404 www.juspedia.ro | Law article directory
Top

Terenurile agricole proprietate publică nu pot fi cuprinse în procedura de reconstituire a dreptului de proprietate prev.de Lg.18/1991

Tip: Decizie
Nr./Dată: 779/R (28.05.2008)
Autor: Tribunalul Vaslui
Domenii asociate: fondul funciar

Potrivit disp.art.136 din Constituţie, art.5 al.2 din Lg.18/1991, precum şi art.11 din Lg.213/1998, bunurile ce fac parte din proprietatea publică sunt inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile. Bunurile proprietate publică nu pot fi înstrăinate, putând face doar obiectul dreptului de administrare potrivit art.11 al.2 din Lg.213/1998, actele juridice încheiate cu încălcarea principiului inalienabilităţii dreptului de proprietate publică sunt lovite de nulitate absolută.

Doar în situaţia în care un bun proprietate publică este dezafectat şi trecut, în condiţiile legii, în domeniul privat al statului sau al unei unităţi administrative teritoriale, va putea face obiectul reconstituirii dreptului de proprietate privată.

Decizia nr.779/R/2008.

Prin sent.civ.nr.537/2008 a Judecătoriei Vaslui a fost admisă acţiunea civilă formulată de Ministerul Apărării în contradictoriu cu Prefetul jud.Vaslui, Comisia Jud.Vaslui şi Comisia Locală Muntenii de Jos ambele pentru stabilirea dreptului de proprietate.

Instanţa a constatat nulitatea absolută a propunerii Comisiei Locale Munteni pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor referitor la suprafaţa de 11 ha. a hotărârii nr. 1145/2006 a Comisiei jud.Vaslui şi a Ordinului nr.577/2007 al Prefectului jud.Vaslui.

Instanţa a obligat pârâţii la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă Judecătoria Vaslui a reţinut următoarele:

Statul român, în calitatea sa de proprietar, prin Consiliul Superior al Agriculturii – Ordin 22905/1969, a dispus transferarea din administrarea operativă a întreprinderilor agricole de stat în administrarea operativă a Ministerului Forţelor Armate, suprafaţa de 291,9385 ha teren din care 191,9385 ha arabil şi 100 ha păşune, transfer realizat în fapt la data de 20.01.1969, conform procesului-verbal încheiat cu acea ocazie. Terenul trecut în acest mod în administrarea Ministerului Forţelor Armate pentru U.M. 01118 Vaslui a primit destinaţia de teren de instrucţie, respectiv poligon de tragere şi este inventariat sub nr. M.F. 106902 în „Inventar centralizat al bunurilor din domeniul public al statului” aprobat prin H.G. nr. 1705/29.11.2006.

Prin Hotărârea nr. 1145/2.11.2006 Comisia Judeţeană Vaslui pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor validează propunerea Comisiei Locale Munteni-de-Jos, iar Ordinul nr. 577/16.11.2006 emis de Instituţia Prefectului hotărăşte restituirea în proprietatea comunei şi administrarea Primăriei Munteni-de-Jos a suprafeţei de 11,00 ha teren cu destinaţia de islaz comunal, din administrarea Ministerului Apărării Naţionale (punctul – poligon de tragere).

Terenul ce face obiectul hotărârii nr. 1145/2006 a Comisiei Judeţene Vaslui şi al Ordinului Prefectului nr. 577/2006, în suprafaţă de 11 ha, face parte din terenul predat prin procesul-verbal din 4 octombrie 1921 Garnizoanei Vaslui pentru câmp de instrucţie şi poligon de tragere, necesar acesteia.

Ulterior, au avut loc schimbări de destinaţie a acestui teren, iar în 1968, prin Ordin al Preşedintelui Consiliului Superior al Agriculturii, este transferat în administrarea Ministerului Apărării, cu destinaţia de poligon de trageri.

Atât expertiza tehnică de specialitate, care identifică terenul, cât şi actele depuse atestă faptul că Unitatea Militară Vaslui funcţionează, iar terenul este folosit ca poligon de trageri (autorizaţie de funcţionare – fila 107, adresa nr. A-1256/02.07.2007 a Ministerului Apărării – fila 110, adresa nr. A/1879/22.10.2007 – fila 111, hotărârea nr. 19 a Consiliului Local Munteni-de-Jos – fila 112 şi P.U.G. al comunei Munteni-de-Jos – fila 113.

Mai mult decât atât, pârâtele nu au putut proba în nici un fel faptul că acest teren ar fi fost izlaz comunal.

În aceste condiţii, având în vedere dispoziţiile art. 135 din Constituţia României şi dispoziţiile Legii 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, Anexa 1, pct. 23, s-a constatat că terenul în suprafaţă de 11 ha face parte din domeniul public al statului şi, prin urmare, este inalienabil, insesizabil şi imprescriptibil şi că nu poate fi introdus în circuitul civil decât dacă este dezafectat din domeniul public (art. 4, alin. 5 din Legea 18/1991).

De asemenea, potrivit art. 5, alin. 2 din Legea nr. 18/1991 – republicată, privitoare la fondul funciar, terenurile aflate în domeniul public nu pot fi introduse în circuitul civil decât dacă potrivit legii sunt dezafectate din domeniul public.

Având în vedere aceste considerente, instanţa de judecată a admis acţiunea.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Comisia Locală de fond funciar Muntenii de Jos criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Recurenta arată că nu rezultă din nici un înscris că Ministerul Apărării ar fi predat terenul în suprafaţă de 11 ha. la IAS pentru a fi îndreptăţit să-l primească cu titlu gratuit.

Din conţinutul procesului verbal prin care a fost predat terenul la GAS Moara Greci, suprafaţa de 23 ha., se menţionează că terenul a fost ocupat de „plantaţii de salcâmi şi cioate rămase”.

Procesul verbal de preluare în administrare operativă a celor 11 ha. nu constituie titlu prin care statul să dobândească valabil în proprietate terenul în litigiu.

Terenul a fost transmis la Ministerul Apărării doar în administrare operativă şi nu în proprietate.

Hotărârea Guvernului nr.1705/2006 atestă că terenul în litigiu face parte din domeniul public al statului, după ce au fost emise Hotărârea Comisiei Judeţene şi Ordinul Prefectului prin care se retrocedase terenul şi se realizează transferul din administrarea operativă a armatei în proprietatea comunei.

Această hotărâre de guvern atestă o stare de fapt.

Nu este adevărat că unitatea militară din Vaslui nu îşi mai desfăşoară activitatea.

De fapt, acest teren a fost islaz comunal anterior preluării de către stat, categoria de folosinţă fiind schimbată cât timp terenul s-a aflat în administrarea statului.

Deoarece statul este reprezentat de Ministerul Finanţelor, recurenta consideră că reclamanta nu are calitate procesuală activă şi nu poate sta în instanţă în nume propriu.

Ministerul Apărării a depus la dosar întâmpinare prin care solicită ca recursul să fie respins ca nefondat.

Terenul în litigiu este parte a poligonului militar Vaslui, cazarma militară nr.1563 Vaslui, fiind un bun administrat de către acest minister din anul 1921, aşa cum rezultă dintr-un proces verbal din 1921. Statul român este titular al drepturilor de proprietate încă din 1920, prin exproprierea a două moşii.

Chiar dacă terenul a fost dat, în perioada 1950 – 1969 în administrare succesiv Ministerului Agriculturii şi Ministerului Apărării, această manifestare de voinţă a venit din partea titularului dreptului respectiv a statului român.

Intimatul arată că şi în raportul de expertiză s-a reţinut că terenul aparţine domeniului public „că este evidenţiat la pct.23 din anexa 1 din lg.213/1998.

Ministerul Apărării arată, în continuare, că are calitate procesuală activă, deoarece, poate acţiona în judecată pentru apărarea dreptului de administrare.

Prin prisma motivelor invocate, tribunalul a constatat că recursul este neîntemeiat pentru următoarele considerente:

În anul 1921 s-a încheiat între Ministerul de Război şi Consiliul Agricol al jud.Vaslui un proces verbal de predare-primire privind, printre altele, şi suprafaţa de 79 ha. şi 8035 mp. teren situat la est de şoseaua naţională Bîrlad-Vaslui, la locul numit „Văcărie” pentru înfiinţarea unui teren de instrucţie.

Prin ordinul nr.458/1958 al Ministerului Forţelor Armate s-a procedat la trecerea din administrarea Ministerului Forţelor Armate în administrarea Ministerului Agriculturii şi Silviculturii o suprafaţă de 7503 ha. printre care şi terenul în litigiu (20 ha. arabil şi 3 ha teren neproductiv.).

Printr-un alt ordin din 1964 , se transmitea terenul în suprafaţă de 22,7715 ha. din administrarea Ministerului Forţelor Armate în administrarea Consiliului Superior al Agriculturii, mai precis la GAS Moara Greci.

Printr-un ordin ulterior din 1969 cu nr.22905 a Consiliului Superior al Agriculturii s-a predat terenul de 11 ha. de la IAS la Ministerul Forţelor Armate.

Terenul a trecut în acest mod în administrarea Ministerului Forţelor Armate pentru UM 01118 Vaslui primind destinaţia de teren de instrucţie.

Este de necontestat faptul că acest teren deşi este administrat de Ministerul Apărării, face parte din proprietatea publică a statului.

Potrivit anexei 1, poz.23 din Lg.213/1998, domeniul public al statului cuprinse şi terenurile destinate exclusiv instrucţiei militare.

Şi art.5 din Lg.18/1991 prevede că aparţin domeniului public „terenurile pentru nevoile apărării”.

Referiri cu privire la proprietatea publică a statului se fac şi în art.136 al.3 din Constituţie.

Statul a devenit proprietarul suprafeţei de teren în litigiu încă din 1921, drept de proprietate ce a fost dobândit prin expropriere pentru cauză de utilitate publică (art.7 din Lg.213/1998).

Aşa cum a afirmat şi pârâta Comisia Locală Munteni pentru aplicarea Lg.18/1991, obiectul litigiului vizează, de fapt, dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 11 ha.

Potrivit disp.art.136 din Constituţie, art.5 al.2 din Lg.18/1991, precum şi art.11 din Lg.213/1998, bunurile ce fac parte din proprietatea publică sunt inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile. Bunurile proprietate publică nu pot fi înstrăinate, putând face doar obiectul dreptului de administrare potrivit art.11 al.2 din Lg.213/1998, actele juridice încheiate cu încălcarea principiului inalienabilităţii dreptului de proprietate publică sunt lovite de nulitate absolută.

Terenurile agricole proprietate publică nu pot fi cuprinse în procedura de reconstituire a dreptului de proprietate instituită de Lg.18/1991.

Emiterea Hotărârii nr.1145/2006 a Comisiei jud.Vaslui precum şi Ordinul Prefectului nr.577/2007 s-a făcut cu încălcarea flagrantă a disp. Lg.18/1991, deoarece procedura acestei legi nu se aplică terenurilor proprietate publică a statului.

Doar în situaţia în care un bun proprietate publică este dezafectat şi trecut, în condiţiile legii, în domeniul privat al statului sau al unei unităţi administrative teritoriale, va putea face obiectul reconstituirii dreptului de proprietate privată.

Legea prevede posibilitatea trecerii unor bunuri din domeniul public al statului în domeniul public al unei unităţi administrativ teritoriale, trecere care se face la cererea Consiliului Judeţean sau a Consiliului Local prin Hotărâre de Guvern. Litigiile cu privire la delimitarea domeniului public al statului sau al judeţelor, municipiilor sau comunelor sunt, potrivit art.23 din Lg.213/1998 de competenţa instanţelor de contencios administrativ, fiind guvernate de norme de drept administrativ.

Prin Ordinul Prefecturii nr.577/2006 a fost „restituită” în proprietatea comunei şi „administrarea” Primăriei Muntenii de Jos, suprafaţa de 11 ha. teren.

Din cele arătate mai sus, rezultă că numai proprietarul terenului, respectiv statul român, putea dispune de acest teren. Tot el este cel care hotărăşte cui încredinţează terenul pentru exercitarea dreptului de administrare.

Fiind teren proprietate publică, acesta nu poate face obiectul constituirii vreunui drept de proprietate printr-un ordin al prefectului în favoarea com.Muntenii de jos.

Prin acelaşi ordin s-a trecut terenul din administrarea Ministerului Apărării Naţionale în administrarea Primăriei Muntenii de Jos.

Lg.213/1998 dispune ca pentru bunurile proprietate publică, statul, în calitatea sa de proprietar, poate da în administrare aceste bunuri prin hotărâre a Guvernului.

Terenul în litigiu se află în administrarea Ministerului Apărării în baza Ordinului nr.22905/1968 al Preşedintelui Consiliului Superior al Agriculturii transfer ce s-a finalizat la data de 20.01.1969 printr-un proces verbal de predare primire.

Constituit pe temeiul proprietăţii publice, ca natură juridică, dreptul de administrare, este un drept real, opozabil, ca orice drept real, erga omnes, în raporturile de drept civil.

Statul, prin Guvern, cu aprobarea Ministerului de resort poate, în exercitarea dreptului său de proprietate publică, să transfere, în interes public, bunurile sale proprietate publică, acest transfer fiind un drept exclusiv al proprietarului.

Odată ce dreptul de administrare are originea în dreptul de proprietate publică, el are aceleaşi caractere juridice ca şi acesta (drept inalienabil, imprescriptibil şi insesizabil).

Potrivit disp.art.12 al.3 din lg.213/1998, titularul dreptului de administrare poate să posede, să folosească bunul şi să dispună de acesta, în condiţiile în care i-a fost dat în administrare.

Titularul dreptului de administrare nu are drept de dispoziţie juridică asupra bunului însă are un drept de dispoziţie materială.

Dreptul de administrare va putea fi revocat dacă titularul nu-şi execută drepturile şi nu-şi exercită obligaţiile născute din actul de transmitere.

Potrivit art.12 al.3 partea a doua din lg.213/1998, revocarea dreptului de administrare presupune acordul titularului său.

O asemenea sancţiune este prevăzută şi de art.12 al.4 din Lg.213/1998, pentru litigiile privitoare la dreptul de proprietate asupra bunului, când titularul dreptului de administrare nu-şi îndeplineşte obligaţia de a arăta instanţei pe titularul dreptului de proprietate, potrivit disp.cod.pr.civilă.

În întâmpinarea depusă la dosar de către Comisia Locală de fond Funciar Munteni de Jos s-a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a Ministerului Apărării aducând ca argument şi faptul că acesta din urmă trebuia în baza disp. arătate anterior din lg.213/1998 să arate instanţei cine este titularul dreptului. Într-un astfel de litigiu statul are calitate procesuală, fiind reprezentat de Ministerul de Finanţe.

Acest argument, cu privire la cererea de arătare a titularului dreptului a fost reluat şi ca motiv de recurs.

Tribunalul constată, însă, că potrivit disp.art.64 cod pr.civ., cererea de arătare a titularului dreptului poate fi făcută numai de către pârât şi numai în cazul cererilor prin care se urmăreşte valorificarea unui drept real, în măsura în care între pârât şi terţul arătat ca titular al dreptului real există un raport juridic cu privire la lucrul ce formează obiectul cererii.

Aşadar, art.64 cod pr.civ., limitează aplicabilitatea acestei forme de intervenţie forţată numai la cererile reale şi numai de către pârât.

Se poate uşor observa că Ministerul Apărării „în calitate de administrator, avea calitatea de reclamant, nu de pârât, iar pe de altă parte, cererea formulată, priveşte o acţiune mixtă formulată în baza disp. speciale ale art.III din Titlul V al Lg.245/2005 şi nu o acţiune reală, aşa cum prevede art.64 cod pr.civ. (constatarea nulităţii hotărârii Comisiei Judeţene şi a ordinului prefectului).

Ministerul Apărării au calitatea procesuală activă de a solicita anularea Hotărârii Comisiei Judeţene pentru aplicarea Lg.18/1991 nr.1145/2006 şi Ordinul Prefectului nr.577/2007 deoarece această calitate trebuie raportată la disp.art.III din Lg.169/1997 de modificare şi completare a Lg.18/1991.

Astfel, potrivit disp.art.III pct.2 din Lg.169/1997, nulitatea poate fi invocată şi de orice persoană care justifică un interes legitim.

Din toate actele depuse la dosar precum şi din destinaţia terenului în litigiu, rezultă că Ministerul Apărării, ca titular al dreptului de administrare, are un interes legitim, respectiv apărarea dreptului de administrare.

Chiar dacă litigiul nu priveşte dreptul de administrare, reclamantul Ministerului Apărării poate sta în instanţă în nume propriu, având calitatea de reclamant în raport de disp.Lg.169/1997 astfel, cum au fost modificate prin titlul V, art. unic, pct.1 din Lg.247/2005. Chiar în condiţiile în care instanţa de fond nu a motivat, în detaliu şi mai ales în drept, respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active, tribunalul constată că pentru considerentele arătate mai sus, critica privind respingerea acestei excepţii este nefondată. Nici critica formulată de intimată cu privire la faptul că Ministerul Apărării nu desfăşoară activităţi de instrucţie pe acest teren, nu poate fi primită deoarece, numai titularul dreptului de proprietate poate controla modalitatea în care beneficiarul dreptului de administrare îşi îndeplineşte obligaţiile.

În cauză nu este incident nici art.44 din lg.18/1991.Potrivit acestui articol, „terenurile provenite din fostele islazuri comunale, transmise unităţilor de stat şi care, în prezent sunt folosite ca păşuni, fâneţe şi arabil vor fi restituite în proprietatea comunelor, oraşelor şi a municipiilor, după caz, şi în administrarea primăriilor pentru a fi folosite ca păşuni comunale şi pentru producerea de furaje sau seminţe de culturi furajere”.

Potrivit al.2 „nerespectarea dispoziţiilor aliniatului precedent duce la trecerea de drept în proprietatea comunelor, oraşelor sau municipiilor, după caz, a acestor terenuri”.

Chiar dacă terenul în litigiu ar fi fost într-o anumita perioadă izlaz comunal, Ministerul Apărării nu se află printre unităţile prevăzute de art.44 din Lg.18/1991.

Pe de altă parte, aşa cum s-a arătat iniţial în considerente, acest teren este proprietate publică şi oricum nu poate face obiectul constituirii sau reconstituirii dreptului de proprietate aşa încât să-i fie aplicabil art.44 din Lg.18/1991.

Înscrisul invocat de către pârâtă şi aflat la fila 170 dosar de fond intitulat „certificat” nu are relevanţă în cauză.

Aceasta deoarece acest înscris ar putea fi invocat într-un eventual proces cu actualul titular al dreptului de proprietar, respectiv statul român, într-o acţiune de valorificare a dreptului real de proprietate.

Pe de altă parte, din acest înscris, rezultă că s-a predat la GAS – Crasna de către com.Muntenii de Jos, suprafaţa de 168 ha. arabil din islaz în anul 1963.

Acest act nu face dovada dreptului de proprietate al com.Munteni.

În anul 1963, terenul în litigiu se afla, alături de o suprafaţă mai mare, de 7503 ha. în administrarea Ministerului Agriculturii şi Silviculturii în baza ordinului nr.458/1958 a Ministerului Forţelor Armate.

Şi la acel moment tot statul era titularul dreptului de proprietate care a încredinţat un drept de administrare Ministerului Agriculturii.

Concluzionând, instanţa a constatat, că motivele de recurs invocate sunt neîntemeiate şi prin urmare, recursul a fost respins în baza art.312 cod pr.civ.

Instanţa a menţinut sent.civ.nr.537/2008 a Judecătoriei Vaslui sub toate capetele de cerere, însă cu indicarea temeiului juridic al admiterii acţiunii ca fiind dispoziţiile art.III, pct.1, lit.”a”, pct.ii coroborat cu pct.2 al art.III din Lg.169/1997, modificate prin Titlul V, articol unic, pct.1 din Lg.247/2005.

Etichete: ,

Dreptul de proprietate publică

1. Consideraţii generale

Există mai multe abordări ale formelor dreptului de proprietate: a) în funcţie de subiectele dreptului de proprietate; b) după modurile de dobândire; c) după distincţia dacă dreptul de proprietate nu este sau este afectat de modalităţi; d) după existenţa unor regimuri juridice diferite.

Principala distincţie a formelor de proprietate este după regimul juridic, unde avem două forme: dreptul de proprietate publică şi dreptul de proprietate privată. Aceste două forme ale dreptului de proprietate sunt enunţate expres in art. 135 pct. 2 din Constituţie, potrivit căruia: Proprietatea este publică sau privată „.

2. Sediul materiei dreptului de proprietate publică

Acelaşi art. 135 din Constituţie, în alin. 3 prevede că: „Proprietatea publică aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale”. În alineatele următoare sunt cuprinse prevederi referitoare la principalele categorii de bunuri care alcătuiesc obiectul dreptului de proprietate publică, exercitarea acestui drept şi titularii dreptului de proprietate publică.

Reglementările generale din Constituţie au valoarea de principiu şi forţa pe care le-o dă legea fundamentală. Acest cadru de principiu al proprietăţii publice este dezvoltat în diverse alte acte normative.

Legea organică este Legea nr. 213/1998, privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia. Ea reglementează regimul juridic general al acestei proprietăţii. Această lege reprezintă sediul materiei în ce priveşte regimul general al dreptului de proprietate publică aspect ce rezultă din art. 5 alin. (1): „regimul juridic al dreptului de proprietate publică, este reglementat de prezenta lege, dacă prin legi speciale nu se dispune altfel”. Textul care aparţine unei legi organice nu exclude ca şi alte legi speciale să cuprindă reglementări privind dreptul de proprietate publică care să cuprindă unele particularităţi faţă de regimul juridic general.

După 1989, primul act normativ care reglementează regimul juridic al proprietăţii publice a fost Legea nr. 18/1991, care în art. 4 face referiri la terenurile care intră în domeniul public, în raportare la titularii acestui drept, anume „domeniul public de interes naţional,” al cărui titular este statul, şi „domeniul public de interes local” a1 cărui titular sunt unităţile administrativ-teritoriale (comuna, oraşul,  municipiul, judeţul).

Legea stabileşte  in alin. 3 al art. 4 modalitatea de exercitare a dreptului de proprietate publică, prin constituirea dreptului de administrare a bunurilor care formează obiectul acesteia.

În art. 5 al legii se face o enumerare a imobilelor terenuri care aparţin domeniului public, „… care prin natura lor sunt de uz sau interes public” observând din această înşirare că este folosit criteriul afectaţiunii.

Alte categorii de terenuri aparţinând  domeniului public sunt şi  terenurile agricole proprietate de stat, administrate de instituţiile şi  staţiunile de cercetări ştiinţifice destinate cercetării şi  producerii de seminţe şi  material săditor din categorii biologice superioare şi  animale de rasă (art.35 alin.2 din lege), precum şi  terenurile proprietate de stat folosite de unităţile de învăţământ cu profil agricol sau silvic necesare desfăşurării activităţii didactice.

Legea nr. 69/1991, privind administraţia publică locală cuprinde dispoziţii referitoare la dreptul de proprietate publică, în raport cu titularii acestui drept, care pot fi şi  sunt unităţile administrativ teritoriale, acestea în condiţiile art. 4 din lege având personalitate juridică. În conformitate cu art. 79 din lege, constituie patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale bunurile mobile si imobile care aparţin domeniului public de interes local, domeniul privat al acesteia, precum şi  drepturile şi  obligaţiile cu caracter patrimonial. „Aparţin domeniului public de interes local toate bunurile care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt afectate unei utilităţi publice, sunt de uz sau de interes public şi  nu au fost declarate de interes naţional ” (art. 80 din lege). În continuare, textul  face o enumerare exemplificativă, însemnând că pot aparţine si alte bunuri dobândite, în condiţii legale. Reglementări ale domeniului public de interes local Legea nr. 63/1991, mai cuprinde în art. 82, 84 şi  127, precum şi  H.G. nr. 113/1992, această hotărâre, care fiind act administrativ stabileşte  măsura pentru defalcarea şi  trecerea acestor bunuri sub autoritatea sau în administrarea autorităţilor administrative competente.

Alte texte legale cu referire la domeniul public sunt cele ale art. 475-478 Cod civil, folosindu-se expresia de „domeniu public”. Textele vechi ale codului au o calitate mai discutabilă, imprecizia reieşind din enunţarea „bunuri care nu sunt ale particularilor”. În doctrina interbelică li s-a dat noţiunea de bunuri domeniale sau Domeniu al Statului, cuprinzând in mod generic toate bunurile proprietatea statului. Doctrina veche face distincţie pe de o parte între domeniul civil şi  domeniul administrativ, pe de altă parte, în cadrul domeniului administrativ, acesta este de două feluri: domeniul public şi domeniul privat, acestea din urmă „sunt destinate uzului public şi ca atare sunt în afară de comerţul civil” (art. 936, 1310, 1844 Cod civil). 1

3. Definiţia şi caracterele dreptului de proprietate publică

3.1. Definiţie: Dreptul de proprietate publică este dreptul de proprietate care aparţine exclusiv statului şi unităţilor administrativ- teritoriale asupra bunurilor care fac parte din domeniul public şi ale cărei prerogative se exercită în regim de drept public, acesta fiind inalienabil, imprescriptibil şi insesizabil.

3.2. Caracterele juridice ale dreptului de proprietate publică rezultă din însăşi definiţia dată, iar normativ se desprind din textul art. 135 (5) din Constituţie, art. 11 din Legea nr. 213/1998, art. 82 din Legea nr. 69/1991, republicată, şi art. 5 din Legea nr. 18/1991, republicată.

Textul constituţional, preluat apoi de legile citate, prevede că: „Bunurile proprietate publică sunt inalienabile”. Potrivit art. 11 din Legea nr. 213/1998, „Bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile „.

Prevederea constituţională este preluată în conţinutul art. 11 din Legea nr. 213/1998, legea organică în materie, care prevede în alin. 1 că: „Bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile”. După enunţarea caracterelor juridice ale proprietăţii publice sunt definite fiecare dintre ele.

În alin. 2 al art. 11 se arată că actele juridice încheiate cu încălcarea regimului juridic al bunurilor din domeniul public sunt lovite de nulitate absolută.

Se observă că sunt utilizate atât de legiuitor cât şi de doctrină noţiunile de proprietate publică şi de domeniu public, care în limbajul practicienilor are acelaşi interes, cele două terminologii sunt apreciate sinonime. Câteva explicaţii  mai sunt necesare la noţiunea de domeniu public şi de domenialitate proprie din tradiţia juridică. În evoluţia concepţiilor juridice asupra domeniului public, iniţial s-a considerat că bunurile nu sunt susceptibile de proprietate; s-a negat ideea proprietăţii, pentru că bunurile care fac obiectul său sunt inalienabile. Doctrina modernă a sec. XX a impus în privinţa domeniului public acceptarea în favoarea titularului a unui drept de proprietate, pe considerentul că sunt prezente cele trei prerogative ale unui astfel de drept, concepţie care stă la baza Constituţiei din 1991. Este de subliniat faptu1 că noţiunea de proprietate publică trebuie desprinsă de aceea de domeniu public.2

Proprietatea publică reprezintă o entitate specifică din instituţia juridică a dreptului de proprietate, o formă a acestui drept, care are regimul sau distinct în cadru1 instituţiei proprietăţii.

Domeniul public este reflectarea materială a dreptului de proprietate publică, care cuprinde totalitatea bunurilor apte sau afectate să facă obiectul proprietăţii publice.

3.2.1. Dreptul de proprietate publică este inalienabil

Caracterul inalienabil constă în aceea că bunurile care fac obiectul proprietăţii publice sunt scoase din circuitul civi1 general, adică nu pot fi înstrăinate pe cale voluntară prin acte juridice inter vivos sau mortis causa şi nici prin procedura de expropriere. Interdicţia de înstrăinare priveşte şi imposibilitatea constituirii dezmembrămintelor dreptului de proprietate: uzufructul, uzul, abitaţia, servituţile propriu-zise şi superficia. Aceste bunuri pot fi însă afectate de servituţi naturale şi legale care nu sunt servituţi propriu-zis veritabile, ci limitări normale ale dreptului de proprietate. Limita anumitor servituţi trebuie înţeleasă că ea poate să meargă până acolo încât să creeze o incompatibilitate cu afectaţiunea, uzul sau interesu1 public, analizată ca o chestiune de fapt concretă. Actele de înstrăinare cu privire la bunurile care fac obiectu1 proprietăţii publice sunt lovite de nulitate absolută, pentru că sunt în afară de comerţ şi exceptate circuitului civil. Bunurile mobile şi imobile din proprietatea publică sunt afectate fie uzului public, fie interesului public, şi ele trebuie să-şi păstreze destinaţia şi scopul afectaţiunii. Ele sunt posibile în măsura în care nu există nicidecum însuşirea unei alienări (ex. servitute prin fapta omului, aceea de trecere) pentru că nu poate fi vorba de o excepţie, ci de existenţa concomitentă atât a principiului inalienabilităţii cât şi a unui dezmembrământ fără semnificaţie asupra acestui caracter.

Tot ca o concretizare a textului constituţiona1 art. 135(5), în art. 11 lit. a din Legea nr. 213/1998 se prevede că bunurile proprietate publică: „nu pot fi date numai în administrare, concesionate sau închiriate, în condiţiile legii”. În context mai este de reţinut că nu pot fi constituite garanţii prin gajarea sau ipotecarea acestor bunuri.

Inalienabilitatea proprietăţii publice duce în principiu la interdicţia dobândirii lor de către particulari prin oricare dintre modurile prevăzute de lege. În practică s-a decis că pentru terenurile aparţinând proprietăţii publice nu se pot emite certificate de atestare a dreptului de proprietate societăţilor comerciale cu capital de stat, în temeiul H.G. nr. 834/1991, iar asupra terenurilor agricole nu se poate constitui sau reconstitui dreptu1 de proprietate după procedura Legii nr. 18/1991, republicată. În fine, conform art. 112 din Legea nr. 54/1998, terenurile nu pot face obiectul schimbului.3

Problema se pune în aceiaşi termeni şi în aplicarea Legii nr. 112/1995 privind măsurile reparatorii pentru foştii proprietari şi moştenitorii lor care au pierdut abuziv dreptul de proprietate în perioada anilor 1945-1989, precum şi pentru imobilele preluate de stat şi afectate domeniului public conform art. 16 din Legea nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv de stat. 4

Dacă afectaţiunea dată bunului preluat de stat nu mai subzistă sau dacă revendicarea a fost solicitată pe calea dreptului comun, apreciem că, prin excepţie strict si limitativ interpretată, prin retrocedare către vechiul proprietar se derogă de la caracterul inalienabil.

Tot astfel, art. 45 şi 46 din Legea nr. 18/1991 dispun ca persoanele fizice sau moştenitorii lor pe de o parte, şi foştii composesori sau moştenitorii lor, pot solicita terenurile cu vegetaţie forestieră, pădurile, cuprinse în perimetre silvice prin acte normative speciale.

3.2.2. Dreptul de proprietate publică este imprescriptibil

Imprescriptibilitatea este consecinţa inalienabilităţii bunurilor, adică a împrejurării că sunt scoase din circuitul civil. Caracterul imprescriptibil constă în aceea că dreptu1 de proprietate publică este imprescriptibil extinctiv, cât şi achizitiv.

Imprescriptibilitatea sub aspect extinctiv face admisibilă oricând promovarea unei acţiuni în revendicare, indiferent dacă este vorba despre bunuri imobile sau mobile. Aşadar, dreptul la acţiune nu se stinge în timp, chiar dacă nu a fost exercitat de autoritatea titulară a dreptului de proprietate publică asupra bunului respectiv. Revendicarea este posibilă chiar şi în cazul adjudecării, pentru care art. 561 C.pr.civ. prevede un termen de 5 ani sau al avulsiunii terenurilor, caz pentru care art. 498 C.civ. prevede că revendicarea se face în termen de 1 an.

Imprescriptibilitatea sub aspect achizitiv permite titularului dreptului de proprietate publică asupra unui bun să se opună cu succes, să paralizeze, invocând excepţia caracterului imprescriptibil, în faţa oricărei acţiuni înaintate de altă persoană fizică sau juridică de drept privat, pentru constatarea uzucapiunii, în cazul imobilelor, şi prin posesia de bună credinţă, în cazul mobilelor.

Această concluzie se desprinde din prevederile art. 1844 Cod civil: „Nu se poate prescrie domeniul lucrurilor care, prin natura lor proprie sau printr-o declaraţie a legii, nu pot fi obiecte de proprietate privată, ci sunt scoase afară din comerţ „. Conform art. 11 alin. 1 lit.c din Legea nr. 213/1998, bunurile imobile nu pot fi dobândite de către alte persoane prin uzucapiune, iar bunurile mobile prin posesia de bună credintă. În privinţa fructelor percepute de posesorul de bună credinţă al bunului, considerăm că le păstrează, chiar dacă ulterior bunu1 reintră în domeniul public.

3.2.3. Dreptul de proprietate publică este insesizabil

Tot datorită caracterului puternic a1 inalienabilitaţii proprietăţii publice, bunurile care formează obiectul acesteia sunt şi insesizabile, adică nu pot fi urmărite de creditori pentru realizarea creanţelor lor. Insesizibilitatea funcţionează şi în ipoteza că bunul se află la un alt deţinător decât titularul, în cadrul exercitării unui drept de administrare, concesionare sau închiriere.

În conţinutul caracterului insesizabil intră şi interdicţia constituirii de garanţii asupra bunurilor din domeniul public.

Legea nr. 18/1991, republicată, în art. 5 face o enumerare a terenurilor care fac parte din domeniul public, iar în privinţa regimului juridic al celor incluse în acest act normativ, face referire la caracterele pe care le prezintă, confirmând o dată în plus tăria lor constituţională, respectiv: „terenurile care fac parte din domeniul public sunt scoase din circuit civil, dacă prin lege nu se prevede altfel; dreptul de proprietate asupra lor este imprescriptibil „.

4. Subiectele dreptului de proprietate publică

Actele normative care reglementează dreptul de proprietate publică, prevăd şi care sunt titularii săi în mod limitativ. În afara acestora, de regulă entităţi sau autorităţi publice, nici o altă persoană fizică sau juridică nu poate să fie titular al dreptului de proprietate publică.

În acest sens, art. 135 alin. 3 din Constituţie statuează că: „proprietatea publică aparţine statului şi unităţilor administrativ- teritoriale”. Tot astfel, art. 1 din Legea nr. 213/1998 dispune că dreptul de proprietate publică aparţine statului sau unitătilor administrativ- teritoriale. Cu referire la terenurile proprietate publică, art. 4 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, republicată, dispune că: „domeniul public poate fi de interes naţional, caz în care proprietatea asupra sa, în regim de drept public, aparţine statului, sau de interes local, caz în care proprietatea, de asemenea în regim de drept public, aparţine oraşelor, comunelor, municipiilor sau judeţelor”.

Din aceste texte legale rezultă că titulari ai dreptului de proprietate publică sunt: a) statul, asupra bunurilor din domeniul public de interes naţional şi, b) unităţile administrativ-teritoriale – comuna, oraşul, municipiul, judeţul – definite astfel ca având personalitate juridică de art. 2 şi 4 din Legea nr. 69/1991, pentru bunurile din domeniu1 public de interes 1ocal, aparţinând unităţilor administrativ-teritoriale ca persoane juridice de drept public sunt titulare ale acestui drept de proprietate. Ele exercită în condiţiile art. 2 din Legea nr. 213/1998, „posesia, fo1osinţa şi dispoziţia asupra bunurilor care alcătuiesc domeniul public în limitele şi în condiţiile legii.” Aşadar exercitarea prerogativelor de către titulari nu este discreţionară, potenţarea caracterelor juridice specifice nu este posibilă decât în conformitate cu interesu1 general al acestei forme a dreptului de proprietate şi al regimului juridic pe care îl oferă.

În acest context, este de subliniat că nici un alt subiect de drept public sau de drept privat nu poate să fie titular a1 dreptului de proprietate asupra bunurilor din domeniul public. Aceste persoane juridice, dobândesc, tot în cadrul oferit de lege, un drept de administrare sau de concesionare asupra bunurilor din domeniul public, care sunt altceva decât dreptul real de proprietate. Ele sunt simple modalităţi de exercitare ale acestui drept, care nu pot fi confundate cu exercitarea atributelor dreptului de proprietate publică.

5. Delimitarea domeniului public al statului faţă de domeniul public de interes local

Între cele două categorii ale domeniului public trebuie făcută o delimitare, criteriile acesteia fiind stabilite de art. 3, alin. 3-5 din Legea privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia. Rezultă astfel că:

– domeniul public al statului este alcătuit din bunurile enumerate de art. 135 alin. 4 din Constituţie: „Bogăţiile de orice natură ale subsolului, căile de comunicaţie, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil şi acelea ce pot fi folosite în interes public, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de lege, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice.” Din conciziunea textului constituţional reiese exclusivitatea acestui drept, însă face trimitere că şi alte bunuri pot forma obiectu1 proprietăţii publice, sens în care aceste bunuri sunt prevăzute în anexa I, a legii citate.

– domeniul public al judeţelor, considerat astfel, este alcătuit din bunurile prevăzute la pct. II din Anexa Legii nr. 213/1998, precum şi din alte bunuri de uz sau de interes public judeţean, declarate ca atare, în condiţii legale,prin hotărâre a consiliului judeţean;

– domeniul public al comunelor, al oraşelor şi al municipiilor în alcătuirea căruia intră bunurile prevăzute de pct. III din anexa legii organice, la care se adauga şi alte bunuri de uz sau de interes public local, declarate ca atare în condiţii legale, prin hotărâre a consiliului local.

Prin lege, sunt stabilite reguli privind evidenţa inventarului şi delimitarea domeniului public al statului, judeţului, comunei sau oraşului, precum şi cu privire la soluţionarea litigiilor în derularea acestor proceduri.5

Pentru aplicarea legii s-a stabilit în sarcina Guvernului elaborarea de norme tehnice si metodologice pentru inventarierea şi evidenţierea bunurilor care alcătuiesc domeniul public al statului şi respectiv cele de interes local. Prin hotărâre de guvern se atestă apartenenţa bunurilor la domeniul public de interes national sau loca1. Legea mai prevede că litigiile cu privire la delimitarea domeniului public sunt de competenţa instanţelor de contencios administrativ, adică fiind aplicabilă procedura de cenzurare a actelor administrative potrivit Legii nr. 29/1991, privind contenciosul administrativ.

6. Dobândirea dreptului de proprietate publică

Actul normativ care reglementează principial dreptul de proprietate publică şi alcătuirea domeniului public este Legea nr. 213/1998, care este lege organică şi devenită dreptul comun în această privinţă. În art. 7 al acestei legi este prevăzut că formarea domeniului public are loc în următoarele modălităţi:

a)      pe cale naturală;

b)   prin achiziţii publice efectuate în condiţiile legii;

b)      prin expropriere pentru cauză de utilitate publică;

c)      prin acte de donaţie sau legate acceptate de guvern, consiliul judeţean sau consiliul local, după caz, dacă bunu1 în cauză intră în domeniul public;

d)      prin trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau unităţilor administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora, pentru cauză de utilitate publică;

f) prin alte moduri prevăzute de lege.

Includerea în domeniul public se poate face datorită naturii bunurilor prin mijloace de drept civi1, administrativ sau penal.

Mijloacele specifice domeniilor dreptului civil, administrativ sau penal pot să fie, pe lângă cele arătate expres la Legea nr. 213/1998, confiscarea, trecerea în proprietatea statului a bunurilor fără stăpân şia celor abandonate; rechiziţia, comoara sau tezaurul, succesiunile vacante; amenzile, impozitele şi taxele de timbru; impozite şi taxe datorate prin legi speciale; confiscarea bunurilor potrivit Legii nr. 115/1996; achiziţionarea unor bunuri precum şi realizarea de investiţii; terenurile dobândite de străini sau apatrizi prin moştenire şi pe care nu le-au înstrăinat în timp de un an în condiţiile art. 68(2) din Legea nr. 18/1991, republicată.

Este de reţinut că depinde de natura bunurilor respective sau de afectaţiunea care li se dă, distincţie după care ele pot să intre fie în domeniul public, fie în domeniul privat al statului sau unităţilor administrative teritoriale.

În ce priveşte modalitatea prevăzută de art. 7 lit.c din lege, trecerea în proprietatea publică se poate face numai dacă statul sau unitatea administrativ-teritorială au în proprietate bunuri care să le transmită în proprietatea publică. Dacă un imobil a intrat în proprietatea unei societăţi comerciale ca urmare a reorganizării dispuse prin Legea nr. 15/1990, indiferent că în structura capitalului este deţinător şi statul, sau, ca urmare a privatizării deţinători de capital sunt persoane fizice sau juridice, societatea comercială respectivă este o persoană juridică de drept privat. În atare situaţie, singura modalitate de trecere în proprietate publică o constituie exproprierea, în condiţiile legii.

7. Exercitarea dreptului de proprietate publică

Finalitatea urmărită în exercitarea dreptului de proprietate publică este satisfacerea interesului general. Acest deziderat se indeplineşte prin administrarea generală a bunurilor care constituie obiectul proprietăţii publice.6 Prin lege, acest drept aparţine autorităţilor centrale ale puterii executive cu privire la bunurile din domeniul public naţional, şi autorităţilor publice judeţene sau locale, cu privire la bunurile din domeniul public judeţean sau local. Titularii acestui drept şi-l exercită în virtutea unor prerogative administrative, care sunt conţinute de normele de drept administrativ, ramură a dreptului public ce îndeplineşte acest rol în interesul general al societăţii. Regimul de drept administrativ este exercitat în virtutea unor acte de putere. Deşi aceste autorităţi au şi personalitate juridică de drept civil, în actele de administrare a domeniului public apar în calitate de subiecte de drept administrativ asupra bunurilor şi au în consecinţă atribuţii care intră în conţinutul actului propriu-zis de administrare şi foarte rar în calitate de subiecte de drept civil.

Dreptul de proprietate publică se exercită, în planu1 dreptului civil, direct şi nemijlocit de către autorităţile publice competente, în calitate de titulari ai dreptului, fie se realizează prin intermediu1 unor alte subiecte de drept. Atunci când se realizează prin această ultima modalitate, bunurile sunt încredinţate, prin acte de putere administrativă sau prin contract unor persoane juridice înfiinţate în acest scop, cum sunt regiile autonome, sau altor persoane juridice sau persoane fizice, cu scopul punerii în valoare potrivit destinaţiei acestor bunuri.

Exercitarea atributelor dreptului de proprietate publică sau a unora din atributele dreptului de proprietate se realizează ca atare prin intermediul unor subiecte de drept civil.

Avem aşadar, pe de o parte, dreptul de administrare care este constituit în favoarea unor persoane juridice de drept public ca principală modalitate de exercitare a dreptului de proprietate publică şi, pe de altă parte, o altă modalitate de exercitare a acestui drept o constituie concesionarea sau închirierea bunurilor către alte subiecte de drept civil.

În acest sens, art. 135 alin. 5 din Constituţie, prevede că, în condiţiile legii, bunurile proprietate publică pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice, sau pot fi concesionate ori închiriate. Textul constituţional este reluat in art. 84 alin. 1 din Legea nr. 69/1991, privind administraţia publică 1ocală şi art. 12 alin. 1 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia. Dreptul de administrare va lua naştere prin hotărâre de Guvern sau a consiliului judeţean, respectiv consiliul loca1, după cum bunul face parte din domeniu1 public al statului sau al unităţilor teritoriale.

Din analiza textelor legale, rezultă că se pot constitui două categorii de drepturi, una de drept administrativ, constând din dreptu1 de administrare al regiilor autonome sau instituţiilor publice, şi alta de drept civil, constând din dreptul de concesionare şi dreptul de folosinţă (închiriere) asupra unui bun, de regulă imobile.

7.1. Dreptul de administrare

Acesta aparţine, cum am arătat, regiilor autonome şi instituţiilor publice asupra bunurilor proprietate publică. Reglementarea de principiu rezultă din art. 135 alin. 1 din Constituţie preluat şi dezvoltat de art. 12 din Legea nr. 213/1998.

Dreptul de administrare are ca izvor un act administrativ, care poate fi o hotărâre de guvern sau a consiliului judeţean, după cum bunul face parte din domeniul public de interes naţional, judeţean sau local.

Titulari ai dreptului de administrare pot fi: regiile autonome, instituţiile publice de interes naţional, judeţean sau local, prefecturile şi autorităţile publice centrale sau locale.

Regiile autonome sunt persoane juridice a căror organizare şi funcţionare este reglementată de art. 2 din Legea nr. 15/1990. Conform textului, regiile autonome sunt de interes naţional sau care se înfiinţează prin hotărârea consiliului judeţean, sau, după caz, a consiliului local municipal. Bunurile proprietate publică le sunt date în administrare pentru îndeplinirea scopului pentru care au fost înfiinţate. Regiile autonome sunt subordonate autorităţilor care le-au înfiinţat, dreptul de administrare care le aparţine se constituie ca o modalitate de exercitare a dreptului de proprietate publică, în regim de drept administrativ.

Dreptul de administrare este un drept real principal, derivat din dreptul de proprietate publică. E1 este opozabi1 celorlalte subiecte de drept, persoane fizice şi juridice, însă devine inopozabil titularilor dreptului de proprietate publică, respectiv statului şi unităţilor administrativ-teritoriale. Aceste din urmă autorităţi pot să-1 retragă, să-l modifice şi să-l revoce, prerogative care aparţin titularului, ca autoritate publică competentă. Titularul dreptului de administrare poate apăra dreptul său prin mijloace de drept administrativ, actu1 administrativ poate fi cenzurat pe calea acţiunii în contencios administrativ, potrivit Legii nr. 29/1990.

Modalitatea de exercitare a dreptului este de drept civil chiar şi atunci când se produce o tulburare de drept din partea titularului. La fel şi faţă de terţi, dreptul de administrare fiind un drept real, el devine opozabil erga omnes, apărarea lui se realizează prin mijloace de drept civil.

Caracterele juridice ale dreptului de administrare derivă din dreptul de proprietate publică, care la rândul său are aceleaşi caractere, respectiv este inalienabil, imprescriptibil şi insesizabil.

7.2. Concesionarea şi închirierea bunurilor proprietate publică

După anul 1990 noţiunea şi regimul juridic al concesionării au făcut obiectul unor reglementări succesive. În prezent, regimul juridic al concesionărilor este reglementat prin Legea nr. 219/1998. Concesiunea este atribuită pe bază de contract definit de art. 1 alin. 2 al legii, ca fiind acel contract, prin care o persoană, numită concedent, transmite pentru o perioadă determinată, de cel mult 49 de ani, unei alte persoane, numite concesionar, care acţionează pe riscul şi pe răspunderea sa, dreptul şi obligaţia de exploatare a unui bun, a unei activităţi, sau a unui serviciu public, în schimbul unei redevenţe.

Concesiunile sunt calificate în funcţie de obiectul lor. Avem astfel: a) concesiunea de bunuri; b) concesiunea de servicii publice; c) concesiunea de activităţi economice.

Închirierea bunurilor care fac parte din domeniul public este reglementată de art. 30-31 din Legea nr. 15/1990. Contractul de închiriere se încheie pe bază de licitaţie şi în mod obligatoriu se va include clauza exploatării bunului închiriat în conformitate cu specificu1 şi destinaţia acestuia. Calitatea de locator o are autoritatea titulară a dreptului de proprietate publică sau cea care exercită dreptul de administrare, iar calitatea de locatar poate să o aibă orice persoană fizică sau juridică, română sau străină.

Pentru validitatea contractului, trebuie respectată cerinţa legii, ca locatarul să fie desemnat în urma organizării unei licitaţii publice a închirierii unor astfel de bunuri. Scoaterea la licitaţie se face prin act administrativ emis de titularul dreptului.

7.3. Darea în folosinţă gratuită a bunurilor din domeniul public

Un alt mod de exercitare a dreptului de proprietate publică este darea în folosinţă gratuită, reglementat succesiv de art. 86 din Legea nr. 69/1991 şi art. 17 din Legea nr. 213/1998. Textele legale nu fac o distincţie între bunurile care fac parte din domeniul public şi cele care fac parte din domeniul privat al statului; însă este evident că şi bunurile proprietate publică pot constitui obiect al dării în folosinţă gratuită, textul art. 17 din Legea nr. 213/1998 făcând referire la „pot da imobile din patrimoniul lor în  folosinţă gratuită”. În cadrul acestui drept, după cum rezultă din interpretarea textelor legale enunţate, se îmbină raportul juridic de drept administrativ cu raportu1 juridic de drept civil, îmbrăcând astfel un conţinut mixt.

În literatura juridică dreptul de folosinţă este definit ca acel drept real principal, esenţialmente temporar, asupra unor bunuri imobile proprietate publică, constituit prin acte administrative individuale, cu titlu gratuit, în favoarea unei persoane juridice fără scop lucrativ.7 Beneficiarii sunt persoane juridice fără scop lucrativ (asociaţii, fundaţii etc.) care desfaşoară activităţi filantropice, de binefacere, de utilitate publică.

8. Stingerea dreptului de proprietate publică

Stingerea dreptului de administrare publică apare în mod firesc ca o simetrie a modului de naştere, care acţionează ca un principiu în actele şi faptele juridice.

În acest sens, art. 478 Cod civil reglementează reintrarea în circuitul civil a unei categorii de bunuri care nu mai servesc uzului public.

În legislaţia apărută după anul 1990, sunt prevăzute reglementări privind trecerea unor bunuri din domeniu1 public în domeniul privat.

Astfel de reglementări sunt cuprinse în art. 5 din Legea nr. 18/1991, care prevede că terenurile proprietate publicănu pot fi introduse în circuitul civil decât dacă, potrivit legii, sunt dezafectate din domeniul public”; art. 10 din Legea nr. 213/1998, care de principiu, statuează că „dreptul de proprietate publică încetează dacă bunul a pierit ori a fost trecut în domeniul privat „. Modalitatea de trecere a bunurilor în domeniul privat este de natură administrativă, respectiv prin acte juridice de drept administrativ, care sunt hotărârile guvernului, hotărârile consiliilor judeţene sau locale, care reprezintă autorităţile administrative titulare, după caz.

Introducerea în circuitul civil se realizează şi în virtutea legii, respectiv situaţiile de constituire şi reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole din intravilanul şi extravilanul localităţilor, a pădurilor şi terenurilor cu vegetaţie forestieră, prevăzute de art. 45, 46, 47, 48 din Legea nr. 18/1991, privind fondul funciar.


1 M. Văraru: Dreptul administrativ, Ed. Socec, 1928, p. 443-444; C.. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu: Tratat de drept civil, vol. I, Ed. Naţională Ciornei, 1928, p. 917

2 I. Sabău-Pop: Drepturi reale, Ed. Accent, Cluj-Napoca, 2001,  p. 49

3 C.S.J., Sect. Cont. Adm., Dec. 1514/1997, în R.D. nr. 6/1998, p. 133-134; Idem n. 512/1998, în R.D. nr. 12/1998, p. 151-152; C.S.J. Dec. 1104/1994 publicata in R.D. nr. 7/1994, p. 86; Dec, nr. 103/1995, publicată în Buletinul Jurisprudenţei, Culegerea de decizii pe anul 1995, p. 535.

4 Publicată în M.O., I, nr. 75/2001

5 E. Bălan: Domeniul administrativ, Ed. Lumina Lex, 1998, p. 26. Referitor la H.G. nr. 113/1992, privind defalcarea bunurilor din domeniul public de interes local, considerăm că şi-a pierdut din importanţa, fiind abrogată implicit de art. 25 din Legea nr. 213/1998;

6 L. Pop, Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 77 şi urm.

7 L Pop, op.cit., p.94

Etichete: ,

Descopera Primul Stagiu
Zonia.ro