Top

Somaţie de plată – neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate

DREPT CIVIL

Dosar nr. 5067/324/2009

Sentinţa civilă nr. 444/18.02.2010

Somaţie de plată – neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate

În urma deliberării în secret în Camera de Consiliu, conform art. 256 C.pr.civ., a

adoptat următoarea hotărâre:

I.PROCEDURA

A. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei C la data de 01.09.2009 sub nr.

25693/212/2009, creditoarea S.C. V R S.A. ( fostă M S.A.) a solicitat instanţei să dispună emiterea unei

ordonanţe, care să cuprindă somarea debitorului S P-S la plata sumei de 722,81 lei reprezentând preţ al

seviciilor de telefonie mobilă prestate debitorului, penalităţi convenţionale în cunatum procentual de 0,5

% pentru fiecare zi de întârziere aferente preţului neachitat pentru perioada cuprinsă între scadenţa fiecărei

facturi emise către debitoare şi data îndeplinirii obligaţiei de plată, contravaloarea dobânzilor comerciale

legale aferente preţului neachitat , pentru perioada cuprinsă între scadenţa fiecărei sume ce compune

debitul principal şi data plăţii integrale a acestuia, cu cheltuilei de judecată, reprezentând taxa judiciară de

timbru în cunatum de 39,00 lei, timbru judiciar în cuantum de 0,3 lei şi onorariu avocat în cunatum de 59,50

lei

Prin sentinţa civilă nr. 15610 din data de 13.10.2009 s-a admis excepţia necompetenţei

teritoriale absolute , invocată din oficiu de instanţă şi s-a dispus declinarea competenţei de soluţionarea a

cauzei în favoarea Judecătoriei Tecuci.

Cauza a afost înregistrată pe rolul Judecătoriei Tecuci la data de 03.12.2009 sub nr.

5067/324/2009.

În motivarea în fapt cererii, creditoarea a învederat instanţei că, la data de 27.06.2006, a

încheiat cu debitorul SP-S contractul de prestări servicii telefonie mobilă, în baza căruia a emis facturile

fiscale în valoare totală de 722,81 lei, sumă care nu a fost achitată de către debitor, deşi scadenţa stabilită

convenţional a fost depăşită. Creditoarea a arătat că potrivit art. 6.1 din convenţia părţilor, debitorul

datorează penalităţi de întârziere în cuantum de 0,5 % pentru fiecare zi de întârziere. Creditoarea a precizat

că atât preţul serviciilor, cât şi scadenţa au fost însuşite de către debitor prin semnarea contractului şi faptul

acceptării la plată a facturilor emise.

În drept, creditoarea a invocat dispoziţiile O.G. nr.5/2001 privind procedura somaţiei de

plată, O.G. 9/2000, art. 969 C.Civ. artr. 1066 şi urm. C.Civ. art. 379 şi art. 274 C.proc.civ.

În temeiul art. 242 alin.2 C.proc.civ. a solicitat judecarea cauzei în lipsă.

Cererea de chemare în judecată a fost timbrată cu suma în cuantum de 39 lei, achitată prin

ordinul de plată nr. 23487/29.06.2009 (fila 4), conform prevederilor art. 3 lit. o¹ din Legea nr.146/1997

privind taxele judiciare de timbru şi s-au aplicat timbre judiciare în cuantum de 3 lei, potrivit dispoziţiilor art.3

alin.2 din O.G. nr.32/1995 privind timbrul judiciar.

B. Apărări

Debitorul nu a formulat întâmpinare la cererea de emitere a somaţiei de plată, dar s-a

prezentat în faţa instanţei prin apărător solicitând respingerea cererii ca inadmisibilă.

D.Probe

În dovedirea cererii, creditoarea a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisurile depuse la

dosar, depunând în acest sens la dosar în fotocopie certificată pentru conformitatea cu originalul

următoarele înscrisuri: fişa personală – direcţia evidenţa persoanelor-fila 6, contractul seria POS nr.

03441242 din data de 27.06.2006 (fila 7-10), factura duplicat VDF09973652 din data de 06.12.2007 (fila

11), factura nr. VDF11815950 din data de 06.01.2008 (fila 12), înştiinţare de plată către debitoarea (fila 13),

confirmarea de primire (fila 14), încheierea nr. 19262 din data de 13.04.2006 (fila 15-16), copie certificat de

înregistrare menţiuni (fila 17).

Debitoarea a depus la dosar practică judiciară ( filele 20-26).

La termenul din data de 11.02.2010 instanţa în temeiul art.167 alin.1 din Codul de procedură

civilă a încuviinţat pentru creditoare proba cu înscrisurile depuse la dosar apreciind, ca fiind concludentă,

pertinentă şi utilă soluţionării cauzei.

II.Soluţia instanţei

Analizând ansamblul materialului probator administrat în cauză, instanţa reţine

următoarele:

La data de 27.06.2006, între creditoarea S.C. V S.R.L. şi debitorul S P S s-a încheiat

contractul seria POS nr.0441242 (filele 7-10), prin care creditoarea s-a obligat să furnizeze servicii de

telefonie mobilă, iar debitorul s-a obligat să plătească contravaloarea acestora. Contractul este semnat de

către debitor. În temeiul contractului s-a emis factura fiscală VDF09973652 din data de 06.12.2007( fila 11),

factura fiscală nr. VDF11815950 din data de 06.01.2008 ( fila 12)

Potrivit contractului menţionat, art. 6.1, pentru sumele neplătite la termen, clientul va plăti

penalităţi de 0,5 % pentru fiecare zi de întârziere cu titlu de daune moratorii până la plata întregii sume.

Potrivit susţinerii creditoarei, debitorul nu a achitat contravaloarea serviciilor de telefonie

mobilă.

În drept, somaţia de plată constituie o procedură specială reglementată de OG nr. 5/2001.

Articolul 1 alineat 1 prevede că „procedura somaţiei de plată se desfăşoară, la cererea

creditorului, în scopul realizării de bunăvoie sau prin executare silită a creanţelor certe, lichide şi exigibile ce

reprezintă obligaţii de plată a unor sume de bani, asumate prin contract constatat printr-un înscris ori

determinate potrivit unui statut, regulament sau altui înscris, însuşit de părţi prin semnătură ori în alt mod

admis de lege şi care atestă drepturi şi obligaţii privind executarea anumitor servicii, lucrări sau orice alte

prestaţii.”

Articolul 6 din acelaşi act normativ stabileşte că dacă nu a intervenit închiderea dosarului în

condiţiile art. 5, judecătorul va examina cererea pe baza actelor depuse, precum şi a explicaţiilor şi

lămuririlor părţilor, ce i-au fost prezentate potrivit art. 4.

Astfel, din textele legale de mai sus reiese că cererea prin care se declanşează procedura

somaţiei de plată trebuie să îndeplinească, pe lângă condiţiile generale, trei condiţii speciale de

admisibilitate.

În primul rând, creditorul trebuie să aibă o creanţă a cărei obligaţie corelativă constă în

îndatorirea debitorului de a plăti o sumă de bani.

În al doilea rând, creanţa trebuie să fie certă, lichidă şi exigibilă.

A treia condiţie de admisibilitate se referă la mijlocul de probă prin care s-ar putea face

dovada creanţei pretinse de creditor, în sensul că pot fi folosite numai înscrisurile.

Potrivit art. 46 din Codul comercial, obligaţiile comerciale se probează cu acte autentice,

acte sub semnătură privată, facturi acceptate, prin corespondenţă, prin telegrame, cu registrele părţilor, cu

martori de câte ori autoritatea judecătorească ar crede să admită proba testimonială, şi orice alte mijloace

de probă admise de legea civilă.

Pentru a avea forţă probantă faţă de o persoană care nu a redactat-o, în speţă faţă de

debitor, factura trebuie să fie semnată sau acceptată de către acesta. Faţă de emitent factura este

asimilată, prin conţinut, unei mărturisiri judiciare, iar faţă de destinatar constituie mijloc de probă numai dacă

este acceptată. Factura poate fi acceptată expres, în scris ori verbal, sau tacit prin fapte concludente.

Raportându-se la reglementările incidente, studiind dosarul prin prisma condiţiilor de

admisibilitate, instanţa constată că aceste condiţii impuse de lege nu sunt îndeplinite.

În ceea ce priveşte cererea privind obligarea debitorului la plata sumei de 722,81 lei

reprezentând preţ al serviciilor de telefonie mobilă prestate debitorului, instanţa apreciază că aceasta nu

îndeplineşte condiţiile de admisibilitate, prevăzute de art.1 din O.G.5/2001 privind somaţia de plată.

Astfel, raportând situaţia de fapt la prevederile art.1 din O.G. nr.5/2001 rezultă că

reclamanta-creditoare nu a făcut dovada că este titulara unei creanţe certe şi lichide.

Creanţa este certă în sensul dispoziţiilor art. 379 alin.3 din Codul de procedură civilă, când

existenţa sa nu este discutabilă din punct de vedere juridic, când rezultă din însuşi actul de creanţă sau din

alte acte, chiar neautentice,emanate de la debitor sau recunoscute de dânsul.

Creditoarea nu a făcut dovada certitudinii creanţei privind contravaloarea serviciilor de

telefonie mobilă prestată în perioada de facturare 06.11.2007-05.12.2007, respectiv 06.12.2007-

05.01.2008, întrucât facturile emise nu sunt acceptate de către debitor prin semnătură, iar din contractul de

prestări servicii de telefonie mobilă seria POS nr. 03441242 (filele 7-10), nu rezultă că părţile au convenit un

alt mod de acceptare a acestora.

Faptul că debitorul a semnat contractul seria POS nr.0441242 (filele 7-10) încheiat cu

creditoarea nu are valoarea unei acceptări, întrucât contractul invocat instituie cadrul general de derulare a

relaţiei contractuale, executarea operaţiunilor prevăzute de acestea urmând a se concretiza în facturile

fiscale emise de creditoare.

Totodată, instanţa reţine că debitorul contestă creanţa arătând că în urma unui accident de

circulaţie, cartela telefonică nu a mai fost găsită, astfel încât nu a beneficiat de serviciile de telefonie mobilă.

Aceste aspecte invocate de debitor nu permit reţinerea ca îndeplinită a condiţiei de certitudine a creanţei,

fiind necesară analizarea dreptului de creanţă invocat de către creditoare, pe calea dreptului comun, prin

administrarea de probe concludente şi interpretarea clauzelor contractuale.

În ceea ce priveşte obligarea debitorului la plata penalităţilor de întârziere, instanţa

constată că prin contractul de prestări servicii de telefonie mobilă menţionat, s-a stipulat la art. 6.1 clauza

penală conform căreia pentru sumele neplătite la termen clientul(debitorul), va plăti penalităţi de 0,5%

pentru fiecare zi de întârziere cu titlu de daune moratorii până la plata întregii sume. Pe de altă parte,

instanţa constată că debitorul invocă faptul că art. 6.1 din contract constituie o clauză abuzivă, potrivit Legii

193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate de comercianţi şi consumatori.

Instanţa reţine că în cazul obligaţiilor comerciale care au ca obiect o sumă de bani, deşi

există o mai mare liberalitate în determinarea cuantumului penalităţilor, trebuie stabilită o corelaţie directă cu

nivelul dobânzilor practicate de băncile comerciale pentru credite acordate comercianţilor.

În speţă, fără a se pronunţa asupra fondului, instanţa constată că penalitatea de 0,5 % pe zi

de întârziere corespunde unei dobânzi anuale de 182,50% pe an, în timp ce dobânda bancară comercială

bancară pentru persoane juridice este de 15-20% pe an.

Potrivit art. 4 din Legea 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu

consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract,

creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei credinţe, un dezechilibru semnificativ între

drepturile şi obligaţiile părţilor.

Or, pentru verificarea îndeplinirii condiţiilor mai sus menţionate şi stabilirea dacă o clauză

contractuală este abuzivă, instanţa trebuie să analizeze fondul cauzei, ceea ce nu este permis pe calea

sumară a somaţiei de plată, ea având aplicabilitate doar atunci când creanța nu este discutabilă din punct

de vedere juridic.

În ceea ce priveşte, plata dobânzilor legale, instanţa reţine că stipularea unei clauze

penale înlătură posibilitatea acordării dobânzii legale, întrucât atât penalităţile de întârziere cât şi dobânda

legală reprezintă daune-interese, echivalentul prejudiciului suferit de către creditor pentru neexecutarea

obligaţiei de către debitorul său. Astfel că, fără a se pronunţa asupra fondului, instanţa apreciază că în

condiţiile în care părţile au convenit prin contract, cuantumul despăgubirilor datorate de debitor în cazul

neîndeplinirii obligaţiilor de către debitor, creditoarea nu se poate prevala şi de dispoziţiile O.G. 9/2000

privind dobânda legală, dispoziţiile fiind incidente în situaţia în care părţile nu ar fi înserat în contract o

cauză penală sau în situaţia în care clauza este lovită de nulitate absolută.

Cum, în prezenta cauză, clauza privind penalităţile de întârziere este discutabilă din punct de

vedere juridic, având în vedere natura juridică a dobânzilor legale, instanţa apreciază că, creanţa privind

dobânzile legale nu este certă , astfel încât acordarea acestora nu poate fi efectuată pe calea sumară a

somaţiei de plată.

Pentru toate motivele de fapt şi de drept mai sus enunţate, instanţa constată că nu sunt

îndeplinite condiţiile de admisibilitate a pronunţării unei ordonanţe care să conţină somaţia de plată, astfel

că urmează să respingă acţiunea ca inadmisibilă, creditoarea având la îndemână calea dreptului comun

pentru realizarea creanţei sale.

Faţă de soluţia la care a ajuns instanţa în urma deliberării, având în vedere dispoziţiile art.

274 C.pr.civ. care prevăd că partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile

de judecată, instanţa urmează să admită cererea debitoarei privind acordarea cheltuielilor de judecată, şi pe

cale de consecinţă creditoarea va fi obligată la plata sumei de 300 lei cheltuieli de judecată reprezentând

onorariu avocat, conform chitanţei GLBAC nr. 01555742 – fila 19.

Etichete: