Top

Prin sentinţa penală nr.1570/24.04.2009, Judecătoria Iaşi a dispus condamnarea inculpatului la pedeapsa de 4 (patru) luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de „vătămare corporală din culpă„ prevăzută şi pedepsită de art. 184 alin 1,3 Cod penal, cu interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din Codul penal pe durata executării pedepsei.

În baza dispoziţiilor art. 81 Cod penal s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei, precum şi executarea pedepselor accesorii, pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei închisorii suspendă.
În baza art. 14-346 Cod procedură penală şi art. 998 Cod civil, s-a admis în parte acţiunea civilă formulată în cadrul procesului penal de partea civilă, şi, în consecinţă, a fost obligat asigurătorul de răspundere civilă auto să plătească părţii civile suma de 10.000 lei cu titlu de daune morale.
Au fost respinse celelalte pretenţii ale părţii civile.
În baza dispoziţiilor art.313 din Legea nr.95/2006, modificata si completata prin O.U.G. nr.72/2006, publicata in Monitorul Oficial nr. 803/25.09.2006, coroborate si cu dispoziţiile art. 14-15 din Codul de procedura penala si art. 346 din Codul de procedura penala, rap. şi la art. 998-999 din Codul civil, s-au admis acţiunile civile formulate în cadrul procesului penal de către Serviciul de Ambulanţă al judeţului Iaşi, Unitatea Militară 02534 Iaşi, Spitalul Clinic de Urgenţă „Sf. Ioan” Iaşi şi, în consecinţă, a fost obligat inculpatul să plătească acestor părţi civile cheltuieli de spitalizare.
Pentru a se pronunţa astfel, Judecătoria Iaşi a reţinut următoarele:
Inculpatul este posesor al permisului de conducere valabil pentru categoria „B” cu o vechime din anul 1997.
La data de 03.11.2005 ora 22,00, inculpatul se deplasa cu autoturismul marca Daewoo Tico cu nr. de înmatriculare … pe B-dul Independenţei din Iaşi, în autoturism aflându-se concubina sa şi încă o persoană. Autoturismul rula dinspre Piaţa Mihai Eminescu spre Tg. Cucu pe banda nr. 2. Intenţionând să vireze la stânga spre strada M. Eminescu, inculpatul a trecut de pe banda 2 pe banda 3 de circulaţie, însă fără să se asigure, împrejurare în care autoturismul pe care-l conducea a intrat în coliziune cu autoturismul marca Renault, care a circulat regulamentar pe banda nr. 3.
În urma impactului a rezultat lovirea părţii vătămate care se afla în autoturismul condus de soţul său. În urma loviturii aceasta a prezentat: redoare genunchi drept după fractura de rotulă dreaptă cu deplasare, leziune ce a necesitat pentru vindecare 45-50 de zile de îngrijiri medicale, timp în care se include şi recuperarea funcţională, cu incapacitate de muncă pe această perioadă, conform certificatului medico-legal nr. 3353/2005.
Această situaţie de fapt, a fost reţinută de instanţă pe baza declaraţiilor părţii vătămate coroborate cu celelalte înscrisuri existente la dosarul cauzei dar şi cu declaraţiile martorilor audiaţi atât în cursul urmăririi penale cât şi în cursul cercetării judecătoreşti care au confirmat în totalitate situaţia de fapt: plângerea şi declaraţiile părţii vătămate în care a relatat împrejurările în care s-a produs impactul, recunoaşterea de către inculpat a culpei sale în producerea accidentului ; procesul verbal de cercetare la faţa locului întocmit de către organele de poliţie la data de 03.11.2005 privind împrejurările constatate după producerea accidentului; certificatul medico-legal nr. 3353din 19.12.2005, eliberat de I.M.L. Iaşi care a concluzionat că partea vătămată a suferit leziuni ce au necesitat 45-50 zile de îngrijiri medicale de vindecare, timp ce include şi recuperarea funcţională, cu incapacitate de muncă pe această perioadă ;declaraţia soţului părţii vătămate şi conducătorul autoturismului marca Renault nr. 19 având nr. de înmatriculare …, care a arătat că circula cu aproximativ 50 km pe oră când autoturismul taxi condus de către inculpat, fără a se asigura, a schimbat banda de mers, ieşindu-i brusc în faţă ;declaraţia martorilor;procesul verbal de constatare tehnică privind autoturismele implicate în accident; raportul de expertiză criminalistică nr. 202 din 11.10.2006 întocmit în cursul urmăririi penale care a concluzionat următoarele că accidentul ar fi putut fi prevenit de către inculpat dacă ar fi schimbat banda de deplasare respectând normele legale specifice, respectiv dacă ar fi semnalizat intenţia cu cel puţin 50 de metri înainte de efectuarea manevrei şi s-ar fi asigurat că poate pătrunde pe banda de deplasare fără a periclita alţi participanţi la trafic;declaraţiile inculpatului, date în ambele faze procesuale, prin care a recunoscut şi regretat săvârşirea faptei reţinute în sarcina sa.
Fapta inculpatului care, la data de 03.11.2005, aflându-se la volanul autoturismului marca Daewoo Tico cu nr. de înmatriculare …, a încălcat dispoziţiile art. 54 alin. 1 din O.U.G. nr. 195/2002 şi disp. art. 107 alin. 1 din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002, împrejurare în care autoturismul pe care îl conducea a intrat în impact cu un alt autoturism, din impact rezultând şi vătămarea integrităţii corporale a părţii vătămate, care a suferit leziuni ce au necesitat 45-50 zile îngrijiri medicale pentru vindecare, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de „vătămare corporală din culpă ” prev. si ped. de art. 184 alin. 1 şi 3 Cod penal.
Sub aspectul laturii obiective, elementul material al infracţiunii este realizat prin acţiunea inculpatului care a încălcat dispoziţiile art. 54 alin 1 din O.U.G. nr. 195/2002 potrivit cărora „conducătorul de vehicul care executa o manevra de schimbare a direcţiei de mers, de ieşire dintr-un rând de vehicule staţionate sau de intrare într-un asemenea rând, de trecere pe o alta banda de circulaţie sau de virare spre dreapta ori spre stânga sau care urmează sa efectueze o întoarcere ori sa meargă cu spatele este obligat sa semnalizeze din timp şi sa se asigure ca o poate face fără sa perturbe circulaţia sau sa pună în pericol siguranţa celorlalţi participanţi la trafic” .
De asemenea, inculpatul a încălcat dispoziţiile art. 107 alin. 1 din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002 potrivit cărora” la intersecţiile prevăzute cu indicatoare şi/sau cu marcaje pentru semnalizarea direcţiei de mers, conducătorii de vehicule trebuie sa se încadreze pe benzile corespunzătoare direcţiei de mers voite cu cel puţin 50 m înainte de intersecţie şi sunt obligaţi sa respecte semnificaţia indicatoarelor şi marcajelor.”
Urmarea periculoasă a infracţiunii săvârşite de către inculpat a constat în vătămarea integrităţii corporale a părţii vătămate care a suferit leziuni ce au necesitat 45-50 zile îngrijiri medicale pentru vindecare .
Totodată, instanţa a mai reţinut că legătura de cauzalitate dintre leziunile traumatice provocate de fapta inculpatului şi vătămarea integrităţii corporale a părţii vătămate este directă.
Sub aspectul laturii subiective, atitudinea psihică a inculpatului faţă de faptă şi urmările acesteia îmbracă forma vinovăţiei în modalitatea culpei, în sensul art. 19 alin. 1 pct. 2 lit. b din Codul penal, deoarece nu a prevăzut rezultatul faptei sale, vătămarea integrităţii corporale a părţii vătămate deşi trebuia şi putea să-l prevadă .
În consecinţă, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 345 alin. 2 Cod procedură penală, instanţa a dispus condamnarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă ” prev. si ped. de art. 184 alin. 1, 3 Cod penal .
La individualizarea judiciară a pedepsei pentru infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului, instanţa a avut în vedere criteriile prevăzute de art. 72 Cod penal, respectiv limitele de pedeapsă, gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana inculpatului şi împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
În concret, instanţa a apreciat că fapta inculpatului prezintă un grad de pericol social relativ ridicat avându-se în vedere modalitatea de săvârşire a faptei precum şi urmările produse (vătămarea integrităţii corporale a părţii vătămate care a suferit leziuni ce au necesitat 45-50 zile îngrijiri medicale pentru vindecare .
De asemenea, instanţa a mai reţinut că pe parcursul judecăţii inculpatul a avut o poziţie procesuală corespunzătoare, de recunoaştere şi regret a faptei reţinute în sarcina sa prin actul de sesizare a instanţei.
Faţă de aceste considerente, văzând şi faptul că inculpatul nu este cunoscut cu antecedente penale, instanţa a apreciat că aplicarea unei pedepse cu închisoarea orientate spre minimul special prevăzut de legea penală pentru infracţiunea săvârşită, fără reţinerea de circumstanţe atenuante, este o măsură de constrângere, dar şi un mijloc de reeducare eficient, răspunzând astfel dezideratelor înscrise în art. 52 Cod penal.
Faţă de aceleaşi criterii instanţa şi-a format convingerea ca reeducarea inculpatului şi realizarea integrală a scopului pedepsei pot fi atinse şi prin lăsarea în libertate a inculpatului, motiv pentru care, constatând că sunt îndeplinite şi celelalte condiţii legale,în temeiul dispoziţiilor articolului 81 Cod penal a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate inculpatului pe un termen de încercare calculat conform dispoziţiilor art.82 Cod penal.
A atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 şi art. 84 Cod penal privind revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei în caz de săvârşire a unei noi infracţiuni pe durata termenului de încercare cu consecinţa executării integrale a pedepsei in regim de detenţie, alături de pedeapsa aplicată pentru noua infracţiune sau în caz de neexecutare cu rea credinţă a obligaţiilor civile din prezenta sentinţă penală.
Cu privire la latura civilă a cauzei, instanţa a reţinut că în cadrul procesului penal s-au constituit părţi civile atât partea vătămată cât şi unităţile spitaliceşti în care aceasta a primit îngrijiri medicale după accident.
Acordarea despăgubirilor pentru prejudiciile produse prin infracţiune se face în conformitate cu prevederile art. 14 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Astfel, potrivit art. 14 alin. 1 din Codul de procedură penală acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului.
Potrivit dispoziţiilor art. 998 Cod civil orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara.
Din prevederile legale menţionate rezultă că pentru angajarea răspunderii civile delictuale trebuie să fie întrunite anumite condiţii şi anume existenţa unei fapte ilicite, a prejudiciului, a raportului de cauzalitate şi a vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul.
Aplicând aceste dispoziţii legale la situaţia de fapt reţinută în cauză, instanţa a constatat îndeplinite condiţiile necesare pentru angajarea răspunderii civile delictuale, întrucât s-a stabilit existenţa faptei ilicite, reţinută din punctul de vedere al legii penale sub aspectul infracţiunii de vătămare corporală din culpă, prejudiciul nu a fost recuperat, există legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu suferit, respectiv cauzarea unor suferinţe fizice şi psihice părţii vătămate şi s-a stabilit vinovăţia inculpatei .
Având în vedere că la data producerii accidentului, autoturismul condus de către inculpat era asigurat la S.C. „U. A.” S.A., conform poliţei de asigurare obligatorie de răspundere civilă auto seria HV NR 1092504 cu valabilitate de la 01.01.2005-31.12.2005, răspunderea asigurătorului fiind izvorâtă din efectul legii, urmează ca plata daunelor solicitate de partea vătămată şi dovedite să fie suportate de către asigurător.
Astfel, potrivit art. 49 din Legea nr. 136/1995, modificată şi republicată, „asiguratorul acorda despăgubiri pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund, în baza legii, fata de terţe persoane păgubite prin accidente de autovehicule, precum şi pentru cheltuielile făcute de asiguraţi în procesul civil.
Despăgubirile se acorda indiferent de locul în care au fost produse accidentele de autovehicule, atât în timpul mersului, cât şi în timpul staţionării”.
La data producerii accidentului, respectiv 03.11.2005, erau în vigoare normele ordinului CSA nr. 3108/2004 pentru punerea in aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civila pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule în anul 2005 care prevede că asigurătorul are obligaţia de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat, fără a se depăşi limitele de despăgubire prevăzute în contractul de asigurare RCA.
Faţă de aceste dispoziţii legale, care prevăd şi permit acordarea de despăgubiri pentru vătămare corporală, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial, având în vedere stabilirea existenţei unui prejudiciu moral, aşa cum a fost acesta stabilit de către instanţa de judecată, în baza art. 14 şi art. 346 Cod procedură penală cu referire la art. 49 din Legea nr.136/1995 a obligat asigurătorul de răspundere civilă să plătească părţii civile despăgubiri .
În ceea ce priveşte cuantumului prejudiciului moral cauzat părţii vătămate, instanţa a apreciat că prin fapta inculpatului ce a provocat vătămarea integrităţii corporale a părţii vătămate, aceasta din urmă a suferit un prejudiciu moral afectiv, constând în suferinţele psihice ale acesteia.
Faptul că partea vătămată a primit îngrijiri medicale, că a fost internată în spital, în condiţiile în care avea în întreţinere şi îngrijire mai mulţi copii minori, unul dintre aceştia trebuind alăptat, a format instanţei convingerea că aceasta a suferit ca urmare a incidentului în care a fost implicată .
În raport de această consecinţă suferită de partea vătămată, în lipsa unui criteriu matematic şi obiectiv de stabilire a acestuia, instanţa a apreciat că suma solicitată de partea vătămată, respectiv 10.000 lei este de natură să compenseze efectul negativ al faptei ilicite imputabilă inculpatului şi anume suferinţa psihică cauzată de urmarea produsă.
Cât priveşte daunele materiale solicitate (cheltuielile efectuate cu repararea maşinii, deplasarea copiilor la şcoală şi grădiniţă, laptele pentru minorul pe care nu a putut să îl alăpteze) instanţa a constatat că partea vătămată fie nu a făcut dovada despăgubirilor solicitate fie nu sunt justificate.
Astfel, cu privire la cheltuielile efectuate cu repararea maşinii, altele decât cele acoperite de societatea de asigurare, instanţa a constatat că societatea de asigurare SC „U. A.” S.A., cu sediul în Bucureşti, B-dul Dacia nr. 9, sector 1, în baza poliţei de asigurare, a achitat contravaloarea reparaţiilor autoturismului marca Renault 19 aparţinând părţii civile, în cuantum de 4969 lei conform bonului de comandă–chitanţă nr. 6186978 din 14.01.2006 emis de SC AUTO CD SERV SRL, partea civilă nefăcând dovada altor cheltuieli suplimentare.
Împotriva acestei hotărâri, în termenul legal, a declarat recurs, asigurătorul asiguratorului S.C. „U. A.” S.A. care a invocat în principal tardivitatea plângerii formulate de partea vătămată, raportat la data la care a avut loc accidentul, respectiv 03.11.2005, plângerea prealabilă pentru infracţiunea de vătămare corporală din culpă fiind depusă la organul de urmărire penală la data de 21.02.2006, cu mult peste termenul de 2 luni prevăzut de art. 284 Cod procedură penală;
Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi încheierea de şedinţă criticată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, în limitele şi în condiţiile prev. de art. 3856 alin. 3 C.p.p., tribunalul a constatat că recursul asiguratorului este fondat pentru următoarele considerente:
Instituţia plângerii prealabile se înscrie ca o excepţie de la principiul oficialităţii prev. de art. 2 alin. 2 Cod procedură penală şi constă în posibilitatea oferită de lege persoanei vătămate de a decide dacă sesizează sau nu organele de urmărire penală în vederea tragerii la răspundere a făptuitorului.
Declanşarea procesului penal a fost lăsată, în anumite cazuri, la aprecierea persoanei vătămate datorită gradului redus de pericol social pe care-l prezintă anumite infracţiuni, cum este şi cea de vătămare corporală din culpă, prev. de art. 184 Cod penal.
Conform art. 284 alin.1 Cod procedură penală, în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că este necesară o plângere prealabilă, aceasta trebuie introdusă în termen de două luni din ziua în care persoana vătămată a ştiut cine este făptuitorul.
Prin stabilirea unui termen de 2 luni, calculat potrivit disp. art. 186 Cod procedură penală, legiuitorul dă dreptul persoanei vătămate de a solicita tragerea la răspundere a făptuitorului într-un interval de timp. Ca urmare, în cazul în care persoana vătămată nu cunoaşte identitatea făptuitorului în momentul săvârşirii faptei, pentru a nu se ajunge la decăderea acesteia din dreptul de a face plângere, legiuitorul a prevăzut un termen care curge din momentul aflării identităţii sale.
În această perioadă, persoana vătămată ale cărei drepturi şi interese au fost prejudiciate printr-o faptă penală, în cazul în care autorul îi este cunoscut, poate decide asupra atitudinii pe care o adoptă, respectiv dacă uzează de dreptul de a sesiza organele judiciare, dat fiind faptul că o atare situaţie juridică este guvernată de principiul disponibilităţii.
Pe de altă parte, termenul de 2 luni curge şi în favoarea făptuitorului, faţă de care se poate cere tragerea la răspundere penală numai în limitele acestui interval.
Termenul de 2 luni pentru introducerea plângerii prealabile, deşi este un termen substanţial, este supus în ceea ce priveşte calcularea şi posibilitatea prorogării sale, normelor cuprinse în Codul de procedură penală pentru termenele procedurale, care asigură o mai bună protecţie persoanelor vătămate.
Pentru a nu pune părţile în situaţia de a pierde un termen datorită întârzierii înregistrării corespondenţei sosite prin poştă, sau a unor împrejurări obiective care împiedică depunerea plângerii personal de către persoana vătămată, în art. 187 Cod procedură penală se prevede că actul depus înăuntrul termenului prevăzut de lege la oficiul poştal prin scrisoare recomandată este considerat ca fiind în termen, chiar dacă a fost înregistrat după expirarea acestuia. Pentru determinarea datei depunerii, serveşte ca dovadă recipisa oficiului poştal.
În cauză, pe parcursul cercetării judecătoreşti desfăşurată la instanţa de fond, inculpatul a invocat excepţia de tardivitate a formulării plângerii prealabile, excepţie care a fost respinsă de către prima instanţă prin încheierea de şedinţă din data de 12.06.2008, cu motivarea că, raportat la data de 10.01.2006, data certă la care partea vătămată a luat cunoştinţă de numele inculpatului, introducerea plângerii prealabile la data de 21.02. 2006 nu este tardivă.
Pentru a dispune în acest sens, prima instanţă a avut în vedere declaraţia părţii vătămate din data de 10.01.2006 aflată la fila 19 dosar urmărire penală în care aceasta relatează împrejurările în care a avut loc accidentul de circulaţie, precum şi faptul că nu doreşte ca şoferul care a cauzat accidentul să fie tras la răspundere penală, solicitând doar despăgubiri civile reprezentând cheltuieli de spitalizare şi c/valoarea pagubelor produse autoturismului.
Pe aceeaşi declaraţie apare o completare a părţii vătămate din data de 01.03.2006, în sensul că nu s-a împăcat cu şoferul vinovat de accident, motiv pentru care va formula o plângere împotriva acestuia, însă îşi reafirmă dorinţa de a se împăca cu acesta, condiţionat de achitarea despăgubirilor civile.
La data de 21.02.1006 a fost înregistrată plângerea penală formulată de persoana vătămată împotriva şoferului care a produs accidentul pentru infracţiunea de vătămare corporală, plângere în cuprinsul căreia persoana vătămată face referire la procesul-verbal întocmit de lucrătorul de poliţie la data de 03.11.2005, în care se menţionează persoana care se face vinovată de producerea accidentului, respectiv şoferul autoturismului Daewoo Tico, care nu s-a asigurat la schimbarea direcţie de mers.
Accidentul de circulaţia a avut loc la data de 03.11.2005, pe b-dul Independenţei din Iaşi, ocazie cu care la faţa locului s-au prezentat lucrătorii de poliţe care au întocmit procesul-verbal de constatare din data de 03.11.2005. În cuprinsul acestuia au fost menţionate împrejurările în care a avut loc accidentul, persoanele implicate, care au fost identificate cu toate datele de stare civilă, a fost întocmită schiţa accidentului, iar a doua zi, la data de 04.11.2005, ambii conducători auto au dat declaraţii pentru obţinerea autorizaţiilor de reparaţie a autovehiculelor.
Partea vătămată a suferit leziuni grave, astfel că a fost transportată la Spitalul Clinic de Urgenţe Iaşi unde i s-a stabilit diagnosticul ,, fractură pol inferior rotula dreapta cu deplasare’’, leziuni care au necesitat pentru vindecare 45-50 zile de îngrijiri medicale, iar perioada de spitalizare a fost între 04.11.2005 -14.11.2005.
Sintagma ,,din ziua în care persoana vătămată a ştiut cine e făptuitorul’’ presupune demersuri ale acesteia privind identificarea persoanei pe care o consideră vinovată de săvârşirea unei infracţiuni şi nu o atitudine de pasivitate.
Faptul că părţii vătămate i s-au recomandat 30 de zile de repaus total după intervenţia chirurgicală nu justifică prelungirea termenului legal în care aceasta îşi putea manifesta interesul pentru tragerea la răspundere penală a inculpatului, în condiţiile în care datele de identificare ale conducătorului auto care a provocat accidentul au fost stabilite imediat, iar martorul C. C., agentul de poliţie care a întocmit procesul-verbal de cercetare la faţa locului, a confirmat faptul că între inculpat şi familia persoanei vătămate au avut loc mai multe negocieri de împăcare care au eşuat.
De altfel, aşa cum am precizat deja, conduita procesuală a acesteia a fost oscilantă pe parcursul urmăririi penale, în sensul că a declarat iniţial că nu doreşte tragerea la răspundere penală a numitului G. C., solicitând doar cheltuielile de spitalizare şi daunele provocate autoturismului, pentru ca ulterior să formuleze plângere prealabilă la data de 21.02.2006, plângere în cuprinsul căreia face referire expresă la procesul-verbal de cercetare la faţa locului întocmit de organele de poliţie, în care sunt menţionate datele de stare civilă ale numitului G. C.
Faptul că persoana vătămată a fost imobilizată la pat, nu poate fi considerat un impediment al exercitării unui drept procedural în termen, în condiţiile în care plângerea prealabilă poate fi introdusă şi de un mandatar special al persoanei vătămate, în acest caz fiind necesară o procură specială.
Nerespectarea de către partea vătămată a termenului de introducere a plângerii prealabile trebuie sancţionată de instanţă conform disp. art. 10 lit. f Cod procedură penală, plângerea urmând a fi considerată tardiv formulată, împrejurare care echivalează cu lipsa plângerii, cu consecinţa încetării procesului penal.
Având în vedere acordarea cuvenitei semnificaţii juridice primului motiv de recurs, cu consecinţa casării integrale a hotărârii instanţei de fond, apare inutilă verificarea celorlalte critici formulate de recurentul asigurătorul S.C. „U. A.” S.A.
În consecinţă, în conf. cu disp. art. 385 ind. 15 pct. 2 lit. d Cod procedură penală, tribunalul a admis recursul declarat de asigurătorul S.C. „U. A.” S.A., prin reprezentanţii legali, a casat integral sentinţa penală nr. 1570/24.04.2009 pronunţată de Judecătoria Iaşi şi a procedat la rejudecarea cauzei, cadru procesual în care, pentru considerentele expuse în cele ce preced, având în vedere existenţa unei cauze care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale, în temeiul disp. art. 11 pct. 2 lit. b rap. la art. 10 lit. f Cod procedură penală, a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului, pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă, prev. de art. 184 alin.1 şi 3 Cod penal.

Etichete: