Top

Sancţionarea disciplinară a medicilor

În cazul în care angajatorul emite decizia aplicând una dintre sancţiunile prevăzute de art. 264(1) din Codul Muncii, instanţa de judecată nu poate analiza decât prin prisma acestor dispoziţii legale, nefiind incidente prevederile legii speciale nr. 95/2006.

(Decizia nr. 69/26.01.2007)

Reclamanta N.D. a chemat în judecată Spitalul Clinic de Urgenţă solicitând anularea deciziei de sancţionare cu reducerea drepturilor salariale pe o perioadă de 3 luni, decizie emisă de angajator în baza art. 264(1) lit. D din Codul muncii.

A motivat aceasta că cele imputate nu sunt reale, iar decizia este lovită de nulitate absolută, fiind emisă cu încălcarea dispoziţiilor art. 268(2) Codul muncii.

Tribunalul Iaşi, prin sentinţa civilă nr. 2438/8.11.2006, analizând temeiul de drept al sancţiunii, a reţinut că în speţă competenţa aplicării unei sancţiuni disciplinare unui medic este dată de Titlul XII al Legii nr. 95/2006 ce reglementează exercitarea profesiei de medic, iar la art. 447 enumeră sancţiunile disciplinare ce pot fi aplicate medicilor.

Recursul pârâtului este fondat.

Legea nr. 95/2006, reţinută ca aplicabilă de prima instanţă priveşte reforma în domeniul sănătăţii, iar Titlul al XII-lea conţinând referiri la condiţiile exercitării profesiei de medic şi organizarea şi funcţionarea Colegiului medicilor din România.

Articolul 373 al acestui act normativ prevede astfel că monitorizarea şi controlul exercitării profesiei de medic se realizează de către Colegiul Medicilor din România şi Ministerul Sănătăţii Publice.

Articolul 404 dispune că, în România, Colegiul Medicilor este un organism profesional apolitic, de drept public cu responsabilităţi în domeniul autorizării, controlului şi supravegherii profesiei de medic – ca profesie liberală, având ca atribuţii organizarea şi reglementarea normelor de exercitare a profesiei de medic – apărând în conformitate cu art. 406, demnitatea, drepturile şi interesele membrilor săi, şi atestând onorabilitatea şi moralitatea profesională a acestora.

Din ansamblul tuturor atribuţiilor prevăzute la art. 406 lit. a-r, rezultă că aceasta veghează la menţinerea unui standard profesional ridicat, organizat – potrivit literei „k” – judecarea cazurilor de abateri de la normele de etică profesională, de deontologie medicală şi de la regulile de bună practică profesională, în calitate de organ de jurisdicţie profesională.

Rezultă deci că întreg titlul XII din Legea nr. 96/2006, reglementează modul în care este antrenată răspunderea medicului sub aspect profesional – al modului în care este îndeplinit actul medical şi nicidecum raporturile dintre angajat şi angajator, acestea din urmă fiind supuse legislaţiei prevăzute în codul muncii.

Prin urmare, în mod greşit instanţa de fond a reţinut că în cauză ar fi aplicabile dispoziţiile art. 447 din Legea nr. 95/2006 – ca lege specială, şi a constatat nulitatea deciziei 529/24.07.2006, întrucât motivele imputate de intimat contestatoarei nu vizau chestiuni legate de actul şi profesionalismul actului medical ci pus şi simplu vizau aspecte legate de îndeplinirea sau neîndeplinirea corespunzătoare a unor atribuţii ce derivă din obligaţiile contractului de muncă – inclusiv din fişa postului şi a Regulamentului de Ordine Interioară.

Or, instanţa de fond nici nu a mai analizat aceste motive ale contestaţiei reţinând că, unitatea nici măcar nu ar fi avut competenţa să procedeze la aplicarea unor atare sancţiuni din Codul muncii, atâta timp cât există o lege specială în domeniu.

Această abordare a dispoziţiilor Legii nr.95/2006 se dovedeşte a fi eronată, întrucât în cauză nu au fost imputate contestatoarei chestiuni legate de calitatea actului medical sau de deontologie profesională, care ar fi atras într-adevăr competenţa legii speciale, ci aspecte legate de modul în care au fost îndeplinite atribuţiile de serviciu în virtutea contractului de angajare – şi care atrag competenţa de aplicare a Codului muncii.

În consecinţă, pentru toate cele ce preced, Curtea, constatând că prima instanţă a reţinut greşit temeiul legal aplicabil în cauză, şi a soluţionat cauza fără a mai intra în cercetarea fondului, în temeiul art. 312 alin. 3 teza a III-a, a dispus casarea sentinţei civile 2438 din 8.XI.2006 a Tribunalului Iaşi şi trimiterea acesteia spre soluţionare pe fond, modificarea hotărârii nefiind posibilă întrucât este necesară administrarea de probe.

Etichete: