Top

Acţiune pentru anularea înscrisului cuprinzând date contrare realităţii. Natura juridică a adeverinţei eliberată de consiliul judeţean, atestând statutul de fostă salariată al pârâtei. Temeiul juridic al acţiunii.

Adeverinţa nr. 702 din 5 februarie 1993 emisă de Direcţia de Coordonare şi Organizare a Consiliului Judeţean Suceava atestă că „d-na D. A. ( născută P. ) a fost salariata Consiliului Raional de Partid Vatra Dornei în perioada 1 octombrie 1951 – 1 februarie 1952…. ”.

Acest înscris, care aduce la cunoştinţă o anumită situaţie de fapt existentă în urmă cu mai bine de patruzeci de ani, stabilită cel mai probabil, pe baza arhivelor deţinute de această instituţie, nu naşte, nu modifică, nu stinge un raport juridic de drept administrativ şi nici nu execută un act administrativ. Drept urmare, nu poate intra în categoria actelor sau faptelor avute în vedere prin art.1 şi art. 2 lit. C din Legea nr.544/2004, pentru a putea fi atacat în contencios

administrativ.

Potrivit art.45 teza finală din Codul de procedură civilă, Ministerul Public poate porni acţiunea civilă în câteva situaţii arătate expres dar şi în alte cazuri prevăzute de lege, un asemenea caz fiind cuprins în art.245 alin.1 lit.c1 Cod procedură penală. Acest ultim text prevede că prin ordonanţa de încetare a urmăririi penale se dispune totodată şi asupra sesizării instanţei civile competente cu privire la desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris. Între cele două texte ale legii nu există incompatibilitate, pentru că ambele se constituie într-un temei juridic al acţiunii şi dau dreptul parchetului de a cere unei instanţe anularea unui înscris cu conţinut nereal, atunci când punerea în mişcare a acţiunii penale este împiedicată. Faptul că instanţele au dat prioritate în mod diferit celor două articole

de lege nu poate antrena casarea sau modificarea deciziei recurate, câtă vreme o astfel de ipoteză nu intră în conţinutul vreunuia dintre motivele de recurs prevăzute de art.304 Cod procedură civilă.

Prin sentinţă, Judecătoria Rădăuţi, după ce a înlăturat excepţia de necompetetnţă materială a judecătoriei, a admis cererea formulată de Parchetul de pa lângă aceeaşi instanţă şi a desfiinţat în parte adeverinţa nr. 702 din 5 februarie 1993, eliberată de Consiliul Judeţean Suceava, înlăturând menţiunea „… născută P. … ”.

Instanţa a avut în vedere că acţiunea este întemeiată pe dispoziţiile art. 45 alin. 1 teza finală din Codul de procedură civilă, caz în care competenţa aparţine în primă instanţă judecătoriei. Pe fond, s-a avut în vedere că prin hotărâre judecătorească irevocabilă s-a constatat că pârâta, alături de alte două persoane, este fiica lui P.N., paternitatea fiind recunoscută de autor. Adeverinţa contestată a fost folosită într-un proces funciar cu mult înainte ca pretenţiile pârâtei privind propria paternitate să fi fost rezolvate.

Tribunalul Suceava a menţinut sentinţa cu aceeaşi motivare, respingând apelul declarat de pârâtă.

Pârâta a declarat recurs împotriva acestei decizii, pentru motive de nelegalitate pe care le-a încadrat în prevederile art.304 pct.3, 7, 8 şi 9 Cod procedură civilă. A susţinut că instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, i-a schimbat natura şi chiar înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic atunci când a avut în vedere dispoziţiile art.245 alin.1 lit.c1 Cod procedură penală, ca temei juridic al acţiunii şi nu pe cele ale art.45 teza finală Cod procedură civilă, la care trimite judecătoria, fără posibilităţi de interpretare. Acelaşi aspect constituie şi o motivare contradictorie, dar în egală măsură, hotărârea tribunalului este şi

nemotivată deoarece, contrar obligaţiilor prevăzute de art.298 raportat la art.261 pct.5 Cod procedură civilă, nu se arată de ce anularea parţială a adeverinţei constituie o măsură asiguratorie privind reparaţiile civile, în ce anume constau acestea şi cum anume se poate restabili situaţia anterioară comiterii acele infracţiuni care nici nu este numită. Mai mult, se pretinde să s-ar fi folosit de această adeverinţă în justiţie, fără nici o dovadă. A mai susţinut pârâta şi nelegalitatea respingerii excepţiei de necompetenţă a instanţei de fond.

Examinând criticile exprimate, în ordinea impusă de potenţialele lor efecte, Curtea a constatat următoarele :

Atât la judecătorie cât şi la tribunal, pârâta a susţinut că adeverinţa în

discuţie este un act administrativ a cărui anulare intră, conform art.2 pct.1 lit.d Cod procedură civilă, în competenţa de primă instanţă a tribunalului, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal. Ambele instanţe au respins excepţia reţinând cu îndreptăţire, natura juridică civilă a litigiului şi competenţa judecătoriei în primă instanţă.

Astfel, în sensul art.2 lit. a şi b din Legea nr.554/2004 a contenciosului administrativ, actul administrativ de autoritate este unul care naşte, modifică sau stinge raporturi juridice de drept administrativ. De regulă, este emis de servicii publice administrative în realizarea sarcinilor puterii executive, în calitate de deţinătoare a unei părţi din puterea publică a statului şi cuprinde o dispoziţie, un ordin, o declaraţie de voinţă formal exprimată de către autoritatea publică, ce se constituie într-o decizie unilaterală de promptă executare.

Adeverinţa nr. 702 din 5 februarie 1993 emisă de Direcţia de Coordonare şi Organizare a Consiliului Judeţean Suceava atestă că „d-na D. A. ( născută P. ) a fost salariata Consiliului Raional de Partid Vatra Dornei în perioada 1 octombrie 1951 – 1 februarie 1952…”.

Acest înscris, care aduce la cunoştinţă o anumită situaţie de fapt existentă în urmă cu mai bine de patruzeci de ani, stabilită cel mai probabil, pe baza arhivelor deţinute de această instituţie, nu naşte, nu modifică, nu stinge un raport juridic de drept administrativ şi nici nu execută un act administrativ. Drept urmare, nu poate intra în categoria actelor sau faptelor avute în vedere prin art.1 şi art.2 lit.c din Legea nr.544/2004, pentru a putea fi atacat în contencios administrativ.

Potrivit art.45 teza finală din Codul de procedură civilă, Ministerul Public poate porni acţiunea civilă în câteva situaţii arătate expres dar şi în alte cazuri prevăzute de lege, un asemenea caz fiind cuprins în art.245 alin.1 lit.c1 Cod procedură penală. Acest ultim text prevede că prin ordonanţa de încetare a urmăririi penale se dispune totodată şi asupra sesizării instanţei civile competente cu privire la desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris. Între cele două texte ale legii nu există incompatibilitate, pentru că ambele se constituie într-un temei juridic al acţiunii şi dau dreptul parchetului de a cere unei instanţe anularea unui înscris cu conţinut nereal, atunci când punerea în mişcare a acţiunii penale este împiedicată. Faptul că instanţele au dat prioritate în mod diferit celor două articole de lege nu poate antrena casarea sau modificarea deciziei recurate, câtă vreme o astfel de ipoteză nu intră în conţinutul vrunuia dintre motivele de recurs prevăzute de art.304 Cod procedură civilă. Pe de altă parte, prin decizia nr. XV din 21 noiembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr.119 din 8 februarie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile unite, a admis recursul în interesul legii declarat de

procurorul general al Parchetului de pe lângă această instanţă şi a stabilit că procurorul are calitatea de a exercita în faţa instanţei civile acţiunea pentru anularea totală sau parţială a unui înscris falsificat, în cazurile prevăzute de art.45 alin.1 Cod procedură civilă. În considerente s-a arătat că atunci când procurorul a dat o soluţie de netrimitere în judecată, prin raportare la art. 184 Cod procedură civilă, competenţa de a dispune desfiinţarea înscrisului, ca modalitate de reparare a pagubei, aparţine instanţei civile.

Etichete: