frontal stg. CT cerebral evidenţiază fractură cu înfundare cu eschile osoase intracerebrale F strg., leziuni contuzive minime cerebrale”, conform foii de observaţie nr.12272 întocmită de Clinica de neurochirurgie a Spitalului Judeţean.

Cu actele medico-legale (certificatul medico-legal nr.C-314/25.04.2001, Raportul de expertiză medico-legală nr.338/23.02.2005 şi suplimentul la acest raport (filele 84,89 şi 114 din dosarul de fond) s-a făcut dovada că partea vătămată a prezentat leziuni traumatice care pot data din data de 14.04.2001 şi pot fi consecinţa lovirii directe cu un corp contondent (dur), leziunile necesitând 65 zile îngrijiri medicale şi punând în primejdie viaţa victimei prin complicaţiile hemoragice şi infecţioase care puteau să apară în lipsa intervenţiei medico-chirurgicale, aceasta rămânând cu o infirmitate fizică permanentă.

Totodată, s-a apreciat că între leziunile cranio-duro-cerebrale suferite de partea vătămată şi fapta de lovire din data de 14.04.2001 se poate stabili o legătură de cauzalitate.

În mod corect, prima instanţă a stabilit că fapta inculpatului P.R.I., astfel cum a fost reţinută, întruneşte elementele constitutive ale tentativei la infracţiunea de omor calificat prevăzută de art.20 Cod penal raportat la art.174 – 175 alin.1 lit. i Cod penal, texte de lege enunţate în şedinţă publică şi în baza cărora s-a dispus condamnarea.

În mod corect, prima instanţă nu a primit solicitarea apărării privind schimbarea încadrării juridice din tentativă de omor calificat în modalitatea mai sus reţinută, în infracţiunea de vătămare corporală gravă prevăzută de art.182 alin.2 Cod penal, întrucât relevante pentru caracterizarea juridică a faptei cu tentativă la omor calificat sunt împrejurările în care a fost comisă (după consumarea altercaţiei când partea vătămată împreună cu restul grupului său se deplasa spre hamburgherie, cu spatele la inculpat, astfel că acţiunea violentă nu-şi găseşte explicaţia decât în dorinţa de răzbunare a inculpatului), natura obiectului contondent (bucata de bordură de dimensiuni şi greutate apreciabile, inculpatul aruncând-o cu ambele mâini de la mică distanţă, aproximativ 3 m), zona vitală spre care a fost îndreptată lovitura (frontoparietal stânga, situaţie în care s-a produs înfundarea unei porţiuni din cutia craniană, constatându-se lipsa de substanţă osoasă), leziunile produse punând în primejdie viaţa victimei).

Inculpatul, deşi nu a urmărit uciderea părţii vătămate, a prevăzut posibilul rezultat letal al actelor sale şi a acceptat producerea acestui rezultat, fapta constituind deci tentativă la omor calificat sub forma intenţie indirecte.

Pentru aceleaşi considerente nu poate fi primită solicitarea apărării, făcută în apel, privind schimbarea încadrării juridice a faptei în infracţiunea de lovire sau încăierare.

Curtea va primi însă, ca întemeiată, solicitarea apărării privind aplicarea dispoziţiilor art.11 pct.2 lit. a Cod procedură penală raportat la art.10 alin.1 lit. b Cod procedură penală şi în ce îl priveşte pe inculpatul P.R.I. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 322 alin.1Cod penal.

Curtea constată că astfel, cum s-a desfăşurat activitatea infracţională a celor două grupuri de tineri consumată la momentul în care primul grup abandonându-l pe inculpatul P.A.C., s-a îndreptat către hamburgherie, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de încăierare prevăzută de art.322 alin.1 Cod penal.

Dar, având în vedere că Parchetul nu a declarat apel împotriva soluţiei, limitele casării, precum şi împrejurarea că în propria cale de atac, conform dispoziţiilor art. 372 alin.1 Cod penal, nu se poate crea o situaţie mai grea pentru cel care a declarat apel, apreciază că pentru egalitate de tratament se impune ca inculpatul P.R.I. să fie achitat pentru aceleaşi considerente ca şi ceilalţi inculpaţi, argumentele primei instanţe privind inexistenţa faptei neavând vreun suport probatoriu.

Faptul că au trecut aproape 7 ani de la data săvârşirii faptei nu este de natură să diminueze răspunderea penală a inculpatului care s-a sustras cercetării judecătoreşti, preferând să corespondeze cu instanţa în loc să se prezinte la fiecare termen acordat să-şi exprime direct punctul de vedere, să-şi facă apărări, să-şi manifeste regretul pentru fapta comisă şi să dovedească că a conştientizat repercusiunile faptei sale.

Or, punând la îndoială concluziile actelor medico-legale, deşi conţinutul lor nu a fost contestat cu argumente plauzibile la momentul efectuării, inculpatul nu face decât să confirme odată în plus că nu regretă şi nu conştientizează urmările activităţii infracţionale desfăşurată asupra părţii vătămate.

De asemenea, este de subliniat conduita adoptată de inculpat imediat după lovirea părţii vătămate. Dacă acesta ar fi intenţionat să arunce bucata de bordură doar ca să-i sperie pe tinerii din grupul advers şi ulterior loviturii, observând că a lovit victima în zona capului şi că acesta a căzut la pământ, firesc ar fi fost să-i acorde un prim ajutor, să fie lângă ea la spital, să se intereseze de evoluţia stării sănătăţii acesteia. Inculpatul a preferat să fugă de la locul incidentului şi ulterior să-i solicite lui P.A.C. să nu spună la nimeni că l-ar fi lovit pe B.O., bazându-se în mod uşuratic pe împrejurarea că membrii grupului advers nu îl cunoşteau.

Curtea constată că prima instanţă a procedat la individualizarea răspunderii penale şi aplicarea pedepsei cu respectarea tuturor criteriilor prevăzute de art.72 Cod penal aplicându-i inculpatului tratamentul penale adecvat pericolului social concret al faptei şi făptuitorului, tratament apt să realizeze scopul educativ – preventiv al pedepsei înscris în art.52 Cod penal.

În acest sens, prima instanţă a avut în vedere limitele speciale de pedeapsă prevăzute de lege, orientându-se spre minimul special, gradul de pericol social concret al activităţii infracţionale, reflectat în modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, dar şi de persoana inculpatului care la data comiterii faptei avea 26 ani, necunoscut cu antecedente penale, necăsătorit, cu un grad de instrucţie submediu fiind absolvent a 10 clase, iar în cursul procesului a manifestat o conduită procesuală incorectă, sustrăgându-se cercetării judecătoreşti, tergiversând soluţionarea cauzei prin părăsirea României la data de 2.07.2003, indicând adrese în străinătate unde legal citat apare ca necunoscut.

Apreciind că scopul educativ – preventiv al pedepsei precum şi reeducarea inculpatului se pot realiza numai prin executarea efectivă a pedepsei privative de libertate, corect, prima instanţă a dispus plasarea inculpatului într-un mediu închis unde va fi supus unui regim de viaţă şi de muncă impus, de natură să determine o schimbare în conştiinţa şi atitudinea sa faţă de valorile sociale ocrotită de legea penală.

Curtea constată că un alt motiv care va conduce la reformarea sentinţei penale apelate îl constituie acela că aplicând pedeapsa accesorie, prima instanţă a interzis inculpatului şi exerciţiul drepturilor prevăzute de art.64 lit. c, d şi e Cod penal deşi nu s-a făcut dovada că acesta s-ar fi folosit de vreo funcţie pori ar fi exercitat vreo profesie sau vreo activitate atunci când a comis fapta, şi că ar fi nedemn să-şi exercite eventualele drepturi părinteşti ori pe acelea de a fi tutore sau curator.

Pentru toate aceste considerente, apelul inculpatului P.R.I. a fost admis conform dispoziţiilor art.379 pct.2 lit. a Cod procedură penală, sentinţa apelată a fost desfiinţată în parte doar cu privire la acest inculpat şi în rejudecare, procedându-se conform dispoziţiilor art.345 Cod procedură penală, s-a schimbat temeiul achitării pentru săvârşirea infracţiunii de încăierare, prev. de art. 322 alin.1 Cod penal, din disp. art. 11 pct. 2 lit. a Cod pr. penală raportat la art. 10 lit. a Cod pr. penală în dispoziţiile art. 11 pct. 2 lit. a Cod pr. penală raportat la art. 10 alin.1 lit. b Cod pr. penală.

S-a înlăturat din conţinutul pedepsei accesorii interzicerea drepturilor civile prev. de art. 64 lit. c,d şi e Cod penal.

S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

Cheltuielile judiciare în apel au rămas în sarcina statului.

Etichete:

Procedură penală

Prin sentinţa penală nr. 342 din 22.02.2010 pronunţată de Judecătoria Bacău în dosarul nr. 4508/180/2009 s-a dispus:

A admis cererea de schimbare a încadrării juridice .

A dispus schimbarea încadrării juridice dată prin actul de sesizare faţă de inculpatul D.C. din infracţiunea de furt calificat prev de art 208 alin 1 -209 alin 1 lit e , g , i CPen cu aplic art 99 şu CPen şi cu aplic art art 33 lit a CPen , în infracţiunea de furt calificat prev de art 208 alin 1 -209 alin 1 lit g , i CPen cu aplic art 99 şu CPen şi cu aplic art art 33 lit a CPen .

1)- A condamnat pe inculpatul I.T. pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la furt calificat , prev de art 26 CPen raportat la art 208 alin 1-209 alin 1 lit g , i CPen cu aplic art 37 lit b CPen la pedeapsa de – 12 ani închisoare

A interzis inculpatului drepturile prevăzute de art.64 lit.a , teza a II-a şi lit b Cod penal, în condiţiile art.71 al.2 Cod penal .

În temeiul art 88 CPen a dedus din pedeapsa aplicată, durata reţinerii pentru 24 ore din 10-03-2009 şi arestului preventiv de la 10-03-2009 până la zi

În temeiul art 350 CPP a menţinut starea de arest a inculpatului .

2)- A condamnat pe inculpatul D.C pentru săvârşirea următoarelor infracţiuni :

A ) furt calificat ( faptă din 21/22-01-2009 ) , prev de art 208 alin 1-209 alin 1 lit g , i CPen cu aplic art 99 şu CPen , art 74 lit a , b , c CPen coroborat cu art 76 lit d CPen la pedeapsa de – 2 ani închisoare

B) furt calificat ( faptă din 05/06-02-2009 ) , prev de art 208 alin 1-209 alin 1 lit g , i CPen cu aplic art 99 şu CPen , art 74 lit a , b , c CPen coroborat cu art 76 lit d CPen la pedeapsa de – 2 ani închisoare

C) furt calificat ( faptă din 23-02-2009 ) , prev de art 208 alin 1-209 alin 1 lit g , i CPen cu aplic art 99 şu CPen , art 74 lit a , b , c CPen coroborat cu art 76 lit d CPen la pedeapsa de – 2 ani închisoare .

În temeiul art 33 lit a CPen coroborat cu art 34 lit b CPen a contopit pedepsele aplicate în pedeapsa cea mai grea .

Pedeapsă de executat – 2 ani închisoare .

A interzis inculpatului drepturile prevăzute de art.64 lit.a, teza a II-a şi lit b Cod penal, în condiţiile art.71 al.2 Cod penal , după împlinirea vârstei de 18 ani .

În temeiul art 81 CPen a dispus suspendarea conditionata a executarii pedepsei .

În temeiul art 110 CPen a stabilit termen de incercare 4 ani calculat de la data rămânerii definitive a prezentei hotariri.

A atras atentia inculpatului asupra prev art 83 C Pen.

În temeiul art 71 alin 5 CPen a dispus suspendarea pedepsei accesorii pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei principale.

În temeiul art 88 CPen a dedus din pedeapsa aplicată durata reţinerii pentru 24 ore din 06-03-2009 şi arestului preventiv de la 06-03-2009 până la 16-11-2009.

În temeiul art 14,346 CPP coroborat cu art 998 , 1000 alin 2 CCiv a obligat pe inculpatul D.C. în solidar cu părţile responsabile civilmente să plătească părţii civile SC M.S.B. SRL suma de 3.820 lei şi suma de 7247 lei către partea civilă SC F.I. SRL BUCUREŞTI punct de lucru în mun Iaşi, cu titlu de despăgubiri civile.

În temeiul art 14,346 CPP coroborat cu art 998CCiv , art 999 CCiv şi art 1000 alin 2 CCiv a obligat, în solidar pe inculpaţii I.T. şi D.C. , pe inculpatul D.C. în solidar cu părţile responsabile civilmente , să plătească părţii civile SC D.R. SA BACĂU suma de 92.467,87 lei , cu titlu de despăgubiri civile .

A respins celelalte pretenţii ca nefondate .

S-a luat act că inculpaţii au fost asistaţi de apărători aleşi.

În baza art.191 al.1,2 Cod procedură penală, a obligat pe inculpatul I.T. la plata sumei de 1500 lei cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.

În baza art.191 al.1 , 2 , 3 Cod procedură penală, a obligat pe inculpatul D.C. , în solidar cu părţile responsabile civilmente , la plata sumei de 1500 lei cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.

Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a reţinut următoarele:

Inculpatul D.C., în noaptea de 21/22.01.2009, a sustras din spaţiul aparţinând S.C. M.S.B. SRL Bacău, situat în Bacău, , suma de 3820 lei şi un telefon mobil marca N. 1600; în noaptea de 05/06.02.2009, a sustras din magazinul aparţinând SC D.R. SA Bacău, situat în Bacău produse electronice, audio – video, telefoane mobile şi bani, în valoare de 92 467,86 lei; în seara de 23.02.2009, a sustras aparatură electronică (camere de luat vederi şi telefoane mobile) – în valoare de 7247 lei de la S.C. F.I. SRL Bucureşti, punct de lucru – Iaşi.

În ceea ce priveşte furtul comis din magazinul aparţinând SC D.R. SA Bacău, inculpatul D.C. a fost ajutat de către inculpatul I.T. şi învinuitul I.C., care l-au ajutat la scoaterea bunurilor din magazin, au tăinuit bunurile provenite din furt şi le-au comercializat.

Faptele de furt comise de către inculpatul D.C. au fost săvârşite prin acelaşi mod de operare şi anume: acesta intra în incinta societăţilor comerciale menţionate mai sus, în timpul programului de lucru, se ascundea fie în diferite încăperi, fie după articolele voluminoase, rămânând ascuns până după plecarea angajaţilor din incinte, moment în care ieşea din locul în care era ascunşi sustrăgea articolele vizate din timpul zilei.

În acest sens, în seara de 21.01.2009, inculpatul D.C. a intrat, aproape de ora închiderii, în SC M. Sport SRL, într-o încăpere, pentru a se uita la un televizor şi, profitând de neatenţia angajatelor, s-a ascuns după un birou. După terminarea programului şi închiderea agenţiei, inculpatul a ieşit din locul în care s-a ascuns, mergând prin încăperi pentru a căuta bunuri. Într-un birou, a găsit în sertar diferite chei cu care a deschis seiful societăţii, de unde a luat suma de 3820 lei, precum şi un telefon mobil marca N. 1600, aflat pe birou. Cu valorile sustrase asupra sa, inculpatul a părăsit locul faptei, ieşind din societatea comercială pe un geam al uşii de acces, geam pe care l-a desfăcut cu o şurubelniţă. Inculpatul a vândut unei persoane recunoscute telefonul, pentru suma de 30 lei. Banii i-a cheltuit în interes personal, pierzând suma de 1000 lei la o sală de jocuri electronice, iar de restul cumpărându-şi alimente şi obiecte de îmbrăcăminte.

Cu ocazia cercetărilor la faţa locului, a fost identificată şi ridicată o geacă de culoare neagră, pe care inculpatul a recunoscut-o ca fiind a sa, precizând că a uitat-o la faţa locului. Au fost ridicate urme papilare, atât de pe geamul scos din rama uşii de acces, cât şi de pe un bilet găsit în buzunarul hainei uitate în incinta societăţii, iar în urma raportului de constatare tehnico – ştiinţifică, a rezultat faptul că acestea aparţin inculpatului D.C..

În noaptea de 05/06.02.2009, inculpatul rămas în incinta magazinului aparţinând SC D.R. SA Bacău, a sustras de pe rafturile de prezentare mai multe camere video, aparate foto, telefoane mobile şi radio – CD – uri, precum şi suma de 3850 lei, aflată în casieria societăţii şi un telefon mobil marca N. 6300, aparţinând şefului de magazin, H.L., telefon aflat pe un birou (bunul fiind recuperat şi restituit în cursul cercetărilor).

Din actele efectuate rezultă faptul că, în cursul lunii decembrie 2008, inculpatul D.C. l-a cunoscut pe inculpatul I.T. într-o sală de internet din municipiului Bacău, împrietenindu-se cu acesta şi, pe fondul abandonului şcolar, D.C. a locuit în diferite perioade de timp la domiciliul inculpatului I.T.. La începutul lunii februarie 2009, I.T. i-a propus lui D.C. să sustragă bunuri din magazinul D., motiv pentru care aceştia au studiat modul de amplasare a sistemului de alarmă, precum şi locuri în care D.C. se putea ascunde pentru a putea rămâne în magazin pe timpul nopţii.

Astfel, în seara de 05.02.2009, inculpaţii D.C., I.T., împreună cu învinuitul I.C. au plecat cu un autoturism condus de o persoană necunoscută, autoturismul fiind parcat pe o stradă lăturalnică în apropierea magazinului D., după care inculpaţii şi învinuitul au intrat în magazin, plimbându-se prin interior. Inculpatul D.C. a mers la etajul magazinului, unde s-a ascuns în spatele unei combine frigorifice, iar după terminarea programului şi plecarea angajaţilor, acesta a ieşit din ascunzătoare şi a coborât la parter, unde se afla biroul în care se aflau încasările zilnice, de unde a sustras suma de 3850 lei, precum şi telefonul aparţinând şefului de magazin, H.L.. De pe acest telefon, inculpatul D.C. l-a sunat pe inculpatul I.T., aflat în autoturismul parcat în apropiere, acesta vizualizând intrarea principală a magazinului. În momentul deplasării prin magazin, inculpatul D.C. a declanşat sistemul de alarmă, în faţa magazinului sosind agenţii firmei de pază, care au constatat că nu existau urme de efracţie şi de forţare a intrărilor şi ferestrelor, lucru care s-a repetat de două ori, inculpatul D.C. fiind informat şi avertizat telefonic de către inculpatul I.T. cu privire la intervenţiile agenţilor de pază.

De la parterul magazinului, de pe rafturi, inculpatul D.C. şi-a însuşit mai multe camere video, aparate foto, telefoane mobile şi radio – CD – uri, pe care le-a pus într-o geantă ce o avea asupra sa, precum şi nişte sacoşe găsite în magazin. După aceasta, inculpatul D.C. s-a deplasat într-o încăpere din incinta magazinului, în partea din spate, de unde a smuls firele de la un senzor de alarmă, după care a forţat uşa de acces spre exterior a magaziei, ieşind afară cu bunurile sustrase asupra sa. Aici, inculpatul a fost aşteptat de către persoanele cu care venise, împreună cu care a plecat spre domiciliul inculpatului I.T., bunurile fiind împărţite între inculpaţi, învinuit şi persoana necunoscută, conducătorul autoturismului, acesta luând cea mai mare parte a bunurilor, spre a le comercializa. Din declaraţiile inculpatului D.C. se reţine faptul că o parte din bunuri au fost vândute unui tânăr cunoscut cu apelativul G. „BMW”, ulterior identificat ca fiind R.G.I. şi de la care au fost ridicate 5 telefoane mobile şi un aparat foto digital, cumpărate de acesta de la inculpatul I.T., 3 dintre telefoanele mobile fiind identificate după seria IMEI ca făcând parte din telefoanele sustrase din magazinul D.R..

În cauză, partea vătămată a arătat, prin reprezentantul ei, că se mai constituie parte civilă cu suma de 90.490,86 lei, întrucât, în timpul cercetărilor, i-au fost restituite bunuri în valoare de 1977 lei.

Cu privire la fapta comisă în municipiul Iaşi, s-a reţinut faptul că inculpatul D.C., la data de 23.02.2009,. împreună cu I.T. şi o altă persoană, s-au deplasat în municipiul Iaşi, cu un autoturism aparţinând acesteia din urmă.

În dreptul magazinului F., inculpatul I.T. i-a propus inculpatului D.C. să sustragă bunuri şi de acolo prin modul de operare consacrat.

Inculpatul D.C. a intrat în magazin în jurul orelor 1830, s-a ascuns după nişte cutii folosite pentru ambalarea produselor şi a aşteptat ora închiderii. După ce magazinul s-a închis, inculpatul D.C. a mers în partea din spate a magazinului, de unde şi-a însuşit câteva telefoane mobile, iar cu ajutorul unui cutter a tăiat cablurile senzorilor de alarmă. Cu acelaşi instrument, a tăiat şi cablurile cu care erau fixate de raft telefoanele mobile şi camere foto, însuşindu-şi-le şi transportându-le cu o sacoşă. Fiind anunţat telefonic de către inculpatul I.T. că vin agenţii de pază, D.C. s-a deplasat la uşa de acces din spatele magazinului, pe care a deschis-o cu cheia ce se afla în lacăt, părăsind incinta societăţii comerciale. Prejudiciul cauzat societăţii comerciale SC F. Iaşi este de 13.213 lei, după comiterea faptei inculpaţii întorcându-se în municipiul Bacău, la domiciliul lui I.T..

Două dintre telefoanele mobile sustrase din cadrul acestui magazin, precum şi un aparat foto marca O., au fost predate organelor de poliţie de numitul R.G.I., acestuia fiindu-i date spre comercializare de către I.T..

Pe parcursul cercetărilor, inculpatul D.C. a recunoscut săvârşirea celor trei fapte de furt, atât la organele de cercetare penală, cât şi în faţa judecătorului, care a soluţionat cererea privind arestarea preventivă (furtul comis pe raza municipiului Iaşi), descriind modul de operare şi arătând identitatea complicilor.

Faptele au fost dovedite prin plângerile părţilor vătămate, proces – verbal de identificare după urme papilare (furtul de la SC M. S.B. SRL Bacău şi furtul de la SC F. – punct de lucru Iaşi), înregistrări video efectuate cu camerele de supraveghere din incinta magazinelor SC F. – punct de lucru Iaşi şi SC D.R. Bacău, declaraţii de martori, adrese şi declaraţii de prejudiciu, proces – verbal reconstituire (furtul comis la SC D.R. SA Bacău) în prezenţa martorilor asistenţi şi a apărătorului desemnat din oficiu, din cadrul Baroului Bacău, declaraţia inculpatului, prin care acesta recunoaşte faptele şi arată modul de operare la cele două societăţi comerciale .

În ceea ce priveşte faptele reţinute în sarcina inculpatului I.T. din actele şi lucrările dosarului instanţa a reţinut:

În cursul lunii decembrie 2008, inculpatul I.T. l-a cunoscut pe inculpatul D.C. într-o sală de internet din mun.Bacău, împrietenindu-se cu acesta şi oferindu-i adăpost la domiciliul său, în diferite perioade de timp, totodată învăţându-l diferite modalităţi de operare pe care să le folosească la săvârşirea infracţiunilor de furt .

La începutul lunii februarie 2009, cei doi s-au înţeles să sustragă bunuri din magazinul D.

Astfel, în noaptea de 05/06.02.2009, inculpatul minor D.C., în urma acestei înţelegeri prealabile cu inculpatul I.T., a sustras bunuri electrocasnice din incinta magazinului D., în valoare de 88.667,86 lei, precum şi suma de 3800 lei, bunurile fiind comercializate de inculpatul I.T. .

După ce în prealabil cei doi au studiat amplasamentul magazinului, poziţia camerelor de supraveghere şi a sistemului de alarmă, în seara zilei de 05.02.2009 în jurul orelor 19,00, conform înţelegerii, cei doi inculpaţi împreună cu fratele inculpatului I.T., învinuitul I.C. şi încă o persoane rămasă neidentificată până în prezent, au plecat de la domiciliul inculpatului I.T., cu un autoturism de culoare verde .

Odată ajunşi la sediul magazinului, minorul a urcat la primul etaj unde s-a ascuns după o combină frigorifică, în timp ce restul grupului a rămas în magazin, aspect dovedit cu înregistrările video ale camerelor de supraveghere ale magazinului . După închiderea programului, inculpatul minor a ieşit din ascunzătoare şi a coborât la parter, de unde din casa de marcat, a sustras încasările zilnice, în sumă de 3850 lei, precum şi un telefon marca N. 6300 aparaţinând şefului de magazin H.L. .

De pe acest aparat minorul, întrucât nu mai reţinea numărul de telefon al inculpatului I.T. a sunat un prieten comun cu nr. de telefon 0753/540145 .

Legătura între cei doi inculpaţi s-a ţinut prin intermediul numerelor de telefon xxxxxxxx şi numărul de telefon aparţinând şefului de magazin H.L., respectiv 0744/957236 (D.C. ).

Inculpatul I.T., aflat în parcarea de vis-a-vis de magazin ar fi trebuit să stea de pază şi să-i comunice minorului când să coboare la raionul de telefoane mobile, întrucât din exterior putea fi observat în timp ce sustrăgea bunurile .

În momentul deplasării prin magazin inculpatul minor a declanşat sistemul de alarmă de trei ori şi la faţa locului au sosit agenţii ce asigurau intervenţia în caz de efracţie , în tot acest timp minorul fiind informat prin telefon de către inculpatul I.T. despre momentele în care poate acţiona, în funcţie de sosirea şi plecarea agenţilor de intervenţie .

Bunurile constând în telefoane mobile, radio-casetofoane, camere foto şi video digitale au fost încărcate de minor într-o geantă şi mai multe sacoşe , iar cu acestea s-a deplasat în spatele magazinului unde se afla o uşă pentru primire marfă . După forţarea sistemului de închidere a acesteia, minorul a fost ajutat să transporte bunurile cu aceeaşi maşină şi de către aceleaşi persoane cu care venise, bunuri ce au fost transportate la domiciliul lui I.T. . Acesta s-a ocupat de vânzarea produselor, a doua zi comunicându-i minorului că le-a vândut unui cetăţean din Republica Moldova şi sfătuindu-l totodată să părăsească mun.Bacău pentru o perioadă de timp pentru a nu fi găsit de către organele de poliţie .

În urma declaraţiilor inculpatului minor, la data de 10.03.2009 a fost identificat martorul R.G.I., din depoziţia căruia se desprinde că este un mai vechi client al inculpatului şi că, în cursul lunii februarie 2009 a achiziţionat de la inculpatul I.T. diverse bunuri electronice, printre care şi un număr de trei telefoane mobile marca N. , ale căror serii de identificare corespund celor sustrase în noaptea de 05/06.02.2009, unul dintre acestea fiind telefonul marca N. 6300 pe care l-a utilizat minorul şi apoi inculpatul I.T., aparţinând şefului de magazin H.L.. De altfel, martorul a predat acest aparat pe bază de dovadă în data de 10.03.2009. De asemenea martorul a indicat faptul că l-a văzut pe inculpat în mai multe rânduri într-un autoturism de culoare verde .

Fiind audiat , inculpatul nu recunoaşte săvârşirea faptei, însă din coroborarea probelor rezultă cu certitudine că acesta a participat în calitate de complice la săvârşirea acesteia, apărările acestuia neputând fi reţinute fiind în vădită contradicţie cu situaţia de fapt şi neprobate prin intermediul vreunui mijloc de probă . Astfel, acesta declară că în seara zilei de 05.02.2009, în jurul orelor 18,30 s-a aflat în incinta magazinului D. cu un prieten pentru a contracta un credit, apoi s-a plimbat prin oraş până în jurul orelor 23,00, a stat aproximativ o oră la club , după care a plecat la domiciliu .

Întrucât prin încheierea din data de 24.04.2009 s-a admis propunerea Parchetului autorizându-se solicitarea pentru comunicarea datelor reţinute de furnizorul de servicii şi comunicaţii electronice SC”O.”SA , emiţându-se în aceste sens Autorizaţia nr.002/5339/2009, în urma informaţiilor primite de la furnizotul de servicii s-au demonstrat următoarele :

Inculpatul folosea aparatul telefonic marca A., care cu ocazia percheziţiei domiciliare a fost găsit şi ridicat de la locuinţa sa. Pe acest aparat telefonic inculpatul a activat şi dezactivat mai multe cartele telefonice cu diferite numere de telefon , cartela cu numărul de telefon găsită asupra sa – xxxxxxxxxx .

În momentul săvârşirii infracţiunii, inculpatul s-a folosit de o cartelă prepaid cu numărul de telefon xxxxxxxxxx, cartela activată la data de 22.01.2009 . Dovada că inculpatul a participat la săvârşirea faptei o constituie împrejurarea că, la scurt timp după comiterea furtului, la data de 06.02.2009 ora 01.27.28 pe aparatul telefonic cu seria xxxxxxxxxxxxxxx (aparţinând şefului de magazin H.L. ) inculpatul a introdus cartela cu numărul său xxxxxxxxxxxxx, pe care a dezactivat-o de pe acest aparat în aceeaşi zi la ora 01.58.36 .

Inculpatul a folosit numărul de telefon xxxxxxxxxxxxx numai până pe data de 06.02.2009 ora 00.44.32, oră la care a fost dezactivată cartela cu acest număr . Din lista convorbirilor telefonice se observă că numărul de telefon cu care a comunicat în acea noapte este xxxxxxxxxxxx aparţinând şefului de magazin H.L., care , conform declaraţiilor minorului D.C. a fost folosit pentru comunicare .

Astfel, începând cu ora 21.19.45 inculpatul I.T. îl apelează pe D.C. la orele : 21.19.45 , 21.25.44, 22.04.31, 22.08.14, 22.10.11, 22.26.35, 22.40.24, 22.48.45, 22.57.34, 22.58.42, 23.00.53, 23.05.13, 23.09.30, 23.09.49, 23.09.49, 23.15.48, 23.26.53, 23.28.03 , 23.33.35, 23.39.37, 00.03.14, 00.13.39, 00.14.27, 00.19.25, 00.23.17, 00.27.05, 00.29.28, 00.43.35.

Toate celelalte numere de telefon folosite din data de 05.02.2009 ora 08.51.31 şi până în data de 06.02.2009 se regăsesc în lista numerelor reţinute în memoria telefonului ridicat de la inculpat , numere de telefon de la care a primit sau către care au fost direcţionate apelurile inculpatului în mai multe rânduri .

Declaraţiile inculpautlui D.C. prin care acesta arată faptul că de pe telefonul aparţinând şefului de magazin cu numărul xxxxxxxxxxxx a sunat un prieten pentru a afla numărul inculpatului I.T., persoana având numărul de telefon xxxxxxxxx, se coroborează cu listingul unde se observă că la ora 21.15.53 a fost efectuat un apel către numărul de telefon xxxxxxxxxxx şi începând cu ora 21.17.18 minorul a primit în mod constant apeluri de la I.T. xxxxxxxxxxxxxxxx până la ora 00.44.32 .

Martorul R.G.I. declară că, în cursul lunii februarie, fără a reţine exact data, în jurul orelor 22,00 – 23,00, a fost sunat de inculpatul I.T., pentru a se întâlni în vederea achiziţionării unor bunuri, însă fiind târziu i-a comunicat să-l sune a doua zi . Acest fapt se confirmă prin consultarea listingului nr. de telefon xxxxxxxxxxxx, unde la poziţia 81 din anexa 2, pag.nr.2, apare nr. de telefon xxxxxxxxxxxxx ca fiind apelat la ora 22.52.57, număr de telefon pe care martorul îl indică ca aparţinându-i .

A doua zi, în data de 06.02.2009 inculpatul foloseşte o altă cartelă cu nr. de telefon 0747/970569, număr de pe care în aceeaşi zi, la orele 09.51.27, 11.18.08 , 11.40.46, 11.50.23, 12.05.45, 14.36.47 în apelează din nou, în mai multe rânduri pe acest martor.

Fapta aşa cum a fost descrisă s-a probat prin coroborarea declaraţiilor inculpatului minor D.C., cu cele ale martorului R.G.I. , procesul verbal de predare-primire a unei părţi din bunurile sustrase, declaraţia părţii vătămate ce confirmă sustragerea acestor bunuri , precum şi fotografii de pe sistemul de supraveghere video al magazinului, toate acestea fiind coroborate cu datele solicitate prin autorizaţia nr.002/5339/2009 din 24.04.2009 .

Societatea prejudiciată SC”D.R.”SA , prin reprezentant legal a declarat că se constituie parte civilă în procesul penal cu suma de 90.490,86 lei, reprezentând contravaloarea bunurilor sustrase .

Fapta descrisă mai sus s-a probat cu : plângere şi listă cuprinzând bunurile sustrase , constituire parte civilă, proces verbal predare-primire, proces verbal de cercetare la faţa locului, planşa fotografică cu aspecte fixate la data de 17.03.2009, cu ocazia examinării obiectelor ridicate de la martorul R.G.I., declaraţii inculpat D.C., plângerea şi declaraţiile reprezentant parte vătămată H.L., declaraţie martor R.G.I., proces verbal de ridicare a bunurilor de la martor R.G.I. şi de predare primire, proces verbal încheiat cu ocazia percheziţiei domiciliare efectuate la domiciliul inculpatului I.T. şi planşa foto cu aspectele fixate cu această ocazie, declaraţie martori asistenţi C.I., I.C.L., declaraţii inculpat I.T., proces verbal încheiat cu ocazia verificării agendei telefonice a inculpatului I.T., planşa foto de pe camera video din data de 05.02.2009 cu I.T. şi numitul K. , raport de intervenţie al SC”R.”, societate de intervenţie şi pază din noaptea de 05.02.2009, adresa SC”O.” , anexe cu datele solicitate prin autorizaţia nr.002/5339/2009 din 24.04.2009 .

Fapta inculpatului I.T., întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la furt calificat săvârşită în dauna SC”D.R.” Bacău, prevăzute şi pedepsite de art.26 rap.la art.208 alin.1- 209 alin.1 lit.g,i Cod penal cu aplicarea art.75 lit.c Cod penal şi art.37 lit.b Cod penal .

Inculpatul I.T. nu a recunoscut participarea la săvârşirea infracţiunii nici în cursul urmăririi penale , când a negat vehement că ar fi participat la săvârşirea faptei , pentru ca în cursul cercetării judecătoreşti , abia după ce a fost trimis în judecată în stare de arest preventiv , să afirme că doar a fost sunat de către inculpatul D. care i-a spus că se află în incinta D. şi i-a comunicat ce bunuri să sustragă .

Declaraţia dată de inculpat este nesinceră şi a fost dată de acesta cu intenţia de a împiedica aflarea adevărului , respectiv rolul pe care l-a avut în săvârşirea de către inculpatul minor a infracţiunilor , aflarea celorlalţi complici , ascunderea bunurilor precum şi împiedicarea recuperării acestora .

Potrivit agendei telefonice pusă la dispoziţia organelor de anchetă de către inculpatul I.T. aflată la fl 242 din rechizitoriul nr 2880/P/2009

la poziţia 2 există nr de telefon xxxxxxxxxxx aparţinând numitului A. ,

la poziţia nr 10 nr de telefon xxxxxxxxx aparţinând numitului A..,

la poziţia 25 există nr de telefon xxxxxxxxxx aparţinând numitului C.G.

la poziţia 26 există nr de telefon xxxxxxx aparţinând numitului C.,

la poziţia 38 există nr de telefon xxxxx aparţinând numitului D.,

la poziţia 39 există nr de telefon xxxxxxxx aparţinând numitului D.

la poziţia 42 nr de telefon xxxxxxxx aparţinând numitului E. ,

la poziţia 50 nr de telefon xxxxxxxxx aparţinând numitului G. ,

la poziţia 57 există nr de telefon xxxxxx aparţinând numitului G.

la poziţia 74 există nr de telefon xxxxxxxx aparţinând numitului K.

la poziţia 84 nr de telefon xxxxxxxx aparţinând numitului M.

la poziţia 92 nr de telefon xxxxxxxxx aparţinând numitului M.

la poziţia 107 există nr de telefon xxxxxxxxxx aparţinând numitului P.

la poziţia 135 nr de telefon xxxxxxxxx aparţinând numitei S.

la poziţia nr 137 nr de telefon xxxxxxxxxx aparţinând numitului T.

În agenda pusă la dispoziţia organelor de anchetă de către inculpat nu figurează nr. de telefon xxxx aparţinând şefului de magazin de la D. numitul H.L. .

În intervalul orar 2119 şi până la 0043 nr de telefon xxxxxxxx apelează în nenumărate rânduri numărul de telefon xxxxxxxx aparţinând şefului magazinului H.L. şi , potrivit declaraţiei inculpatului D , pe care a fost sunat de către inculpatul T. şi prin care îi spunea ce bunuri să sustragă şi când să se ascundă la apariţia agenţilor de pază , sesizaţi de alarma silenţioasă din magazin.

Toate convorbirile purtate cu persoanele din agenda telefonică , au dovedit în mod clar că utilizatorul numărului de telefon xxxxxxxx a fost inculpatul I.T. .

Acest lucru este confirmat şi de declaraţia inculpatului D.C. , care precizează că în timp ce se afla în magazine , a ţinut legătura permanent cu inculpatul I.T. prin intermediul telefonului aparţinând şefului de magazine H.L. .

Nu poate fi o coincidenţă faptul că nr de telefon xxxxxxxx la ora 1534 şi la ora 1637 apelează numărul de telefon xxxxxxxx ce figurează în agenda inculpatului I. ca , TATA/1 .

Deasemenea nu poate fi o coincidenţă că în ziua de 05-02-2009 inculpatul I.T. a fost filmat în timp ce se afla împreună cu o altă persoană despre care declară că se numeşte C.I. în incinta magazinului D. .

Din declaraţia martorului R.G.I. a rezultat că a cumpărat de la inculpatul I.T. mai multe bunuri constând în aparate foto digitale , telefoane mobile şi alte bunuri .

Din depoziţia aceluiaşi martor a rezultat că în cursul lunii februarie 2009 , nu mai reţine ora , dar precizează că era în jurul orei 2200 -2230 , când a fost sunat pe telefonul mobil cu nr xxxxxxx , de către inc I.T. , care i-a propus să se întâlnească pentru a-i vinde nişte bunuri .

La poziţia 50 din agenda inculpatului I.T. , nr de telefon xxxxxxx aparţine numitului G. BMW , persoană pe care a apelat-o în seara zilei de 05-02-2009 .

Potrivit listingului telefonic la ora 2252 nr de telefon xxxxxxx apelează numărul de telefon xxxxxxxxxx ce figurează în agenda inculpatului G.

Martorul i-a solicitat inculpatului să se întâlnească altă dată , lucru care s-a şi întâmplat , cu aceea ocazie martorul văzând că inculpatul a venit însoţit de un alt individ , cu o maşină culoare verde şi a văzut că aveau într-o pungă mai multe aparate foto digitale şi telefoane de diferite mărci S.,O.,N. , achiziţionând mai multe astfel de bunuri pe care ulterior le-a predate organelor de poliţie pe bază de proces verbal .

Unul din bunurile cumpărate de martor de la inculpatul I.T. şi predat organelor de poliţie a fost identificat de partea vătămată SC F.I. pct de lucru Iaşi ca fiind sustras în seara zilei de 23-02-2009 .

Acest fapt întăreşte declaraţia inculpatului minor din care rezultă că la data de 23-02-2009 a sustras bunuri din magazinul aparţinând SC F.I. , împreună tot cu inculpatul I.T. , în aceeaşi manieră .

Întregul probatoriu administrat în cauză a dovedit în mod indubitabil , că inculpatul I.T. a avut un rol determinant în săvârşirea faptei reţinute în sarcina sa , modalitatea de săvârşire a faptei , care a fost astfel gândită încât răspunderea penală să cadă eventual doar în sarcina inculpatului minor , cu scopul de a nu exista probe împotriva inculpatului Iordache şi astfel să nu poată fi tras la răspundere , el fiind cel ce urma să se folosească nestingherit de produsul infracţiunii , de asemenea nici ceilalţi participanţi , complici , tăinuitori să nu poată fi descoperiţi .

Un alt aspect deosebit de important la individualizarea pedepsei a ţinut de locul săvârşirii faptei , respectiv în centrul oraşului Bacău , aspect ce denotă că au fost efectuate acte premergătoare , pentru identificarea camerelor de supraveghere , a senzorilor şi a celorlalte sisteme de securitate , astfel încât fapta să poată fi descoperită cât mai greu .

Stabilindu-se vinovăţia inculpaţilor s-a dispus condamnarea acestora la pedeapsa închisorii cu executare în regim de detenţie pentru inculpatul I.T., iar pentru inculpatul minor s-a apreciat că scopul educativ al acesteia poate fi atins şi fără executare, în cauză fiind îndeplinite condiţiile art. 82 din cp.

În cauză partea civilă SC D.R. Bacău a făcut în cursul urmăririi penale, prin procesul verbal de inventariere a bunurilor, dovada unor daune materiale în valoare de 92.467,87 lei, instanţa, potrivit prevederilor art 998 CCiv , 999 Cod civil şi 1000 alin 2 CCIV potrivit căruia ,, cel ce cauzează un prejudiciu altuia este obligat al repara” , a obligat pe inculpaţi în solidar, inculpatul minor D.C., în solidar cu părţile responsabile civilmente,la plata acestor daune .

În cauză partea civilă SC „F.I.”SRL Bucureşti , punct de lucru în Iaşi a făcut în cursul urmăririi penale, prin procesul verbal de inventariere a bunurilor, dovada unor daune materiale în valoare de 7247 lei, instanţa, potrivit prevederilor art 998 CCiv , 999 Cod civil şi 1000 alin 2 CCIV potrivit căruia ,, cel ce cauzează un prejudiciu altuia este obligat al repara” , a obligat pe inculpatul minor D.C., în solidar cu părţile responsabile civilmente,la plata acestor daune .

În cauză partea civilă SC „M.S.B. ”SRL Bacău , a făcut în cursul urmăririi penale, prin procesul verbal de inventariere a bunurilor, dovada unor daune materiale în valoare de 3820 lei, instanţa, potrivit prevederilor art 998 CCiv , 999 Cod civil şi 1000 alin 2 CCIV potrivit căruia ,, cel ce cauzează un prejudiciu altuia este obligat al repara”, a obligat pe inculpatul minor D.C., în solidar cu părţile responsabile civilmente,la plata acestor daune .

La determinarea cauzei şi condiţiilor care au dus la săvârşirea faptei nu au stat manifestări negative ale inculpatului care să genereze ideea că există manifestări antropologice, fizico.logice, psihologice, etc. care să conducă la ideea că acesta nu poate fi resocializat decât prin aplicarea unei pedepse cu închisoarea, chiar şi în condiţiile în care s-ar aplica dispoziţiile art. 81 Cod penal.

Împotriva acestei hotărâri în termen legal a declarat apel inculpatul I.T. fără nici o motivare în cererea scrisă.

Oral în faţa instanţei, personal şi prin apărător, apelantul-inculpat a criticat hotărârea pentru netemeinicie sub aspectul cuantumului pedepsei aplicate pe care o consideră extrem de severă în raport de fapta reţinută, valoarea prejudiciului şi datele ce conturează persoana sa.

De asemenea s-a criticat hotărârea şi sub aspectul laturii civile considerând că prejudiciul la care a fost obligat inculpatul către S.C. D.R. Bacău este exagerat, acesta nefiind probat.

Pentru aceste motive s-a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei penale apelate iar pe fond reducerea pedepsei aplicate şi obligarea la plata despăgubirilor civile în măsura în care acestea au fost dovedite.

Tribunalul examinând actele şi lucrările dosarului în raport de motivul invocat şi din oficiu constată următoarele:

Astfel instanţa de fond a făcut o justă apreciere a probelor administrate în cauză pe baza cărora în mod corect a stabilit situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatului.

Referitor la cuantumul pedepsei aplicate inculpatului I.T. tribunalul constată că instanţa de fond nu a făcut o apreciere temeinică a dispoziţiilor art. 72 din cp aplicând acestuia o pedeapsă severă în raport de fapta comisă, valoarea prejudiciului şi datele ce conturează persoana inculpatului.

Individualizarea legală se face prin stabilirea pedepsei pentru fiecare infracţiune în parte în raport de gradul de pericol social abstract al faptei, ţinând cont de importanţa valorii lezate şi de gravitatea vătămării la care e supusă aceasta, dar individualizarea judiciară se face post delictum de instanţa judecătorească şi constă în adecvarea pedepsei la o anumită faptă concretă şi la un infractor care trebuie reeducat.

Este de la sine înţeles că, pentru ca o pedeapsă concretă să-şi atingă scopul şi, implicit, să contribuie la realizarea ţelurilor politicii penale, ea trebuie să acţioneze plenar, prin toate funcţiile sale. Aceasta înseamnă că acea pedeapsă trebuie astfel aleasă şi dozată încât – prin ambele sale funcţii – să realizeze un maximum de efect preventiv în ceea ce-l priveşte pe infractor şi, în mod corespunzător, dar indirect, un efect preventiv adecvat în raport cu ceilalţi membri ai colectivităţii. Aceasta mai înseamnă că fiecare funcţie a pedepsei respective trebuie să-şi îndeplinească – desigur, în corelaţie cu cealaltă şi fără a anihila ori slăbi acţiunea acesteia – în modul cel mai complet şi eficient acţiunea specifică.

Orice pedeapsă aplicată şi executată adresându-se unei anumite persoane concrete, care a săvârşit o anumită infracţiune, este evident că funcţiile sale nu vor putea acţiona eficient în direcţia prevenirii decât dacă, prin genul şi întinderea sa, va fi perfect adaptată cazului individual concret. O asemenea adaptare implică, în primul rând, luarea în considerare a faptei săvârşite, nu ca entitate abstractă, ci ca realitate concretă, ca acţiune sau inacţiune particularizată prin unele trăsături specifice, având un rezultat determinat calitativ şi cantitativ şi săvârşită în contextul unor anume situaţii, stări sau împrejurări. Toate cele de mai sus imprimă infracţiunii o gravitate proprie, de care trebuie să se ţină seama la aplicarea pedepsei concrete. A aplica o pedeapsă necorespunzătoare acestei gravităţi, ar însemna fie a-l supune pe infractor unui spor de privaţiuni sau restricţii, necesar pentru a corecta conduita sa, fie, dimpotrivă, a-i impune o suferinţă care, datorită intensităţii sale reduse, în loc să-l intimideze şi să-l îndrepte, mai degrabă îl încurajează să persevereze în încălcarea legii penale. Adaptarea pedepsei implică, în al doilea rând, cerinţa de a se ţine seama, sub multiplele ei aspecte, de persoana infractorului. Infractorul – persoană fizică concretă – este cel care trebuie reeducat şi intimidat pentru a nu săvârşi noi infracţiuni; voinţa, raţiunea, sentimentele sale trebuie să fie în aşa fel influenţate încât el să-şi modifice comportamentul iar acest rezultat să nu fie numai de moment, trecător, ci de durată, statornic. Or, pentru ca o asemenea transformare în procesele psihice şi în conduita celui condamnat să poată fi operată prin mijlocirea pedepsei, este imperios necesar ca la stabilirea acesteia să se aibă în vedere personalitatea condamnatului, în toată complexitatea structurii sale. Adaptarea pedepsei implică, în fine, în faza ulterioară a executării, urmărirea atentă a reacţiilor celui condamnat la constrângerile impuse de detenţie ori de regimul muncii corecţionale şi la activitatea educativă desfăşurată în penitenciar sau la locul de muncă şi – în raport cu aceasta – dacă este cazul, scurtarea timpului de executare. Aptitudinile funcţionale ale pedepselor nu pot fi deci pe deplin valorificate decât în condiţiile unei perfecte adaptări a acestora la particularităţile – faptice şi personale – proprii fiecărui caz concret.

Nu putem omite, se înţelege, nici faptul că pedeapsa are un scop preventiv general. Dar, în cazul pedepselor aplicate şi executate prevenţia generală nu constituie o finalitate directă, ci una mediată, care se realizează numai în măsura în care fiecare pedeapsă concretă este în aşa fel adaptată încât aptitudinile funcţionale ale fiecăreia sunt cât mai complet şi eficient puse în valoare.

Operaţia de adaptare – sau, în terminologia consacrată de lege şi de ştiinţa dreptului penal, operaţia de individualizare – a pedepselor, în raport cu fiecare infracţiune concretă şi cu fiecare infractor în parte, reprezintă deci condiţia esenţială pentru ca orice pedeapsă să-şi valorifice funcţiile cu randamentul maxim şi, astfel, preîntâmpinându-se săvârşirea altor infracţiuni, scopul nu numai al pedepselor, dar şi al politicii penale însăşi, să poată fi atins.

În speţa de faţă, avându-se în vedere gradul de pericol social al faptei comise, condiţiile şi împrejurările concrete în care a fost săvârşită infracţiunea, valoarea prejudiciului, atitudinea inculpatului pe parcursul procesului penal, vârsta acestuia, se constată că în cauză inculpatul poate fi reeducat prin aplicarea unei pedepse orientate spre minimul prevăzut de lege.

Cât priveşte soluţionarea laturii civile în ceea ce îl priveşte pe inculpatul I.T. se constată că temeiul răspunderii civile pentru prejudiciile cauzate în urma săvârşirii unei infracţiuni îl constituie conform art. 14 alin. 3 din cpp dispoziţiile civile de drept material care reglementează răspunderea civilă delictuală şi anume art. 998-1003 din c.civ. precum şi cele de drept procesual civil.

Potrivit art. 998 c.civ., orice faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara iar conform art. 999 din codul civil, omul este responsabil nu numai pentru prejudiciul cauzat prin fapta sa, dar şi pentru acela cauzat prin neglijenţa sau imprudenţa sa.

În cauză, S.C. D.R. Bacău s-a constituit parte civilă cu suma de 92 467,87 lei, sens în care s-a depus şi procesul verbal de inventariere a bunurilor astfel că inculpatul a fost obligat în solidar cu inculpatul minor iar acesta în solidar cu părţile responsabile civilmente la plata acestor despăgubiri în măsura în care acestea au fost dovedite şi sunt pe deplin justificate.

Faţă de considerentele mai sus expuse urmează ca, în baza art. 379 pct. 2 lit. a din Cpp să admită apelul declarat de apelantul-inculpat I.T. împotriva sentinţei penale nr. 342 din 22.02.2010 pronunţată de Judecătoria Bacău în dosarul nr. 4508/180/2009 numai cu privire la cuantumul pedepsei aplicate.

Va desfiinţa sentinţa penală apelată cu privire la aspectul menţionat, reţine cauza spre rejudecare iar pe fond.

Va reduce pedeapsa aplicată inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 26 raportat la art. 208 alin. 1 – 209 alin. 1 lit. g, i din Cp cu art. 37 lit. b din Cp de la 12 ani închisoare la 4 ani închisoare.

Pedeapsă de executat 4 ani închisoare.

Va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate.

În baza art. 350 Cpp va menţine starea de arest a inculpatului.

În baza art. 381 Cpp va deduce în continuare din pedeapsa aplicată perioada executată începând cu data de 22.02.2010 la zi.

Etichete:

Procedură penală

Prin sentinţa penală nr.34/22.01.2009 a Judecătoriei Moineşti s-a dispus:

În baza art. 184 alin. 1,3 Cod penal, condamnarea inculpatului Ş.V.D la pedeapsa închisorii de 3 luni, pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă, în dauna părţii vătămate B.D.

În baza art. 184 alin. 2,4 Cod penal, condamnarea inculpatului Ş.V.D., cu datele de stare civilă de mai sus la pedeapsa închisorii de 6 luni, pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă, în dauna părţii vătămate F.E..

În baza art. 33lit. b şi 34 lit. b Cod penal, au fost contopite şi s-a aplicat pedeapsa cea mai grea de 6 luni închisoare.

S-a interzis drepturile prev de art. 64 lit.a teza a II-a şi b Cod penal în condiţiile şi pe durata prev de art. 71 alin. 2 Cod penal.

În baza art. 81 Cod penal, s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe un termen de încercare de 2 ani şi 6 luni, prevăzut de art. 82 Cod penal.

În baza art. 71 alin. 5 Cod penal, s-a suspendat condiţionat şi executarea pedepselor accesorii.

În baza art. 359 Cod procedură penală, s-a atras atenţia inculpatului asupra prevederilor art. 83 Cod penal, în sensul că dacă în termenul de încercare va mai săvârşi o nouă infracţiune se va revoca suspendarea condiţionată.

S-a respins cererea de prelungire a dreptului de a circula formulată de inculpat.

În baza art. 14, 346 Cod procedură penală, 998 şi 1003 Cod civil, şi art. 313 din Legea 95/2006, modificată prin art. 1 pct. 34 din OUG 72/2006, a fost obligat inculpatul în solidar cu partea responsabilă civilmente SC S.G. SA la plata sumei de 590,97 lei către partea civilă S.C.J.U. Tîrgu Mureş, cu sediul în jud. Mureş, reprezentând cheltuieli de spitalizare ale părţii vătămate F.E..

În baza art. 14, 346 Cod procedură penală, 998 şi 1003 Cod civil, a fost obligat inculpatul în solidar cu partea responsabile civilmente SC S.G. SA la plata sumei de 12337,96 lei reprezentând 11587,96 lei contravaloarea reparaţiilor autovehiculului şi 750 lei reprezentând despăgubiri materiale, precum şi 10 000 lei daune morale către partea civilă F.E. şi 2000 lei daune morale către partea civilă B.D..

În baza art. 193 Cod procedură penală, a fost obligat inculpatul la plata sumei de 2000 lei cheltuieli de judecată către partea civilă F.E. şi 600 lei către partea civilă B.D..

În baza art. 191 alin 1 Cod procedură penală, a fost obligat inculpatul la 200 lei cheltuieli judiciare către stat.

Pentru pronunţarea sentinţei, prima instanţă a reţinut că:

În fapt, la data de 30.03.2007 părţile vătămate B.D. şi F.E. se deplasau cu auto condus de ultima în direcţia Agăş-Comăneşti. Inculpatul conducea autoutilitara în sens invers. Pe raza com. Asău, într-o curbă la stânga pentru părţile vătămate autoutilitara a părăsit sensul său de mers intrând pe contrasens şi a lovit puternic autoturismul O. care s-a răsucit şi a rămas pe carosabil. În urma impactului cele două părţi vătămate au suferit numeroase leziuni, B.D. având nevoie de 11-12 zile de îngrijiri medico-legale, iar F.E. de 70-80 zile cu spitalizare la Spitalul Judeţean Mureş.

Inculpatul audiat arată că autoturismul O. a fost cel care venea pe sensul său de mers şi pentru a evita o ciocnire frontală reacţia sa a fost de virare la stânga. Mai arată inculpatul că a observat înainte de accident că cele două persoane din O. întreţineau o discuţie respectiv persoana din dreapta era întoarsă spre cea din stânga. După ciocnire cele două ocupante ale auto O. au ieşit foarte uşor întrucât nu aveau centura de siguranţă pusă.

Declaraţia inculpatului este însă contrazisă de ambele părţi vătămate care arată că la ieşirea din curbă autoturismul condus de inculpat le-a ieşit pur şi simplu în faţă pe sensul lor de mers, ceea ce a determinat ciocnirea celor două autoturisme.

Martorul M.C. (fila 103) arată că se afla în faţa alimentarei şi a văzut cum maşina inculpatului, o dubă, a tăiat axul drumului şi a trecut pe sensul contrar, apărând în faţa autoturismului părţilor vătămate. Mai arată martorul că inculpatul a virat brusc stânga fără nici o justificare, în condiţiile în care nu avea vreun obstacol de depăşit ceea ce a determinat acestuia credinţa că inculpatul a adormit la volan.

Declaraţia martorului se coroborează parţial cu cea a inculpatului care precizează că a văzut că la aproximativ 50 m era o baracă în faţa căreia se aflau mai multe persoane, astfel că instanţa concluzionează că au existat martori oculari la accident.

Acelaşi martor relatează că locul impactului a fost pe banda pe care circulau părţile vătămate, şi imediat părţile vătămate au ieşit din maşină pline de sânge.

În declaraţia sa de la urmărirea penală martorul A.N. arată că a văzut că pe direcţia Comăneşti –Ghimeş circula o dubiţă care într-o curbă a pătruns pe contrasens şi s-a ciocnit frontal cu autoturismul condus de partea vătămată, în condiţiile în care deodată a observat cum autoutilitare a părăsit sensul de mers.

Din raportul de expertiză tehnică se desprinde concluzia că locul impactului este pe sensul regulamentar de mers al autoturismului O.; cele două autoturisme se deplasau cu o viteză de 48 respectiv 50 km/oră, iar accidentul ar fi putut fi evitat de către conducătorul auto S.V. dacă nu ar fi efectuat manevra neadecvată de pătrundere pe contrasens, indiferent de manevrele celuilalt autovehicul implicat în accident, intrarea pe contrasens fiind un risc asumat. Dinamica producerii accidentului descrisă în capitolul cu acelaşi nume descrie cu exactitate momentul impactului astfel cum a fost reţinut în situaţia de fapt reţinută, iar concluzia desprinsă este aceea că vinovat de producerea accidentului este exclusiv inculpatul.

Instanţa nu poate reţine apărarea acestuia potrivit căreia autoturismul a fost cel care a intrat pe contrasens apărând în faţă autoutilitarei raportat la situaţia că această afirmaţia nu se coroborează cu nici o probă din dosar.

Din certificatul medico-legal al părţii vătămate B.D. nr. 151/E/03.04.2007 (fila 23), prin care acesteia i s-au acordat 11-12 zile de îngrijiri medico-legale rezultă că aceasta prezintă un traumatism cranio-facial şi cervical obiectivat prin escoriaţii şi plăgi tăiate, leziuni ce s-au putut produce prin lovire la muchii ascuţite (posibil cioburi de sticlă) posibil în cadrul unui accident de circulaţie.

Din certificatul medico-legal al părţii vătămate F.E. nr. 1037/04.04.2007 (fila 30), prin care acesteia i s-au acordat 70-80 zile de îngrijiri medico-legale rezultă de asemenea că aceasta prezintă leziuni traumatice care s-au putut produce la data de 30.03.2007 prin lovire de suprafeţe dure, în cadrul unei decelerări bruşte, posibil în cadrul unui accident rutier.

În drept, inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor prev de art. 184 alin. 1,3 Cod penal, şi 184 alin. 2,4 Cod penal cu aplicarea art. 33 lit. b Cod penal.

Instanţa a apreciat că fapta inculpatului care în urma unui accident de circulaţie a produs părţilor vătămate leziuni vindecabile în 11-12, respectiv 70-80 zile îngrijiri medico-legale întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor pentru care inculpatul a fost trimis în judecată aflate în concurs ideal.

Astfel, instanţa a apreciat inculpatul a săvârşit prin aceeaşi acţiune două fapte prevăzute de legea penală, care prezintă pericolul social al unei infracţiuni, săvârşită cu forma de vinovăţie a culpei cu prevedere motiv pentru care la va califica drept infracţiuni, şi va dispune condamnarea la câte o pedeapsă cu închisoarea. La dozarea pedepsei, instanţa va avea în vedere criteriile generale de individualizare legală prevăzute de art. 72 din Codul penal, respectiv gradul de pericol social concret al faptei, periculozitatea infractorului şi împrejurările concrete în care s-a comis infracţiunea. Se va avea de asemenea în vedere şi persoana inculpatului care nu este cunoscut cu antecedente penale şi s-a prezentat în vederea audierii atât în faza urmăririi penale cât şi în cea a cercetării judecătoreşti.

Faţă de motivele sus arătate instanţa a apreciat că scopul preventiv şi sancţionator al pedepsei poate fi atins la fără privare de libertate, motiv pentru care va face aplicarea art. 81 Cod penal, aplicând inculpatului o pedeapsă cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei.

Sub aspectul laturii civile instanţa a apreciat că în cazul de faţă sunt îndeplinite condiţiile acordării de despăgubiri, respectiv există o faptă ilicită, un prejudiciu, legătura de cauzalitate dintre ele, vinovăţia făptuitorului, precum şi condiţia suplimentară în contextul procesului penal, respectiv constituirea de parte civilă.

În privinţa despăgubirilor materiale instanţa a constatat că partea vătămată B.D. s-a constituit parte civilă cu suma de 500 lei reprezentând contravaloarea medicamentelor şi 2500 lei daune morale,însă cu privire la despăgubirile materiale aceasta nu a făcut dovada efectuării lor. Astfel chiar dacă acestea se presupun instanţa nu poate acorda decât un prejudiciu cert, motiv pentru care suma solicitată cu acest titlu nu va fi acordată.

Partea vătămată F.E. a solicitat în constituirea sa de parte civilă cu titlu de despăgubiri materiale 4000 euro reprezentând contravaloarea maşinii accidentate, 5000 lei contravaloare medicamente şi transport, precum şi 2000lei contravaloare dantură.

Din copia dosarului da daună (filele 169-182) înaintat instanţei de asigurător, instanţa observă că preţul reparaţiilor este de 11587,96 lei, sumă ce va fi acordată de către instanţă.

Din depoziţia martorului B.T. (fila 130) rezultă că a transportat de mai multe ori partea vătămată la Târgu Mureş, respectiv de 5 ori, iar costul unui drum este de 150 lei, sumă ce va fi acordată de asemenea.

Potrivit art. 14 alin 3 Cod procedură penală şi art. 998 Cod civil,orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat a-l repara. De asemenea Recomandările Consiliului Europei din 1969 de la Londra subliniază, între altele, că principiul reparaţiei daunelor morale trebuie recunoscut în cazul leziunilor corporale, despăgubirea având rolul de a compensare victimei.

Din probele administrate în cauză, rezultă că, pe lângă daunele patrimoniale suferite de părţile vătămate au existat şi prejudicii morale decurgând din leziunile suferite pentru B.D. şi pentru F.E. din internarea în spital, intervenţiile chirurgicale suferite, sechelele postraumatice care afectează negativ participarea părţii la viaţa socială, comparativ cu situaţia anterioară producerii incidentului, precum şi durerile fizice efective ulterioare ale părţii, la care se adaugă numărul mare de zile de îngrijiri.

Ca urmare a vătămărilor fizice cauzate prin infracţiune, partea vătămată a suferit vătămări psihice şi alterarea condiţiilor de viaţă, ceea ce justifică obligarea inculpatului, în solidar cu partea responsabilă civilmente SC S.G. SA Craiova, întrucât inculpatul a acţionat ca prepus al acesteia la plata daunelor morale.

În lipsa unor criterii legale de determinare a cuantumului daunelor morale, instanţa va stabili întinderea acestora în raport cu gravitatea leziunilor produse şi cu intensitatea suferinţelor cauzate.

Având în vedere că sunt întrunite condiţiile acordării de despăgubiri, respectiv există un prejudiciu, o faptă legătura de cauzalitate dintre ele, vinovăţia făptuitorului,precum şi condiţia suplimentară a acordării de despăgubiri, instanţa, în baza art.l4 şi 346 Cod procedură penală, 998 Cod civil şi art.l06 din OUG l50/2002 să oblige inculpatul către părţile civile Spitalul TG. Mureş la despăgubiri civile reprezentând contravaloarea cheltuielilor de spitalizare a părţii vătămate F.E. şi către părţile civile F.E. şi B.D. la despăgubiri civile reprezentând daune morale şi daune materiale în cuantumul dovedit.

În baza art. 193 Cod procedură penală a obligat inculpatul la plata cheltuielilor de judecată către părţile civile raportat la culpa procesuală a acestuia.

În baza art. 191 alin 1 Cod procedură penală, a obligat inculpatul la cheltuieli judiciare către stat.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel inculpatul Ş.V.D. şi partea responsabilă civilmente S.C.S.G. S.A.Craiova.

Instanţa constată că ambele apeluri sunt declarate prin avocat la data de 19.03.2009.

Inculpatul Ş.V.D. nu a fost prezent la dezbaterile pe fondul cauzei, ce au avut loc la data de 19.01.2009, fiind reprezentat de apărător ales. La solicitarea acestuia s-a amânat pronunţat pentru a depune concluzii scrise.

Nefiind prezent la judecarea cauzei, inculpatului i s-a comunicat copie de pe dispozitivul sentinţei penale nr.34/22.01.2009 pe care a semnat-o soţia sa la data de 30.01.2009.

Inculpatul putea declara apel în termen până la data de 10.02.2009 inclusiv. În perioada 15 ianuarie – 15 februarie 2009 inculpatul face dovada că a suferit unele afecţiuni medicale pentru care se recomandă repaus la domiciliu pentru perioada 15 ianuarie – 31 ianuarie 2009, respectiv, repaus la pat pentru perioada 1 – 15 februarie 2009.

Aceste adeverinţe medicale însă nu probează că inculpatul a fost imobilizat la pat, aspect care l-ar fi împiedicat să exercite calea de atac. Chiar şi în aceste condiţii putea formula cererea de apel fie personal şi să o expedieze prin orice mijloc de corespondenţă (poştă, fax, etc) la instanţa de fond, fie prin intermediul apărătorului ales care a şi declarat apelul la data de 19.03.2009.

Mai mult decât atât, dacă se calculează termenul legal de 10 zile de declarare a apelului în momentul încetării stării de boală pe care a avut-o inculpatul – 15.02.2009 – instanţa constat că ultima zi de declarare a apelului ar fi fost 26.02.2009.

Ca atare, instanţa consideră că nu există nicio cauză temeinică de împiedicare care să determine efectiv întârzierea declarării apelului înlăuntrul termenului legal de 10 zile şi care să ducă la admiterea cererii de repunere în termenul de apel.

În consecinţă, apelul inculpatului fiind declarat la data de 19.03.2009, cu mult timp după împlinirea termenului legal de 10 zile, instanţa va respinge conform art.379 pct.1 lit.a C.p.p. ca tardiv formulat apelul inculpatului împotriva sentinţei penale nr.34/22.01.2009 a Judecătoriei Moineşti.

Partea responsabilă civilmente S.C.S.G. SA Craiova a fost citată legal la fiecare termen de judecată şi pentru că nu a fost prezentă la dezbaterile pe fondul cauzei, i s-a comunicat copie de pe dispozitivul sentinţei penale nr.34/22.01.2009. Dovada de comunicare este semnată de Ş.R., fiul patronului şi al inculpatului în acelaşi timp, la data de 30 ianuarie 2009.

Partea responsabilă civilmente putea formula apel în termen de 10 zile, adică până la data de 10 februarie 2009 inclusiv. Cum nu rezultă nicio cauză temeinică de împiedicare care să fi determinat întârzierea declarării apelului în termen, cererea de repunere în termenul de apel este neîntemeiată.

În consecinţă, partea responsabilă declarând apel la data de 19.03.2009 prin avocat, cu mult timp după împlinirea termenului legal de 10 zile, instanţa în temeiul art.379 pct.1 lit.a C.p.p. va respinge ca tardiv formulat şi apelul părţii responsabile civilmente S.C.S.G. SA Craiova împotriva aceleiaşi sentinţe penale.

Constatând culpa procesuală a celor 2 apelanţi, instanţa îi va obliga conform art.192 al.2 C.p.p. pe fiecare la plata a câte 50 lei cheltuieli judiciare către stat.

De asemenea, cei doi apelanţi vor fi obligaţi potrivit art.192 al.2 C.p.p. şi la plata cheltuielilor judiciare reprezentând onorariu avocat ales către partea vătămată F.E. în cuantum de 250 lei fiecare.

Etichete:

Procedură penală

Prin sentinţa penală nr. 426/23 februarie 2009 a Judecătoriei Bacău pronunţată în dosar nr.8877/180/2008 s-au dispus următoarele:

În baza art.300 C.pr.pen. cu referire la art.197 alin 1,4 Cpr.pen, a constatat neregularitatea actului de sesizare a instanţei.

S-a dispus restituirea cauzei la Parchetul de pe lângă Judecătoria Bacău în vederea refacerii actului de sesizare.

În baza art.192 alin 3 Cprpen cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.

Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut următoarea situaţie de fapt:

Potrivit art. 197 Cprpen încălcările care atrag nulitatea sunt

(1) Încălcările dispoziţiilor legale care reglementează desfăşurarea procesului penal atrag nulitatea actului, numai atunci când s-a adus o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea acelui act.

(2) Dispoziţiile relative la competenţa după materie sau după calitatea persoanei, la sesizarea instanţei, la compunerea acesteia şi la publicitatea şedinţei de judecată sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii. De asemenea, sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii şi dispoziţiile relative la participarea procurorului, prezenţa învinuitului sau a inculpatului şi asistarea acestora de către apărător, când sunt obligatorii, potrivit legii, precum şi la efectuarea referatului de evaluare în cauzele cu infractori minori.

(3) Nulitatea prevăzută în alin. 2 nu poate fi înlăturată în nici un mod. Ea poate fi invocată în orice stare a procesului şi se ia în considerare chiar din oficiu.

(4) Încălcarea oricărei alte dispoziţii legale decât cele prevăzute în alin. 2 atrage nulitatea actului în condiţiile alin. 1, numai dacă a fost invocată în cursul efectuării actului când partea este prezentă sau la primul termen de judecată cu procedura completă când partea a lipsit la efectuarea actului. Instanţa ia în considerare din oficiu încălcările, în orice stare a procesului, dacă anularea actului este necesară pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei.

(5) În situaţiile prevăzute în alin. 1 şi 4, în cazul în care refacerea actului anulabil se poate face în faţa instanţei care a constatat, prin încheiere, încălcarea dispoziţiilor legale, aceasta acordă un termen scurt pentru refacerea imediată a actului.

Excepţie vizează rechizitoriul emis de procuror, iar sancţiunea procesuală care poate avea incidenţă asupra acestui act procedural, în prezenta cauză este, conform art. 197 alin. 1,4 C. pr. pen., nulitatea relativă, întrucât deşi regularitatea conţinutului rechizitoriului (art. 263 C. pr. pen.), ca act de sesizare a instanţei (art. 264 alin. 1 C. pr. pen.), se plasează în domeniul normei procesual – penale imperative, de ordin public, în speţă din punct de vedere formal acesta este legal întocmit.

Sub aspect procedural, astfel de dispoziţii se referă la: categoria actului de sesizare, aşa cum este prevăzut de lege (rechizitoriul sau plângerea); organul judiciar sau, după caz, persoana abilitată de lege să sesizeze instanţa; conţinutul minim obligatoriu, prevăzut de lege, pentru actul de sesizare.

Sesizarea instanţei în prezenta cauză s-a făcut prin rechizitoriu, care sub incidenţa prevederilor art. 263 C. pr. pen. trebuie să cuprindă, în mod imperativ, pe lângă datele prevăzute de art. 203 alin. 1 C. pr. pen., „datele privitoare la persoana inculpatului, fapta reţinută în sarcina sa, încadrarea juridică, probele pe care se întemeiază învinuirea”. Tot astfel, art. 263 alin. 3 C. pr. pen. dispune că „În cazul când urmărirea penală este efectuată de procuror, rechizitoriul trebuie să cuprindă şi datele suplimentare prevăzute de art. 260 C. pr. pen.”, şi anume: „ mijloacele materiale de probă şi măsurile luate referitor la ele în cursul cercetării penale…”.

Aplicând aceste dispoziţii asupra actului de sesizare cu care a fost investită instanţa, se constată următoarele:

Rechizitoriul se concentrează, în mod neîndoielnic, asupra a două persoane, pe care le trimite în judecată, şi anume: B. F. R. şi B. (T.) M.C. pentru săvârşirea infracţiunii de neglijenţă în serviciu prev. de art. 249 alin 1 Cpen.

Sub acest aspect actul de sesizare respectă prevederile art. 263 C. pr. pen., cu referire la persoanele învinuite, faptele pentru care sunt trimise în judecată, încadrarea juridică a acestora.

Totuşi, rechizitoriul trebuie să facă trimitere la lucrările de urmărire penală, mijloacele de probă administrate în faza de urmărire penală de care este susţinut (art. 263 alin. 3 C. pr. pen. şi art. 260 C. pr. pen.) şi faptele penale pentru care s-a efectuat urmărire penală.

Verificând corespondenţa acestor aspecte cu conţinutul şi dispozitivul rechizitoriului, instanţa constată următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 249 alin 1 Cpen constituie infracţiunea de neglijenţă în serviciu „Încălcarea din culpă, de către un funcţionar public, a unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă, dacă s-a cauzat o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau al unei instituţii de stat ori al unei alte unităţi din cele la care se referă art. 145 sau o pagubă patrimoniului acesteia ori o vătămare importantă intereselor legale ale unei persoane”.

Încălcarea unei îndatoriri de serviciu , prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă pentru a constitui infracţiunea de neglijenţă în serviciu trebuie să cauzeze o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau al unei instituţii de stat ori al unei alte unităţi din cele la care se referă art. 145 sau o pagubă patrimoniului acesteia ori o vătămare importantă intereselor legale ale unei persoane.

Urmările care potrivit art. 249 alin 1 Cpen atribuie caracter penal încălcării din culpă a unei îndatoriri de serviciu trebuie să deci de o anumită însemnătate, după cum rezultă din terminologia folosită, respectiv: tulburare însemnată bunului ori vătămare importantă.

Latura obiectivă a infracţiunii include şi legătura de cauzalitate dintre acţiunea sau inacţiunea făptuitorului şi urmarea ce s-a produs.

În rechizitoriu nu se stabileşte nici în expozitiv şi nici în dispozitiv în ce a constat urmarea imediată a săvârşirii presupusei fapte de neglijenţă în serviciu.

Deşi infracţiunea de neglijenţă în serviciu este o infracţiune cu prejudiciu, nu există constituire de parte civilă în cursul urmăririi penale( părţile vătămate SC UMB R.I. SA şi SC A.I. SA – persoane juridice de drept privat – constituindu-se părţi civile în faţa instanţei ), deşi în raport de eventuala valoare a prejudiciului se poate aprecia dacă fapta constituie sau nu infracţiune.

În aceste condiţii, văzând că părţile vătămate SC UMB R.I. SA şi SC A.I. SA sunt persoane juridice de drept privat – instanţa constată că era imperios necesar a se stabili, pe cale de anchetă dacă s-a produs vătămare importantă a intereselor legale ale acestor persoane conform art. 249 alin 1 teza finală Cpen.

Instanţa concluzionează că sub aspectul analizat rechizitoriul se întemeiază pe fapta cercetată parţial în cursul urmăririi penale, Sub acest aspect rechizitoriul este lovit de nulitate pentru neîndeplinirea cumulativă a condiţiilor prevăzute de art. 263 alin. 1 şi 3 C. pr. Pen cu referire la art. 249 Cpen, nefiind stabilit prejudiciul şi nici legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu. De asemenea, întrucât inculpaţilor le-a fost respinsă singura cererea de probatorii formulată cu prilejul prezentării materialului de urmărire penală (06.05.2008) la o dată ulterioară respectiv la data de 07.05.2008, având drept consecinţă încălcarea dreptului la apărare, instanţa apreciază că are incidenţă cazul de nulitate relativă prevăzut de art. 197 alin. 4 raportat la art. 6 C. pr. pen.

Instanţa a concluzionat că inculpaţii au fost trimişi în judecată pentru o infracţiune pentru care latura obiectivă nu a fost stabilită pe cale de anchetă ceea ce echivalează cu lipsa urmăririi penale şi pe cale de consecinţă părţii responsabile civilmente comitenta prepuşilor inculpaţi şi inculpaţilor le-a fost încălcat dreptul la apărare fiind incident cazul de nulitate relativă prevăzut de art. 197 alin. 4 C. pr. pen., cu referire la încălcarea dreptului la apărare consacrat prin dispoziţiile art. 6 C. pr. Pen, fiind dovedită astfel vătămarea procesuală . Această nulitate a fost invocată de partea responsabilă civilmente la termenul de judecată din 16.02.2009(primul termen de judecată cu procedură completă) când s-a pus în discuţie o atare chestiune prealabilă, fiind îndeplinite condiţiile formale de invocare prevăzute de art. 197 alin. 4 C. pr. pen.

Astfel fiind, instanţa a constatat că în prezenţa unor discordanţe între actul de sesizare al instanţei şi lucrările de urmărire penală şi a unor lipsuri majore în cercetarea faptei de neglijenţă în serviciu, discordanţe şi lipsuri ce nu pot fi acoperite de instanţă în cursul cercetării judecătoreşti întrucât s-ar aduce atingere imparţialităţii de care trebuie să dea dovadă orice instanţă, în vederea asigurării dreptului părţilor la un proces echitabil, şi pe cale de consecinţă în baza art. 300 C.pr.pen. cu referire la art. 197 alin 1,4 Cprpen a constatat neregularitatea actului de sesizare şi a dispus restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen legal, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ JUDECĂTORIA BACĂU criticând ca nelegală soluţia primei instanţe, sub aspectul restituirii dosarului la parchet deoarece, în mod greşit s-a considerat de instanţă că în cauză au fost încălcate prevederile art. 300 cod pr. penală cu privire la regularitatea actului de sesizare al instanţei.

Analizând sentinţa recurată , în raport de actele şi lucrările dosarului, Tribunalul constată că hotărârea atacată este nelegală şi se impune trimiterea cauzei spre rejudecare , pentru următoarele considerente:

În art. 300 alin (1) cod pr penală se arată că instanţa este datoare să verifice din oficiu, la prima înfăţişare, regularitatea actului de sesizare.

(2) În cazul când se constată că sesizarea nu este făcută potrivit legii, iar neregularitatea nu poate fi înlăturată de îndată şi nici prin acordarea unui termen în acest scop, dosarul se restituie organului care a întocmit actul de sesizare, în vederea refacerii acestuia.

De asemenea, în art. 263 se arată că rechizitoriul trebuie să se limiteze la fapta şi persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală şi trebuie să cuprindă, pe lângă menţiunile prevăzute în art. 203, datele privitoare la persoana inculpatului, fapta reţinută în sarcina sa, încadrarea juridică, probele pe care se întemeiază învinuirea, măsura preventivă luată şi durata acesteia, precum şi dispoziţia de trimitere în judecată.

(2) În rechizitoriu se arată de asemenea numele şi prenumele persoanelor care trebuie citate în instanţă, cu indicarea calităţii lor în proces şi locul unde urmează a fi citate.

(3) În cazul când urmărirea penală este efectuată de procuror, rechizitoriul trebuie să cuprindă şi datele suplimentare prevăzute în art. 260.

Din examinarea prevederilor menţionate rezultă că numai nerespectarea dispoziţiilor privind sesizarea instanţei constituie temei de restituire a cauzei la procuror, iar aprecierea întrunirii elementelor constitutive ale infracţiunii sub aspectul laturii obiective, este de atributul instanţei, care se pronunţă, prin hotărâre, după efectuarea cercetării judecătoreşti şi după dezbateri.

Când persoana vătămata nu s-a constituit parte in cursul urmăririi penale, prima instanţa este obligată să-i explice acesteia dreptul de a participa la proces ca parte vătămată sau parte civila, aceasta fiind o practică constată a instanţelor judecătoreşti la toate nivelele.

Analizând rechizitoriul nr. 3797/P/2005 se constată că acest act respectă, prin formă şi conţinut toate cerinţele textului de lege susmenţionat , actul de sesizare cuprinzând toate elementele prevăzute de art. 263 cod pr penală şi anume datele referitoare la persoana inculpaţilor, faptele reţinute în sarcina lor, încadrarea juridică, probele pe care se întemeiază, învinuirea şi dispoziţia de trimitere în judecată, numele persoanelor citate în instanţă, plus dispoziţiile suplimentare prevăzute de art .260 cod pr penală .

Deşi instanţa constată neregularitatea actului de sesizare în raport de dispoziţiile art. 300 C.p.p., motivarea vizează neregularităţi prevăzute de art.332 C.p.p, combinând , în mod nefericit, cele doua texte de lege deşi acestea se referă la situaţii diferite, momente procesuale diferite si motive diferite de dezinvestire a instanţei de judecata.

Ca atare, instanţa de recurs constată că prima instanţă a fost legal sesizată, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute sub acest aspect, celelalte nereguli constatate de instanţă putând a fi soluţionate odată cu fondul cauzei şi în consecinţă, se constată că hotărârea, fiind vădit nelegală, urmează să se admită recursul, să se caseze hotărârea recurată în totalitate şi pe fond, să se trimită cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, în baza art. 385/15, pct.2, lit.c, C.pr.pen.

Se va constata că inculpaţii au fost asistaţi de apărători aleşi.

Etichete:

Substituiţii procesuali

1. Noţiune şi caracterizare

Substituitul procesual este persoana împuternicită de lege să exercite un drept procesual al unei părţi din proces, în numele său, dar în interesul acesteia[1].

Astfel, se poate afirma că substituiţii procesuali au un drept propriu, de natură procesuală, prin mijlocirea căruia valorifică un drept material privind pe cel căruia îi este substituit. Fiind un drept procesual propriu al substituitului, înseamnă că acesta lucrează în nume personal, dar pentru valorificarea unui interes sau drept de natură materială sau substanţială al celui pe care îl substituie. Este posibil, însă, ca substituitul să aibă un interes propriu pentru a valorifica interesul sau dreptul material al altuia, însă acela nu poate înlocui interesul sau dreptul material al celui care îl substituie.

Substituiţii procesuali nu au calitatea de parte în procesul penal, însă rămâne la aprecierea lor efectuarea actelor pentru care sunt îndreptăţiţi de lege, nerăspunzând pentru neîndeplinirea acestora[2]. În acest sens, putem da ca exemplu art. 222 Cod Procedură Penală, conform căruia plângerea poate fi făcută de un soţ pentru celălalt soţ sau de copilul major pentru unul din părinţii săi. Altfel spus, doctrina[3] este în unanimitate de acord cu faptul că substituiţii procesuali au libertatea de apreciere la intervenirea în vederea realizării drepturilor procesuale pe care le au, însă ei nu sunt ţinuţi să răspundă pentru rămânerea în pasivitate sau pentru neglijenţă.

Substituirea procesuală este un drept, iar nu o obligaţie, astfel cum se întâmplă în cazul reprezentării. Calitatea de substituit procesual rezultă din lege şi se poate referi numai la actele pe care acesta le autorizează în mod expres.

Deoarece substituiţii procesuali sunt subiecţi procesuali care exercită drepturi proprii, dar în valorificarea unor interese ale altora, drepturile în virtutea cărora substituiţii procesuali participă în proces nu sunt implicate în interesele contradictorii litigioase ale părţilor. În consecinţă, subiecţii respectivi nu sunt interesaţi în cauză în aceleaşi condiţii ca părţile.

În finalul acestei secţiuni trebuie să facem precizarea că între reprezentanţi şi substituiţi procesuali există deosebiri esenţiale. Astfel, în toate situaţiile prevăzute de Codul de Procedură Penală, persoana îndreptăţită să facă un act procesual nu este nu reprezentant, ci un substituit procesual care poate în baza împuternicirii legale intrinseci efectua anumite acte pentru o persoană care este parte în procesul penal.

Pe de altă parte, reprezentantul are o însărcinare şi trebuie să o îndeplinească în mod obligatoriu şi conştiincios, răspunzând de comportarea sa chiar în caz de neglijenţă. Substituitul procesual are o abilitate legală pe care este liber să o folosească sau nu, efectuarea actului pentru care are abilitare fiind lăsată la aprecierea sa. El nu răspunde nici de rămânerea voită în pasivitate şi cu atât mai puţin de neglijenţă. Neintroducerea plângerii prealabile, nesesizarea organelor judiciare penale, neintroducerea unei căi de atac de către un substituit ptocesual nu angajează răspunderea procesuală a acestuia.

În cazul în care substituitul procesual este conducătorul unei autorităţi (persoane juridice) sau un organ competent, comportarea sa poate atrage uneori consecinţe, dar nu pe cale procesuală, ci din punct de vedere al disciplinei interne la nivelul acelei persoane juridice. Nu trebuie însă confundată situaţia subtituitului procesual care are facultatea de a aprecia asupra necesităţii sesizării cu situaţia persoanelor obligate să sesizeze organele judiciare (art. 263 Cod Penal şi art. 227 Cod Procedură Penală[4]).

Nu în ultimul rând, trebuie să menţionăm că unii autori[5] au considerat că există şi o categorie aparte de substituiţi procesuali speciali, fiind vorba de fapt de persoana vătămată care poate porni procesul penal numai în temeiul unei plângeri prealabile, argumentându-se că acest act procedural (plângerea prealabilă) este o excepţie de la modul în care este pornit procesul penal şi anume din oficiu (adică de către unul din organele judiciare prevăzute în Codul de Procedură Penală). În prezent, considerăm că această argumentare nu mai are temei, deoarece reglementarea instituţiei plângerii prealabile, inclusiv a cursului procesului penal pornit în această modalitate (posibilitatea retragerii acestei plângeri sau instituţia împăcării părţilor) depinde numai de modul în care persoana vătămată consideră să-şi exercite drepturile conferite de lege.

2. Cazuri în care se pot efectua acte procedurale prin substituire

În acest context, putem menţiona următoarele cazuri în care succesorii pot interveni în procesul penal:

  • cererea de liberare provizorie poate fi făcută şi de substituiţii procesuali, şi anume de soţul inculpatului arestat ori de rudele apropiate ale acestuia (art. 1606 alin. 1 Cod Procedură Penală);
  • în cadrul procedurii de citare, dacă persoana citată nu se află acasă, agentul înmânează citaţia soţului, unei rude sau oricărei persoane care locuieşte cu ea, ori care în mod obişnuit îi primeşte corespondenţa (art. 179 alin. 1 Cod Procedură Penală);
  • plângerea se poate face şi de către un soţ pentru celălalt soţ sau de către copilul major pentru unul sau ambii săi părinţi (art. 222 alin. 5 Cod Procedură Penală);
  • apelul şi recursul pot fi declarate şi de soţul sau apărătorul inculpatului (art. 362 alin. 2 şi art. 3851 Cod Procedură Penală);
  • revizuirea poate fi cerută de soţul sau rudele condamnatului (art. 396 alin. 1 lit. b Cod Procedură Penală);
  • legea prevede că uneori acţiunea penală nu va fi pusă în mişcare fără sesizarea unei autorităţi (persoane juridice) sau unui organ competent, astfel încât conducătorul acesteia sau organul competent are dreptul de a aprecia dacă este sau nu locul ca acţiunea penală să fie pusă în mişcare şi în caz afirmativ va face o sesizare (art. 396 lit. b Cod Procedură Penală).

Unii autori[6] menţionează printre aceste cazuri şi pe acela conform căruia legea prvede că în locul statului, titular al acţiunii penale, această acţiune poate fi pusă în mişcare pentru anumite fapte prevăzute de legea penală, numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate printr-o astfel de faptă, deci numai dacă această persoană introduce o plângere prealabilă. Autorii continuă, afirmând că persoana vătămată nu este reprezentant al statului, dar i s-a conferit dreptul de a aprecia dacă acţiunea penală se cuvine sau nu să fie pusă în mişcare şi în caz afirmativ să facă o plângere prealabilă (art. 131 Cod Penal şi art. 279 şi urm. Cod Procedură Penală). Însă, cu privire la poziţia procesuală a statului, care este de fapt poziţia procesuală a părţii vătămate, ne-am exprimat opinia anterior şi am considerat că această opinie a rămas unică în doctrină şi a intrat în desuetudine.

3. Poziţie procesuală

În literatura juridică de specialitate[7] s-a afirmat că substituiţii procesuali sunt participanţi eventuali şi sporadici ai procesului penal. Aceştia, deşi înlocuiesc în anumite acte pe una din părţile procesului penal, nu au calitatea de parte. Actele efectuate de substituiţii procesuali produc efecte în limitele prevăzute de lege. Partea în folosul căreia sunt efectuate are uneori dreptul de a declara că nu-şi însuşeşte acele acte (de exemplu, art. 222 alin. 5 Cod Procedură Penală).

Astfel, substituitul procesual, având un drept procesual propriu, are legitimare procesuală, însă nefiind titular al dreptului material, el nu are „legitimatio ad causam„. Substituiţii procesuali au execiţiul unor drepturi procesuale limitate la anumite aspecte legate de desfăşurarea procesului penal[8].

În cazul în care pentru acelaşi act procesual sunt mai mulţi substituiţi procesuali (cum ar fi, soţ, rudă apropiată, apărător) şi au intervenit fiecare dintre aceştia, actele lor legal îndeplinite vor fi considerate ca un singur act.

În concluzie, poziţia procesuală a substituitului în cazul plângerii prealabile se modifică după introducerea plângerii dacă persoana vătămată se constituie parte civilă sau declară că înţelege să participe în proces ca parte vătămată. Aceşti substituiţi procesuali au numai posibilitatea de a face plângerea, iar dacă aceasta este însuşită procesul penal poate continua. Ei nu au, însă, posibilitatea să se împace cu învinuitul sau inculpatul.

O situaţie specială în cadrul procesului penal o au societăţile de asigurare, care pot intrerveni fie ca parte civilă, fie ca parte responsabilă civilmente, iar numai rareori ca parte vătămată. Au fost şi cazuri, când doctrina a considerat că societatea de asigurare poate fi chemată în procesul penal drept substituit procesual (datorită calităţii de garant).

În ipoteza în care făptuitorul a produs printr-un accident de circulaţie pagube unei terţe persoane şi are calitatea de asigurat în cadrul asigurării de răspundere civilă, indiferent că este vorba de o asigurare obligatorie sau facultativă, trebuie să se facă aplicarea Legii nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România. Asiguratorul datorează despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin accidente de autovehicule, atât pentru bunuri, cât şi pentru persoane, atunci când pentru accident se poate angaja, potrivit legii, răspunderea persoanei asigurate sau a altuia pentru care răspunde persoana asigurată. Despăgubirile se stabilesc pe baza convenţiei tripartite între asigurat, persoana păgubită şi asigurator (societatea de asigurare), iar în cazul în care înţelegerea nu se realizează, se stabilesc printr-o hotărâre judecătorească pronunţată de o instanţă de judecată din România.

Dacă în cazul unui proces penal se realizează convenţia numai între persoana păgubită şi asigurat, hotărârea care consfinţeşte învoiala părţilor nu-l obligă şi pe asigurator. Astfel, în orice proces penal este obligatorie chemarea asiguratorului, iar asiguratul este obligat să se apere (obligaţie de diligenţă), după cum se impune şi citarea celui răspunzător de producerea pagubei, în toate cazurile în care acţiunea civilă este pornită împotriva asiguratorului. Dacă asiguratul dovedeşte că l-a despăgubit pe terţul păgubit, asiguratorul este obligat, dacă plata s-a făcut în baza convenţiei tripartite sau hotărârii judecătoreşti, să-l despăgubească pe asigurat. Dacă asiguratorul nu a fost introdus în procesul penal, pentru recuperarea despăgubirilor plătite terţului păgubit, asiguratul are dreptul la acţiune împotriva asiguratorului în teneiul contractului de asigurare. Aşadar, deşi asiguratorul nu răspunde pentru paguba cauzată, el urmează să suporte plata daunelor potrivit legii şi contractului, putând să refuze plata numai dacă paguba a fost creată intenţionat.

În baza celor exspuse ipotetic mai sus, doctrina şi practica judiciară nu au reuşit să cadă de acord în ceea ce priveşte poziţia procesuală a societăţii de asigurare, catalogând-o ca parte responsabilă civilmente, parte civilă (separată) sau substituit procesual. În cele ce urmează vom menţiona argumentele folosite de susţinătorii celor trei variante.

a) Calitatea de persoană responsabilă civilmente. În procesul penal, art. 23 şi 24 Cod Procedură Penală limitează numărul părţilor, în raportul de răspundere civilă fiind chemaţi să răspundă inculpatul şi partea responsabilă civilmente. Pornind de la această enumerare limitativă, unele instanţe prahovene, cât şi din alte judeţe din circumscripţia Curţii de Apel Ploieşti, au introdus în cauză şi au obligat societăţile de asigurare în calitate de părţi responsabile civilmente la plata despăgubirilor civile către părţile vătămate constituite părţi civile în procesul penal[9]. În această opinie, încercând să de satisfacţie persoanelor păgubite, instanţele au asimilat societatea de asigurare comitenţilor, a căror răspundere pentru fapta prepuşilor este prezumată în baza unui contract de prepuşenie. Deşi instanţele menţionate nu au motivat atribuirea calităţii de parte responsabilă civilmente pentru societatea de asigurare, doctrina a imaginat câteva posibile argumente[10]:

– întocmai ca în cazul răspunderii pentru fapta altuia, instituţia părţii responsabile civilmente se bazează potrivit unor opinii doctrinare pe ideea de garanţie, în speţă garantarea şi protejarea intereselor persoanelor păgubite, dar şi pe ideea de risc asumat;

– rezolvarea acţiunii civile în procesul penal este diriguită de normele de drept civil, astfel că persoana chemată în garanţie din procesul civil devine parte responsabilă civilmente în procesul penal;

– posibilitatea oferită de lege persoanei păgubite de a acţiona în judecată atât asiguratul, cât şi asigurătorul, acesta din urmă putând fi obligat să plătească daune nemijlocit persoanei păgubite;

– deşi în cazuri restrânse, asiguratorul are totuşi posibilitatea acţiunii în regres împotriva persoanei vinovate de producerea accidentului de circulaţie sau ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni ori autovehiculul a fost condus fără încuviinţarea asiguratului;

– Codul de Procedură Penală nu prevede altă calitate pentru persoanele chemate să plătească în locul inculpatului;

– între persoana păgubită, asigurat şi asigurator se poate perfecta o înţelegere întocmai ca tranzacţia dintre reclamant şi pârât cu participarea părţii responsabile civilmente.

b) Parte civilă separată. Din chiar definiţia dată în art. 24 alin. 3 Cod Procedură Penală rezultă că partea responsabilă civilmente este persoana chemată să răspundă potrivit legii civile pentru pagubele provocate prin fapta inculpatului. Este, deci, o răspundere pentru fapta altei persoane, dar o răspundere care presupune neîndeplinirea culpabilă a unor obligaţii. Însă, în cazul asigurărilor de răspundere civilă, societăţile de asigurare au ca obligaţie despăgubirea persoanelor păgubite prin fapta asiguratului în limitele stabilite de contract sau de lege, o dată cu producerea cazului asigurat. Deci, plata despăgubirilor se face în temeiul contractului şi nu se întemeiază pe ideea de culpă care caracterizează răspunderea pentru fapta altei persoane.

Astfel, asiguratorul este cel care are iniţiativa contractuală pentru a înlătura efectele patrimoniale negative ale unor eventuale fapte ilicite proprii, pe când prepusul încheie contractul cu comitentul în vederea obţinerii unei remuneraţii, şi nu pentru a se asigura de răspundere. Asiguratorul poate fi obligat la plata despăgubirilor, dar dacă nu există vreunul din cazurile prevăzute în art. 58 din Legea nr. 136/1995, nu are posibilitatea exercitării acţiunii în regres, spre deosebire de partea responsabilă civilmente care poate recupera întreaga suma plătită pentru inculpat, pe calea acestei acţiuni. Tot astfel, se poate argumenta cu aceea că prepusul acţionează ca un adevărat mandatar al comitentului şi, deci, fapta sa ilicită este fapta comitentului[11], situaţie ce nu poate fi întâlnită în raporturile de asigurare. Deci, societatea de asigurare trebuie considerată ca fiind parte civilă separată.

c) Nu în ultimul rând, s-a recurs şi la formula introducerii în cauză a asiguratului în calitate de garant, idee care are în vedere asemănările dintre contractul de fidejusiune reglementat în art. 1652 şi urm. Cod Civil, contractul de asigurare şi instituţia giranţilor prevăzută în Legea nr. 22/1969. Astfel, s-a considerat că garantul este substituitul procesual al asiguratului-parte în procesul penal[12].

Este adevărat că, în ambele situaţii, ideea de garantare a posibilităţii de reparare a prejudiciilor cauzate unei persoane fizice sau juridice prin fapta ilicită a altor persoane călăuzeşte preocuparea legiuitorului, dar tot atât de adevărat este că fundamentarea celor două contracta este diferită. Contractul de fidejusiune este un contract accesoriu faţă de obligaţia principală a debitorului către creditor, un contract prin care se dă naştere la obligaţii numai pentru fidejusor, un contract cu titlu gratuit. Aceste caractere juridice sunt de neimaginat în cazul contractului de asigurare, care este un contract sinalagmatic, cu obligaţii reciproce, oneros, în care asiguratorul se obligă ca, în schimbul primelor de asigurare plătite de asigurat, să-l despăgubească pe acesta la producerea elementului aleatoriu.

Practica fostei instanţe supreme[13] a statuat că garantul urmează să fie chemat în procesul penal ca parte responsabilă civilmente, dar nu a atribuit niciodată această calitate ADAS-ului, care deţinea în acea vreme monopolul pe piaţa asigurărilor din România. De altfel, aceeaşi instanţă a decis că ADAS-ul răspunde în baza unor raporturi juridice speciale de asigurare care se rezolvă în afara procesului penal[14].


[1] Grigore Gr. Theodoru – „Drept procesual penal. Partea specială”, Ed. Cugetarea, Iaşi, 1998, pag. 73.

[2] Gheorghe Nistoreanu, Adrian Ştefan Tulbure, Mihai Apetrei, Laurenţiu Nae – „Manual de drept procesual penal”, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1999, pag. 39.

[3] 22) Traian Pop – „Drept procesual penal. Partea specială”, Tipografia Naţională, Cluj-Napoca, 1948, vol. II, pag. 67;  Nicolae Volonciu – „Tratat de procedură penală”, Ed. Michaela Press, Bucureşti, 2001, pag. 146.; Ion Neagu – „Drept procesual penal. Tratat”, Ed. Global Lex, Bucureşti, 2002, pag. 78.

[4] După modificarea suferită în urma adoptării Legii nr. 281/2003, art. 227 Cod Procedură Penală conţine următoarele:

„Orice persoană cu funcţie de conducere într-o unitate la care se referă art. 145 din Codul Penal sau cu atribuţii de control, care a luat cunoştinţă de săvârşirea unei infracţiuni în acea unitate, este obligată să sesizeze de îndată pe procurorul sau organul de cercetare penală şi să ia măsuri să nu dispară urmele infracţiunii, corpurile delicte şi orice alte mijloace de probă.

Obligaţiile prevăzute în alin. 1 revin şi oricărui funcţionar care a luat cunoştinţă despre săvârşirea unei infracţiuni în legătură cu serviciul în cadrul căruia îşi îndeplineşte sarcinile.”

[5] Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta Iliescu, Rodica Mihaela Stănoiu – „Explicaţii teoretice ale Codului de Procedură Penală român. Partea generală”, Ed. Academiei, Bucureşti, 1976, vol. I, pag. 87.

[6] Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta Iliescu, Rodica Mihaela Stănoiu, op. cit., vol. I, pag. 94.

[7] Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta Iliescu, Rodica Mihaela Stănoiu, op. cit., vol. I, pag. 95.

[8] Vasile Păvăleanu – „Drept procesual penal. Partea generală”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, pag. 90.

[9] T.j. Prahova, dec. pen. nr. 16/1999; Jud. Ploieşti, sent. pen. nr. 2900/1998.

[10] Gheorghe Dumitru – „Societăţile de asigurare. Calitate procesuală” în R.D.P. nr. 4/2000, pag. 90-91.

[11] T.S., col. civ., dec. nr. 886/1957, în C.D., 1957, pag. 161.

[12] Valentin Mirişan – „Drept procesual penal”, Ed. Treira, Oradea, 2002, pag. 81.

[13] T.S., dec. îndr. nr. 4/1973, în C.D., 1973, pag. 32.

[14] T.S., s. pen., dec. nr. 285/1983, în C.D., 1983, pag. 94.

Etichete: , ,

Descopera Primul Stagiu
Zonia.ro