Top

Aplicarea principiului „in dubio pro reo”.

În cazul în care, în urma administrării probatoriului, există motive temeinice de îndoială cu privire la săvârşirea faptei de către inculpat, această situaţie trebuie interpretată întotdeauna în favoarea inculpatului.

Prin sentinţa penală nr. 710 din data de 23.11.2007 a Judecătoriei Suceava, în baza art.11 pct.2 lit. a Cod procedură penală, raportat la art.10 lit.c Cod procedură penală, inculpatul C. V. D. a fost achitat pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art.211 al.1,2 lit.c şi al.21 lit.e Cod penal.

În baza art. 346 al.3 Cod procedură penală a fost respinsă acţiunea civilă, iar în baza art.192 al.3 Cod procedură penală cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că la data de 15.05.2006 partea vătămată se afla în barul „L. V.”, din incinta pieţii agroalimentare G. E., şi consumase votcă. După ce a băut 100 ml votcă, în bar a intrat inculpatul, care a consumat cu partea vătămată câte 500 ml votcă; apoi a mai apărut un bărbat pe nume „M.”, s-a aşezat cu cei doi la masă şi au mai consumat cca. 200-300 ml votcă.

După ce au consumat aproximativ câte 1000 ml votcă inculpatul, partea vătămată, şi 200 -300 ml votcă celălalt bărbat, inculpatul a propus ca toţi trei să meargă la el acasă pentru a mânca şi a consuma băuturi alcoolice. Cu căruţa proprietatea inculpatului s-au deplasat toţi pe bulevardul George Enescu, după care spre com. Şcheia, apoi au făcut stânga spre satul Sf. Ilie.

La un moment dat, partea vătămată s-a trezit singură pe câmp, a pornit pe jos spre Suceava, iar la data de 5.06.2006 s-a eliberat certificatul medico-legal nr. 278/A din 5.06.2006.

Întrucât nu a rezultat cu certitudine că inculpatul a aplicat lovituri părţii vătămate în scopul sustragerii unei perechi de pantofi şi a unei şepci, instanţa l-a achitat pentru infracţiunea de tâlhărie, în temeiul textului de lege amintit.

În motivarea soluţiei se arată că, potrivit disp. art.65 Cod procedură penală, „sarcina administrării probelor în procesul penal revine organului de urmărire penală şi instanţei de judecată”, iar potrivit disp. art.66 Cod procedură penală învinuitul sau inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie şi nu este obligat să-şi dovedească nevinovăţia.

Partea vătămată a declarat că ambele persoane cu care se afla au lovit-o, însă organele de urmărire penală nu au stabilit cu certitudine cine i-a aplicat lovituri, începând urmărirea penală doar faţă de inculpat.

Mai mult, atât partea vătămată cât şi inculpatul au consumat aproximativ 1000 ml. votcă şi nu a fost dovedit că inculpatul ar fi avut, dat fiind că se afla în stare avansată de ebrietate, abilitatea fizică de a lovi partea vătămată cu atâta putere.

Nu se explică faptul că partea vătămată, suferind de o ruptură de splină, a putut să se deplaseze pe jos, din satul Sf. Ilie până în Suceava; nu a fost identificată persoana despre care partea vătămată a afirmat că i-ar fi dat o pereche de adidaşi. Normal ar fi fost să cheme salvarea, nu să-i ofere adidaşi, nu se ştie de unde.

Nu a fost dovedită nici legătura de cauzalitate dintre aplicarea aşa-ziselor lovituri, cu scopul urmărit, sustragerea bunurilor.

Astfel, partea vătămată nu a putut să-şi dea seama dacă cei doi i-au sustras vreo sumă de bani, întrucât s-a aflat sub influenţa băuturilor alcoolice, cum însăşi a afirmat. Cu toate acestea bunurile de care afirmă că a fost deposedată, nu au fost găsite asupra inculpatului, din actele efectuate în faza de urmărire penală nerezultând acest lucru.

Cu toate că a afirmat că, după ce a fost lovită, a doua zi s-a deplasat la spital, în dosarul de urmărire penală nu se află înscrisuri din care să rezulte că s-a prezentat la spital şi perioada în care a fost internată.

Certificatul medico-legal, din conţinutul căruia rezultă că partea vătămată a prezentat leziuni provocate prin loviri cu corpuri sau mijloace contondente produse la data de 15.05.2006, leziuni care, pentru vindecare, au necesitat 40-45 zile îngrijiri medicale, a fost emis la data de 5.06.2006, însă nu ca urmare a prezentării părţii vătămate la spital, ci ca urmare a solicitării Poliţiei Municipiului Suceava.

Deşi în certificatul medico-legal menţionat anterior se arată că leziunile provocate victimei i-au pus în primejdie viaţa, fiind necesară o intervenţie chirurgicală care presupunea extirparea splinei, nu există raport de cauzalitate între aşa-zisa ruptură de splină şi moartea victimei.

Astfel, din raportul de necropsie nr. 569/C din 29.01.2007 rezultă că splina este mică, violacee, fermă şi că moartea survenită este consecinţa descompunerii acute ventriculare stângi ce a urmat pe un fond de hipertrofie ventriculară stângă şi miocardoscleroză, deci nici într-un caz ca urmare a aşa-zisei rupturi de splină.

În instanţă, martorul C. D. a arătat că se afla cu partea vătămată în căruţă, ştia că aceasta suferă de epilepsie şi că la un moment dat a căzut din căruţă, ca urmare a unei crize, şi că inculpatul a lovit-o pentru ca aceasta să se trezească. Nu a văzut ca partea vătămată să fie deposedată de inculpat.

Martorul T. E. a declarat că se afla în căruţă cu partea vătămată, la un moment dat aceasta a căzut din căruţă, a fost agăţată de roata din spate şi a fost târâtă 7 -8 m, însă nu a văzut pe inculpat să deposedeze partea vătămată de şapcă şi pantofi sau să o lovească.

Dintre declaraţiile martorilor T. E. şi C. D. instanţa le-a reţinut doar pe cele care s-au coroborat cu restul probelor administrate în cauză.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Suceava, criticând-o pentru nelegalitate, sub aspectul greşitei achitări a inculpatului, deşi din probele administrate rezultă cu certitudine vinovăţia acestuia.

Prin decizia penală nr.73/14.03.2008 Tribunalul Suceava a respins apelul ca nefondat, motivând, în esenţă, că în speţă nu există probe temeinice în baza cărora să poată fi pronunţată o soluţie de condamnare a inculpatului, nefiind răsturnată prezumţia de nevinovăţie.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava, arătând că instanţa de apel a considerat în mod greşit că instanţa de fond a intenţionat să înlăture declaraţiile martorilor C. D. şi T. E. din faza urmăririi penale, deşi declaraţiile acestora date în instanţă nu se coroborează cu probatoriul administrat în cauză, iar instanţa de fond a precizat că pe acestea din urmă le înlătură.

De asemenea, s-a arătat că criticile aduse de ambele instanţe actului medical depus la dosar nu pot fi imputate nici părţii vătămate, nici organului de anchetă, iar dacă instanţa avea dubii cu privire la aceste acte ar fi trebuit să solicite foaia de observaţie şi fişa de internare în spital şi eventual a unei analize medico-legale.

Prin decizia penală nr. 257/9.06.2008 Curtea de Apel Suceava a admis recursul şi a casat în totalitate atât decizia penală, cât şi sentinţa penală, reţinând cauza pentru rejudecare, reţinând, în esenţă, că probatoriul nu este complet.

În rejudecare au fost audiaţi martorii C. D. şi T. E. şi s-a solicitat de la Spitalul Judeţean „Sf. Ioan cel Nou” Suceava copia F.O. nr. 21249, privind pe S. C..

Analizând probatoriul administrat în cauză, Curtea reţine că din nici o probă nu rezultă faptul că inculpatul ar fi deposedat pe partea vătămată, prin violenţă, de o pereche de pantofi şi de o şapcă.

În atare situaţie, având în vedere că din actele medicale rezultă că partea vătămată a suferit leziuni care au necesitat pentru vindecare un număr de 40-45 zile de îngrijiri medicale, necesitând intervenţie chirurgicală de urgenţă şi splenectomie, în temeiul disp. art. 334 Cod procedură penală, Curtea va schimba încadrarea juridică a faptei din infracţiunea prev. de art. 211 al. 1, 2 lit. c, alin. 21 lit. e Cod penal, în infracţiunea prev. de art. 182 al. 2 Cod penal.

În ceea ce priveşte această faptă se constată că din probele administrate în cauză nu s-a dovedit fără nicio urmă de îndoială existenţa unei legături de cauzalitate între o acţiune a inculpatului şi leziunile produse părţii vătămate.

Martorii audiaţi în cauză au avut relatări contradictorii, vorbind şi despre faptul că inculpatul ar fi aplicat lovituri părţii vătămate, şi despre faptul că toţi cei care se aflau în căruţă au căzut odată cu răsturnarea acesteia, moment în care s-a produs o învălmăşeală, iar partea vătămată ar fi fost târâtă de căruţă.

Plauzibilă apare şi varianta potrivit căreia partea vătămată ar fi suferit o criză de epilepsie, iar inculpatul ar fi lovit-o cu palmele pentru a o readuce în simţiri, din cuprinsul F.O. depusă la dosar rezultând că partea vătămată suferea într-adevăr de această boală.

Toate aceste relatări contradictorii sunt explicabile şi prin aceea că toţi cei implicaţi în incident consumaseră anterior cantităţi considerabile de alcool, percepţia asupra realităţii sau amintirea celor întâmplate fiind puternic influenţate de starea de beţie în care se aflau.

Potrivit dispoziţiilor art. 23 al. 11 din Constituţia României, art. 52 din Codul de procedură penală şi art. 6 al. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată a fi nevinovată până ce vinovăţia sa va fi stabilită printr-o hotărâre penală definitivă.

Potrivit acestui principiu, persoana acuzată nu trebuie să-şi dovedească nevinovăţia, sarcina probei revenind Ministerului Public, iar îndoiala profită persoanei acuzate.

Cum din probele administrate nu rezultă fără urmă de îndoială că leziunile suferite de către partea vătămată ar fi fost produse de către inculpat, Curtea constată că prezumţia de nevinovăţie nu a fost răsturnată, astfel încât, în temeiul disp. art. 11 pct. 2 lit. a rap. la art. 10 lit. c Cod procedură penală, va achita inculpatul.

Etichete: