Dreptul de superficie. Constituirea dreptului de superficie.

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Iaşi sub nr.17838/245/2008
reclamanţii VM, VV şi VM au solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va
pronunţa, în contradictoriu cu pârâta Z M să se constate în favoarea
reclamanţilor un drept de superficie asupra construcţiei şi asupra plantaţiilor ce
se regăsesc pe terenul în suprafaţă de 537 mp teren situat în vatra satului B,
comuna M, să se suspende executarea silită pornită în dosarul nr. 446/2007 al
Biroului Executorului Judecătoresc A C precum şi obligarea pârâtei la plata
cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii reclamanţii susţin că au fost proprietarii terenului în
suprafaţă de 537 mp teren situat în vatra satului B, comuna M, pentru care le-a
fost reconstituit dreptul de proprietate în baza legii nr. 18/1991 prin Titlul de
Proprietate nr. 83 765/26.06.1996, titlul anulat parţial prin sentinţa civilă nr.
16903/08.10.2001 a Judecătoriei Iaşi.
Mai arată reclamanţii că, urmare a acestei hotărâri, pârâta din prezenta
cauză a introdus o acţiune în revendicare pentru terenul în suprafaţă de 537 mp
teren situat în vatra satului B, comuna M, acţiune ce a fost admisă prin sentinţa
civilă nr. 11139/19.10.2006 a Judecătoriei Iaşi .
Susţin reclamanţii că, pe această suprafaţă de teren se află edificat
imobilul în care locuiesc, iar pârâta a formulat o cerere de executare silită, ce
face obiectul dosarului nr. 446/2007 al Biroului Executorului Judecătoresc A C,
solicitând practic evacuarea sa din imobilul în care locuieşte de peste 50 de ani .
Pârâta, legal citată, a formulat întâmpinare prin care a invocat o serie de
excepţii .
Pe fondul cauzei, pârâta solicită respingerea acţiunii, deoarece acest
dezmembrământ al dreptului de proprietate nu există, neexistând nici un mod de
dobândire a acestui drept de superficie şi nefiind îndeplinite nici condiţiile
uzucapiunii .
Au fost respinse excepţiile invocate de către pârâtă şi a fost audiat
martorul P A.
La termenul din 11.05.2009, pârâta a invocat excepţia lipsei coparticipării
procesuale active, iar la termenul din 22.06.2009, instanţa a acordat cuvântul pe
excepţie şi pe fondul cauzei .
Conform art. 137 Cod procedură civilă, urmează ca instanţa să soluţioneze
cu prioritate excepţia invocată .
? Excepţia lipsei coparticipării procesuale active
Potrivit art. 47 Cod procedură civilă ; “Mai multe persoane pot fi
impreună reclamante sau pârâte daca obiectul pricinii este un drept sau o
obligaţiune comună ori dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi cauză “.
Textul citat reglementează litisconsorţiul sau coparticiparea procesuală
care, în conformitate cu poziţia părţilor, poate fi activă, pasivă sau mixtă. Deşi,
în principiu, în funcţie de rolul voinţei părţilor în formarea sa, coparticiparea
procesuală are un caracter facultativ, sunt situaţii în care, datorită naturii
litigiului, coparticiparea procesuală este obligatorie sau necesară. Este cazul,
spre exemplu, proceselor privitoare la sistarea stării de indiviziune, litigiu unde
trebuie să participe toţi coproprietarii, întrucât, în caz contrar, partajul este nul
(art. 797 Cod civil).
Aşa cum reiese din actele şi lucrările dosarului, acţiunea în constatare a
fost formulată de către reclamanţi, în calitate de moştenitori ai defunctului V A,
calitate în care au dobândit construcţia edificată pe terenul în suprafaţă de 537
mp teren situat în vatra satului B, comuna M.
Pentru existenţa coparticipării procesuale active trebuie ca persoanele
aflate în indiviziune să fie unite printr-un drept sau o obligaţie comună, iar în
speţa de faţă, litisconsorţiul este determinat de faptul că toţi reclamanţii au un
drept de proprietate asupra construcţiei sau a unei cote din aceasta aflată în
indiviziune .
Ori, în aceste condiţii, ne aflăm în faţa unei coparticipări procesuale active
subiective şi obligatorii, derogatorie de la regula generală potrivit căreia
coparticiparea este facultativă, obligativitatea coparticipării reieşind din faptul
că toate cele trei persoane menţionate în titlu sunt în legătură, având drepturi
egale, legătură ce presupune o soluţionare unitară a litigiului .
Astfel, în prezenta cauză, figurează ca şi reclamanţi toţi moştenitorii
defunctului V A aşa cum au fost stabiliţi prin anexa succesorală nr. 24, eliberată
de comuna M la data de 31.01.2008 – necontestată, astfel că nu există o lipsă a
coparticipării procesuale active .
În acest sens, invocăm ca şi practică judiciară decizia nr. 1937/1973 a
Tribunalului Suprem – secţia civilă şi decizia nr. 5727 din 20 octombrie 2004 a
Î.C.C.J., secţia civilă şi de proprietate intelectuală .
? Cu privire la fondul cauzei
Analizând probele administrate în cauză instanţa constată că cererea
de chemare în judecată este neîntemeiată pentru următoarele considerente :
Prin sentinţa civilă nr. 16903/08.10.2001 a Judecătoriei Iaşi ( filele 41 –
42) s-a constatat nulitatea parţială a titlului de proprietate nr. nr. 83
765/26.06.1996 emis pe numele V I. A, pentru suprafaţa de 573 mp teren
intravilan, reţinându-se irevocabil că această suprafaţă este inclusă în mod
eronat în titlu, fiind proprietatea pârâtei din prezenta cauză, Z M .
Prin aceeaşi sentinţă s-a reţinut în mod irevocabil că, în anul 1947, L A,
mama reclamantei din prezenta cauză ( V M) a înstrăinat lui I I ( tatăl pârâtei din
prezenta cauză) suprafaţa de 1044 mp teren.
Drept urmare, la solicitarea pârâtei din prezenta cauză, Z M, reclamanţii din
prezenta cauză, au fost obligaţi, prin sentinţa civilă nr. 11139/19.10.2006 a
Judecătoriei Iaşi ( filele 39 – 40), să lase acesteia, în deplină proprietate şi
liniştită posesie suprafaţa de 1003 mp în care este cuprinsă şi suprafaţa de 537
mp ce face obiectul prezentei cauze .
Potrivit art. 492 Cod civil : ” Orice construcţie, plantaţie sau lucru făcut
în pământ sau asupra pământului, sunt prezumate a fi făcute de către
proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa şi că sunt ale lui, până ce se
dovedeşte contrarul ” în timp ce art. 489 din acelaşi act normativ stipulează că :
“Proprietatea pamantului cuprinde in sine proprietatea suprafetei si a subfetei
lui” .
Dreptul de superficie este un drept real principal care presupune dreptul
de proprietate al unui terţ asupra construcţiilor sau altor lucrări care se găsesc pe
terenul care aparţine unei alte persoane, teren pe care superficiarul are un drept
de folosinţă.
Regimul juridic al superficiei a fost rezultatul jurisprudenţei şi operei
doctrinale. Îndeosebi în privinţa constituirii dreptului de superficie, atât doctrina,
cât şi jurisprudenţa ( Hotărârea nr. 574 din 22 mai 1997 a Curţii de Apel din Iaşi,
Hotărârile nr. 165 din 28 ianuarie 1998 şi nr. 240 din 10 februarie 1998 ale
Curţii de Apel din Cluj şi Hotărârea nr. 2199 din 16 martie 2004 a Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie), sunt unanime în a spune că dreptul de superficie se
dobândeşte în baza înţelegerilor părţilor, legatelor, prescripţiei achizitive sau
legii .
În lipsa unei dispoziţii legale, a unui legat sau dacă condiţiile prescripţiei
achizitive nu sunt îndeplinite, existenţa unei convenţii între proprietarul
terenului şi persoana care a înălţat construcţiile este indispensabilă pentru a
obţine dreptul de superficie. Simplul fapt de a ridica construcţii, chiar de bună
credinţă, în lipsa unui acord, nu conduce la obţinerea unui drept real de
superficie, titularul construcţiilor neputând dobândi decât o simplă creanţă
împotriva proprietarului terenului.
Astfel, din probatoriul administrat în cauză nu reiese îndeplinirea
condiţiilor de existenţă a dreptului de superficie, respectiv înţelegerea părţilor,
legatul sau legea .
De asemenea, nu sunt îndeplinite nici condiţiile prescripţiei achizitive, în
condiţiile în care reclamanţii recunosc că terenul pe care este edificată
construcţia l-au avut ca şi lot în folosinţă, fiind deci detentori precari ( fila 2
paragraful 7) .
Prescripţia achizitivă este întemeiată pe faptul posesiei, iar pentru a duce
la dobândirea dreptului de proprietate, posesia trebuie să îndeplinească condiţiile
prevăzute de art.1847 Cod civil. Conform acestui text de lege, posesia trebuie să
fie continuă, neîntreruptă, netulburată public şi sub nume de proprietar.
În cazul în speţă, după cum rezultă din actul mai înainte analizat, posesia
nu s-a exercitat în nume de proprietar şi, ca atare, conform art.1853 alin.2 Cod
civil, nu este o posesie utilă.
Această recunoaştere se coroborează din plin cu situaţia reţinută
irevocabil prin sentinţa civilă nr. 11139/19.10.2006 a Judecătoriei Iaşi ( filele 39
– 40), din care rezultă fără echivoc că reclamanţii nu au avut vreun drept de
proprietate asupra terenului, dar şi cu autorizaţia pentru executare de lucrări nr.
21/28.07.1971 eliberată de către Consiliul Popular al Comunei M( fila 8) din
care rezultă că autorul reclamanţilor nu a edificat o construcţie ci a executat
“lucrări de ridicare a casei existente cu 20 cm şi de transformare a bucătăriei
prin înălţare” .
În acest sens instanţa invocă şi două decizii de speţă ale instanţei supreme,
respectiv : Î.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 2291
din 22 martie 2005 şi Î.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia
nr. 5499 din 22 iunie 2005
De asemenea, reclamanţii nu au demonstrat o înţelegere a părţilor în ceea
ce priveşte construcţia casei, martorul propus de aceştia – P A ( fila 69 ), arătând
nu are cunoştinţă de nici o “discuţie cu privire la construcţii “, declaraţia
acesteia fiind neconcludentă, din moment ce arată fără echivoc că “nu ştiu cu
precizie unde este construită casa lui V” .
Aşadar, reclamanţii nu au făcut dovada îndeplinirii condiţiilor de
existenţă a dreptului de superficie, astfel că acţiunea urmează a fi respinsă ca
neîntemeiată .
În opinia instanţei, această soluţie se impune şi prin raportare la
respectarea dreptului de proprietate recunoscut de Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului, deoarece, o eventuală recunoaştere a dreptului de superficie
reclamanţilor ar reprezenta o ingerinţă în dreptul de proprietate al pârâtei, drept
recunoscut irevocabil prin două hotărâri judecătoreşti, iar o astfel de ingerinţă a
fost deja sancţionată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza
Bock şi Palade împotriva României .
În acest sens, instanţa europeană a reţinut că : ” În speţă Curtea constată
că Hotărârea Curţii Supreme de Justiţie din 5 decembrie 2001 a stabilit că
Consiliul Municipal Arad a dobândit dreptul de superficie în virtutea unei
” situaţii de fapt care nu este dorită sau cunoscută de interesaţi ” şi care permite
să se dea efect ” aparenţei de drept “. Ori, în temeiul jurisprudenţei
tribunalelor interne, dreptul de superficie rezultă numai din lege, din
prescripţia achizitivă, din legat sau din acordul părţilor. Simplul fapt de a
ridica construcţii pe terenul altuia, cu toată buna credinţă, nu ar putea
constitui un drept de superficie în beneficiul constructorului (paragrafele
32-33 de mai sus), în lipsa unuia din cele patru elemente menţionate
anterior. Curtea constată astfel că aparenţa de drept la care face trimitere
Curtea Supremă de Justiţie nu intră în categoria acţiunilor şi faptelor ce ar
putea justifica dreptul de superficie. Reiese în mod evident că ingerinţa în
dreptul la respectarea bunurilor reclamanţilor nu are bază în dreptul
intern.64. Prin urmare, Curtea consideră că ingerinţa litigioasă nu este
” prevăzută de lege ” în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 şi, în consecinţă,
este incomparabil cu dreptul la respectarea bunurilor reclamanţilor. O asemenea
concluzie o scuteşte să cerceteze dacă a fost păstrat un echilibru just între
cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele apărării drepturilor
individuale.”
In ceea ce priveşte cheltuielile de judecată instanţa reţine că, potrivit art.
274 Cod procedură civilă partea care cade in pretenţii va fi obligată, la cerere, să
plătească cheltuielile de judecată.
Astfel, raportat la soluţia ce se va pronunţa, de respingere a acţiunii şi
reţinând culpa procesuală a reclamanţilor, instanţa îi va obliga pe aceştia, în
solidar, la plata către pârâtă a sumei de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată,
reprezentând onorariu apărător.