Top

Desfacerea contractului de muncă “ca urmare a dificultăţilor economice, a transformărilor tehnologice sau a reorganizării activităţii”, conform art.65 din Codul muncii. Imposibilitatea reintegrării contestatorului în cazul anulării deciziei de concediere

Sancţiunea nulităţii concedierii intervine în situaţia în care angajatorul nu probează că postul contestatoarei şi nu un altul similar a fost suprimat din structura organizatorică. Ca efect al anulării deciziei, contestatoarea este îndreptăţită la repunerea în situaţia anterioară măsurii, în sensul plăţii drepturilor aşa cum rezultă din art.78 din Codul muncii.

Hotărârea judecătorească trebuie să fie dată în sensul în care ea produce efecte, în ceea ce priveşte reintegrarea. O hotărâre de reintegrare pe un post desfiinţat nu se va putea realiza decât scriptic, şi va fi urmată de o nouă procedură a concedierii pe temeiul art.65 din Codul muncii. În atare situaţie nu s-ar realiza decât o repunere formală în situaţia anterioară. Or, o hotărâre judecătorească, chiar şi în privinţa reintegrării trebuie să aibă un efect deplin în privinţa posibilităţii sale de punere în executare.

O altă interpretare ar duce la un paradox funcţional care constă în aceea că un drept stipulat în favoarea părţii într-o hotărâre să nu poate fi concretizat în practică şi, astfel, acest drept devine o obligaţie vidă de conţinut şi se reduce la un „nudum jus”.

Curtea de Apel Iaşi, decizia nr. 739 din 19 Iunie 2009

Prin contestaţia înregistrată la Tribunalul Iaşi sub nr.554/99/05.02.2008, contestatoarea S.G. a chemat în judecată pe intimata S.C. „A.Iaşi” S.A., solicitând desfiinţarea deciziei de concediere nr. 293/31.12.2007, reintegrarea sa pe postul deţinut anterior şi obligarea intimatei la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat.

În motivarea contestaţiei sale, contestatoarea a susţinut că decizia de desfacere a contractului de muncă este netemeinică şi nelegală, desfiinţarea postului neavând o cauză reală şi serioasă.

În dovedirea contestaţiei, contestatoarea a depus la dosarul cauzei, în copie, decizia nr. 293/31.12.2007.

Intimata S.C. „A.Iaşi” S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestaţiei.

În motivarea poziţiei sale procesuale, intimata a susţinut că prin decizia nr. 293/31.12.2007 s-a dispus încetarea contractului individual de muncă al contestatoarei, motivat de desfiinţarea locului de muncă al acesteia ca urmare a transformărilor tehnologice şi reorganizării întregii activităţi. A mai susţinut intimata că măsurile dispuse au fost prezentate Sindicatului „I.”, în cadrul şedinţei Comitetului Director din 11.01.2008. De asemenea, la data de 28.01.2008 a avut loc un control din partea I.T.M. Iaşi, neconstatându-se încălcarea dispoziţiilor Codului muncii.

În dovedirea susţinerilor sale, intimata a depus la dosarul cauzei, în copie, contractele individuale de muncă ale contestatoarei şi actele adiţionale la aceste contracte, decizia nr. 293/31.12.2007, procesul verbal de control din 28.01.2008, procesul verbal întocmit cu ocazia şedinţei Comitetului Director din 11.01.2008.

La termenul de judecată din 07 mai 2008, contestatoarea a invocat excepţia nulităţii deciziei de concediere raportat la prevederile art. 142 din Legea nr.31/1990 şi ale art.18 din regulamentul de organizare şi funcţionare al pârâtei.

De asemenea, la termenul de judecată din 02.04.2008, instanţa, din oficiu, a invocat excepţia nulităţii deciziei, raportat la dispoziţiile art. 74 alin. 1 lit. d din Codul muncii.

Prin sentinţa civilă nr. 1446/01.10.2008 pronunţată de Tribunalul Iaşi a fost respinsă excepţia nulităţii deciziei invocată de contestatoare, a fost admisă contestaţia şi s-a constatat nulitatea deciziei nr. 293/31.12.2007, fiind obligată intimata la reintegrarea contestatoarei, la plata drepturilor salariale cuvenite şi la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentinţe civile a declarat recurs intimata. Prin decizia nr. 63/27.01.2009 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi a fost admis recursul, casată în parte sentinţa, respinsă excepţia nulităţii deciziei raportat la dispoziţiile art. 74 alin. 1 Codul muncii şi trimisă cauza spre rejudecare. De asemenea, prin aceeaşi sentinţă civilă a fost menţinută dispoziţia de respingere a excepţiei nulităţii deciziei invocată de contestatoare.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul acestei instanţe, iar prin sentinţa civilă nr.632 din 10.04.2009 Tribunalul Iaşi a admis contestaţia formulată de contestatoarea S.G. în contradictoriu cu intimata S.C. „A.Iaşi” S.A. A fost anulată decizia nr. 293/31.12.2007 emisă de intimată, aceasta fiind obligă să o reintegreze pe contestatoare pe postul deţinut anterior concedierii. Totodată, a fost obligată intimata să achite contestatoarei o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, începând cu data încetării contractului de muncă şi până la reintegrarea efectivă.

Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut următoarea situaţie de fapt:

Contestatoarea S.G. a fost salariata intimatei S.C. „A.Iaşi” S.A. pe postul de „femeie de serviciu” la Ferma nr.3, conform actului adiţional la contractul individual de muncă nr. 154/01.06.2005.

Prin decizia nr. 293/31.12.2007 emisă de intimată s-a dispus încetarea contractului individual de muncă al contestatoarei în temeiul dispoziţiilor art. 55 lit. c, art. 58, art. 65 şi art. 73 şi urm. Codul muncii, ca urmare a transformărilor tehnologice, reorganizării întregii activităţi şi a desfiinţării locului de muncă.

Potrivit dispoziţiilor art. 65 alin. 1 Codul muncii, „concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia”, iar potrivit alin. 2 al aceluiaşi articol, „desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă”. Desfiinţarea locului de muncă este efectivă atunci când el este suprimat din structura angajatorului, când nu se mai regăseşte în organigrama acestuia sau în statul de funcţii. De asemenea, desfiinţarea locului de muncă are o cauză reală când prezintă un caracter obiectiv, adică este impusă de dificultăţi economice sau transformări tehnologice, şi este serioasă când are la bază studii temeinice vizând îmbunătăţirea activităţii şi nu disimulează realitatea.

Potrivit dispoziţiilor art. 287 Codul muncii, sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfăţişare.

Or, în speţă, s-a reţinut că intimata, căreia îi revenea sarcina probei, nu a făcut dovada desfiinţării efective a postului ocupat de contestatoare, respectiv nu a depus la dosarul cauzei organigrama sau statul de funcţii din care să rezulte că acest post a fost efectiv suprimat din structura sa. Astfel, instanţa a reţinut că singura organigramă depusă la dosar, ce putea fi avută în vedere de angajator la momentul luării măsurii de concediere, era cea aprobată de A.G.A. din 19.03.2007, organigramă în care Ferma nr. 3 nu apărea ca desfiinţată. În acelaşi sens, şi în statul de funcţii aprobat de A.G.A. din 19.03.2007 figura Ferma nr. 3 cu un număr total de 32 de salariaţi. Or, intimata nu a dovedit că acest stat de funcţii ar fi suferit modificări anterior luării măsurii concedierii, prin suprimarea unor posturi printre care şi cel ocupat de contestatoare. Mai mult, instanţa de fond a reţinut că angajatorul, abia prin înscrisurile depuse la dosarul de recurs, respectiv Hotărârea nr. 5/14.11.2008 a A.G.O.A, procesul-verbal de şedinţă din aceeaşi dată şi Hotărârea nr. 6/14.11.2008 a A.G.E.A., a dovedit aprobarea desfiinţării Fermei nr. 3 şi modificarea organigramei şi statului de funcţiuni în acest sens.

În consecinţă, având în vedere faptul că intimata nu a făcut dovada desfiinţării efective a locului de muncă al contestatoarei, instanţa de fond a constatat că decizia nr. 293/31.12.2007 era nelegală.

Raportat tuturor considerentelor expuse mai sus, instanţa de fond a constatat că era întemeiată contestaţia formulată de contestatoarea S.G. în contradictoriu cu intimata S.C. „A.Iaşi” S.A. şi în consecinţă instanţa a anulat decizia nr. decizia nr. 293/31.12.2007, iar în temeiul dispoziţiilor art. 78 Codul muncii, a obligat intimata să o reintegreze pe contestatoare pe postul deţinut anterior concedierii şi să-i achite acesteia o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, începând cu data încetării contractului de muncă şi până la reintegrarea efectivă.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termenul legal, intimata SC A.Iaşi SA.

În motivarea recursului, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 Cod proc.civilă, recurenta a susţinut că încetarea raporturilor de muncă cu contestatoarea, prin concediere, a fost determinată de situaţia economică critică în care se afla societatea datorită reducerii producţiei şi prin urmare pierderilor financiare. Concedierea a avut loc în urma unei analize riguroase a întregii activităţi, aceasta fiind cât se poate de reală şi de serioasă.

Recurenta a mai motivat că locul de muncă şi postul contestatoarei a fost desfiinţat, societatea nu a mai avut posibilitatea de a-i oferi alte locuri de muncă, ceea ce face imposibilă reintegrarea.

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi hotărârea primei instanţe, prin prisma criticilor formulate de recurentă, curtea de apel a constatat că recursul este fondat pentru considerentele expuse în continuare.

Încetarea contractului individual de muncă al contestatoarei S.G., pe postul de „femeie de serviciu” la Ferma nr. 3 (în baza actului adiţional din 17.10.2005 la contractul individual de muncă nr.154/2005), s-a făcut pe temeiul dispoziţiilor art. 65 din Codul muncii, având ca fundament hotărârea A.G.A. nr.14 din 17.12.2007.

Codul muncii, în scopul asigurării stabilităţii raporturilor de muncă, prevede numeroase garanţii, menite să împiedice comportamentul abuziv al angajatorilor, printre care foarte importantă este stricta reglementare a condiţiilor de încetare a contractului individual de muncă. Acesta poate înceta şi pentru motive legate de funcţionarea în bune condiţii a unităţii, şi anume „ca urmare a dificultăţilor economice, a transformărilor tehnologice sau a reorganizării activităţii” astfel cum se prevede în art. 65(1).

În această situaţie alin.(2) al aceluiaşi articol arată că „Desfiinţarea locului de muncă trebuie sa fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă”.

Curtea de apel a reţinut şi dispoziţiile art. 24 lit. a) din Carta socială europeană revizuită, dispoziţii care prevăd posibilitatea concedierii salariaţilor pentru „un motiv întemeiat, legat de aptitudinea sau conduita acestora ori de cerinţele de funcţionare a întreprinderii, a instituţiei sau a serviciului”.

Dacă oportunitatea desfiinţării unor locuri de muncă este atributul exclusiv al angajatorului, efectivitatea, realitatea şi seriozitatea desfiinţării locului de muncă intră în competenta instanţelor judecătoreşti sesizate prin contestaţia salariatului concediat.

Curtea de apel a reţinut că pentru a fi efectivă desfiinţarea locului de muncă, este necesară înlăturarea acestuia din structura angajatorului, deci să nu se mai regăsească în organigrama şi statul de funcţii al angajatorului.

Analizând acest aspect, în raport de momentul concedierii contestatoarei, curtea a reţinut că recurenta nu a dovedit că, la data de 31.12.2007, postul ocupat de intimată a fost desfiinţat efectiv.

Curtea a mai reţinut că prin Hotărârea nr. 14 din 17.12.2007 Consiliului de Administraţie de la SC „A.Iaşi” SA, s-a aprobat „sistarea activităţii şi trecerea în conservare a capacităţilor de producţie, a mijloacelor fixe din cele trei sectoare, respectiv Ferma nr.3, 5 şi 7-8”, precum şi „concedierea individuală a unui număr de 20 salariaţi din cadrul Fermei nr.3, ca urmare a transformărilor tehnologice, a reorganizării întregii activităţi şi ca urmare a desfiinţării unor locuri de muncă”.

Curtea a relevat faptul că hotărârea nu viza, în concret, posturile supuse desfiinţării, ci avea un caracter general, menţionându-se în conţinutul acesteia doar dispoziţia cu privire la concedierea a 20 de salariaţi din cadrul Fermei nr. 3, a cărei activitate ar fi trebuit să fie sistată, în condiţiile în care existau un post de şef de fermă, un post de contabil fermă, 2 posturi de tehnicieni zootehnişti exploatare şi 28 posturi de crescători de păsări, în condiţiile în care singura organigramă depusă la dosar, ce putea fi avută în vedere de angajator la momentul luării măsurii de concediere, era cea aprobată în şedinţa A.G.A. din 19.03.2007, organigramă în care Ferma nr. 3 nu apărea ca desfiinţată în integralitate. În acelaşi sens, şi în statul de funcţii aprobat de A.G.A. din 19.03.2007 figura Ferma nr. 3 cu un număr total de 32 de salariaţi.

Prin consecinţă nu a rezultat că postul contestatoarei şi nu unul similar ar fi fost desfiinţat, ceea ce face ca decizia de concediere să fie anulabilă.

Sancţiunea nulităţii concedierii dispuse fără respectarea prevederilor legale a fost susţinută şi prin înscrisurile depuse la fond, din care a rezultat că sistarea activităţii la punctul de lucru Ferma nr. 3, până la accesarea fondurilor în vederea modernizării, a fost aprobată abia prin Hotărârea nr. 6/14.11.2008 a A.G.A de la S.C. „A.Iaşi” S.A. Aceasta a depus şi un nou stat de funcţiuni aplicabil în cadrul SC „A.Iaşi” SA, în care nu este menţionată şi Ferma nr. 3, însă schema de funcţionare a recurentei şi numărul maxim de posturi au fost aprobate prin Hotărârea nr. 5 din 14.11.2008 a A.G.A de la S.C. „A.Iaşi” S.A.

Dat fiind faptul că cele două hotărâri sunt ulterioare deciziei de concediere nr.293 din 31.12.2007, iar art. 77 Codul muncii prevede că, în caz de conflict de muncă, angajatorul nu poate invoca în faţa instanţei alte motive de fapt decât cele precizate în decizia de concediere, măsura încetării contractului de muncă pe temeiul art.65 din Codul muncii se vădeşte a fi nelegală şi prin urmare, în mod corect a fost sancţionată de prima instanţă.

În această circumstanţă, ca efect al anulării deciziei, contestatoarea era îndreptăţită la repunerea în situaţia anterioară măsurii, în sensul plăţii drepturilor aşa cum rezultă din art.78 din Codul muncii.

Curtea a constatat însă, imposibilitatea reintegrării contestatoarei, la momentul pronunţării prezentei decizii, pe postul avut anterior concedierii, date fiind Hotărârea nr. 5 şi Hotărârea nr. 6/14.11.2008 ale A.G.A S.C. „A.Iaşi” S.A., prin care activitatea la punctul de lucru Ferma nr. 3 a fost sistată în integralitate.

Pentru a decide în acest sens, Curtea a avut în vedere că hotărârea judecătorească trebuie să fie dată în sensul în care ea produce efecte.

O hotărâre de reintegrare pe un post desfiinţat nu se va putea realiza decât scriptic şi va fi urmată de o nouă procedură a concedierii pe temeiul art.65 din Codul muncii. În atare situaţie nu s-ar realiza decât o repunere formală în situaţia anterioară. Or, o hotărâre judecătorească, chiar şi în privinţa reintegrării, trebuie să aibă un efect deplin în privinţa posibilităţii sale de punere în executare.

O altă interpretare ar duce la un paradox funcţional, constând în aceea că un drept stipulat în favoarea părţii, într-o hotărâre judecătorească, să nu poată fi concretizat în practică şi, astfel, acest drept devine o obligaţie vidă de conţinut şi se reduce la un „nudum jus”.

În susţinerea acestei argumentări, curtea de apel a avut în vedere şi dispoziţiile art.37 alin.1 din Legea nr.202/2002, cu modificările ulterioare, care prevăd: „(2) Dacă nu este posibilă reintegrarea în unitate sau la locul de muncă a persoanei pentru care instanţa judecătorească a decis că i s-au modificat unilateral şi nejustificat, de către angajator, relaţiile sau condiţiile de muncă, angajatorul va plăti angajatului o despăgubire egală cu prejudiciul real suferit de angajat”.

Chiar dacă această lege viza o situaţia particulară, aceea a sancţionării discriminării între sexe, sub aspectul posibilităţii de reintegrare, putea fi avută în vedere, prin analogie, în susţinerea raţionamentelor anterioare.

În atare situaţie, salariatului concediat fără respectarea procedurii legale i se cuvin despăgubiri, în sensul art.78 din Codul muncii, din momentul luării măsurii de către angajator şi până la data pronunţării hotărârii judecătoreşti.

Pentru aceste considerente, curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 304 ind.1 C.pr.civ., coroborat cu art.312 C.pr.civ. a admis recursul şi a modificat în parte sentinţa recurată.

Opinie seprată:

În speţă se impunea respingerea recursului declarat de pârâta S.C. „A.Iaşi” S.A. şi menţinerea sentinţei civile nr.632 din 10.04.2009 pronunţată de Tribunalul Iaşi, ca fiind temeinică şi legală.

Astfel, deşi instanţa de recurs a reţinut, la fel ca şi prima instanţă, că încetarea contractului individual de muncă al contestatoarei S.G., pe postul de „femeie de serviciu” la Ferma nr. 3 s-a făcut pe temeiul dispoziţiilor art. 65 din Codul muncii, având ca fundament hotărârea A.G.A. nr.14 din 17.12.2007, recurenta nu a dovedit că, la data de 31.12.2007, postul ocupat de intimată a fost desfiinţat efectiv, deoarece prin Hotărârea nr. 14 din 17.12.2007 a Consiliului de Administraţie de la SC „A.Iaşi” SA, s-a aprobat „sistarea activităţii şi trecerea în conservare a capacităţilor de producţie, a mijloacelor fixe din cele trei sectoare, respectiv Ferma nr. 3, 5 şi 7-8”, precum şi „concedierea individuală a unui număr de 20 salariaţi din cadrul Fermei nr.3, ca urmare a transformărilor tehnologice, a reorganizării întregii activităţi şi ca urmare a desfiinţării unor locuri de muncă”, iar hotărârea nu viza în concret, posturile supuse desfiinţării, ci avea un caracter general, menţionându-se în conţinutul acesteia doar hotărârea de a se dispune concedierea a 20 de salariaţi din cadrul Fermei nr. 3, a cărei activitate ar fi trebuit să fie sistată, în condiţiile în care existau un post de şef de fermă, un post de contabil fermă, 2 posturi de tehnicieni zootehnişti exploatare şi 28 posturi de crescători de păsări, iar singura organigramă depusă la dosar, ce putea fi avută în vedere de angajator la momentul luării măsurii de concediere, era cea aprobată de A.G.A. din 19.03.2007, organigramă în care Ferma nr. 3 nu apărea ca desfiinţată în integralitate (în acelaşi sens şi în statul de funcţii aprobat de A.G.A. din 19.03.2007 figura Ferma nr. 3 cu un număr total de 32 de salariaţi), a concluzionat în mod greşit imposibilitatea reintegrării contestatoarei, la momentul pronunţării prezentei decizii, pe postul avut anterior concedierii, date fiind Hotărârea nr. 5 şi Hotărârea nr. 6/14.11.2008 ale A.G.A de la S.C. „A.Iaşi” S.A., prin care activitatea la punctul de lucru Ferma nr. 3 a fost sistată în integralitate.

Din înscrisurile depuse chiar de recurentă a rezultat că sistarea activităţii la punctul de lucru Ferma nr. 3, până la accesarea fondurilor în vederea modernizării, a fost aprobată abia prin Hotărârea nr. 6/14.11.2008 a A.G.A. de la S.C. „A.Iaşi” S.A.

Aceasta a depus şi un nou stat de funcţiuni aplicabil în cadrul SC „A.Iaşi” SA, în care nu era menţionată şi Ferma nr. 3, însă schema de funcţionare a recurentei şi numărul maxim de posturi au fost aprobate prin Hotărârea nr. 5 din 14.11.2008 a A.G.A de la S.C. „A.Iaşi” S.A.

Dat fiind faptul că cele două hotărâri erau ulterioare deciziei de concediere nr.293 din 31.12.2007, iar art. 77 Codul muncii prevede că, în caz de conflict de muncă, angajatorul nu poate invoca în faţa instanţei alte motive de fapt decât cele precizate în decizia de concediere, s-a reţinut de instanţa de control judiciar că măsura încetării contractului de muncă pe temeiul art.65 din Codul muncii se vădeşte a fi nelegală şi prin urmare, în mod corect a fost sancţionată de prima instanţă.

Ori, ceea ce a făcut S.C. „A.Iaşi” S.A. şi a reţinut greşit – potrivit opiniei separate – instanţa de recurs, a fost tocmai faptul că recurenta a încercat să acopere nelegalitatea deciziei de concediere din 31.12.2007 prin acte întocmite ulterior. Este însă inadmisibil a se desfiinţa un post care – aşa cum se susţine – era deja desfiinţat pentru aceleaşi motive şi a se invoca ulterior imposibilitatea reintegrării, cu atât mai mult cu cât legalitatea desfiinţării făcea obiectul unui proces în justiţie. Presupunând că lucrurile ar fi stat aşa, angajatorul ar fi trebuit sa-şi anuleze propria decizie de concediere şi să emită o alta la momentul în care desfiinţarea postului a devenit efectivă şi a avut o cauză reală şi serioasă. Astfel, ar fi existat posibilitatea şi pentru angajat să conteste – iar pentru instanţă să analizeze – legalitatea şi temeinicia desfiinţării postului prin hotărârile AGA nr.5 şi 6 din 14.11.2008.

Neprocedând aşa, s-a adus atingere stabilităţii raporturilor de muncă ale salariatului, care, deşi a dovedit nelegalitatea concedierii sale din 31.12.2007, nu a fost repus în situaţia anterioară emiterii actului de concediere, conform art.78 alin 2 din Codul muncii, respectiv nu şi-a păstrat calitatea de salariat (cu toate drepturile adiacente, inclusiv vechime în muncă ş.a.), ci a primit doar despăgubirile băneşti prevăzute de art.78 alin.1 din Codul muncii.

Practic, instanţa de recurs, fiind în imposibilitate să analizeze legalitatea şi temeinicia desfiinţării postului prin hotărârile AGA nr.5 şi 6 din 14.11.2008 – care nu făceau obiectul judecăţii de faţă –, a examinat formal organigrama aprobată prin Hotărârea nr. 5 din 14.11.2008 a A.G.A de la S.C. „A.Iaşi” S.A., concluzionând că postul nu mai există şi nu mai este posibilă reintegrarea salariatului. Astfel, s-a acordat posibilitatea angajatorului să acopere o desfiinţare nelegală a unui post, fără posibilitatea cenzurării legalităţii şi temeiniciei acestei noi desfiinţări în instanţă, cu atât mai mult cu cât motivele invocate erau tot cele care au existat la data primei desfiinţări.

Pe de altă parte, dacă a constatat desfiinţarea postului prin Hotărârea nr. 5 din 14.11.2008 a A.G.A de la S.C. „A.Iaşi” S.A., instanţa de recurs nu ar mai fi trebuit să dispună acordarea despăgubirilor până la data pronunţării hotărârii, 19.06.2009. Procedând altfel, instanţa a recunoscut implicit nelegalitatea concedierii şi după data de 14.11.2008.

În consecinţă, prin modul în care a acţionat, angajatorul a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice şi principiul legalităţii, astfel încât se impunea şi repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii actului de concediere nelegal, conform art.78 alin.2 din Codul muncii.

Ca atare, se impunea respingerea recursului declarat de pârâta S.C. „A.Iaşi” S.A. şi menţinerea sentinţei civile nr.632 din 10.04.2009 pronunţată de Tribunalul Iaşi ca fiind temeinică şi legală.

Tags: