Top

Motivele de casare reglementate de art. 385 ind. 9 pct 18 C.pr.pen. Noţiunea de „gravă eroare de fapt”

Când a prevăzut cazul de casare referitor la comiterea de către instanţe a unei grave erori legiuitorul a avut în vedere situaţia în care – contrar probelor indubitabile existente în cauză – prima instanţă a pronunţat, iar cea de control judiciar a menţinut una dintre soluţiile prevăzute de art. 345 alin. 1 din Codul de procedură penală, în temeiul unor fapte reţinute în mod vădit greşit, care nu corespund realităţii.

(Decizia penală nr. 17/22.02.2007)

Inculpatul recurent C.M. invocă art. 385 ind. 9 punctul 18 Cod procedură penală, susţinând comiterea unei grave erori de fapt în ce-l priveşte.

Curtea de apel a reţinut că acest caz de casare presupune un viciu în stabilirea situaţiei de fapt, în sensul că în considerentele hotărârii se afirmă contrariul a ceea ce rezultă, în mod evident, din probele administrate, existând o vădită neconcordanţă între modul în care acestea au fost percepute şi analizate în hotărâre.

În speţa supusă analizei de faţă, prima instanţă a administrat toate probele necesare aflării adevărului cu privire la faptă şi împrejurările cauzei, precum şi la persoana inculpatului, reţinând în mod corect situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatului C.M:

Din coroborarea tuturor probelor rezultând din ansamblul mijloacelor de probă dispuse şi administrate în faza de cercetare penală, cât şi în mod direct – nemijlocit – a celei judecătoreşti rezultă cu certitudine că inculpatul C.M. a săvârşit faptele reţinute în sarcina sa.

Prin plângerea formulată, partea vătămată C.R.P. a reclamat faptul că în perioada 1989-1999 şi în luna aprilie 2002, tatăl său vitreg – inculpatul C.M. – a întreţinut cu ea, prin constrângere, relaţii sexuale orale şi anale.

Partea vătămată a relatat în detaliu condiţiile şi modul în care inculpatul i-a impus să se lase mângâiată, dezbrăcată, să-l mângâie pe acesta şi să întreţină relaţii sexuale orale şi anale.

Relatările părţii vătămate sunt confirmate de declaraţiile date de martorii C.M., C.M.A., P.N. şi P.S.

Astfel, prin declaraţiile sale martora C.M. a arătat că a aflat de la sora sa P.N. despre faptul că inculpatul a abuzat sexual de mai mulţi ani de fiica sa şi, în urma discuţiilor purtate, aceasta i-a confirmat, cerându-i să divorţeze de inculpat.

Aceeaşi martoră a discutat şi cu inculpatul, care ar fi recunoscut cele întâmplate, susţinând că a greşit.

De altfel, martora a declarat că avea de mai mult timp bănuieli în privinţa relaţiei dintre inculpat şi partea vătămată, bănuieli determinate de anumite ipostaze în care i-a surprins pe cei doi în perioada anterioară arestării inculpatului, dar şi ulterior, precum şi de comportamentul acestuia faţă de partea vătămată, căreia îi cerea să-i facă masaj, să-l sărute sau să doarmă lângă el.

Edificatoare este şi declaraţia martorului C.M.A. care l-a văzut de mai multe ori pe inculpat venind în camera în care dormea partea vătămată şi cerându-i acesteia să-l însoţească, în baie sau în bucătărie, în timpul nopţii ori urcându-se în pat, dezbrăcat, peste partea vătămată, pe care o săruta, o mângâia şi o dezbrăca.

Potrivit relatărilor martorului, comportamentul nefiresc al inculpatului dura de mai mulţi ani şi a continuat şi după eliberarea acestuia din penitenciar.

Depoziţiile martorelor P.N., P.S., I.L. şi F.R.G. confirmă, de asemenea, susţinerile părţii vătămate că a fost obligată să întreţină relaţii sexuale cu tatăl său.

Cu ocazia confruntărilor efectuate în cursul urmăririi penale între partea vătămată şi inculpat, precum şi între martora C.M. şi inculpat, partea vătămată şi-a menţinut declaraţiile date anterior.

Revenirea ulterioară a victimei asupra plângerii formulate nu poate avea nici o eficienţă juridică, împrejurare corect stabilită de instanţe, întrucât acţiunea penală pentru infracţiunile reţinute în sarcina inculpatului punându-se în mişcare şi exercitându-se din oficiu, iar nu la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, atitudinea victimei nu poate conduce la încetarea procesului penal.

De altfel, atitudinea victimei de a înlătura consecinţele penale ale plângerii formulate a fost determinată de presiunea exercitată de inculpat, ştiut fiind că – de regulă – în cazul infracţiunilor săvârşite împotriva membrilor familiei autorul face ulterior presiuni asupra victimei pentru a nu introduce plângerea sau pentru a o retrage dacă a fost introdusă, precum şi de nevoia părţii vătămate de a beneficia de sprijinul moral şi material al părinţilor săi, care se împăcaseră.

Audiat în faza urmăririi penale şi în faţa instanţei de recurs, inculpatul C.M. a negat comiterea faptelor, susţinând că acuzaţiile ce i se duc constituie răzbunarea soţiei sale C.M.

A susţinut inculpatul că în urma ameninţărilor cu moartea şi cu o sesizare la poliţie adresate soţiei sale care avusese o relaţie extraconjugală şi încasase pe nedrept pensie pentru fiica sa, aceasta a determinat-o pe partea vătămată să dea declaraţii ce nu corespund realităţii.

Susţinerile inculpatului sunt, însă, vădit „pro forma”, neputând să răstoarne, potrivit dispoziţiilor art. 66 alin. 2 Cod procedură penală, probele ce-l incriminează.

Invocarea nevinovăţiei de către inculpat contrazice nesusţinut probatoriile administrate în cauză. Simpla afirmaţie a unei stări de fapt, fără coroborarea acesteia cu alte mijloace de probă, nu poate fi acceptată ca adevăr, iar modalitatea de apărare utilizată de inculpat, respectiv negarea realităţii evidente, nu poate influenţa convingerea bazată pe probe irefutabile.

Conchizând, Curtea a constatat că prima instanţă a stabilit corect vinovăţia inculpatului C.M. în săvârşirea faptelor, dovedită cu certitudine de probatoriul administrat în cauză, ce confirmă situaţia de fapt relevată prin rechizitoriu, reţinută de prima instanţă şi menţinută de instanţa de apel.

Cum din probele administrate în cauză, astfel cum au fost expuse mai sus, nu rezultă existenţa vreunui viciu în stabilirea situaţiei de fapt, în considerentele hotărârii de condamnare pronunţate de prima instanţă şi menţinute de instanţa de apel fiind reţinută situaţia de fapt ce rezultă în mod evident din probele administrate, fără a exista o neconcordanţă între modul în care acestea au fost percepute şi analizate în hotărâre nu poate fi primită critica formulată de recurent, în sensul comiterii unei erori grave de fapt în accepţiunea art. 3859 pct. 18 Cod procedură penală.

Etichete: