Dreptul de proprietate comună în devălmăşie

1. Noţiune

Dreptul de proprietate în devălmăşie este o formă a proprietăţii comune în conformitate cu care bunurile care fac obiectul acesteia aparţin nedivizat, nefracţionat tuturor titularilor care pur şi simplu îl stăpânesc împreună. Devălmăşia poate rezulta din lege sau din convenţia părţilor.

Caracteristica principală a dreptului de proprietate comună în devălmăşie rezidă în faptul că titularii acestui drept nu cunosc nici întinderea dreptului lor de proprietate, nici cota parte ce le revine şi nici bunurile ce aparţin fiecăruia în parte, în materialitatea lor.

Dacă în trecut această formă de coproprietate avea o mai largă aplicabilitate practică, în prezent legislaţia noastră civilă nu cuprinde o reglementare generală a dreptului de proprietate comună în devălmăşie. Noţiunea proprietăţii devălmaşe se desprinde din prevederile Codului familiei (art.30 şi 35) cu aportul jurisprudenţei şi al doctrinei, configurându-i apoi caracterele pe care se bazează.

2. Caracterizare şi cazurile de proprietate comună în devălmăşie

Singurul caz de devălmăşie legală îşi are temeiul în comunitatea de bunuri a soţilor rezultată din căsătorie. Obiect al acestui drept de proprietate îl constituie bunurile dobândite de oricare din soţi, în timpul căsătoriei, în proprietate. Comunitatea de bunuri a soţilor este prevăzută de art.30 C.familiei şi este constituită dintr-o universalitate de drepturi şi obligaţii . Din textul legal arătat se desprinde că proprietatea în devălmăşie a soţilor are ca obiect numai acele bunuri care au fost dobândite de către ei sau de oricare din ei în timpul căsătoriei.

Naşterea şi menţinerea raporturilor de proprietate comună în devălmăşie sunt determinate de existenţa căsătoriei dintre soţi. Subiect al dreptului de proprietate comună în devălmăşie poate fi numai acea persoană care se află căsătorită, cei doi soţi împreună sunt titulari ai acestui drept de proprietate. El subzistă pe durata căsătoriei.

Dreptul de proprietate comună în devălmăşie al soţilor nu se confundă şi nu se identifică cu comunitatea de bunuri a soţilor, aceasta din urmă o conţine şi pe cea dintâi. Cele două noţiuni îşi păstrează însă distincţia, ca de la o parte la întreg, ca de la gen la specie, comunitatea matrimonială de bunuri constituind genul, iar devălmăşia, specia.

În cadrul  comunităţii de bunuri a soţilor, constituie obiectul proprietăţii lor comune şi deci se află în devălmăşie numai acele bunuri asupra cărora ei au un drept de proprietate în înţelesul art. 30 alin. 1 din C.familiei: “Bunurile dobândite în timpul căsătoriei de către oricare dintre soţi, sunt de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor”. Bunurile proprii ale fiecărui soţ, care sunt enumerate de art. 31 C. familiei, nu intră în sfera bunurilor comune.

Aşadar, devălmăşia este caracterizată ca acea situaţie juridică în care soţii stăpânesc în comun un bun sau o universalitate de bunuri asupra cărora au un drept de proprietate sau un alt drept real, fără ca să i se cunoască de la început întinderea sau bunurile ce îi aparţin în materialitatea lor. Devălmăşia se poate realiza ca modalitate şi asupra altor drepturi reale, cum ar fi, spre exemplu, asupra terenului concesionat pentru a constitui împreună o locuinţă, sau de uzufruct, superficie etc.

Devălmăşia poate rezulta şi din convenţia părţilor, când două sau mai multe persoane, îşi exprimă acordul de voinţă în mod expres, prin care să convină ca bunuri pe care le dobândesc împreună sau separat să aibă natura juridică de proprietate devălmaşă, sau să convină asupra constituirii în devălmăşie în privinţa unui alt drept real. Particularitatea constă în aceea că până la încetarea raporturilor de proprietate comună în devălmăşie când se transformă în coproprietate pe cote-părţi stabilită pentru fiecare coproprietar, nici unul din ei nu poate să dispună, prin acte între vii, de dreptul de proprietate devălmaş. Aceasta este consecinţa faptului că titularul dreptului de proprietate comună în devălmăşie nu are o cotă-parte determinată, concretă din drept.

În practică, codevălmăşia convenţională o întâlnim atunci când înainte de căsătorie, viitorii soţi convieţuiesc şi achiziţionează imobile pe numele unuia dintre ei, cu contribuţia comună şi ei convin ca imobilul să devină bun comun, iar ulterior se căsătoresc, imobilul va avea regim juridic de bun comun. Pentru perioada convieţuirii anterioare actului căsătoriei, temeiul proprietăţii devălmaşe îl constituie convenţia părţilor.

3. Exercitarea dreptului de proprietate comună în devălmăşie

În principiu, ca orice drept de proprietate, şi dreptul de proprietate comună în devălmăşie are în conţinutul  său atributele de posesie, folosinţă şi dispoziţie. Exercitarea atributelor pe care le conferă dreptul de proprietate prezintă unele particularităţi care sunt determinate de natura intrinsecă a relaţiilor dintre titularii acestui drept. Trăsătura cea mai elocventă a modului de exercitare a dreptului de proprietate în devălmăşie este dată de regimul juridic legal instituit în cadrul comunităţii de bunuri a soţilor. Relaţiile dintre soţi sunt bazate pe deplina egalitate a acestora în hotărârile pe care le iau în privinţa patrimoniului comun. Art. 35 din C. familiei organizează modul de exercitare a atributelor dreptului de proprietate comună în devălmăşie.

Rezultă din textul acestui articol că soţii pot să stabilească de comun acord, modul în care vor exercita acest drept. Codul familiei, în teza I a art. 35, a instituit prezumţia mandatului tacit reciproc: “Oricare dintre soţi, exercitând singur aceste drepturi, este socotit că are şi consimţământul celuilalt soţ”. Prezumţia mandatului tacit reciproc satisface siguranţa circuitului civil, pe care îl fluidizează, apără actele juridice încheiate cu terţii şi în acelaşi timp înlesneşte administrarea şi gospodărirea împreună de către soţi a bunurilor lor comune. Prezumţia constă în aceea că, atunci când unul dintre soţi exercită prerogativele asupra bunurilor comune, se presupune că acţionează atât în nume propriu cât şi al soţului, pe care îl reprezintă. În privinţa bunurilor, aceea instituită în favoarea posesorului care înstrăinează, de art. 1909 C.civ. Suprapunerea celor două prezumţii pune deseori în practică dificultatea de a stabili care dintre ele este mai puternică şi se aplică în speţă. Terţul dobânditor nu este obligat să-şi pună această problemă, el trebuind doar să fie de bună credinţă. Terţul este apărat în dublă ipostază, în primul rând că încheie actul juridic cu un posesor al bunului mobil, împrejurare care creează aparenţa dreptului, posesia exteriorizată este şi un mijloc de publicitate şi în al doilea rând, pe baza prezumţiei mandatului tacit dintre soţi, dar care priveşte în mai mare măsură raporturile dintre ei. Prezumţia este favorabilă pentru terţul care a încheiat actul juridic pentru că el nu este obligat să verifice dacă la încheierea actului şi-au dat consimţământul ambii soţi. Dacă terţul este complice la actul juridic efectuat de soţul dispunător, fiind de rea-credinţă şi a cunoscut opoziţia celuilalt soţ, acel act este sancţionat cu nulitatea relativă.

Prezumţia mandatului tacit reciproc între soţi este relativă, ea putând fi înlăturată prin dovada contrară, anume că celălalt soţ s-a opus la încheierea actului sau că nu a dat mandat cu privire la un anumit act. Uneori opunerea unuia dintre soţi de a consimţi la încheierea unui act juridic nu este justificată şi îmbracă forma abuzului de drept şi în mod vădit prin această atitudine prejudiciază comunitatea de bunuri.

Mandatul tacit reciproc poate fi restrâns prin voinţa comună a soţilor sau unilateral prin voinţa unuia dintre soţi de a se opune la anumite acte juridice sau la anumite categorii de bunuri mobile.[1] Mandatul tacit între soţi este limitat de lege la bunurile mobile. El nu se aplică şi ca atare este exceptat în privinţa actelor de dispoziţie cu privire la terenurile şi construcţiile, bunuri comune. Art. 35 al. 2, în partea finală, prevede că nici unul dintre soţi nu poate înstrăina şi nici nu poate greva un teren sau o construcţie ce face parte din bunurile comune, dacă nu are consimţământul expres al celuilalt soţ. Consimţământul expres se poate realiza fie prin participarea efectivă a ambilor soţi la încheierea actului juridic, fie unul din soţi dă un mandat special de reprezentare celuilalt soţ, care va încheia singur actul juridic. Existenţa consimţământului soţului care nu a participat nemijlocit la încheierea actului juridic nu presupune în mod obligatoriu semnarea acestuia şi de către soţul respectiv. Împrejurarea că şi el şi-a dat consimţământul va putea fi dovedită de către cel interesat prin orice mijloc de probă, chiar dacă înscrisul a fost semnat numai de către unul dintre aceştia.

Dispoziţia din art. 35 al. 2 C.fam. constituie o măsură de protecţie pentru soţi, în interes particular. Ca atare sancţiunea este nulitatea relativă şi poate fi invocată numai de către soţul care nu şi-a dat consimţământul, tot el putând să confirme actul nul relativ.

4. Încetarea dreptului de proprietate comună în devălmăşie

Proprietatea comună în devălmăşie fiind în legislaţia actuală specifică căsătoriei, există pe toată durata căsătoriei.

În consecinţă, această modalitate de proprietate încetează odată cu desfacerea sau încetarea căsătoriei. Teoretic, în oricare din aceste momente, dreptul de proprietate devălmaşă se transformă într-o proprietate pe cote-părţi; dacă nu se dispune altfel, de regulă ambele cote-părţi sunt egale. În cadrul operaţiunii de împărţeală este determinată cu exactitate întinderea drepturilor dintre foştii soţi şi bunurile materiale ce vor deveni proprietate exclusivă a fiecăruia dintre ei. Împărţirea are loc după regulile de la partaj, deja analizate în secţiunea anterioară, prin bună învoială între soţi, iar dacă nu se înţeleg va hotărî instanţa judecătorească.

Pentru motive temeinice, bunurile comune pot fi supuse  împărţelii, la cererea oricăruia, în conformitate cu art. 36 al. 2 din C.familiei. Aceasta este o măsură excepţională şi este luată atunci când interese legitime ale soţilor reclamă împărţirea bunurilor comune.

Soţii pot să solicite şi instanţa poate să dispună împărţeala, în întregime sau numai în parte, a bunurilor care alcătuiesc obiectul dreptului de proprietate comună, bunurile atribuite în lotul unuia dintre ei devin bunuri proprii ale acestuia.

Codul familiei prevede în art. 33 că proprietatea comună în devălmăşie poate înceta în timpul căsătoriei şi la cererea creditorilor personali ai soţilor în măsura necesară acoperirii creanţelor lor. Efectul este acelaşi, adică bunurile împărţite devin obiectul dreptului de proprietate exclusivă al fiecăruia dintre soţi.

Este de reţinut că la data încetării coproprietăţii în devălmăşie ca urmare a încetării sau desfacerii căsătoriei, această proprietate se transformă într-o proprietate comună pe cote-părţi determinabile. Prezumţia de egalitate a cotelor poate fi combătută atunci când unul dintre soţi, după criterii consacrate în practica judiciară, dovedeşte că are o contribuţie substanţial mai mare la dobândirea bunurilor comune.

În cazul încetării căsătoriei ca urmare a decesului unuia dintre soţi, se naşte pe data decesului care este şi data deschiderii succesiunii, în mod automat starea de indiviziune pe cote părţi între soţul supravieţuitor  şi moştenitorii soţului decedat.

5. Asemănări şi deosebiri între proprietatea comună pe cote-părţi şi proprietatea comună în devălmăşie.

Fiind două forme ale aceleiaşi modalităţi a dreptului de proprietate comună, între ele există asemănări şi deosebiri.

5.1. Asemănări:

1. În ambele cazuri există concomitent mai mulţi titulari ai dreptului de proprietate asupra aceluiaşi bun sau aceleiaşi mase de bunuri, nefracţionate în materialitatea lor;

2. În ambele situaţii titularii pot stabili de comun acord asupra modului de organizare a exercitării prerogativelor dreptului de proprietate, fiecare dintre titulari având calitatea de subiect de drept de sine stătător;

3. În ambele situaţii coproprietatea încetează prin partaj desfăşurat după aceleaşi norme, cu excepţia coproprietăţii forţate şi perpetue.

5.2. Deosebiri:

1. În cadrul dreptului de proprietate comună pe cote-părţi fiecare coproprietar are determinată o cotă-parte ideală şi abstractă din dreptul de proprietate asupra bunului comun. Titularii dreptului de proprietate comună în devălmăşie nu au determinată o asemenea cotă-parte, atâta timp cât există comunitatea de bunuri nerecunoscându-se întinderea exactă a drepturilor ce se cuvin fiecăruia.

2. Dreptul de proprietate comună pe cote-părţi se naşte şi poate exista indiferent de titluarii săi (persoane fizice sau juridice), de drept public sau de drept privat, neavând semnificaţie calitatea copărtaşilor.

În schimb proprietatea comună în devălmăşie are un caracter intuitu personae, în cazul celei legale este condiţionată de calitatea de soţi a copărtaşilor.

3. Izvorul coproprietăţii pe cote-părţi este legea, convenţia, succesiunea, uzucapiunea etc. Izvorul coproprietăţii devălmaşe este, de regulă, uzucapiunea etc. Izvorul coproprietăţii devălmaşe este, de regulă, legea (comunitatea matrimonială a soţilor) şi cu totul excepţional convenţia.

4. Dreptul de dispoziţie şi al celorlalte prerogative ale proprietăţii este diferit. Coproprietarii pe cote-părţi pot înstrăina fără acordul celorlalţi cota-parte din dreptul asupra bunului, poate să dispună liber şi neîngrădit după propria voinţă. Proprietarii codevălmaşi, neavând determinată întinderea drepturilor lor, nu se pot bucura de un drept de dispoziţie. După cum s-a văzut, prezumţia mandatului tacit reciproc instituită de codul familiei are reguli mai restrânse şi nu atât de largi faţă de cele pe care le are proprietarul cotei părţi.

5. Împărţirea bunurilor sau masei de bunuri care fac obiectul coproprietăţii pe cote-părţi, se face având în vedere cota-parte predeterminată a fiecărui coproprietar, a cărei întindere este dinainte cunoscută (ex. 1/3; 3/5; 2/4, 20%, 30%, etc). La împărţirea bunurilor comune ale soţilor aflaţi în devălmăşie prezumţia de egalitate a participării lor este relativă, împărţirea se face potrivit criteriului contribuţiei fiecărui soţ la dobândirea bunurilor comune.

6. La coproprietatea comună pe cote-părţi obişnuită sau temporară se aplică regula unanimităţii în exercitarea atributelor care alcătuiesc conţinutul dreptului de proprietate (administrare, folosinţă, conservare), adică numai în măsura în care nu aduc atingere folosinţei concomitente a celorlalţi proprietari şi nu schimbă destinaţia bunurilor respective.

Exercitarea proprietăţii comune în devălmăşie este organizată prin lege fiind instituit mandatul tacit reciproc, în virtutea căruia se fac acte de administrare şi folosinţă asupra bunurilor comune, fără consimţământul celuilalt soţ. Desigur se au în vedere limitările aduse actelor de dispoziţie asupra bunurilor imobile. Fiecare soţ acţionează şi în calitate de reprezentant al celuilalt.

---

[1] M. Georgescu, Al. Oproiu: Reflecţii cu privire la limitele mandatului tacit în raporturile patrimoniale dintre soţi, în R.R.D., nr. 4/1982, p. 29-32; Trib. Supr., Dec. îndrumare nr. 18/1963, C.D. 1903, p. 25; C.S.J., S.Civ.., Dec.nr. 645/1992, publicată în R.D. nr. 11/1993, p. 18; I.P. Filipescu: Tratat de dreptul familie, Ed. All, 1998, p. 126.