ORGANIZAȚIA PENTRU SECURITATE ȘI COOPERARE ÎN EUROPA (O.S.C.E.)

ORGANIZAȚIA PENTRU SECURITATE ȘI COOPERARE ÎN EUROPA

Originile O.S.C.E. au apărut mult mai devreme, prin anii 1950, odată cu ideea convocării unei Conferințe generale europene pentru securitate. Demersurile pentru realizarea acestei idei au cuprins un efort îndelungat și complex, de acțiuni desfășurate în diferite foruri sau grupuri de țări, unde un rol deosebit l-au avut țările mici și mijlocii, printre care și România.

Conferința era văzută ca o cale de a depăși divizarea Europei în urma celui de-al doilea război mondial, mesajul principal fiind asigurarea securității printr-o politică de deschidere. Un proces de consultare politică la care participau state din Europa, Asia Centrală și America de Nord, avea să devină organizație în ianuarie 1995 (în urma summit-ului de la Budapesta în 1994).

Astfel, istoria C.S.C.E. se împarte în două perioade:

– Între anii 1975 – 1990 (semnarea Actului Final de la Helsinki şi, respectiv, Cartei de la Paris pentru o nouă Europă), în care C.S.C.E. a funcţionat ca un proces de conferinţe şi reuniuni periodice.

– Evoluţiile pe planul securităţii europene apărute în anii ‘90 au impus schimbări fundamentale atât în ceea ce priveşte structura şi caracterul instituţional al procesului început la Helsinki, cât şi rolul acestuia. Conferinţa la nivel înalt de la Budapesta, 1994, a hotărât adoptarea denumirii de Organizaţie pentru Securitate şi Cooperare în Europa (O.S.C.E.).

Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (O.S.C.E.), forumul în care se regăsesc toate ţările Europei, alături de Canada şi Statele Unite, reprezintă un element cheie al arhitecturii europene de securitate.

La 3 iulie 1973 s-au deschis lucrările Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, cu participarea a 35 de state europene (fără Albania, dar cu S.U.A. şi Canada). La început a fost un proces de consultare politică, un forum multilateral de dialog şi negociere, fără structuri permanente, care încerca să organizeze destinderea pe continent. Statele membre au semnat la 30 iulie 1975 în capitala Finlandei “Actul final de la Helsinki”, document prin care sunt stabilite: principii fundamentale, destinate să stea la baza relaţiilor dintre state; măsuri de creştere a încrederii în domeniul militar; hotărârea statelor membre de a continua examinarea şi elaborarea unei metode general acceptabile pentru reglementarea paşnică a disputelor; măsuri în privinţa respectării drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale; o bază de cooperare în domeniul economic, cultural, al ştiinţei şi al tehnologiei. Documentul nu conţine obligaţii juridice, ci politice, împărţite în trei mari categorii (cunoscute, iniţial, sub denumirea de “coşuri”, iar ulterior “dimensiuni”):

– probleme privind aspectele politico-militare ale securităţii în Europa;

– cooperarea în domeniul economic, tehnico-ştiinţific şi al mediului înconjurător;

– cooperarea în domeniul umanitar şi alte domenii. Un al patrulea capitol – Urmările C.S.C.E. – se referă la reuniuni şi acţiuni de continuare a procesului început.

Conform Actului final de la Helsinki, s-a hotarât continuarea şi aprofundarea procesului C.S.C.E. În acest scop, a funcţionat până în 1990 sub forma unor reuniuni şi conferinţe, stabilind o serie de norme, angajamente şi analizând periodic felul cum sunt implementate acestea: Belgrad (‘77-’78), Madrid (‘80-’83), Viena (‘86-’89). După anul 1990, C.S.C.E. este forumul în care se stabilesc primele negocieri în materie de securitate europeană.

La întâlnirea la vârf de la Paris, din noiembrie 1990, se adoptă „Carta pentru o nouă Europă”, care marchează sfârşitul formal al războiului rece şi începutul instituţionalizării C.S.C.E.[1]. Tot acum, statele membre în cele două alianţe militare semnează “Tratatul asupra forţelor armate convenţionale în Europa” (CFE) care limitează forţele convenţionale în Europa, de la Atlantic la Urali.

Şefii de stat şi de guvern din ţările participante la C.S.C.E. au adoptat la finalul reuniunii de analiză din iulie 1992 la Helsinki, Declaraţia intitulată “Provocările schimbării”. Documentul precizează că aceasta este un acord regional în spiritul capitolului al VIII – lea al Cartei O.N.U. şi reflectă acordul la care se ajunsese asupra întăririi instituţiilor C.S.C.E., asupra elaborării unei structuri de alarmare rapidă, de prevenire a conflictelor şi de gestionare a crizelor (cuprinzând misiuni de anchetă şi misiuni de raportori). Cu acelaşi prilej se hotărăşte crearea, la Viena, a unui forum C.S.C.E. pentru cooperarea în domeniul securităţii, Forum care, în noiembrie 1993, a adoptat 4 documente importante privind măsurile de stabilizare a situaţiilor de criză localizate, principiile pe care să se bazeze transferurile de arme convenţionale, planificarea apărării, precum şi contactele şi cooperarea pe plan militar.

La finalul conferinţei de analiză a C.S.C.E. din 1994 de la Budapesta este adoptat documentul intitulat “Spre un parteneriat real într-o era nouă” care cuprinde: schimbarea de nume a C.S.C.E., devenită de la 1 ianuarie 1995, Organizația pentru Securitate şi Cooperare în Europa (O.S.C.E.); continuarea dezvoltării mijloacelor C.S.C.E. în materie de prevenire a conflictelor şi de gestionare a crizelor; un cod de conduită asupra aspectelor politico-militare ale securităţii.

Summitul de la Lisabona din 1996, prin documentul “Un model de securitate comun şi cuprinzător pentru Europa sec. XXI” prezintă provocările la adresa securităţii statelor membre şi posibilităţile de cooperare pentru preîntâmpinarea lor.

La Istanbul, în ianuarie 1999 au fost adoptate “Carta pentru securitatea europeană” şi alte documente referitoare la măsurile de încredere şi securitate, precum şi la reducerea forţelor armate convenţionale în Europa.

Astăzi, O.S.C.E., este o organizaţie paneuropeană de securitate, care cuprinde 56 de state membre. Este ”concepută pentru a servi drept instrument de primă instanţă pentru avertizarea din timp şi prevenirea conflictelor, gestionarea conflictelor şi reconstrucţia post-conflict în Europa”.

O.S.C.E. și-a stabilit următoarele priorități: – consolidarea valorilor comune ale statelor membre și ajutarea lor în construirea societății civile democratice, bazate pe supremația legii; prevenirea conflictelor locale, restaurarea stabilității și readucerea păcii în zonele de conflict; eliminarea unor deficite reale şi perceptibile de securitate şi evitarea creării de noi diviziuni politice, economice sau sociale, obiectiv ce se realizează prin promovarea unui sistem de securitate prin cooperare.

1. Structurile şi instituţiile O.S.C.E.

În mod tradițional O.S.C.E. a reprezentat o organizație politică de consultare și negociere între state, deciziile sale fiind de asemenea de natură politică. Organismele de decizie şi negociere în cadrul O.S.C.E. sunt: Reuniunile la nivel înalt, Consiliul Ministerial, Consiliul Permanent, Consiliul Superior, Forumul pentru Securitate şi Cooperare.

Reuniunile la nivel înalt (Summit-urile) sunt întruniri periodice ale şefilor de stat sau de guvern prin care sunt stabilite prioritățile organizației, liniile și principiile directoare pentru activitatea viitoare. Între anii 1975 – 2000 au avut loc șase asemenea reuniuni: Summit-ul de la Helsinki – 1 august 1975 la care a fost adoptat Actul Final, Summit-ul de la Paris – 19-21 noiembrie 1990 – adoptarea Cartei de la Paris pentru o nouă Europă, Summitul de la Helsinki – 9-10 iulie 1992 – adoptarea documentului intitulat Provocările schimbării, Summit-ul de la Lisabona – 1996, Budapesta – 1994 si Instanbul – 1999 unde a fost semnată Carta pentru securitatea europeană.

Consiliul Ministerial (iniţial denumit Consiliul de Miniştri). În perioada dintre summit-uri, puterea de decizie în problemele curente aparţine Consiliului Ministerial, care este compus din miniştrii de externe ai statelor membre. Consiliul ministerial se reuneşte cel puţin o dată pe an, dar nu în anul în care se desfăşoară summit-uri, spre a analiza aspectele procesului de securitate relevante pentru O.S.C.E., a analiza şi evalua activităţile desfăşurate de organizaţie, asigurând astfel îndeplinirea obiectivelor principale stabilite în cadrul summit-urilor și a lua deciziile curente necesare. Reuniunile Consiliului Ministerial ajută la menţinerea legăturii dintre deciziile politice luate la summit-uri şi funcţionarea cotidiană a organizaţiei.

Ministrul de externe al ţării gazdă a reuniunii Consiliului Ministerial deţine funcţia de preşedinte în exerciţiu al O.S.C.E. Perioada de preşedinţie se încheie odată cu reuniunea ministerială care, de regulă, are loc în luna decembrie.

Consiliul Ministerial a fost înfiinţat prin Carta de la Paris pentru o Nouă Europă, în 1990 sub denumirea de Consiliul Miniştrilor Afacerilor Externe. Rolul important al acestei structuri a fost reafirmat atât la Summit-ul de la Helsinki din 1992, cât şi la acela de la Budapesta din 1994.

Potrivit Documentului Reuniunii de la Praga a Consiliului C.S.C.E. asupra dezvoltării ulterioare a instituţiilor şi structurilor C.S.C.E., Consiliul poate, în scopul creşterii capacităţii O.S.C.E. de a garanta drepturile omului, democraţia şi statul de drept prin mijloace paşnice, să ia măsurile necesare, dacă este cazul fără consimţământul statului în cauză, în caz de violare flagrantă, gravă şi persistentă a angajamentelor corespunzătoare din cadrul O.S.C.E. Astfel de acţiuni constau în declaraţii politice sau alte măsuri de natură politică, aplicate în afara teritoriului statului în cauză. Aceste acţiuni nu derogă cu nimic de la celelalte mecanisme existente în cadrul O.S.C.E.

Consiliul Permanent (iniţial Comitetul Permanent). Are sediul la Viena şi este principala structură având ca activitate de bază desfăşurarea consultărilor politice şi derularea procesului de luare a deciziilor în toate problemele de competenţa O.S.C.E. Este responsabil de desfăşurarea activităţilor cotidiene, de rutină ale organizaţiei. Membrii Consiliului Permanent sunt reprezentanţii permanenţi la O.S.C.E. ai ţărilor membre. Ei se reunesc săptămânal la Centrul pentru Congrese Hofburg, din Viena. În afară de aceste reuniuni săptămânale reprezentanţii permanenţi mai participă şi la alte activităţi, precum schimburi de opinie, şedinţe ale diverselor comitete, întâlniri neoficiale. Periodic, Consiliul se reuneşte la nivelul directorilor direcţiilor politice din ministerele afacerilor externe ale ţărilor membre. Sub egida Consiliului Permanent funcţionează diferite grupuri de lucru ad-hoc, deschise participării tuturor statelor membre. Pentru creşterea transparenţei procesului decizional şi lărgirea ariei de consultări în cadrul acestuia, prin Carta asupra securităţii europene adoptată la Istanbul în 1999, a fost creat Comitetul Pregătitor, ca structură subordonată Consiliului Permanent.

Consiliul Superior (fost Comitet al Înalţilor Funcţionari) are rolul de a se întruni în situaţii de urgenţă în vederea rezolvării unor crize. Consiliul Superior se reuneşte la nivel de directori din ministerele afacerilor externe ale statelor membre. El a fost constituit spre a pregăti aplicarea deciziilor luate de Consiliul Ministerial, iar în perioada dintre sesiunile Consiliului Ministerial să supravegheze, coordoneze şi să exercite managementul problemelor curente ale O.S.C.E.. Ca şi Consiliul Ministerial, Consiliul Superior, iniţial denumit Consiliul Funcționarilor Superiori, a fost una dintre instituţiile stabilite prin Carta de la Paris, hotărându-se ca el să se reunească de două ori pe an la Praga, iar în plus, o dată pe an, ca Forum Economic. Ultima reuniune a Consiliului Superior a avut loc în anul 1996 la Praga. Din anul 1997 Consiliul Superior s-a reunit numai ca Forum Economic. Această funcţie a sa este cunoscută mai des sub numele de „Mecanismul de la Berlin”. Între anii 1991 şi 1994, Consiliul Superior s-a reunit de urgenţă de patru ori pentru situaţiile din Iugoslavia şi Nagorno – Karabah. Celelalte funcţii şi atribuţii ale Comitetului Înalţilor Funcţionari au fost preluate de către Consiliul Permanent. Deşi nu există o decizie formală privind desfiinţarea acestei structuri, unele state participante consideră inutilă menţinerea acesteia, datorită existenţei Consiliului Permanent.

Forumul pentru Cooperare în domeniul Securităţii e format din reprezentanţii ţărilor participante la O.S.C.E., care se reunesc săptămânal la Centrul pentru congrese din Palatul Hofburg din Viena, pentru a negocia şi a se consulta în legătură cu măsurile vizând întărirea securităţii şi stabilităţii în Europa. Obiectivele principale ale forumului sunt: desfăşurarea de negocieri asupra controlului armamentelor, dezarmării şi măsurilor referitoare la creşterea încrederii şi securităţii; desfăşurarea consultărilor şi a cooperării în probleme legate de securitate; reducerea în continuare a riscului izbucnirii unor conflicte; punerea în aplicare a măsurilor asupra cărora s-a căzut de acord. Forumul este în plus responsabil pentru implementarea măsurilor de creştere a încrederii şi securităţii, ţinerea reuniunilor anuale referitoare la evaluarea rezultatelor aplicării deciziilor luate şi discutarea şi clarificarea informaţiilor schimbate între statele participante la O.S.C.E., precum şi de pregătirea unor seminarii referitoare la doctrina militară. Forumul îşi desfăşoară activitatea în şedinţe plenare şi în cadrul a două grupuri de lucru. Înfiinţarea Forumului pentru Cooperare în domeniul Securităţii prin Documentul Final al Summit-ului de la Helsinki din 1992 a lărgit competenţa O.S.C.E. în domeniul controlului armamentelor şi al dezarmării pe baza unui program cuprinzător pentru acţiune imediată. La Summit-ul de la Lisabona din 1996 a fost adoptat un nou program cadru referitor la controlul armamentelor.

În categoria structurilor şi instituţiilor operaţionale fac parte:

Preşedintele executiv (Chairman-in-Office) este responsabil pentru activitatea executivă și coordonarea activităților curente ale O.S.C.E. Principalele sale misiuni implică acțiuni de coordonare, de reprezentare și de supervizare a acțiunilor legate de prevenirea conflictelor, gestionarea crizelor și reabilitarea postconflict. Președintele este asistat, în activitatea sa, de fostul și viitorul președinte ai Organizației, cei trei formând așa-numita Troika. Funcția de președinte al O.S.C.E. este deținută, pentru un an, de ministrul de afaceri externe al unuia dintre statele membre. Originile acestei institutii se regăsesc în Carta de la Paris pentru o nouă Europă, dar ea a fost formal recunoscută la Summit-ul de la Helsinki din 1992.

Preşedintele în exerciţiu, în îndeplinirea atribuţiilor sale, poate fi asistat de:

troica O.S.C.E., formată din fostul, actualul şi viitorul preşedinte al O.S.C.E.;
grupuri ad-hoc, create pentru diferite probleme, îndeosebi în domeniul prevenirii conflictelor şi gestionării crizelor;
reprezentanţi personali, numiţi de preşedintele în exerciţiu cu un mandat clar şi precis, pentru a-l asista într-o situaţie de criză sau conflict.

România, reprezentată prin ministrul afacerilor externe, domnul Mircea Geoană, a deţinut mandatul de Preşedinte în exerciţiu al O.S.C.E. în anul 2001.

Secretarul general este numit de Consiliul ministerial pentru o perioadă de trei ani. Postul de secretar general a fost instituit prin Conferința de la Stockholm din 1992. Având sediul la Viena, el acţionează ca reprezentant al preşedintelui în exerciţiu şi-l sprijină pe acesta în toate activităţile vizând promovarea obiectivelor O.S.C.E. Sarcinile Secretarului general includ, de asemenea, gestionarea structurilor şi operaţiunilor O.S.C.E. Primul Secretar general al O.S.C.E. a fost dr. Wilhelm Hoynck (Germania). Secretarul general are în subordinea sa Secretariatul O.S.C.E., cu sediul la Viena (şi o unitate la Praga), structurat pe trei departamente:

politic (probleme generale – sprijinirea activităţii preşedintelui în exerciţiu, pregătirea reuniunilor, contacte cu organizaţii internaţionale etc.);
Centrul pentru Prevenirea Conflictelor, în competenţa căruia intră activitatea operaţională a O.S.C.E. în domeniul prevenirii conflictelor şi gestionării crizelor, sprijinirea activităţii misiunilor O.S.C.E. C.P.C. mai urmăreşte îndeplinirea obligaţiilor pe care şi le-au asumat statele în domeniul politico-militar al securităţii europene (Documentul de la Viena privind măsuri de creştere a încrederii şi securităţii, Codul de Conduită etc.);
Departamentul administrativ-financiar şi pentru organizarea conferinţelor (traduceri, documentaţie, protocol).

În cadrul Secretariatului funcţionează, totodată, un Oficiu de presă al O.S.C.E. În cadrul Secretariatului există, de asemenea, un Coordonator pentru activităţi economice şi de mediu ale O.S.C.E., în ale cărui sarcini intră consolidarea capacităţii Consiliului Permanent şi ale altor instituţii O.S.C.E. de a examina aspectele economice, sociale şi de mediu ale securităţii. Scretariatul sub conducerea secretarului general, asigură sprijinul operaţional pentru organizaţie şi are sediul la Viena, fiind asistat de un birou cu sediul la Praga. Atribuţiile secretariatului implică: sprijinul activităţilor practice, desfăşurate în teren de către O.S.C.E.; menţinerea contactului cu alte organizaţii internaţionale, atât interguvernamentale, cât şi neguvernamentale; asigurarea, din punct de vedere tehnic, a desfăşurării tuturor reuniunilor, conferinţelor şi şedinţelor O.S.C.E., inclusiv în ceea ce priveşte serviciul de translaţie; asigurarea serviciilor administrative, financiare şi de personal necesare tuturor structurilor O.S.C.E.

Secretariatul, imediat dupa constituire în 1991, a fost stabilit la Praga şi ulterior mutat la Viena, în 1993. Secretariatul O.S.C.E. are în structura sa organizatorică următoarele entităţi:

a) Biroul Secretarului General – îl sprijină pe secretarul general în îndeplinirea atribuţiilor sale de manager general şi administrator. Biroul oferă asistenţă în domeniile: sprijin executiv, informaţii publice şi presă, asistenţă juridică şi audit intern.

b) Centrul pentru Prevenirea Conflictelor este responsabil pentru sprijinirea preşedintelui executiv în îndeplinirea sarcinilor sale specifice în domeniul avertizării timpurii, al prevenirii conflictelor, managementul crizelor şi revenirea la normalitate în faza post-conflictuală, precum şi urmărirea zilnică a îndeplinirii deciziilor luate la toate nivelurile ierarhice ale organizaţiei. Pe baza orientărilor stabilite de secretarul general, Centrul pentru Prevenirea Conflictelor asigură asistenţa de specialitate atât preşedintelui executiv cât şi structurilor funcţionale ale O.S.C.E.. El este însărcinat şi cu menţinerea legăturilor cu alte organizaţii interguvernamentale şi neguvernamentale. Este de asemenea responsabil de asigurarea personalului necesar şi pregătirea corespunzătoare a acestuia pentru toate misiunile din teren ale organizaţiei. Ţine o evidenţă clară a tuturor misiunilor în curs de execuţie ale O.S.C.E. Ține de asemenea evidenţa schimburilor de informaţii în domeniul militar şi asigură sistemul de comunicaţii necesar organizaţiei. Sprijină din punct de vedere tehnic organizarea unor seminarii şi mese rotunde.

c) Departamentul pentru Administraţie şi Operaţii răspunde de politica de personal, de serviciile administrative, de organizarea uniunilor şi conferinţelor, inclusiv în domeniul translaţiei, de activitatea de documentare şi protocol, incluzând Biroul din Praga şi arhivele organizaţiei. Este responsabil de probleme bugetare şi financiare şi de implementarea informaticii. Asigură sprijinirea acţiunilor desfăşurate în teren, din toate punctele de vedere, a misiunilor O.S.C.E.

d) Mediului – acţionează împreună cu secretariatul O.S.C.E. în sprijinul preşedinţelui executiv, fiind abilitat în domeniul activităţilor economice, sociale şi de mediu, precum şi în cel al securităţii.

e) Biroul din Praga al Secretariatului asigură asistenţă în domeniul informaţiilor publice, adăposteşte o parte importantă a arhivelor O.S.C.E. şi acţionează în domeniul diseminării documentelor şi informaţiilor oficiale ale O.S.C.E., găzduieşte o parte din cercetătorii aflaţi temporar la sediul organizaţiei, asigură asistenţa în organizarea reuniunilor ţinute la Praga, în special a celor ale Forumului Economic.

Secretariatul se compune dintr-un număr de aproximativ 180 de persoane din toate statele organizaţiei. Cea mai mare parte a personalului este angajată direct de către secretariat, o parte însă fiind propusă de către guvernele statelor membre.

Biroul Instituţiilor Democratice şi al Drepturilor Omului (ODIHR) a fost creat, sub denumirea de Biroul Alegerilor Libere, prin Carta de la Paris pentru o nouă Europă. În Carta de la Paris pentru o nouă Europă, în capitolul „Structuri şi instituţii noi ale procesului C.S.C.E.”, se prevede crearea unui Birou al Alegerilor Libere, cu sediul la Varşovia, pentru a facilita contactele şi schimburile de informaţii asupra alegerilor în statele participante.

Biroul Instituţiilor Democratice şi al Drepturilor Omului, urmând instrucţiunile generale ale Comitetului Înalţilor Funcţionari, trebuie, între altele: să organizeze o scurtă reuniune a C.S.C.E. la sediul Biroului Instituţiilor Democratice şi al Drepturilor Omului, în fiecare an în care nu se ţine o reuniune privind urmările, pentru a examina aplicarea angajamentelor C.S.C.E. în domeniul dimensiunii umane; să servească drept cadru instituţional pentru schimbul de informaţii asupra asistenţei tehnice şi competenţelor disponibile şi asupra programelor naţionale şi internaţionale destinate să sprijine noile democraţii în dezvoltarea instituţiilor lor; să faciliteze contactele între cei care oferă astfel de resurse şi cei care doresc sã le utilizeze; sã dezvolte cooperarea cu Consiliul Europei, în scopul utilizării bazei de date a acestuia referitoare la aceste resurse şi servicii; să stabilească legături cu organizaţiile neguvernamentale active în domeniul dezvoltării instituţiilor democratice, în scopul de a permite statelor participante interesate să utilizeze vastele resurse şi largile competenţe ale acestor organizaţii; să faciliteze cooperarea în materia formării şi educaţiei în disciplinele purtând asupra instituţiilor democratice; să organizeze cu reprezentanţii tuturor statelor participante reuniuni şi seminarii asupra dezvoltării şi revitalizării instituţiilor democratice, de exemplu seminarii consacrate organelor de presă libere şi, la timpul potrivit, un seminar asupra migraţiilor; aceste seminarii urmând a se ţine la Varşovia, cu excepţia cazului în care se decide altfel.

Înaltul Comisar al O.S.C.E. pentru Minorităţile Naţionale este un organ al O.S.C.E., creat prin Deciziile Reuniunii la vârf de la Helsinki din anul 1992, pentru a identifica în fază incipientă tensiunile etnice ce s-ar putea transforma în conflicte şi pentru a gestiona aceste tensiuni. Înaltul Comisar al O.S.C.E. pentru Minorităţile Naţionale trebuie să fie o personalitate internaţională eminentă, având o lungă experienţă în domeniu şi de la care se poate aştepta să facă dovada unei mari imparţialităţi în exercitarea funcţiilor sale. Sediul Înaltului Comisar este la Haga, în Olanda.

Înaltul Comisar al O.S.C.E. pentru Minorităţile Naţionale este numit de Consiliu, prin consens, la propunerea Comitetului Înalţilor Funcţionari, pentru o perioadă de 3 ani, care poate fi înnoită o singură dată.

Mijloacele de acţiune ale Înaltului Comisar al O.S.C.E. pentru Minorităţile Naţionale au caracter nejurisdicţional şi sunt specifice cadrului O.S.C.E.

Inaltul comisar este ajutat în activitatea sa de un grup format din 11 persoane. Organismul acţionează independent de părţile implicate şi este împuternicit să organizeze misiuni şi să se implice în activităţi diplomatice pentru rezolvarea crizelor şi tensiunilor într-o fază cât mai incipientă. În vederea obţinerii informaţiilor, Inaltul Comisariat urmăreşte să promoveze dialogul bazat pe încredere şi cooperare între părţi. Pentru rezolvarea situaţiei Înaltul Comisariat poate înainta guvernelor implicate rapoarte cu propuneri privind rezolvarea situaţiilor conflictuale cu care acestea se confruntă. Inaltul Comisariat a fost implicat în probleme privind minorităţile naţionale în multe state dintre care Albania, Croaţia, Estonia, Lituania, Ungaria, România, Slovacia, Rep. Moldova, Rep. Macedonia, Ucraina, Kazahstan.

Deşi organismul este împuternicit să rezolve şi să prevină conflictele pe termen scurt şi pe cele de mică anvergură, totuşi pentru îndeplinirea rolului său nu pot fi trecute cu vederea situaţiile conflictuale grave care se perpetuează de lungi perioade de timp. În cazul acestora, precum şi în toate celelalte cazuri în care organismul apreciază că situaţia pe care o gestionează poate evolua într-o criza periculoasă pe care nu ar putea să o soluţioneze, Înaltul Comisar acţionează ca un resort, avertizând celelalte structuri ale O.S.C.E. în vederea luării măsurilor adecvate.

Înaltul Comisariat se bucură de libertate de iniţiativă şi independenţă, implicarea sa nefiind condiţionată de autoritatea Consiliului Superior sau a statelor implicate. Totuşi acest lucru nu ar fi posibil fără suportul politic al statelor membre exprimat în cadrul Consiliului Permanent. Ca o condiţie a eficienţei sale, organismul trebuie să fie imparţial. Pe de altă parte se consideră că statele sunt mai cooperante dacă discuţiile nu sunt făcute publice, iar măsurile luate în acest fel sunt mult mai eficiente – condiţia confidenţialităţii. Această condiţie este indeplinită doar pe perioada negocierilor şi a luării măsurilor, ulterior pentru informarea statelor membre şi a opiniei publice internaţionale, Înaltul Comisariat inaintând Consiliului Permanent rapoarte privind activitatea sa.

Înaltul Comisariat pentru Minorităţi Naţionale nu este competent să soluţioneze sau să se implice în cazurile individuale privind persoane apartinând minorităţilor naţionale şi de asemenea în problemele privind terorismul şi crima organizată.

Reprezentantul pentru libertatea mass media. Misiunea reprezentantului pentru libertatea mass media este de a acorda asistenţă guvernelor statelor membre în domeniul asigurării unor surse de informare libere, independente şi pluraliste pentru opinia publică, ceea ce este esenţial pentru însăşi existenţa unei societăţi libere şi deschise, într-un cuvânt pentru modelul democratic al oricărei forme de guvernământ. Spre a-şi îndeplini sarcina, reprezentantul pentru libertatea mass media este autorizat să monitorizeze situaţia şi evoluţia acesteia în statele membre şi să solicite guvernelor naţionale, să respecte întru totul principiile şi obligaţiile specifice O.S.C.E.

Curtea de Conciliere și Arbitraj a fost înființată în 1992 prin Convenția de Conciliere și Arbitraj, dar a intrat în vigoare abia în 1994. Scopul său este de a aplana disputele și conflictele ce îi sunt înaintate de către statele semnatare ale convenției. Curtea nu este un organism permanent al O.S.C.E., ea întrunindu-se numai atunci când este însărcinată cu soluționarea unei cauze. Curtea are două organisme: Comisia de Conciliere și Tribunalul Arbitral. Procedura prevede că statele se pot adresa în vederea soluționării unei cauze mai întâi Comisiei de Conciliere. Hotărârea Comisiei de Conciliere poate fi acceptată de părti sau nu, (în acest caz), părțile având la dispoziție un interval de 30 zile în care să se decidă. În cazul în care hotărârea nu este acceptată cauza va fi înaintată Tribunalului Arbitral a cărui hotarare este obligatorie. Până în prezent Curtea nu a fost solicitată pentru soluționarea vreunei cauze.

Adunarea Parlamentară a O.S.C.E. Carta de la Paris pentru o nouă Europă recunoscând importanţa şi rolul pe care parlamentarii îl pot avea în procesul declanşat la Helsinki, a propus crearea unei adunări care să cuprindă membrii ai parlamentelor statelor membre. Prima sesiune a Adunării a avut loc la Budapesta în 1992, însă de atunci sediul ei se află la Copenhaga. Toate parlamentele statelor membre au dreptul să fie reprezentate la Adunarea Parlamentară în concordanţă cu numărul populaţiei fiecărei ţări. Iniţial Adunarea a fost compusă din 245 de membri, dar o dată cu creşterea numărului statelor membre de la 34 la 55 a crescut şi numărul de reprezentanţi în adunare la 315. Obiectivul primar al Adunarii este de a facilita dialogul interparlamentar, alături de acesta urmărind:

– implementarea obiectivelor O.S.C.E. în legislaţia statelor membre;

– discutarea şi analizarea aspectelor înaintate de către Consiliul Miniştrilor şi reuniunile şefilor de stat şi guverne;

– dezvoltarea şi promovarea unor mecanisme de prevenire şi rezolvare a conflictelor;

– intărirea şi consolidarea instituţiilor democratice în statele member;

– să contribuie la dezvoltarea relaţiilor de coperare între membri.

În vederea îndeplinirii acestor obiective, Adunarea adoptă declaraţii, rezoluţii şi recomandări, desfăşoară seminarii, organizează misiuni, delegaţii şi programe în statele membre şi în anumite zone conflictuale sau pentru monitorizarea alegerilor. Adunarea se întruneşte în sesiune ordinară anual ocazie cu care îşi alege şi preşedintele pentru anul următor. În intervaul dintre sesiunile anuale lucrările Adunarii sunt desfăşurate de către organele sale: Comitetul şefilor delegaţiilor naţionale, Biroul, Biroul extins, Comitetele generale şi Secretariatul. Adunarea Parlamentară întreţine relaţii strânse cu celelate organisme ale O.S.C.E., toate activităţile sale fiind raportate către preşedintele în exerciţiu şi Consiliul Permanent; de asemenea Adunarea are reprezentanţi în cadrul fiecărei instituţii a organizaţiei. Pe plan extern Adunarea cooperează cu adunările parlamentare ale Consiliului Europei, N.A.T.O., Uniunii Europene, Uniunii Europei Occidentale şi Adunării Uniunii Inter-parlamentare. Toate aceste adunări beneficiază de statut de observator în cadrul Adunării Parlamentare a O.S.C.E.

2. Procesul de luare a deciziilor

În cadrul O.S.C.E. toate structurile destinate negocierii şi luării deciziilor funcționează aplicând regula consensului. Consensul este înţeles în sensul absenţei oricărei obiecţii din partea statelor participante la adresa deciziei respective. Această structură cuprinzând trei nivele ierarhice este completată periodic prin reuniuni specializate, ca de exemplu cele ale Forumului Economic sau ale Forumului de trecere în revistă a celor decise la Summit-uri. Procesul de luare a deciziilor este coordonat de către preşedintele executiv, care este responsabil de stabilirea programului şi organizarea activităţii structurilor funcționale ale organizaţiei. În anumite circumstanţe, foarte clar stabilite, deciziile pot fi luate fără aplicarea regulii consensului. Consiliul Ministerial ţinut la Praga în ianuarie 1992 a decis că pot fi luate măsurile necesare, fără consimţământul statului în cauza, în situaţia unor încălcări clare şi grosolane ale angajamentelor pe care membrii O.S.C.E. şi le-au asumat. Această decizie este aşa-numitul principiu al “consensului minus unu”. Prima aplicare a principiului “consensul minus unu” a urmat imediat, în 1992, în legătură cu conflictul din fosta Iugoslavie şi a constat în suspendarea Iugoslaviei compusă din Serbia şi Muntenegru din O.S.C.E. O altă excepţie de la regula consensului este principiul “consens minus doi”. Conform acestui nou principiu, adoptat la Consiliul Ministerial de la Stockholm din 1992, Consiliul Ministerial poate recomanda la două state participante, care se află în dispută, să apeleze la consiliere din partea unui terţ (stat sau organizaţie internaţională), indiferent dacă cele două state în cauză au obiecţii sau nu în legătura cu decizia respectivă. Pâna în prezent aceasta procedura nu a fost încă utilizată. Pe măsură ce Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa a evoluat spre forma instituţionalizată reprezentată de organizaţie, în cadrul său s-au dezvoltat mai multe instituţii şi structuri care permit luarea măsurilor necesare implementării şi dezvoltării măsurilor stabilite de statele participante.

3. Mecanisme, instrumente și proceduri de rezolvare a conflictelor

Punctele decisive în rezolvarea eficientă a unei crize le constituie descoperirea acesteia într-o fază incipientă și luarea de măsuri adecvate situației respective. Cu toate că în principiu se prevede regula consensului pentru adoptarea de măsuri și decizii, în cadrul O.S.C.E. sunt prevăzute și o serie de mecanisme și proceduri care să ofere o intervenție promtă și eficientă si care să mobilizeze și să concentreze eforturile asupra situației conflictuale.

Mecanismele Dimensiunii Umane includ mecanismele de la Viena și Moscova. Mecanismul de la Viena prevede obligația statelor de a furniza la cererea celorlalte state informații, de a organiza întruniri bilaterale și de a permite statelor membre să aducă problema în cauză în atenția celorlalte state. Mecanismul de la Moscova prevede opțiunea trimiterii unei misiuni de experți care să asiste statele în conflict. Misiunea poate fi solicitată de statele în conflict sau poate fi inițiată la propunerea a cel puțin șase state. Misiunea se va folosi de informațiile de care dispune, de bune oficii și de mediere pentru promovarea dialogului și cooperări dintre părți.

Mecanismul de consultare și cooperare privind activități militare neobișnuite și neprogramate se aseamănă cu cel de la Viena, statele fiind obligate la cererea celorlalte să explice mobilizarea de forțe armate în alte zone decât cele în care sunt mobilizate pe timp de pace și care pot avea o semnificație militară asupra celorlalte state.

Mecanismul de cooperare în cazul unor incidente de natură militară prevede obligația statului respectiv de a informa în cel mai scurt timp într-o formă scurtă și clară celelalte state pentru evitarea unor interpretări greșite a evenimentelor ce ar da naștere la conflicte. La cererea statelor interesate privind clarificarea evenimentelor răspunsul trebuie să fie promt.

Pentru a asigura descoperirea cât mai rapidă a situațiilor generatoare de crize statale au dreptul de a informa organele și organismele O.S.C.E.

Mecanismul de la Berlin privind consultarea și cooperarea în situații de urgență prevede că statele pot solicita Președintelui în exercițiu să convoace o întrunire de urgență a Consiliului Superior în vederea soluționării situației.

Mecanismele privind soluționare pe cale pașnică a conflictelor includ mecanismul de la Valletta și mecanismul Curții de Conciliere și Arbitraj. Mecanismul de la Valletta prevede numirea unui grup de aporturi care să medieze conflictul purtând discuții cu părțile implicate, în mod individual sau în comun.

Măsurile de sporire a încrederii și securității statelor ( “ Confidence – security – Building Measures “) reprezintă prevederi privind verificarea și schimburi de informații în legătură cu forțele armate și activitățile militare. Aceste măsuri includ schimbul anual de informații militare, ratificări privind desfășurarea în viitor a anumitor activități militare, schimbul de calendare ale activității militare, stabilirea unor principii privind transferul armelor. Scopul acestor măsuri este de a promova încrederea reciprocă, transparentă și deschiderea spre cooperare.

Codul de conduită privind aspecte politico – militare ale securității a fost adoptat în 1994 la Budapesta. Codul reafirma obligația statelor de a acționa solidar în cadrul violării normelor și angajamentelor O.S.C.E.; codul prevede de asemenea obligația de neacordare a asistenței statelor care folosesc forța sau amenintarea cu forța împotriva integrității teritoriale sau independenței oricărui stat.

Alte aspecte politico – militare privind securitatea sunt prevăzute în Acordurile regionale privind controlul armamentului, Tratatul privind Forțele Armate Convenționale din Europa și în Tratatul privind spațiul aerian.

4. România și O.S.C.E.

Pentru România – ţară central-europeană, care după cel de-al doilea război mondial s-a aflat în sfera de influenţă sovietică – C.S.C.E./O.S.C.E. a constituit unicul for pan-european de dialog politic, un cadru indispensabil pentru examinarea problemelor de securitate, în condiţii de egalitate cu toate celelalte state participante[2]. În cadrul negocierilor pregătitoare organizării şi desfăşurării Conferinţei pentru securitate şi cooperare în Europa, România a fost, împreună cu alte ţări mici şi mijlocii, neutre şi nealiniate, promotorul ferm al orientării democratice a procesului început la Helsinki. Desfăşurând o politică externă relativ independentă, România concepea securitatea europeană ca pe un sistem de angajamente clare şi precise, asumate liber de către state, însoţite de măsuri şi garanţii concrete, care să le pună la adăpost de folosirea forţei, să le ofere posibilitatea de a se dezvolta liber, conform propriilor interese şi de a stabili relaţii de cooperare pe baza principiilor dreptului internaţional.

România a fost iniţiatorul regulilor şi normelor democratice ale procesului de la Helsinki, bazate pe egalitatea suverană a statelor, rotaţia la conducerea reuniunilor şi adoptarea deciziilor prin consens. În ceea ce priveşte problemele de fond, România a pus accent pe dezvoltarea şi afirmarea decalogului de principii, convenirea unor măsuri de creştere a încrederii şi securităţii, a diverselor programe de cooperare economică şi asigurarea cadrului instituţional pentru continuarea procesului de la Helsinki.

În perioada anterioară prăbuşirii regimului comunist, poziţia promovată de România în cadrul C.S.C.E. s-a caracterizat printr-un interes accentuat acordat problemelor politice, militare şi economice şi prin exprimarea de rezerve sau respingerea iniţiativelor occidentale privind dimensiunea umană a CS.C.E. O atitudine obstrucţionistă a vizat, îndeosebi, aspectele legate de drepturile civile şi politice, libertatea de conştiinţă şi gândire, cât şi de crearea unor mecanisme de monitorizare a îndeplinirii angajamentelor asumate de state în domeniul dimensiunii umane. După 1989, procesul C.S.C.E. a intrat într-o nouă etapă, caracterizată prin subscrierea tuturor statelor la aceleaşi valori – democraţia, statul de drept, respectarea drepturilor omului şi economia de piaţă. România a intrat în această etapă prin retragerea rezervelor exprimate la Documentul Final al Reuniunii de la Viena şi prin adoptarea unei atitudini deschise, de cooperare. Cu o nouă politică externă, orientată spre structurile europene şi euro-atlantice, respectiv O.S.C.E., Consiliul Europei, U.E., N.A.T.O. şi U.E.O. şi pornind de la convingerea că noua arhitectură de securitate europeană trebuie concepută ca o reţea de structuri interconectate armonios, sprijinindu-se reciproc, la prima reuniune a Consiliului Ministerial al C.S.C.E. – Berlin, iunie 1991, România a prezentat un document reflectând această concepţie de securitate şi rolul care-i revine C.S.C.E. În perioada care a urmat, eforturile României au vizat adaptarea O.S.C.E. la noile realităţi, transformarea organizaţiei într-un instrument util şi eficient în domeniul prevenirii conflictelor şi gestionării crizelor, cât şi asigurării unei abordări atotcuprinzătoare a securităţii prin cooperare. România a participat cu interes la dezbaterile privind noul model de securitate pentru Europa secolului XXI şi la elaborarea, în acest cadru, a Cartei asupra securităţii europene. Două precizări ar trebui făcute în legătură cu documentele adoptate în cadrul O.S.C.E. şi care influenţează şi relaţiile României cu această instituţie.

Prima se referă la caracterul lor. Documentele elaborate în cadrul O.S.C.E. au un caracter politic, ceea ce presupune existenţa unei obligaţii politice a statelor care au consimţit la adoptarea lor de a respecta aceste documente.

A doua precizare se referă la posiblitatea ca ele să dobândească forţă juridică obligatorie prin includerea lor în legile interne ale statelor. În cazul României, Documentul Reuniunii de la Copenhaga privind Dimensiunea Umană, care conţine ample referiri la drepturile minorităţilor naţionale, a fost inclus în „Tratatul între România şi Republica Federală Germania privind cooperarea prietenească şi parteneriatul în Europa”: „Părţile contractante convin să pună în aplicare, ca norme juridice, standardele privind protecţia minorităţilor cuprinse în documentul Reuniunii de la Copenhaga asupra dimensiunii umane a C.S.C.E., din 29 iunie 1990, precum şi în alte documente ale C.S.C.E”[3]. Orice alte prevederi adoptate în cadrul C.S.C.E., în prezent O.S.C.E., referitoare la minorităţi, devin, pentru România, obligatorii din punct de vedere juridic, deci inclusiv cele din Actul Final de la Helsinki.

Tratatul între România şi Germania a fost ratificat de către Parlamentul României, consecinţa este că toate aceste prevederi standarde ale O.S.C.E. au devenit, în conformitate cu prevederile art. 11 (2) al Constituţiei, parte a legislaţiei interne. Deşi aceste prevederi, devenite norme juridice sunt prevăzute în Tratat cu referire la minoritatea germană, ele se aplică tuturor minorităţilor din România, altfel, s-ar viola articolul 15 din „Tratatul între România şi Republica Federală Germania”, art. 16 din Constituţie, care instituie principiul nediscriminării. Pentru că domeniul drepturilor minorităţilor este parte integrantă a protecţiei internaţionale a drepturilor omului, rezultă că aceste prevederi vor avea prelevanţă în dreptul intern.[4]

În decursul anilor, România a depus eforturi pentru folosirea potenţialului O.S.C.E. în reglementarea tensiunilor şi conflictelor, manifestând un interes deosebit pentru soluţionarea politică a crizei din partea de Est a Republicii Moldova, pe baza respectării suveranităţii şi integrităţii teritoriale a acestei ţări şi retragerii complete a forţelor străine din regiune. România s-a implicat activ în acţiunile O.S.C.E. în Bosnia-Herțegovina, Albania, fosta R.F. Iugoslavia, Belarus, Kosovo ş.a.

O serie de reprezentanţi români au fost sau sunt membri ai misiunilor O.S.C.E. sau au participat ca supraveghetori la alegeri. România a deţinut, de asemenea, poziţia de şef de misiune O.S.C.E. în Cecenia, Tadjikistan şi Turkmenistan. În prezent, un reprezentant român este şef al Misiunii O.S.C.E. în Muntenegru.
Priorităţile actuale ale României în relaţia cu O.S.C.E. sunt armonizate cu obiectivele politicii externe şi de securitate a Uniunii Europene. Activitatea reprezentanţilor români, atât la Viena, cât şi în cadrul diferitelor reuniuni specializate ale O.S.C.E., vizează:

afirmarea şi respectarea principiilor şi normelor O.S.C.E.;
adaptarea organizaţiei la noile realităţi, întărirea capacităţii sale de a face faţă noilor riscuri şi provocări;
consolidarea capacităţii operaţionale a O.S.C.E., a eficienţei instrumentelor şi mecanismelor sale de diplomaţie preventivă, gestionare a crizelor şi reconstrucţie post-conflict;
afirmarea conceptului atotcuprinzător de securitate prin cooperare (comprehensive co-operative security);
definirea rolului şi locului O.S.C.E. în edificarea spaţiului comun de securitate, fără linii de diviziune, bazat pe recunoaşterea şi respectarea valorilor comune, a angajamentelor şi normelor de conduită, inclusiv a dreptului fiecărui stat participant de a-şi alege liber aranjamentele de securitate.

În urma deciziei Summit-ului O.S.C.E. de la Istanbul din noiembrie 1999, de la 1 ianuarie 2001 România a asigurat Preşedinţia în exerciţiu a O.S.C.E. Preşedinţia în exerciţiu este deţinută prin rotaţie de către statele participante la O.S.C.E. Pentru România, această poziţie a oferit o oportunitate deosebită de consolidare a credibilităţii şi prestigiului, nu numai în cadrul O.S.C.E., dar şi în afacerile euro-atlantice, o şansă de a-şi exercita influenţa şi rolul în mediul de securitate, evidenţierea calităţilor sale de lider şi partener credibil, abilitatea de a contribui la formarea şi consolidarea unei comunităţi de state prospere şi paşnice bazate pe respectul valorilor democratice comune. Ca obiective centrale, România a urmărit consolidarea unei păci stabile într-o Europă bazată pe solidaritate şi participare, creşterea rolului O.S.C.E. ca forum de dialog politic prin lărgirea procesului de consultări, în condiţii de transparenţă şi respect pentru interesele tuturor statelor participante, consolidarea capacităţii operaţionale a organizaţiei, afirmarea sa ca instrument activ de prevenire şi gestionare a conflictelor, reconstrucţie post-conflict, creşterea eficienţei activităţilor şi operaţiunilor curente, a instituţiilor şi instrumentelor sale, precum şi dezvoltarea conlucrării cu celelalte instituţii euro-atlantice. Asumarea preşedinţiei O.S.C.E. a evidenţiat importanţa pe care România o acordă acestei organizaţii, la constituirea şi dezvoltarea căreia a avut o contribuţie specifică. În acel moment, România era conştientă de responsabilitatea care i-a fost încredinţată şi hotărâtă să îndeplinească sarcinile care i-au revenit. Pe parcursul întregului an, au fost depuse eforturi considerabile pentru îndeplinirea eficientă a rolului asumat, prin cooperare şi sprijin din partea statelor participante, a instituţiilor şi misiunilor O.S.C.E. Mandatul României la preşedinţia O.S.C.E. a coincis cu intrarea organizaţiei într-o fază nouă, marcată de evoluţii în spaţiul euro-atlantic care au impus acţiuni şi eforturi energice, reclamate de necesitatea unor clarificări privind rolul actual şi viitorul organizaţiei. Expres sau tacit, au fost formulate o serie de aşteptări la adresa preşedinţiei române, exprimându-se încrederea că România va putea face faţă acestora, contribuind astfel la sporirea rolului organizaţiei în consolidarea democraţiei, stabilităţii, securităţii şi cooperării în spaţiul euro-atlantic. Prin acţiunile sale, prin promovarea pragmatică şi realizarea obiectivelor propuse, preşedinţia română şi-a îndeplinit cu succes responsabilităţile asumate.

România a înscris preşedinţia O.S.C.E. într-un regim de normalitate şi eficienţă. Un succes deosebit l-a constituit reuniunea Consiliului Ministerial, prin participarea unui număr record de miniştri de externe şi adoptarea unor documente de substanţă, în special a unei Declaraţii Ministeriale consensuale. Preşedinţia română a O.S.C.E. s-a afirmat cu responsabilitate şi a confirmat faptul că România a ajuns la nivelul de credibilitate şi de influenţă internaţională pe măsura ponderii sale reale în Europa. Îndeplinirea cu succes a acestui mandat a fost o confirmare a capacităţii de acţiune a României, contribuind la relansarea proceselor de pregătire a ţării pentru integrarea în structurile europene şi euro-atlantice. Priorităţile actuale ale României în relaţia cu O.S.C.E. sunt armonizate cu obiectivele politicii externe şi de securitate a Uniunii Europene.

Astfel, O.S.C.E. ocupă un loc unic în sistemul organizaţiilor internaţionale. Caracteristicile principale ale O.S.C.E. se referă la numărul de membri (toate statele spaţiului euro – atlantic), abordarea atotcuprinzătoare a securităţii, instrumente şi mecanisme specifice pentru prevenirea conflictelor, procesul decizional, bazat pe consens, realizat în urma consultărilor intense, dialog politic constant şi deschis, normele şi valorile comune asumate de state prin documentele adoptate, precum şi un sistem de contacte şi cooperare cu alte organizaţii şi instituţii internaţionale.

B I B L I O G R A F I E

Miga – Beşteliu Raluca, Organizații internaționale interguvernamentale, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006;
Geamănu Grigore, Dreptul internaţional contemporan, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975;
Rusu Ioan, Organizaţii şi relaţii internaţionale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002;
Anghel Ion M., Dreptul diplomatic şi consular, Editura Lumina Lex, Bucureşti,1996;
Ionescu Nicolae, Organizaţii internaţionale, Editura Lumina Lex, București, 2000;
Popescu Andrei, Jinga Ion, Organizaţii europene şi euroatlantice, Lumina Lex, București, 2001;
http://www.osce.org/;
Balaban C. Gh., Securitatea şi dreptul internaţional. Provocări la început de secol XXI, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006.

[1] Carta nu are caracterul unui act cu valoare constituţională, ci reprezintă un program de perspectivă în construirea Europei pe doi piloni principali: revenirea la valorile democraţiei occidentale şi dezvoltarea instituţională. Transformarea C.S.C.E. în O.S.C.E., care a avut loc în 1994, a determinat şi importante mutaţii calitative.

[2] Balaban C. Gh., Securitatea şi dreptul internaţional. Provocări la început de secol XXI, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006, pag. 70.

[3] Articolul 15 din „Tratatul între România şi Republica Federală Germania”

[4] conform art. 20 alin.2 din Constituţie

AUTOR: DUMITRU CRISTINA

UNIVERSITATEA TRANSILVANIA DIN BRASOV