Top

Infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art.211 C.pen. Noţiunea de „întrebuinţare de violenţe sau ameninţări”

Infracţiunea de tâlhărie subzistă atunci când bunul este predat chiar de victimă, făptuitorului, sub influenţa stării de temere provocate de disproporţia vădită dintre inculpat şi victimă (ca vârstă şi constituţie fizică), în favoarea inculpatului. În acest caz „violenţa” se realizează prin agresiune psihică asupra părţii vătămate.
Curtea de Apel Iaşi, decizia penală nr. 56 din 11 septembrie 2008
Curtea de apel a reţinut că nu pot fi primite susţinerile inculpatului-recurent, potrivit cărora activitatea infracţională desfăşurată asupra părţilor vătămate C.A.T., C.M.I. şi P.A.L. s-ar circumscrie conţinutului infracţiunii de furt calificat în formă continuată şi nu celei de tâlhărie în formă continuată.
Instanţa de recurs a constatat că – potrivit art. 211 Cod penal – constituie infracţiunea de tâlhărie furtul săvârşit, printre altele, prin întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări.
Violenţele la care se referă textul, ca acţiune adiacentă care, alături de acţiunea principală, de furt, realizează elementul material al infracţiunii de tâlhărie, nu trebuie să îmbrace în mod necesar vreuna din formele prevăzute de art. 180, art. 182 Cod penal, ele putând consta şi din alte acţiuni brutale îndreptate împotriva persoanei vătămate, inclusiv violenţe verbale, cu condiţia însă ca ele să fi fost de natură a-i înfrânge împotrivirea ce ar fi putut să o opună la deposedarea sa, deoarece altfel nu se poate reţine că s-a adus o atingere relaţiilor sociale privind persoana (viaţa, integritatea sa fizică), adică obiectul juridic adiacent al infracţiunii de tâlhărie.
Infracţiunea de tâlhărie absoarbe în conţinutul său constitutiv, ca acţiune principală a elementului material, furtul, ceea ce înseamnă că şi în cazul tâlhăriei deposedarea victimei de bunul ce-i aparţine se face fără consimţământul acesteia.
Infracţiunea de tâlhărie subzistă şi atunci când bunul este predat chiar de către victimă făptuitorului, în măsura în care această conduită a ei a fost determinată de constrângerea fizică sau morală exercitată de către făptuitor asupra sa.
În cazul tâlhăriei, persoana vătămată ştie că avutul ei sau care se află în paza sa va suferi o diminuare prin acţiunea făptuitorului, dar nu poate împiedica producerea acestui rezultat, fie pentru că opunerea ei a fost anihilată, fie pentru că nu îndrăzneşte să se opună, de teamă sau slăbiciune.
Din conexiunea faptelor şi împrejurărilor rezultate din obiectul probelor administrate în cauză rezultă vinovăţia inculpatului în săvârşirea infracţiunii de tâlhărie în formă continuată, a constatat curtea de apel.
Inculpatul A.V.-C. a luat hotărârea infracţională de a sustrage telefoane mobile, sens în care a acostat părţile vătămate – minori în vârstă de 12 ani, determinându-i să îl însoţească în scările unor blocuri din apropiere unde, sub pretextul că l-au bătut pe fratele său şi pentru a-i confrunta, le-a controlat buzunarele şi le-a luat telefoanele mobile, la refuzul acestora de a le înmâna drept garanţie că nu vor pleca până se întoarce împreună cu fratele său. Imediat după deposedarea părţilor vătămate de bunuri inculpatul a fugit, iar ulterior, telefoanele mobile au fost vândute unor persoane necunoscute, sumele de bani obţinute fiind cheltuite în interes personal.
În mod evident, intenţia inculpatului a fost aceea de a-şi însuşi pe nedrept şi prin violenţă bunuri care nu-i aparţineau, iar nu de a-şi constitui o garanţie în eventualitatea în care partea vătămată va pleca, astfel cum în mod eronat şi fără nici o probă în acest sens a susţinut.
Chiar dacă inculpatul nu a întrebuinţat violenţa fizică pentru a deposeda părţile vătămate de telefoane mobile, cu excepţia părţilor vătămate C.A.-T. şi C.M.-I. este evident că, ţinând seama de disproporţia vădită între inculpat şi victime (ca vârstă şi constituţie fizică) în favoarea inculpatului, coroborat cu modalitatea în care acesta a abordat părţile vătămate (acuzându-le că l-au lovit pe fratele său, cu care urma să le confrunte şi apoi, controlându-le prin buzunare la refuzul acestora de a remite telefoanele mobile) se poate vorbi despre crearea unei stări de temere care a condus victimele la predarea bunurilor inculpatului, fără ca aceasta să echivaleze cu un consimţământ liber exprimat al acestora.
În speţă, violenţa s-a realizat prin agresiunea psihică exercitată asupra părţilor vătămate care, surprinse de atitudinea inculpatului şi realizând cele întâmplate în timpul desfăşurării acţiunii de furt, nu au putut împiedica producerea acestui rezultat – deposedarea, astfel încât fapta în ansamblu constituie infracţiunea de tâlhărie şi nu se circumscrie conţinutului infracţiunii de furt calificat, cum a solicitat inculpatul.
Curtea de apel a respins recursul inculpatului, ca nefondat, menţinând decizia Tribunalului Iaşi.

Etichete: