Libera circulaţie a lucrătorilor

Capitolul 1

Libera circulaţie a lucrătorilor

Secţiunea 1 Definiţia lucrătorilor

Libera circulaţie a lucrătorilor este una din cele patru libertaţi fundamentale ale dreptului comunitar, alături de libera circulaţie a mărfurilor, serviciilor şi capitalurilor[1]. Crearea statutului de cetăţean european a exercitat o oarecare influenţă asupra dezvoltării dreptului care guvernează libera circulaţie a lucrătorilor, afectând aspecte cum ar fi drepturile celor aflaţi în căutarea unui loc de muncă. Mai mult, suprapunerea dintre cele două categorii lucrători şi cetăţeni se reflectă în consolidarea legislaţiei secundare care guvernează libera circulaţie a persoanelor în Directiva 2004/ 38 privind dreptul la libera circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora[2]. Această directivă include lucrătorii şi persoanele care desfăşoară o activitate independentă şi familiile lor, precum şi studenţii şi alte tipuri de resortisanţi ai UE, activi din alt punct de vedere decât cel economic.

Prevederea de bază în materie este cuprinsă de articolul 39 CE[3], care dispune în felul următor:

„1. Libera circulatie a lucratorilor este asigurată în interiorul Comunitatii;
2. Ea implica abolirea oricarei discriminari, bazate pe naţionalitate, între lucrătorii statelor membre, în ceea ce priveşte locul de muncă, remuneraţia şi alte condiţii de muncă;
3. Ea comporta dreptul, sub rezerva limitărilor justificate de raţiuni de ordine publică, de securitate publică si de sănătate publică:
a) de a răspunde locurilor de munca oferite în mod efectiv,
b) de a se deplasa liber în acest scop pe teritoriul statelor membre,
c) de a se stabili într-un stat membru pentru a ocupa acolo un loc de muncă conform dispoziţiilor legislative, regulamentare şi administrative care guvernează munca lucrătorilor naţionali,
d) de a rămâne, în condiţiile care vor face obiectul unor regulamente de aplicare stabilite de Comisie, pe teritoriul unui stat membru, dupa ce a ocupat acolo un loc de muncă.
4. Dispoziţiile prezentului articol nu sunt aplicabile locurilor de muncă din administraţia publică”

Despre articolul 39 se consideră că reprezintă o aplicare, în contextul special al lucrătorilor , a principiului general din articolul 12 CE, potrivit căruia “ în domeniul de aplicare a prezentului Tratat(…)se interzice orice discriminare exercitată pe motiv de cetăţenie sau naţionalitate”. CEJ a interpretat articolul 39 ca mergând dincolo de simpla interzicere a discriminării directe sau indirecte şi a hotărât că se aplică oricăror obstacole care împiedică libera circulaţie a lucrătorilor[4].

Libera circulaţie a lucrătorilor (art. 39 din Tratat) constituie un aspect al liberei circulaţii a persoanelor şi, totodată, o libertate fundamentală de mare importanţă pentru construcţia comunitară.

Datorită importanţei majore a libertăţii de circulaţie a lucrătorilor, Curtea de Justiţie a precizat că termenul trebuie interpretat într-un sens larg, stabilid criterii obiective pentru determinarea existenţei  calităţii de lucrător[5].

Lucrător , în sensul dreptului comunitar, sunt persoane care , într-o perioadă determinată de timp, exercită o profesie neliberală, acţionănd la indicaţiile angajatorului şi sunt remunerate pentru aceasta. Exercitarea unei astfel de profesii cu o normă parţială cade , de asemenea , sub incidenţa art. 39[6].

Exercitarea unei activităţi conform indicaţiilor impuse de angajator este o caracteristică ce presupune desăşurarea unei activităţi sub supravegherea unui terţ care impune condiţii cu privire la prestaţie şi timpul de muncă. Această caracteristică este importantă în delimitarea lucrătorilor de persoanele care exercită o profesie independentă şi care vor fi supuse regulilor vizând libertatea de stabilire (art. 43 şi urm. din Tratatul CE)[7].

Curtea de justiţie a statuat, în jurisprudenţa sa constantă, că o remuneraţie pentru munca prestată este principalul criteriu de definire a unui lucrător. Termenul de remuneraţie trebuie interpretat în sens larg, cuprinzând nu doar prestaţiile pecuniare, ci şi prestaţii de altă natură (spre exemplu , punerea la dispoziţie a unei locuinţe)[8]. Faptul că un lucrător primeşte, pe lângă remuneraţia pentru activităţiile sale şi un ajutor social din partea statului pentru a-şi acoperi cheltuielile de subzistenţă nu este în măsură să schimbe calificarea juridică a lucrătorului[9].

Studenţii şi persoanele care se află într-o formă de pregătire profesională (ucenicii, elevi ai şcolilor de meserii, practicanţi) nu sunt lucrători în sensul dreptului comunitar. Persoanele din această categorie pot fi calificate drept lucrători doar în situaţiile în care primesc o remuneraţie pentru activitatea prestată. Exercitarea  prostituţiei este, în măsura în care această activitate este permisă în legislaţia unui stat membru, o activitate din domeniul de aplicare a liberei circulaţii a lucrătorilor, putînd fi însă limitată conform art. 39 alin. 3 din motive de ordine publică.

Secţiunea 2 Interdicţia de discriminare

Articolul 39 alin. 2 din Tratatul CE, care statuează libertatea de circulaţie a lucrătorilor, instituie principiul unui tratament egal al lucrătorilor şi, deci, o interdicţie de discriminare directă sau indirectă[10].

Curtea de Justiţie a statuat că un stagiu pedagogic poate fi considerat o pregătire practică aferentă exercitării profesiei în sine ce nu împiedică aplicarea art. 39. Un cadru didactic stagiar este un lucrător în sensul dreptului comunitar. În ceea ce priveşte exercitarea unei funcţii publice, Curtea a arătat că o persoană ce îndeplineşte un stagiu pedagogic nu participă, direct, sau indirect, la exercitarea puterii publice şi a funcţiilor care au ca obiect protejarea intereselor generale ale statului şi care presupun existenţa unui raport special de solidaritate faţă de stat[11].

Secţiunea 3 Conţinutul liberei circulaţii a lucrătorilor

Libera circulaţie a lucrătorilor cuprinde dreptul de a accepta oferte de încadrare în muncă (alin. 3 lit. a ) , de a circula liber în scopul de a căuta oferte de încadrare în muncă (alin. 3 lit. b) , dreptul de şedere pentru a desfăşura o activitate salarizată (alin. 3 lit. c) şi de a rămâne pe teritoriul unui stat membru după încetarea activităţii salariate, în condiţiile stabilite în regulamentele din domeniul (alin. 3 lit d).

Dreptul de a circula liber în scopul de a căuta oferte de muncă a fost iniţial reglementat în Directiva 68/360/CEE cu privire la înlăturarea restricţiilor privind deplasarea şi şederea lucrătorilor[12]. Ulterior, directiva a fost abrogată prin Directiva 2004/38/CE, care instituie obligaţia lucrătorilor de a dispune de mijloace materiale suficiente şi de o asigurare medicală pentru a putea exercita acest drept.

Dreptul de şedere a lucrătorilor pe teritoriul unui stat membru după încetarea activităţii salariale este explicitat în Regulamentul 1251/70 şi în Directiva 2004/38/CE[13].

Secţiunea 4 Limitări ale liberei circulaţii a lucrătorilor (art. 39 alin. 3 Tratatul CE)

Libera circulaţie poate fi restrânsă doar din motive imperative de interes general. Curtea a statuat şi un efect al libertăţii de circulaţie între terţi, ceea ce înseamnă aplicarea acestui principiu şi angajatorilor din sectorul privat[14].

Drepturile statuate în art. 39 alin. 3 din Tratatul CE pot fi limitate din considerente ce ţin de ordinea, siguranţa şi sănătatea publică, excepţii ce trebuie însă interpretate în sens restrâns, astfel încât sfera de aplicare a acestora să nu fie stabilită în mod unilateral de fiecare stat membru, fără controlul instituţiilor Comunităţii.

Curtea de justiţie a arătat că dreptul de şedere şi dreptul de deplasare pot fi restricţionate doar în cazul în care prezenţa sau comportamentului unei persoane constituie o ameninţare reală şi îndeajuns de gravă pentru ordinea publică a statului în cauză[15].

O excepţie de la regula liberei circulaţii a lucrătorilor este angajarea în instituţiile administraţiei publice naţionale, pentru care se cere o legătură deosebită a persoanei cu relaţiile statului respectiv (art. 39 alin. 4 din Tratatul CE). Curtea de justiţie a arătat că termenul de administraţie publică trebuie interpretat şi aplicat unitar în statele membre, pentru a se preîntâmpina scoaterea unilaterală a anumitor sectoare economice din aria de aplicare a libertăţilor pieţei. Factorul hotărâtor pentru determinarea existenţei unei încadrări în administraţia publică în sensul art. 39 nu este un simplu raport de muncă încheiat cu o administraţie publică naţională, ci natura funcţiilor şi atribuţiilor exercitate, care trebuie să vizeze o participare efectivă la exercitarea unor atribuţii publice. Spre exemplu , funcţia de judecător sau procuror , precum şi funcţiile exercitate în cadrul armatelor şi forţelor de poliţie naţională nu cad sub incidenţa art. 39. La fel, Curtea a apreciat, fără a oferi însă argumente, că exercitarea unor funcţii tehnice în administraţiile locale ( în speţă, funcţia de şef al serviciului de control tehnic) constituie exercitarea unei funcţii publice în sensul art. 39 alin.4[16].

Dimpotrivă , instanţa comunitară a apreciat că următoarele activităţi, deşi desfăşurate în cadrul unor instituţii publice, nu constituie o încadrare în administraţia publică în sensul art. 39 alin.4:

-funcţia de cercetător într-un consiliu naţional de cercetare;

-personalul didactic dintr-o şcoală superioară;

-medicii specialişti din spitalele sistemului public de sănătate;

-asistenţii medicali din spitalele sistemului de sănătate ;

-lectorii străini care predau limbi stăine la universităţile de stat.

Atunci când condiţiile enumerate anterior sunt îndeplinite, statele membre pot statua limitarea accesului cetăţenilor din alte state la aceste funcţii. Articolul 39 alin. 4 nu permite însă limitarea drepturilor salariale sau a altor condiţii de muncă ale unui cetăţean al unui stat membru în urma încadrării lor în administraţia publică.

Secţiunea 5 Delimitarea liberei circulaţii de alte libertăţi ale pieţei

Libera circulaţie a lucrătorilor se deosebeşte de libertatea de stabilire prin aceea că, de aceasta din urmă, poate face uz doar cel care exercită o profesie liberală. Criterii de apreciere a caracterului liberal al unei profesii (în sensul art. 43 şi urm. Din Tratatul CE) sunt participarea la profit şi pierderi, libera alegere a  orarului de muncă şi posibilitatea de alegere a colaboratorilor.

Libera circulaţie a lucrătorilor se deosebeşte de libera circulaţie a serviciilor (art. 49 şi urm. din Tratatul CE) prin aceea că ultima constituie exercitarea unei profesii independente, care depăşeşte graniţele statelor membre, fără ca aceasta să fie însoţită de o stabilire pe o perioadă nedeterminată în statul respectiv[17].

5.1.  Libertatea de stabilire

Libertatea de stabilire este o formă a liberei circulaţii a persoanelor ce vizează înlăturarea restricţiilor privind libertatea de stabilire a resortisanţilor unui stat membru pe teritoriul altui stat membru art. 43 alin 1 din Tratatul CE) în scopul de a avea acces şi de a exercita activităţi independente (alin. 2).

Interdicţia de limitare a libertăţii de stabilire şi înfiiţării de agenţii, sucursale sau filiale de către resortisanţii oricărui stat membru stabiliţi pe teritoriul altui stat membru ( art. 43 alin. 2 din Tratatul CE)[18]. Libertatea de stabilire permite persoanelor să participe, în mod stabil şi continuu, la viaţa economică a unui stat membru, altul decât statul lot de origine, şi să obţină beneficii din această participare, favorizând astfel întrepătrunderea economică şi socială în cadrul Comunităţii în domeniul activităţiilor independente.

5.2.Aplicarea rationae personae

Libertatea de stabilire vizează deci dreptul persoanelor fizice ce exercită o profesie liberală (art. 43 din Tratatul CE) de a decide în mod liber asupra alegerii locului unde îşi vor desăşura activiatea, o persoană putând fi stabilită, în sensul tratatului, în mai multe state membre, prin crearea unui al doilea domiciliu profesional sau înfiinţarea de agenţii , sucursale sau filiale[19]. Libertatea de stabilire se aplică resortisanţilor statelor membre indiferent de faptul că îşi au domiciliul într-un stat membru sau într-un stat terţ sau dacă aceştia au şi o altă ceţăţenie în afară de cetăţenia unui stat membru.

Libertatea de stabilire se aplică , prin analogie (art. 48 din Tratatul CE) şi societăţilor (persoane juridice). În sensul art. 48 alin 2 din Tratatul CE, societăţi sunt doar societăţile constituite în conformitate cu dispoziţiile legislaţiei civile sau comerciale, inclusiv societăţile cooperative şi alte persoane juridice de drept public sau privat, cu excepţia celor fără scop lucrativ. Dispoziţiile art 48 alin. 2 se aplică indiferent de naţionalitatea acţionarilor.

Principala caracteristică a persoanelor menţionate în art. 48 alin. 2 este scopul lucrativ al activităţilor desfăşurate. Termenul trebuie interpretat în sens larg şi conţine orice activtate economică desfăşurată pe piaţa comună, ce constă în oferirea de bunuri şi servicii contra cost, indifernt de existenţa unui profit, un argument în acest sens fiind menţionarea expresă a cooperativelor în enumerarea art. 48 alin. 2. Per a contrario, persoanele juridice care urmăresc exclusiv obiectivele culturale, caritative, ştiinţifice sau sociale fără o componentă lucrativă nu cad sub incidenţa art. 48.

5.3 Aplicarea rationae materiae

Articolul 43 din Trataul CE statuează dreptul persoanelor fizice ce exercită o activitate independentă de a se stabili într-un alt stat membru, precum şi dreptul de a înfiinţa agenţii, sucursale şi filiale în alte state membre , în aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii acestora (principiul tratamentului naţional). Criteriile esenţiale pentru aplicarea art. 43 sunt deci faptul stabilirii într-un alt stat membru şi exercitarea unei activităţi independente.

Exercitarea de către o persoană a unei activităţi independente este elementul care diferenţiază libera circulaţie a lucrătorilor de libertatea de stabilire. La rândul ei, libertatea de stabilire se deosebeşte de libera circulaţie a serviciilor prin caracterul permanent al activităţiilor exercitate. În vreme ce libertatea serviciilor presupune activităţi sporadice sau limitate temporar, libertatea de stabilire presupune în mod necesar un caracter permanent al activităţiilor desfăşurate[20].

Libertatea de stabilire vizează societăţile constituite legal într-un stat membru şi care au sediul social, administraţia centrală sau locul principal de desfăşurare a activităţii într-un alt stat membru.

Pentru societăţi libertatea de stabilire presupune dreptul de a se bucura de aceleaşi drepturi ca şi persoanele fizice care exercită activităţi independente (art. 48 alin. 1). Acest tratament identic pentru persoanele ficzice şi societăţi semnifică o interdicţie generală de discriminare sau interdicţia oricărei măsuri ce poate îngreuna sau face libertatea de stabilire mai puţin atractivă[21]. Pentru societăţi, unele circumstanţe ca perceperea unor taxe pentru înregistrarea în registrele profesionale oficiale sau perceperea unor tarife notariale pot constitui bariere în cale exercitării libertăţii de stabilire.

5.4. Limitări şi excepţii

Conform jurisprudenţei Curţii de Justiţie, libertatea de stabilire a fost transformată dintr-o simplă interdicţie de discriminare într-o interdicţie generală de limitare. Limitările libertăţii de stabilire nu pot avea un caracter discriminatoriu, trebuie motivate printr-un interes general, trebuie să fie adecvate şi necesare pentru atingerea scopului urmărit.

Libertatea de stabilire nu se aplică activităţiilor care, în ceea ce priveşte statul membru, sunt asociate în acest stat, chiar şi cu titlu ocazional, cu exercitarea unei autorităţi publice (excepţie de la libertatea de stabilire, art. 45 din Tratatul CE). Termenul de “exercitare a unei autorităţi publice”, potrivit art. 43, trebuie interpretat în sens restrâns. Astfel, deşi profesia de avocat presupune o activitate în faţa instanţelor judecătoreşti ale unui stat membru, acest aspect nu este suficient pentru calificarea acestei meserii ca o formă de exercitare a unei autorităţi publice[22].

Prevederi de drept secundar

Articolul 47 alin, 1 din Tratatul CE prevede posibilitatea elaborării de directive în care să se stabilească recunoaşterea reciprocă a diplomelor şi calificăriilor profesionale. Articolul 47 alin. 2 din Tratatul CE prevede competenţa Consiliului de a elaboara directive de armonizare privind accederea într-o activitate independentă şi exercitarea acesteia.

Punerea în aplicare a libertăţii de stabilire este reglementată în numeroase prevederi de drept secundar, ca, de exemplu, Directiva Consiliului 73/148/CEE privind eliminarea restricţiilor de circulaţie şi rezidenţă în cadrul Comunităţii pentru resortisanţii statelor membre referitor la instituirea şi furnizarea de servicii[23] sau Directiva Consiliului 64/211/CEE privind coordonarea măsurilor speciale referitoare la deplasarea şi rezidenţa cetăţenilor străini, măsuri justificate din raţiuni de ordine publică, de siguranţă publică şi de sănătate publică[24].

Secţiunea 6 Libertatea de circulaţie a serviciilor

Libertatea de circulaţie a serviciilor (art. 49-55 din Tratatul CE) vizează dreptul la libera prestare a serviciilor în cadrul Comunităţii de către resortisanţii statelor membre stabiliţi într-un alt stat membru. Aceast cuprinde o latură activă şi una pasivă. Latura activă presupune oferirea de servicii de către resortisanţii unui stat în alte state membre ale Comunităţii, iar latura pasivă înseamnă consumul de servicii. În fine, este vorba tot despre libera circulaţie a serviciilor, în situaţia în care însuşi serviciul  “trece graniţa”. Caracteristic pentru libera circulaţie a serviciilor este deci “traversarea” graniţelor statelor membre şi caracterul oneros al serviciului.

6.1.Aplicarea rationae personae

Libertatea serviciilor se aplică resortisanţilor statelor membre indiferent de naţionalitatea acestora sau de faptul că acestea au şi cetăţenia unui stat terţ.

Articolul 49 protejează prestatorii de servicii doar în acele situaţii în care serviciile lor sunt consumate într-un alt stat decât statul de origine al prestatorului[25]. Libertatea serviciilor se aplică deci exclusiv în cazul în care un prestator oferă servicii în afara statului său de origine, indiferentde naţionalitatea sau apartenenţa consumatorilor. În situaţiile în care un prestator oferă servicii în ţara sa de origine, libera circulaţie a serviciilor se va aplica doar atunci cănd acestea sunt oferite printr-o filială aflată într-un alt stat membru.

6.2. Aplicarea rationae materiae

Termenul de “serviciu”, în sensul dreptului comunitar (art. 50 alin. 1 din Tratatul CE), include prestaţiile cu caracter comercial, industrial, meşteşugăresc sau cele exercitate în cadrul unei activităţi independente, furnizate în mod obişnuit în schimbul unei remuneraţii, în măsura în care acestea nu sunt reglementate de dispoziţiile privind libera circulaţie a persoanelor, mărfurilor, şi capitalurilor. În plus, Curtea de Justiţie a interpretat drept servicii activităţi cum ar fi activităţile unor comunităţi religioase, activităţi sportive, activitatea de ghid turistic.

Principala caracteristică a unui serviciu în sensul art. 49 este prestarea acestuia contra unei remuneraţii , indiferent de valoarea acesteia şi de raportul dintre valoarea serviciului ţi nivelul remuneraţiei.

Legalitatea unei anumite prestaţii trebuie apreciată în funcţie de regimul juridic instituit în fiecare sistem juridic naţional în parte, existând numeroase servicii (spre exemplu, jocurile de noroc sau întreprinderile de sarcină) ce sunt calificate diferit de statele membre[26].

Libera circulaţie a serviciilor în domeniul transporturilor nu este reglementată de capitolul privind serviciile, ci de normele comunitare speciale  vizând transporturile (art. 51 alin. 2 din Tratatul /CE). Libertatea servicilor se aplică însă prestaţiilor din domeniul bancar şi al asigurărilor.

6.3.Limitări şi domenii exceptate

Libertatea de circulaţie a serviciilor instituie principiul tratamentului naţional (art. 49 din Tratatul CE) pentru resortisanţii statelor membre, ceea ce înseamnă o interdicţie largă de discriminare a serviciilor provenind din Comunitate. Libera circulaţie a serviciilor poate fi limitată doar din motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică, iar măsurile trebuie să fie adecvate şi necesare pentru atingerea scopului urmărit.

Curte de Justiţie a statuat, într-o practică constantă, că libera circulaţie a serviciilor poate fi supusă unor limitări, dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii:

-limitările nu sunt bazate pe motive de naţionalitate;

-limitările sunt impuse din motive imperative de interes general;

-limitările sunt apte să ducă la atingerea obiectivului urmărit şi

-limitările sunt proporţionale cu obiectivul urmărit.

Limitările generale admise pentru libertatea de stabilire se aplică şi liberei circulaţii a serviciilor ( art. 55 din Tratatul CE). Curtea de Justiţie a conturat o serie de limitări ale liberei circulaţii a serviciilor din considerente ce ţin de reglementarea unor profesii, protecţia proprietăţii intelectuale, protecţia salariaţilor, protecţia consumatorilor, politica culturală, păstrarea patrimoniului istoric şi cultural[27].

6.4.Drept secundar

Parlamentul şi Consiliul au competenţa de a elabora, prin procedura art. 251 din Tratatul CE, directive vizând recunoaşterea reciprocă a diplomelor şi calificărilor profesionale, precum şi coordonarea prevederilor privind condiţiile de exercitare a acestor profesii (art. 55 coroborat cu art. 47 alin 1 din Tratatul CE)[28]. În baza acestei norme de împuternicire, au fost elaborate Directiva 89/48/CEE privind sistemul general de recunoaştere a diplomelor de învăţământ superior acordate pentru formarea profesională cu durata minimă de trei ani[29], Directiva 92/51/CEE privind un al doilea sistem general de recunoaştere a formării profesionale[30], Directiva 85/384/CEE privind recunoaşterea reciprocă a diplomelor, certificatelor şi a altor titluri în domeniul arhitecturii, inclusiv măsurile destinate să faciliteze exercitarea efectivă a dreptului de stabilire şi a libertăţii de a presta servicii[31], Directiva 89/552/CEE cu privire la desfăşurarea activităţilor de difuzare a programelor de televiziune[32].

Secţiunea 7 Discriminare, acces pe piaţă şi justificare

Este evident că regulile care discriminează în mod direct pe criterii de cetăţenie sunt sancţionate de articolul 39. Este la fel de evident că discriminarea indirectă şi chiar impedimentele în calea accesului pe piaţă care nu depind de dovedirea unui efect inegal[33] pot, de asemenea, să ducă la încălcarea art. 39. Discriminarea , fie ea directă ( discriminarea este practicată de orice instituţie publică, inclusiv de universităţile publice) sau indirectă ( discriminarea pe criteriul cetăţeniei), va fi însă constatată numai în cazul în care două grupuri care sunt comparabile din puncte de vedere relevante, sunt tratate diferit sau în cazul în care grupuri care nu sunt comparabile sunt tratate în acelaşi fel.

Secţiunea 8 Dreptul de intrare şi de şedere al lucrătorilor şi al  familiilor lor: Directiva 2004/38

1 Cerinţele de formă pentru lucrători

Articolul 4 din această directivă impune statelor membre să acorde cetăţenilor şi famiilor lor dreptul de a părăsi teritoriul acestora pentru a merge să muncească în alte state membre, prin simpla prezentare a unuei cărţi de identitate sau a unui paşaport pe care statul membru trebuie să le elibereze şi cere sunt valabile pe întreg teritoriul Comunităţii şi al oricăror ţări de tranzit necesare între statele membre[34].

2 Persoanele aflate în căutarea unui loc de muncă şi şomerii

Aricolul 7 al directivei mai sus menţionate prevede că cetăţenii UE care nu mai au calitatea de lucrători îşi păstreză acest statut în cazul în care se află în incapacitate temporară de muncă datorată unei boli sau a unui accident sau în cazul în care se află în şomaj involuntar după ce au fost angajaţi timp de peste un an şi s-au înscris la oficiul de plasare a forţei de muncă în calitate de persoană aflată în căutarea unui loc de muncă[35].

3 Dreptul la educaţie al lucrătorilor

Articolul 7 din regulamentul CEE 1612/68 prevede că lucrătorii CE au în acelaşi temei şi în aceleaşi condiţii ca şi lucrătorii naţionali, acces la formare în scoli profesionale şi centre de recalificare.

4 Drepturile la educaţie ale copiilor

Articolul 12 din  regulamentul CEE 1612/68 prevede că “ copii resortisantului unui stat membru care este sau a fost încadrat în muncă pe teritoriul unui alt stat membru, sunt admişi în sistemul de învăţământ general, la cursurile de ucenici[36], de formare profesională în aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii statului respectiv, dacă aceştia domiciliază pe teritoriul acelui stat”.

5 Drepturile familiilor ca drepturi dependente în totalitate de drepturile lucrătorilor

Deşi interpretarea noţiunii de “avantaje sociale” din articolul 7 din Directiva 204/38/CEE este largă numai lucrătorii şi membrii de familie pot profita de acestea ( dreptul de şedere pentru parteneri stabili ca similari soţilor, etc.)

Capitolul 2

Jurisprudenţă

Hotărârea CJE din 21 iunie 1974 , cauza C-2/1974, J. Reyners c. Statul belgian[37]

Acţiune preliminară formulată de Conseil d’Etat ( Belgia)

Nr. De identificare electronică: 61974J0002

Dreptul de stabilire a lucrătorilor independenţi – prevederi legale care au efect direct – principiul egalităţii de tratament – excepţii – activităţi care presupun exercitarea autorităţii publice

Circumstanţele cauzei

J. Reyners, născut în Bruxelles şi având părinţi de cetăţenie olandeză , şi-a păstrat cetăţenia olandeză de origine, chiar dacă a trăit în Belgia, unde şi-a desfăşurat studiile şi a obţinut titlul de doctor în drept. Solicitând, în mod repetat, admiterea sa în barou, J. Reyners a fost constant refuzat, întrucât, în principiu, în Belgia, profesia de avocat nu poate să fie exercitată decât de persoanele care au cetăţenie belgiană, iar derogările de la această regulă nu poate fi luată în considerare în cazul lui J. Reyners.

J. Reyners a susţinut în faţa Consiliului de stat al Belgiei că reglementările legale în domeniu contravin dispoziţiilor comunitare , ceea ce a determinat Consiliul de Stat să solicite Curţii de Justiţie Europene să hotărască dacă dispoziţiile art. 52 din tratatul CEE (actualul art. 43 din Tratatul CE)  au sau nu efect direct şi să precizeze, de asemenea, semnificaţia noţiunii de activităţi care presupun exercitarea, în statul membru interesat, chiar cu titlu ocazional , a autorităţii publice , folosită în cuprinsul art. 55 din Tratatul CEE ( actualul art. 45 din Tratatul CE) , care prevede unele excepţii de la principiul liberei circulaţii a persoanelor[38].

Considerentele hotărârii

Privitor la interpretarea art. 52 din Tratatul CEE ( actualul art. 43 din Tratatul CE)

–         Având în vedere că regula tratamentului naţional constituie una din dispoziţiile juridice fundamentale ale Comunităţii;

–         Că această regulă este în esenţă – prin trimiterea pe care o realizează la un ansamblu de dispoziţii legale aplicate efectiv de ţara de stabilire proprilor naţionali – susceptibilă să fie invocată direct de către resortisanţii tuturor celorlalte state membre;

–         Că fixând la sfârşitul perioadei de tranziţie pentru realizarea libertăţii de stabilire, art. 52 impune asfel o obligaţie de rezultat precisă, a cărei executare ar trebui să fie facilitată, nu condiţionaţă ,  de punerea în practică a unui organ de măsuri progresive;

–         Că împrejurarea că această progresivitate nu a fost respectată, nu înlătură chiar obligaţia stipulată, după împlinirea termenului prevăzut pentru executarea ei;

–         Având în vedere că nu s-ar putea invoca circumstanţa că Consiliul nu a adoptat directivele prevăzute de art. 54 şi art 57 sau faptul că anumite directive care au fost adoptate nu ar fi permis realizarea pe deplin a obiectivului nediscriminării, indicat de art. 52;

–         Că, într-adevăr, după împlinirea perioadei de tranziţie, directivele prevăzute în cadrul capitol referitor la dreptul de stabilire au devenit superflue pentru punerea în practică a regulii tratamentului naţional, aceasta fiind consacrată, la momentul actual, chiar prin dispoziţiile Tratatului, ca o regulă cu efect direct;

–         Că, în pofida celor arătate, aceste directive nu au devenit, totuşi, lipsite de interes, deoarece ele îşi menţin un câmp de aplicare important în domeniul măsurilor destinate să favorizeze exercitarea efectivă a dreptului de stabilire;

–         Având în vedere că trebuie, aşadar, să se răspundă la întrebarea care a fost formulată în sensul că, de la sfărşitul perioadei de tranziţie, art. 52 din Tratat este direct aplicabil şi aceasta chiar în eventuala absenţă, într-un domeniu determinat, a directivelor prevăzute la art. 54 par. 2 şi la art. 57 par. 1 din Tratat.

Privitor la interpretarea art. 55 alin. 1 din Tratatul CEE (actualul art. 45 alin. 1 din Tratatul CE)

–         Prestaţiile profesionale care presupun contracte, chiar regulate şi de natură organică, cu organele de jurisdicţie, ori acordarea concursului, chiar obligatoriu, în vederea funcţionării acestora, nu constituie, pentru cele arătate , o participare la exercitarea autorităţii publice;

–         Că, în mod particular, nus-ar putea considera că ar fi vorba de o participare la exercitarea acestei autorităţi în cazul activităţilor celor mai tipice ale profesiei de avocat, precum consultanţa şi asistenţa juridică, chiar în situaţiile în care intervenţia sau asistenţa avocatului este obligatorie ori formează obiectul unei exclusivităţi stabilite prin lege;

–         Că, în realitate, exercitarea acestor activităţi nu aduce atingere aprecierilor făcute de autoritatea judiciară, nici liberului exerciţiu a puterii jurisdicţionale;

–         Avănd în vedere că trebuie, aşadar, să se răspundă la întrebarea care a fost pusă că excepţia la libertatea de stabilire prevăzută de art. 55 alin. 1 este necesar să se aplice numai activităţilor vizate la art. 52 care implică, prin ele însele, o participare directă şi specifică la exercitarea autorităţii publice;

–         Că, în niciun caz, nu ar putea să fie calificată asfel, în cadrul unei profesii liberale aşa cum este cea de avocat, activităţi precum, consultanţa şi asistenţa  juridică sau reprezentarea şi apărarea părţilor în justiţie, chiar dacă îndeplinirea acestor activităţi formează obiectul unei exclusivităţi stabilite prin lege.

Hotărârea Curţii

1. De la sfârşitul perioadei de tranziţie, art. 52 din Tratatul CEE este o dispoziţie direct aplicabilă, şi aceasta în pofida absenţei eventuale, într-un domeniu determinat, a directivelor prevăzute de art. 54 rar. 2 şi art. 57 par. 1 din Tratat;
2. Excepţia de libertate de stabilire prevăzută de art. 55 alin 1 din Tratatul CEE trebuie să fie restrânsă la activităţile avute în vedere la art. 52 care, prin ele însele, implică o participare directă şi specifică la exercitarea autorităţii publice; nu trebuie să se dea această calificare, în cadrul unei profesiuni liberale, cum este aceea de avocat, activităţilor precum consultanţa juridică sau reprezentarea şi apărarea părţilor în justişie , chiar dacă îndeplinirea acestor activităţi formează obiectul obligaţii sau al unei exclusivităţi stabilite prin lege.

Înlăturarea obstacolelor în domeniul libertăţii de stabilire şi a liberei prestări a serviciilor trebuia să se realizeze, potrivit Tratatului de la Roma, în mod repetat, în cursul unei perioade de tranziţie care se încheia la 31 decembrie 1969. Consiliul a elaborat în acest scop, două programe, iar în vederea aplicării lor, au fost adoptate, ulterior, o serie de directive: Directiva nr. 62/340 privitoare la plăţile aferente serviciilor prestate; Directiva nr. 64/220 referitoare la eliminarea restricţiilor existente, în materia dreptului de stabilire şi a liberei prestări a serviciilor, la intrarea şi rămânerea cetăţenilor statelor membre în altă ţară din Comunitate, înlocuită prin Directiva nr. 73148 ş.a. După cum se cunoaşte, dispoziţiile directivelor nu pot să fie invocate, în principiu, de către particulari în faţa organelor de jurisdicţienaţionale.

Termenul arătat nu a fost respectat şi , în plus, o serie de directive nu au fost transpuse, până la momentul cauzei Reyners, în dreptul intern al statelor membre. În aceste condiţii , Curtea de Justiţie Europeană a trebuit să stabilească dacă prevederile art 52 din Tratatul CEE ( actualul art 43 din Tratatul CE) au  sau nu efect direct şi să ofere unele indicaţii referitoare la eficacitatea directivelor care fuseseră deja adoptate.

Observăm că prin dispoziţiile art. 43 din Tratatul CE se asigură punerea în aplicare, în domeniul dreptului de stabilire , a principiului enunţat la art. 12 din Tratat, corespunzător căruia este interzisă orice discriminare bazată pe naţionalitate. Textul art. 43 poate sa fie apropiat de cel al art. 39 par. 2 din Tratatul CE, a cărui efect direct nu a fost niciodată contestat şi care prevede că libera circulaţie a lucrătorilor salariaţi în interiorul Comunităţii implică eliminarea, între locuitorii statelor membre, a tuturor discriminărilor fondate pe cetăţenie, în ceea ce priveşte angajarea , remunerarea şi celelalte condiţii de muncă. Elementul determinant de care depindea însă rezolvarea problemei analizate era de a stabili dacă realizarea libertăţii de stabilire era condiţionată de adoptarea progresivă a măsurilor stipulate în cadrul programelor generale.

Totuşi, realizarea libertăţii de stbilire presupune, în unele domenii, coordonarea dispoziţiilor legislative, de reglementare şi administrare ale statelor membre care privesc accesul la activităţile independente şi la exercitarea lor. Este lesne de înţeles, de exemplu, că ori de câte ori dispoziţiile legale dintr-un stat membru condiţionează accesul la o profesie  de deţinerea unei diplome eliberate în acel stat, persoanele aparţinând altor state din Comunitate nu ar putea să exercite, în statul respectiv, profesia pentru care s-a pregătit.  Consider că dacă J. Reyners nu şi-ar fi desfăşurat studiile în Belgia , ci în Olanda, simpla aplicare a prevederilor art. 52 din Tratatul CEE ( actualul art. 43 din Tratatul CE)  nu i-ar fi permis să obţină rezultatul dorit. Pe de altă parte, aplicarea directă a regulii tratamentului naţional nu exclude, în unele ipoteze, necesitatea interpretării ei de către instanţe.

Domeniul de aplicare a art. 43 este circumscris de dispoziţiile art. 45 şi art. 46 din Tratatul Ce. Fireşte, invocarea unei clauze de salvgardare permite, şi ea, în situaţii deosebite, derogări de la prevederile Tratatului. Pe baza stipulaţiilor art. 45, statele membre pot să rezerve exercitarea unor activităţi persoanelor care le aparţin. Potrivit art. 45 alin. 1, sunt exceptate de la aplicarea dispoziţiilor capitolului consacra dreptului de stabilire, în ceea ce priveşte statul membru interesat, activităţile care presupun exercitarea, în acel stat, chiar cu titlu ocazional, a autorităţii publice.

Sesizăm că referitor la textul art 45, au fost propuse doua moduri de interpretare. Astfel într-o interpretare extensivă, s-a susţinut că noţiunea de “ activitate”  este mai largă decât aceea de “ profesiune” ; că numai în împrejurarea în care se acceptă existenţa unui asemenea raport între cele două noţiuni arătate, prevederile art. 45 care menţionează activităţile ce implică exercitarea “ chiar cu titlu ocazional “ a autorităţii publice au efect; că art. 47 par. 3 care stabileşte privitor la profesiile medicale, paramedicale, şi farmaceutice, eliminarea progresivă a restricţiilor în domeniul dreptului de stabilire în funcţie de coordonarea condiţiilor de exercitare a acestora în diferitele state membre nu menţionează profesiunea de avocat tocmai în ideea  că este supusă dispoziţiilor art. 45 alin 1; că intenţia negociatorilor Tratatului a fost ca prevederile art. 43 să nu se aplice profesiunii de avocat.

Dimpotrivă, într-o interpretare restricitivă, împărtăşită de Curtea de Justiţie Europeană, derogările de la principiul liberei circulaţii a persoanelor trebuie înţelese în sens stric, aplicarea prevederilor art. 45 alin 1 nefiind posibilă în cazul unei profesii determinate, dacă unele activităţi care presupun exercitarea autorităţii publice sunt detaşabile de ansamblul activităţii profesionale în cauză. Putem să dăm exemplul avocaţilor de cetăţenie străină cărora li s-ar putea refuza posibilitatea autentificării actelor pe care le elaborează, în ipoteza în care în ţara de primire s-ar recunoaşte asemenea prerogative naţionalilor ce îndeplinesc profesiunea menţionată.

Accesul la profesiile liberale nu este însă îngrădit. De altminteri. După cum reiese din dispoziţiile art. 49 şi art 50 din Tratatul CE, principiul liberei circulaţii a serviciilor se aplică, între altele, activităţilor acestor profesii.

În opinia mea hotărârea Curţii Eruropene de Justiţie este una corectă deoarece prevederile  art. 55 alin. 1 din Tratatul CEE ( actualul art. 45 alin. 1 din Tratatul CE) reperezintă o dispoziţie direct aplicabilă. Susţin acest lucru prin faptul că J. Reyners,deşi avea cetăţenie olandeză,  şi-a desfăşurat studiile în Belgia obţinând titlul de doctor în drept. Aşadar el a obţinut pe această cale o diplomă de învăţământ superior acordată pentru formarea profesională aleasă  valabilă pe teritoriul statului belgian.

Consider că dacă J. Reyners nu şi-ar fi desfăşurat studiile în Belgia , ci în Olanda, simpla aplicare a prevederilor art. 52 din Tratatul CEE ( actualul art. 43 din Tratatul CE)  nu i-ar fi permis să obţină rezultatul dorit întrucât libera circulaţie a serviciilor este supusă unor limitări, dacă nu sunt întrunite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 49 din Tratatul CE.

Aşa cum am remarcat libertatea de stabilire presupune interzicerea discriminării pentru motive de naţionalitate (cum este formulat în art. 12 din Tratat), astfel alegerea făcută de J. Reyners de a se stabili pe teritoriul unui alt stat membru al Comunităţii şi de a practica aici avocatura nu contravine prevederilor art. 43 din Tratatul CE prin simplul fapt că accesul la profesia de avocat este subordonat obţinerii de diplome sau a unor condiţii specifice, condiţii îndeplinite de acesta.

Prin urmare, hotărârea Curţii este una cu care sunt de acord deoarece este în concordanţă cu prevederile Tratatului referitoare la dreptul de stabilire şi a libertăţii de a presta servicii.

Concluzii

Libera circulaţie a lucrătorilor prezintă o importanţă centrală pentru UE, atât din perspectiva economică , cât şi din perspectiva socială. Aceasta se reflectă în legislaţia care evidenţiază drepturile fundamentale cuprinse în art. 39 şi în interpretarea teleologică constantă de către CEJ a articolelor din Tratat şi a legislaţiei secundare, pentru a realiza obiectivele comunităţii.

Drepturile lucrătorilor şi ale familiilor lor în baza dreptului CE sunt substanţiale, adăugându-se un drept de egalitate de tratament cu cetăţenii statului membru gazdă în aproape toate privinţele, cu excepţia câtorva domenii esenţiale care reflectă natura specială a relaţiei dintre stat şi cetăţenii săi.

Directiva 2004/38/CE a consolidat, simplificat şi înlocuit majoritatea legislaţiei anterioare pe acest subiect. Directiva reflectă abordarea generală a CEJ, prin aceea că întăreşte mijloacele de protecţie mijloacele de protecţie materiale şi procedurale ale lucrătorilor migranţi, extinde într-o oarecare măsură categoria membrilor de familie protejaţi şi limitează situaţiile în care statele pot deroga de la drepturile de liberă circulaţie sau le pot restrânge.

Perioada de tranziţie pentru libera circulaţie a forţei de muncă, introdusă la momentul aderărilor din 2004 şi 2007 a fost controversată. Cu toate acestea, ea este strict limitată în timp şi la sfârşitul lui 2011,  respectiv 2014, ar trebui să existe o libertate deplină de circulaţie a lucrătorilor în cadrul UE extinse.

Bibliografie

• Paul Craig, Grainne de Burca, Dreptul Uniunii Europene. Comentarii, jurisprudenţă şi doctrină ediţia a IV-a , Ed. Hamangiu, 2009

• Beatrice  Andreşan Grigoriu, Tudorel Ştefan, Drept comunitar, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009

• Tutorel Ştefan,  Introducere în dreptul comunitar, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006

• Augustin Fuerea, Drept comunitar european. Partea generală, Ed. All Beck, Bucuresti, 2003
  • Anamaria Groza, Comunităţile europene şi cooperarea politică europeană, Ed. C.H. BECK, Bucuresti, 2008
  • Marin Voicu , Introducere în dreptul european, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007

• Octavian Manolache,  Drept Comunitar, ediţia a IV-a revizuită şi adăugită, Ed. All Beck, Bucureşti, 2008

• Nicoleta  Diaconu, Dreptul Uniunii Europene. Tratat. Ed. 2, revizuită, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,  2011

• Diana Alina Rohnean, Dreptul Uniunii Europene. Ordine juridică proprie, integrată în sistemele de drept ale statelor, Ed. Hamangiu ,Bucureşti, 2011

• Mihaela Crăcană, Marcel Căpăţână, Libera circulaţie a persoanelor, bunurilor, serviciilor şi capitalurilor, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2009

• Friedl Weiss, Frank Wooldridge , Free Movement Of Persons Within The European Community  II -nd edition, Kluwer Law International 2002

• Nicola Rogers & Rick Scannell (2005) Free Movement of Persons in an Enlarged Europe, Publishing Office – University of Kent , London: Sweet & Maxwell

• Sergiu Deleanu, Gyula Fabian, Cosmin Flavius Costaş, Bogdan Ioniţă, Curtea de Justiţie Europeană. Hotărâri, Ed. Wolters Kluwer, Noiembrie 2007

–         Directiva 2004/ 38 privind dreptul la libera circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora

–         Directiva 68/360/CEE cu privire la înlăturarea restricţiilor privind deplasarea şi şederea lucrătorilor

–         Dreptul de şedere a lucrătorilor pe teritoriul unui stat membru după încetarea activităţii salariale este explicitat în Regulamentul 1251/70 şi în Directiva 2004/38/CE

–         Directiva Consiliului 73/148/CEE privind eliminarea restriciţiilor de circulaţie şi rezidenţă în cadrul Comunităţii pentru resortisanţii statelor membre referitor la instituirea şi furnizarea de servicii

–         Directiva Consiliului 64/211/CEE privind coordonarea măsurilor speciale referitoare la deplasarea şi rezidenţa cetăţenilor străini, măsuri justificate din raţiuni de ordine publică, de siguranţă publică şi de sănătate publică

–         Directiva 89/48/CEE privind sistemul general de recunoaştere a diplomelor de învăţământ superior acordate pentru formarea profesională cu durata minimă de trei ani

–         Directiva 92/51/CEE privind un al doilea sistem general de recunoaştere a formării profesionale

–         Directiva 85/384/CEE privind recunoaşterea reciprocă a diplomelor, certificatelor şi a altor titluri în domeniul arhitecturii, inclusiv măsurile destinate să faciliteze exercitarea efectivă a dreptului de stabilire şi a libertăţii de a presta servicii

–         Directiva 89/552/CEE cu privire la desfăşurarea activităţilor de difuzare a programelor de televiziune

Jurisprudenţă

http://www.europeana.ro/s=cauza+C-2%2F1974%2C+J.+Reyners+c.+Statul+belgian

http://www.europeana.ro/index.php/category/jurisprudenta-europeana-comunitara/jurisprudenta-curtea-de-justitie-cje-cjue/

Tratatul de funcţionare al Uniunii Europene  consultat de pe site-ul:

–         http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:C:2008:115:0047:0199:ro:PDF

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene consultată pe site-ul

–         http://ro.wikipedia.org/wiki/Comunitatea_European%C4%83

–         http://ro.wikipedia.org/wiki/Curtea_de_justi%C8%9Bie_a_Comunit%C4%83%C8%9Bii_europene

---

[1] P. Craig, Grainne de Burca, Dreptul Uniunii Europene. Comentarii, jurisprudenţă şi doctrină ediţia a IV-a , Ed. Hamangiu, 2009, p. 924

[2] P. Craig, Grainne de Burca, Dreptul Uniunii Europene. Comentarii, jurisprudenţă şi doctrina ediţia a IV-a , Ed. Hamangiu, 2009, p. 924

Directiva 2004/ 38 privind dreptul la libera circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora

[3] Articolul 39 CE privind libera circulaţie a lucrătorilor

[4] B. A. Grigoriu, T.Ştefan, Drept comunitar, Ed. Hamangiu. Bucureşti 2009, p. 195

[5] T. Stefan,  Introducere în dreptul comunitar, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2006, p.180

[6] A. Fuerea, Drept comunitar european. Partea generală, Ed. All Beck, Bucuresti, 2003, p.78

[7] Anamaria Groza, Comunităţile europene şi cooperarea politică europeană, Ed. C.H. BECK, Bucuresti, 2008, p. 130

[8] P. Craig, Grainne de Burca, Dreptul Uniunii Europene. Comentarii, jurisprudenţă şi doctrină ediţia a IV-a , Ed. Hamangiu, 2009, p. 926

[9] M. Voicu , Introducere în dreptul european, Ed.Universul Juridic, Bucureşti 2007, p. 120

[10] O. Manolache, Drept Comunitar, ediţia a IV-a revizuită şi adăugită, Ed. All Beck, Bucureşti 2008,p. 390

[11] B. A. Grigoriu, T.Ştefan, Drept comunitar, Ed. Hamangiu. Bucureşti 2009, p. 198

[12] Directiva 68/360/CEE cu privire la înlăturarea restricţiilor privind deplasarea şi şederea lucrătorilor

[13] Dreptul de şedere a lucrătorilor pe teritoriul unui stat membru după încetarea activităţii salariale este explicitat în Regulamentul 1251/70 şi în Directiva 2004/38/CE

[14] N. Diaconu, Dreptul Uniunii Europene. Tratat. Ed. 2, revizuita, Ed. Lumina Lex, Bucureşti  2011, p. 230

[15] B. A. Grigoriu, T.Ştefan, Drept comunitar, Ed. Hamangiu. Bucureşti 2009, p. 200

[16] B. A. Grigoriu, T.Ştefan, Drept comunitar, Ed. Hamangiu. Bucureşti 2009, p. 200

[17] D.A. Rohnean, Dreptul Uniunii Europene. Ordine juridică proprie, integrată în sistemele de drept ale statelor, Ed. Hamangiu ,Bucureşti 2011, p. 200

[18] P. Craig, Grainne de Burca, Dreptul Uniunii Europene. Comentarii, jurisprudenţă şi doctrină ediţia a IV-a , Ed. Hamangiu, 2009, p. 940

[19] B. A. Grigoriu, T.Ştefan, Drept comunitar, Ed. Hamangiu. Bucureşti 2009, p. 203

[20] B. A. Grigoriu, T.Ştefan, Drept comunitar, Ed. Hamangiu. Bucureşti 2009, p. 204

[21] M. Cracană, M. Căpăţână, Libera circulaţie a persoanelor, bunurilor, serviciilor şi capitalurilor, Ed. Tritonic,Bucureşti, 2009, p. 57

[22] B. A. Grigoriu, T.Ştefan, Drept comunitar, Ed. Hamangiu. Bucureşti 2009, p. 206

[23] Directiva Consiliului 73/148/CEE privind eliminarea restricţiilor de circulaţie şi rezidenţă în cadrul Comunităţii pentru resortisanţii statelor membre referitor la instituirea şi furnizarea de servicii

[24] B. A. Grigoriu, T.Ştefan, Drept comunitar, Ed. Hamangiu. Bucureşti 2009, p. 207

Directiva Consiliului 64/211/CEE privind coordonarea măsurilor speciale referitoare la deplasarea şi rezidenţa cetăţenilor străini, măsuri justificate din raţiuni de ordine publică, de siguranţă publică şi de sănătate publică

[25] B. A. Grigoriu, T.Ştefan, Drept comunitar, Ed. Hamangiu. Bucureşti 2009, p. 207

[26] B. A. Grigoriu, T.Ştefan, Drept comunitar, Ed. Hamangiu, Bucureşti 2009, p. 209

[27] B. A. Grigoriu, T.Ştefan, Drept comunitar, Ed. Hamangiu. Bucureşti 2009, p. 209

[28] B. A. Grigoriu, T.Ştefan, Drept comunitar, Ed. Hamangiu. Bucureşti 2009, p. 211

[29] Directiva 89/48/CEE privind sistemul general de recunoaştere a diplomelor de învăţământ superior acordate pentru formarea profesională cu durata minimă de trei ani

[30] Directiva 92/51/CEE privind un al doilea sistem general de recunoaştere a formării profesionale

[31] Directiva 85/384/CEE privind recunoaşterea reciprocă a diplomelor, certificatelor şi a altor titluri în domeniul arhitecturii, inclusiv măsurile destinate să faciliteze exercitarea efectivă a dreptului de stabilire şi a libertăţii de a presta servicii

[32] Directiva 89/552/CEE cu privire la desfăşurarea activităţilor de difuzare a programelor de televiziune

[33] P. Craig, Grainne de Burca, Dreptul Uniunii Europene. Comentarii, jurisprudenţă şi doctrină ediţia a IV-a , Ed. Hamangiu, 2009, p. 942

[34] P. Craig, Grainne de Burca, Dreptul Uniunii Europene. Comentarii, jurisprudenţă şi doctrină ediţia a IV-a , Ed. Hamangiu, 2009, p. 957

[35] Friedl Weiss, Frank Wooldridge , Free Movement Of Persons Within The European Community  II -nd edition, Kluwer Law International 2002

[36] Nicola Rogers & Rick Scannell (2005) Free Movement of Persons in an Enlarged Europe, Publishing Office – University of Kent , London: Sweet & Maxwell, 10-49 to 10-53, p. 159-160.

[37] http://www.europeana.ro/s=cauza+C-2%2F1974%2C+J.+Reyners+c.+Statul+belgian

http://www.europeana.ro/index.php/category/jurisprudenta-europeana-comunitara/jurisprudenta-curtea-de-justitie-cje-cjue/

[38] S. Deleanu, G. Fabian, C.F. Costas, B. Ionita, Curtea de Justiţie Europeană. Hotărâri, Ed. Wolters Kluwer, Noiembrie 2007 , p. 71