Legea aplicabilă contractului de comert international

Legea contractului este inerenta oricărui tip de contract, indiferent dacă este contract intern sau internaţional, deoarece numai acesta îl poate valida şi permite contractului să producă efecte juridice. Contractul de comerţ intern este cârmuit de legea naţională a părţilor. Pentru contractul de comerţ internaţional nu există o lege care să se aplice în mod automat în comerţul internaţional, stabilirea legii care cârmuieşte contractul revine părţilor sau, după caz, instanţei de judecată.

Potrivit normei conflictului lex voluntatis, condiţiile de fond sunt supuse legii desemnate de părţile contractante. În acelaşi sens se pronunţă şi art. 73 din Legea nr. 105/1992. Desfăşurarea normală a relaţiilor comerciale internaţionale reclamă uniformizarea normelor conflictuale deoarece, normele conflictuale ale diferitelor sisteme de drept au soluţii diferite pentru cazurile în care părţile nu au ales lex contractus.

Astfel, lex voluntatis răspunde cel mai bine necesităţilor comerţului. internaţional permiţând părţilor contractante să aleagă ca lex contractus dreptul material al acelei ţări care corespunde cel mai bine specificului operaţiunii în discuţie, intereselor părţilor şi care le este cunoscut părţilor.

Dacă părţile nu au desemnat lex contractus, acest lucru urmează a fi făcut de instanţa de judecată, caz în care, aşa cum dispune art. 77 din Legea nr. 105/1992 contractul „va fi supus legii statului cu care prezintă legăturile cele mai puternice”.

Legea contractului se alege de către părţi, la încheierea contractului dar se poate face şi ulterior, în faţa instanţei de arbitraj sau judecatoreşti însă, până la intrarea în fond a dezbaterilor. Legea aleasă nu va putea fi modificată decât cu unele rezerve, art. 76 din Legea nr. 105/1992 prevazând posibila modificare a legii contractului dar fără să fie afectată validitatea formei contractului şi fără a se aduce atingere drepturilor dobândite între timp de terţi.

Art. 77 din Legea nr. 105/1992 instituie cu titlu principiul că dacă părţile nu au stabilit legea aplicată, contractul va fi cârmuit de legea cu care are cea mai strânsă legatură, iar alin. 2 precizează că cea mai strânsă legătură prezintă „legea statului în care debitorul prestaţiei caracteristice are, la data închierii contractului, după caz, domiciliul sau, în lipsă „reşedinţa ori

fondul de comerţ sau sediul statuar”. Iar dacă contractul se referă. la un drept imobiliar „are legatura cea mai strânsă cu legea statului unde acesta se află situat” (lex rei sitae).

Fie că este stabilită de părţile contractante, fie că este stabilită de instanţe de judecată în temeiul normelor conflictuale subsidiare dar obligatorii, lex contractus reglementează condiţiile de validitate şi efectele contractului, executarea obligaţiilor şi răspunderea pentru neexcutarea ori pentru executarea lor tardivă sau necorespunzatoare.

Conform art. 80 din Legea llf. 105/1992, lex contractus se aplică îndeosebi interpretării naturii juridice a contractului şi a clauzelor acestuia; executării obligaţiilor izvorâte din contract; consecinţelor neexecutării totale sau parţiale a obligaţiilor şi evaluării prejudiciului pe care l-a creat; modului de stingere a obligaţiilor izvorâte din contract şi cauzelor de nulitate a contractului şi consecinţelor acestuia.