Top

Procedura insolvenţei – închidere procedură. Atragerea răspunderii materiale a membrilor organelor de conducere în temeiul art. 138 lit. d din Legea nr. 85/2006. Condiţii.

Conform art. 138 lit. d din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, răspunderea materială a administratorului poate fi atrasă dacă a ţinut o contabilitate fictivă, a făcut să dispară documente contabile sau nu a ţinut contabilitatea în conformitate cu legea, însă fapta prevăzută în această dispoziţie nu este aptă prin ea însăşi să provoace starea de insolvenţă, neputându-se stabili o relaţie de necesitate între aceasta şi insolvenţă, context în care sarcina probei revine celui care o invocă, prezumţiile legale fiind expres şi limitativ prevăzute de lege.

Prin sentinţa comercială nr. 4/2008 – judecătorul sindic – Tribunalul Suceava, a dispus închiderea procedurii insolvenţei faţă de debitorul S.C. „T.C.” S.R.L. şi s-a respins cererea de atragere a răspunderii materiale a fostului administrator T.A.

În motivarea soluţiei, prima instanţă a reţinut următoarele:

Prin sentinţa comercială nr. 322/2006 Tribunalul Suceava a dispus deschiderea procedurii insolvenţei faţă de debitoarea S.C. „T.C.S.” S.R.L. Breaza, fiind desemnat administrator judiciar S.C. „L.C.” S.R.L. Suceava. Întrucât nu s-au identificat posibilităţi de reorganizare, prin sentinţa comercială nr. 60/2007 Tribunalul Suceava a deschis procedura falimentului şi a desemnat lichidator judiciar pe S.C.„L.C.” S.R.L. Suceava, societate transformată în Cabinet Individual de Insolvenţă C.O.

Prin încheierea nr. 533/2007 a Tribunalului Suceava a fost autorizată creditoarea D.G.F.P. Suceava să formuleze cererea de atragere a răspunderii materiale.

La data de 16.10.2007 lichidatorul judiciar a depus raportul de activitate cu propunerea de închidere a procedurii conform art. 131 din Legea nr. 85/2006, întrucât bunurile societăţii au fost valorificate cu ocazia executării silite fiscale şi nu s-au identificat alte bunuri.

La data de 31.11.2007 creditoarea D.G.F.P. Suceava a formulat cerere de atragere a răspunderii materiale a fostului administrator T.A., conform art. 138 lit. d din Legea nr. 85/2006 susţinând că acesta a condus o contabilitate fictivă, deşi notificat nu a depus situaţiile financiare pentru a se verifica modul de înregistrare, fapt care conduce la prezumţia că acestea au fost incorect întocmite ori nu s-au întocmit pentru a se evita verificarea lor, fapt care impune suportarea consecinţelor.

Art. 138 lit. „d” din Legea nr. 85/2006 permite atragerea răspunderii materiale a organelor de conducere a societăţii debitoare care se fac vinovate de apariţia sau creşterea stării de insolvenţă prin ţinerea unei contabilităţi fictive, dispariţia unor documente contabile ori nu au ţinut contabilitatea conform legii.

Prin urmare, creditoarea trebuie să dovedească faptul descris mai sus şi legătura de cauzalitate cu apariţia sau mărirea stării de insolvenţă.

Conform rapoartelor lichidatorului judiciar pârâtul a depus o parte din documentele contabile astfel că prezumţia invocată de creditoare poate fi reţinută în sensul că pârâtul nu a ţinut contabilitatea conform legii, însă în lipsa unor probe concludente care să susţină că prin aceste acte pârâtul a cauzat ori mărit starea de insolvenţă, nu s-a putut reţine incidenţa dispoziţiilor de atragere a răspunderii materiale.

Mai mult, s-a observat că stare de insolvenţă, conform actelor de executare silită, a apărut după valorificarea în cursul procedurii executării silite fiscale a patrimoniului societăţii, iar titlurile executorii privesc perioada 2004 – 2005, deci după vânzarea patrimoniului societăţii, astfel că judecătorul sindic în lipsa dovedirii legăturii de cauzalitate a constatat că nu sunt întrunite dispoziţiile art. 138 lit. „d” din Legea nr. 85/2006, motiv pentru care a respins cererea ca nefondată.

Asupra raportului lichidatorului, judecătorul sindic a reţinut că în lipsa identificării altor bunuri în afara celor supuse executării silite de creditoare sunt întrunite dispoziţiile art. 131 din Legea nr. 85/2006, astfel că a dispus închiderea procedurii, cu consecinţa radierii societăţii din registrul comerţului.

Împotriva sentinţei menţionate a declarat recurs D.G.F.P. Suceava, arătând că:

În conformitate cu dispoziţiile art. 138 alin. 1 lit. „d” din Legea nr. 85/2006, conducerea unei evidenţe contabile fictive sau neconforme cu legea, precum şi provocarea dispariţiei unor documente contabile atrage răspunderea materială a foştilor administratori ai societăţii debitoare.

În speţă, deşi notificat de către lichidatorul judiciar, fostul administrator al societăţii nu a depus situaţiile financiar contabile pentru a se verifica modul în care s-a efectuat activitatea economică şi înregistrările contabile, fapt ce duce la prezumţia că operaţiunile contabile nu au fost corect întocmite ori nu s-au întocmit pentru a se evita verificarea lor, culpa pentru această situaţie revenindu-i în mod exclusiv reprezentantului legal al debitoarei.

Acest aspect rezultă din rapoartele întocmite de lichidatorul judiciar desemnat în cauză, care a arătat faptul că nu au fost predate documentele financiar contabile care să permită analizarea cauzelor ce au generat starea de insolvenţă.

Prin modul defectuos în care administratorul societăţii a înţeles să fie ţinută evidenţa financiar contabilă este evidentă legătura de cauzalitate dintre comportamentul culpabil a reprezentantului legal şi starea falimentară a debitoarei.

Intimaţii nu au depus întâmpinare.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa a constatat că recursul nu este întemeiat.

Potrivit art. 138 lit. „d” din Legea nr. 85/2006, poate fi atrasă răspunderea materială a administratorului, dacă a ţinut o contabilitate fictivă, a făcut să dispară unele documente contabile sau nu a ţinut contabilitatea în conformitate cu legea.

Se mai cere condiţia expresă, potrivit art. 138 al. 1, ca fapta să fi cauzat stare de insolvenţă. Este subliniată astfel una dintre condiţiile atragerii răspunderii civile delictuale, respectiv legătura de cauzalitate dintre faptă şi starea de insolvenţă.

Fapta prevăzută la art. 138 lit. „d” nu este aptă prin ea însăşi să provoace o stare de insolvenţă, neputându-se stabili o relaţie de necesitate între această faptă şi insolvenţă.

În aceste condiţii îi revine recurentei sarcina de a dovedi că fapta a produs insolvenţa.

Caracterul special al răspunderii reglementate de art. 138 din Legea nr. 85/2006 constă în aceea că textul de lege delimitează printr-o enumerare exhaustivă categoria faptelor considerate nelegitime, prejudiciul – care este acela al provocării sau contribuirii la ajungerea debitoarei în stare de insolvenţă – şi cere o cauzalitate tipică între faptă şi prejudiciu.

Instanţa nu a subscris argumentului recurentei care arată că art. 138 lit. „d” instituie o prezumţie a vinovăţiei şi a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi insolvenţă întrucât aceasta ar însemna o îndepărtare nejustificată de litera şi spiritul art. 1169 Cod Civil care instituie sarcina probei asupra celui care invocă o anume stare de fapt. Prezumţiile legale sunt expres şi limitativ prevăzute de lege (art. 1200 Cod Civil) şi doar ele răstoarnă sarcina probei, or rezultă cu îndestulătoare evidenţă că art. 138 lit. „d” nu instituie o prezumţie ci doar limitează faptele ilicite cerând însă expres condiţia existenţei raportului de cauzalitate dintre aceste fapte şi starea de insolvenţă.

Aşadar, chiar dacă ar fi dovedită fapta de la art. 138 lit. „d”, aceasta nu înseamnă că, pe cale de consecinţă imediată, a produs şi insolvenţa, întrucât aceasta se poate datora a numeroase şi diverse cauze (nepriceperea comerciantului, situaţia economică generală, piaţa financiară etc.).

În plus, nu s-a făcut dovada că pârâtul a făcut să dispară documente contabile şi nici că nu a ţinut contabilitatea în conformitate cu legea. S-a dovedit doar, pe baza rapoartelor întocmite de lichidator, că nu a depus documentele contabile. Se poate reţine pe calea unei prezumţii judiciare (art. 1203 Cod Civil) că prin nedepunerea documentelor contabile este dovedită fapta ilicită de la art. 138 lit. „d” însă acelaşi tip de prezumţie nu poate constitui un instrument al dovedirii insolvenţei întrucât neţinerea contabilităţii în conformitate cu legea nu este aptă prin ea însăşi să provoace insolvenţa. Prezumţiile nu înlocuiesc nici probele, nici sarcina probei, având doar un caracter complementar şi subsidiar.

Instanţa a mai notat că şi lichidatorul judiciar a consemnat în raportul său că nepredarea documentelor nu i-a permis să determine cauzele care au generat starea de insolvenţă. Aşadar, nici lichidatorul nu a reţinut că fapta administratorului ar fi putut provoca insolvenţa.

Mai mult, din cuprinsul raportului final a rezultat că starea de insolvenţă a apărut mai probabil datorită unei executări silite în baza Codului de Procedură Fiscală, în anul 2005, procedura insolvenţei fiind deschisă ulterior, în anul 2006.

Pentru considerentele învederate, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, s-a respins ca nefondat recursul.

OPINIE SEPARATĂ

Contrar opiniei majoritare, s-a opinat pentru soluţia admiterii recursului şi a modificării parţiale a sentinţei în sensul admiterii cererii de atragere a răspunderii administratorului societăţii din următoarele considerente:

Potrivit art. 138 alin. 1) lit. d) din Legea nr. 85/2006, fapta membrilor organelor de supraveghere din cadrul societăţii sau de conducere, precum şi a oricărei alte persoane care a cauzat starea de insolvenţă a debitoarei, prin ţinerea unei contabilităţi fictive, prin dispariţia unor documente contabile sau prin neţinerea contabilităţii în conformitate cu legea, atrage răspunderea acestora, în sensul suportării unei părţi din pasivul debitorului.

În speţă, deşi a fost notificat de către lichidatorul judiciar, fostul administrator al societăţii debitoare nu a depus situaţiile financiare contabile pentru a se putea verifica modul în care s-a efectuat activitatea economică şi înregistrările contabile, fapt ce poate duce la concluzia că acesta nu a ţinut contabilitatea în conformitate cu legea, sau chiar că a ţinut o contabilitate fictivă.

De altfel, refuzul pârâtului de a pune la dispoziţia judecătorului sindic/lichidatorului, a documentelor prevăzute de art. 28 alin. 1 lit. a) – f) constituie şi infracţiunea prevăzută la art. 147 din Legea nr. 85/2006, ceea ce demonstrează intenţia legiuitorului de a sancţiona aspru atitudinea culpabilă a persoanelor care nu-şi îndeplinesc obligaţiile prevăzute de lege.

Este adevărat că legea pune condiţia ca prin faptele expres prevăzute la art. 138, să se fi cauzat starea de insolvenţă a debitorului, însă în speţă, creditoarea D.G.F.P. Suceava, care a fost autorizată de judecătorul sindic să formuleze cererea de faţă, a fost pusă în imposibilitatea dovedirii raportului de cauzalitate dintre fapta pârâtului şi cauzarea stării de insolvenţă, tocmai pentru motivul că, prin nepredarea documentelor financiar – contabile, nu s-au putut analiza cauzele care au generat starea de insolvenţă a societăţii debitoare.

Prin urmare, s-a apreciat că în favoarea creditoarei operează prezumţia existenţei raportului de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, prezumţie care trebuia răsturnată de pârât, lucru pe care acesta nu l-a făcut.

Etichete: