Părţile în procesul penal

Făptuitorul-Învinuitul-Inculpatul-Condamnatul

Inculpatul este considerat de întreaga literatură juridică de specialitate ca fiind singura parte principală din procesul penal, fără de care acesta nu se poate desfăşura. Însă, trebuie făcută precizarea că aceeaşi persoană fizică (infractorul) va întruchipa diverse calităţi procesuale pe parcursul procesului penal, fiecare din acestea indicând atât faza în care a ajuns procesul (cercetare, urmărire, judecată, executare), cât şi drepturile şi obligaţiile pe care le are cel care a încălcat legea penală.

Astfel, înainte de pornirea procesului penal, cel care a săvârşit infracţiunea are calitatea de făptuitor. Acesta, ca subiect al raportului juridic de conflict devine, o dată cu declanşarea procesului penal, subiectul principal pasiv al raportului juridic procesual penal. O dată cu pornirea urmăririi penale împotriva făptuitorului, acesta capătă calitatea de învinuit. Învinuitul este subiect de drepturi şi obligaţii procesuale, făptuitorul nu este un asemenea subiect, deoarece nu există cadrul procesual în care el să aibă anumite drepturi şi obligaţii, acest cadru născându-se o dată cu începerea urmăririi penale, care coincide, de regulă, cu pornirea procesului penal[1]. În acest context, precizăm că actele procesuale prin care se conferă făptuitorului calitatea de învinuit sunt rezoluţia şi procesul-verbal.

Calitatea de inculpat apare o dată cu punerea în mişcare a acţiunii penale. Potrivit art. 23 Cod Procedură Penală, persoana împotriva căreia s-a pus în mişcare acţiunea penală este parte în procesul penal şi se numeşte inculpat. Acesta poate fi numai o persoană fizică, legea română nelăsând posibilitatea (care există în alte legislaţii) ca asupra persoanelor juridice să poată fi pronunţate sancţiuni penale. Momentul în care este pusă în mişcare acţiunea penală este ales de către organele de urmărire penală şi coincide cu existenţa temeiurilor care rezultă din totalitatea probelor de vinovăţie administrate în cauză. Actele procesuale prin care se conferă unei persoane această calitate sunt: ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale, rechizitoriul, declaraţia orală a procurorului şi încheierea instanţei de judecată (în condiţiile prevăzute de art. 336 alin. final Cod Procedură Penală, când plângerea se adresează direct instanţei).

Când o faptă prevăzută de legea penală a fost săvârşită de mai mulţi făptuitori şi aceştia sau o parte dintre ei sunt urmăriţi sau judecaţi deodată, ei formează grupul procesual (litisconsorţiu) al coînvinuiţilor sau coinculpaţilor. Cu privire la coinculpaţi trebuie să se facă deosebire între coinculpaţi în aceeaşi cauză (participanţi) şi coinculpaţi în acelaşi proces[2].

În momentul rămânerii definitive a hotărârii judecăţoreşti penale, calitatea de inculpat se transformă în cea de condamnat. Acesta nu este considerat de toţi autorii de specialitate ca fiind parte a procesului penal, el fiind subiect numai în raportul juridic de drept execuţional, raport plasat în afara sferei procesului penal.

2. Partea vătămată

Categoria juridică de victimă a infracţiunii aparţine dreptului penal, dreptul procesual penal operând cu noţiunea de persoană vătămată, prin care se înţelege persoana nemijlocit vătămată prin infracţiune[3].

Parte vătămată în procesul penal devine numai persoana vătămată care îşi exprimă voinţa în acest sens sau care efectuează acte specifice susţinerii laturii penale a procesului penal, acte care relevă fără echivoc voinţa persoanei vătămate de a participa în procesul penal în calitate de parte vătămată. Cu alte cuvinte, persoana vătămată în vreun mod, printr-o infracţiune, nu dobândeşte automat şi calitatea de parte vătămată.

Neparticipând la procesul penal ca parte, persoana vătămată se regăseşte în cursul urmăririi penale sau al judecăţii numai dacă organele judiciare o solicită în realizarea unor activităţi. Persoana vătămată poate să fie audiată ca martor, poate fi solicitată să participe la reconstituire sau confruntare etc.

Dacă însă victima se constituie ca parte vătamătă, aceasta devine subiect al laturii penale a procesului penal, nevalorificând pretenţii materiale. Decesul acesteia lasă un gol procesual neînlocuibil de succesori, deoarece se exercită un drept personal care se stinge odată cu titularul său.

3. Partea civilă

Constituirea ca parte civilă se poate face numai în cazul în care persoana vătămată cere acoperirea unui prejudiciu material sau moral produs prin infracţiune. Întotdeauna, temeiul constituirii părţii civile trebuie să fie o infracţiune care, prin natura ei, poate produce prejudicii materiale sau morale, obligaţia de acordare a despăgubirilor în cadrul procesului penal neputând avea ca temei un fapt ilicit extrapenal[4].

Constituirea persoanei vătămate ca parte civilă în procesul penal oferă acesteia avantaje în raport cu exercitarea acţiunii civile în afara procesului penal astfel: rapiditatea obţinerii despăgubirilor materiale (deoarece procesul penal este caracterizat prin operativitate), probele vor fi administrate mult mai uşor (calea procesului penal permiţând folosirea unor mijloace energice de administrare a probelor, precum percheziţii, cercetări la faţa locului etc.), folosirea acestei căi oferă şi avantaje de ordin economic, acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal fiind scutită de taxă de timbru.

Legea nu prevede un anumit mod de exprimare a voinţei persoanei vătămate. În consecinţă, constituirea de parte civilă se poate face atât printr-o cerere scrisă cât şi printr-o cerere orală. Pe de altă parte, constituirea de parte civilă poate fi efectuată atât de persoana vătămată cât şi de alte persoane care au calitatea de reprezentanţi legali sau substituiţi (apărătorul, soţul, copiii minori, procuratorul). În cazul persoanelor juridice, constituirea se face din oficiu sau prin declaraţia reprezentantului acesteia.

4. Partea responsabilă civilmente

În domeniul dreptului civil este reglementată şi răspunderea pentru faptele altuia. De aceea, în cazul în care învinuitul sau inculpatul nu poate fi obligat personal la plata despăgubirilor civile, va răspunde pentru el partea responsabilă civilmente, iar când nu are bunuri îndestulătoare, aceasta va răspunde alături de învinuit sau inculpat, răspunderea fiind solidară[5]. Sediul respectivei instituţii juridice este art. 24 alin. 3 Cod Procedură Penală.

Nu orice persoană fizică sau juridică poate fi responsabilă civilmente. În literatura de specialitate[6] s-a arătat că sunt persoane responsabile civilmente în sensul dispoziţiilor legale (de exemplu, art. 1000-1003 Cod Civil şi Legea nr. 22/1969), următorii:

–       părinţii pentru faptele ilicite săvârşite de copiii lor;

–       comitenţii pentru prejudiciile cauzate de prepuşii lor în funcţiile încredinţate;

–       institutorii şi meşteşugarii pentru prejudiciile cauzate de elevii şi ucenicii aflaţi în supravegherea lor;

–       persoanele care au constituit o garanţie pentru gestionar;

–       persoanele care s-au făcut vinovate de angajarea, trecerea sau menţinerea în funcţie a unui gestionar fără respectarea condiţiilor legale de vârstă, studii şi stagiu, antecedente penale etc.;

–       persoanele care au gospodărit împreună cu infractorul ori au avut raporturi strânse cu acesta, în măsura în care s-a constatat judecătoreşte că au obţinut foloase de pe urma săvârşirii infracţiunii.

Potrivit art. 16 Cod Procedură Penală, introducerea în procesul penal a persoanei responsabile civilmente poate avea lor la cerere sau din oficiu, fie în cursul urmăririi penale, fie în faţa instanţei de judecată până la citirea actului de sesizare. Aceasta poate interveni în procesul penal până la terminarea cercetării judecătoreşti la prima instanţă, luând procedura din stadiul în care se află în momentul intervenţiei.

---

[1] Theodor Mrejeru, “Drept procesual penal”, Ed. Sylvi, Bucureşti, 1999, pag. 17.

[2] Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta Iliescu, Rodica Mihaela Stănoiu, op. cit., vol. I, pag. 89.

[3] Gheorghe Elian – “Persoana vătămată în procesul penal”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1961, pag. 201.

[4] Theodor Mrejeru, op. cit., pag. 19.

[5] Ovidiu Predescu, “Elemente de drept penal şi procedură penală”, Ed. Printech, Bucureşti, 1999; pag. 328.

[6] Ion Neagu, “Drept procesual penal. Tratat”, Ed. Global Lex, Bucureşti, 2002, pag. 78.