Top

Obligaţia de a face

Titlu

Obligaţia de  a face

Tip speta

Sentinţă civilă

Numar speta

385

Data speta

14.02.2012

Domeniu asociat

Uzufruct

Continut speta

Prin sentinţa  civilă  nr. 385/2012 pronunţată în dosar  nr. 2906/208/2011, instanţa a admis acţiunea civilă formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâţii .
Obligă pârâţii să respecte dreptul de uzufruct viager al reclamantului şi să permită folosinţa imobilelor evidenţiate în CF nr. 2432, nr. top 228 Gurişoara Grădină de 1439 mp şi CF nr. 115 Rusca, nr. top 227 – Gurişoara Grădină de 753 mp.
Obligă pârâţii să permită accesul reclamantului pe aceste terenuri şi să desfiinţeze lacătele amplasate pe porţile grădinii.
În baza art. 274 Cod procedură civilă, obligă pârâţii la 8,3 lei cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru şi timbru judiciar.

Prin cererea înregistrată la Judecătoria Caransebeş cu nr. 2906/208/2011, reclamantul a chemat în judecată pârâţii, solicitând instanţei obligarea pârâţilor să-i respecte dreptul de uzufruct viager asupra imobilelor evidenţiate în CF nr. 2432 Rusca, nr. top 228 Gurişoara Grădină de 1439 mp şi CF nr. 115 Rusca, nr. top 227 Gurişoara Grădină de 753 mp. Se mai solicită obligarea pârâţilor să desfiinţeze lacătele de pe porţile acestei grădini care-i împiedică accesul pe acest teren.
În motivarea cererii, reclamantul arată că în anul 2005 a vândut pârâţilor (fiu şi noră) aceste imobile, reclamantul şi soţia sa decedată (H.A), rezervându-şi dreptul de uzufruct viager asupra acestor imobile. Reclamantul arată că a folosit aceste terenuri, care formează o singură grădină, de peste 40 de ani.
Din anul 2010, pârâţii au pus pe porţile grădinii lacăte şi refuză să-i permită accesul pe teren. Reclamantul mai arată că terenul este cultivat cu pomi fructiferi, iar fructele acestor pomi îi asigură traiul zilnic. Deşi a încercat să discute cu pârâtul H.I, nu s-a reuşit rezolvarea problemelor. Au fost sesizate organele de poliţie din comună, dar nu a primit din partea acestora nicio rezolvare.
În drept, sunt precizate art. 517-520 Cod civil, art. 521-539 Cod civil, art. 540-556 Cod civil, art. 1073 şi urm. Cod civil.
Cererea s-a timbrat cu 8 lei taxă judiciară de timbru şi timbru judiciar de 0,3 lei.
Pârâţii nu au formulat întâmpinare. Prezenţi la termenele de judecată, arată că, în principiu, nu se opun acţiunii reclamantului, permit accesul reclamantului în grădină, dar acesta distruge pomii fructiferi.
La dosar s-au administrat probe cu înscrisuri, au fost audiaţi martorii (f. 16) şi (f. 17), din analiza cărora instanţa reţine în fapt următoarele:
Conform contractelor de vânzare-cumpărare, autentificate sub nr. 405 şi 406 de Notar Public ROR, pârâţii au dobândit, prin vânzare-cumpărare dreptul de proprietate asupra imobilelor evidenţiate în CF nr. 2432 , nr. top 228 Gurişoara Grădină de 1439 mp şi CF nr. 115 Rusca, nr. top 227 Gurişoara Grădină de 753 mp.
Odată cu încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, asupra acestor imobile s-a constituit un drept de uzufruct viager şi interdicţia de înstrăinare şi grevare, în favoarea reclamantului HP şi a soţiei HA (în prezent decedată). Aşa cum rezultă din declaraţiile martorilor audiaţi (f. 16-17 dosar), reclamantul HP a folosit această grădină de aproximativ 60 de ani. Pârâţii au pus lacăte pe porţile grădinii, astfel că, în prezent, reclamantul nu mai poate intra în grădină. Această stare de fapt rezultă şi din constatarea făcută de Postul de Poliţie T, în adresa de la fila 12 dosar. Se reţine că, parcelele de teren formează o grădină, împrejmuită cu gard de sârmă şi gard natural. Porţile de acces în grădină sunt asigurate cu lacăte metalice. Audiat în faţa organelor de poliţie, pârâtul HI a declarat că va înmâna un rând de chei reclamantului, după ce se va face delimitarea parcelelor de teren. Aceeaşi atitudine au avut-o pârâţii şi în faţa instanţei.
Prin definiţie, uzufructul este dreptul de a folosi bunul altei persoane şi de a culege fructele acestuia, întocmai ca propriul bun.
Uzufructul reclamantului este legal constituit prin act autentic, este notat în CF, astfel că, pârâţii sunt obligaţi să-l respecte.
Conform art. 709 Cod civil, uzufructuarul are folosinţa exclusivă a bunului, inclusiv dreptul de a culege fructele.
Interzicându-i accesul în grădină, pârâţii încalcă dreptul reclamantului uzufructuar de a folosi imobilul, de a-i culege fructele, în condiţiile în care, reclamantul, prin lege, are folosinţa exclusivă a acestuia.
Faţă de aceste considerente, instanţa apreciază  întemeiată cererea reclamantului. În baza disp. art. 703-710 Cod civil, instanţa va admite acţiunea reclamantului HP împotriva pârâţilor . Va obliga pârâţii să respecte dreptul de uzufruct viager al reclamantului şi să permită folosinţa imobilelor evidenţiate în CF nr. 2432 , nr. top 228 Gurişoara Grădină de 1439 mp şi CF nr. 115 Rusca, nr. top 227 Gurişoara Grădină de 753 mp. De asemenea, va obliga pârâţii să permită accesul reclamantului pe aceste terenuri şi să desfiinţeze lacătele amplasate pe porţile grădinii.
În baza art. 274 Cod procedură civilă, va obliga pârâţii la 8,3 lei cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru şi timbru judiciar.

Jurisprudenta

1

id_institutie

208

Institutie

Judecătoria CARANSEBEŞ

Etichete: ,

Pretenţii

Titlu

Pretenţii

Tip speta

Sentinţă civilă

Numar speta

474

Data speta

21.02.2012

Domeniu asociat

Despăgubiri, penalităţi

Continut speta

Prin sentinţa  civilă  nr. 474/2012 pronunţată în dosar  nr.  1023/208/2011, instanţa  a admis  acţiunea civilă formulată de reclamant împotriva pârâtului pentru pretenţii. Obligă pârâtul să achite reclamantului suma de 7500 lei cu titlu de despăgubiri.Respinge cererea reconvenţională formulată de pârât. Obligă pârâtul la 967 lei cheltuieli de judecată, reprezentând taxa timbru şi onorar avocat.

Prin cererea înregistrată la Judecătoria Caransebeş cu nr. 1023/208/2011, reclamantul Drăghicescu Lazăr a chemat în judecată pârâtul Nuţescu Liviu-Viorel, solicitând instanţei să oblige pârâtul la plata sumei de 7500 lei.
În motivarea cererii, reclamantul arată că, a convenit cu pârâtul să se ocupe de îngrijirea fratelui acestuia, Nuţescu Aurelian şi, ulterior, de înmormântarea acestuia şi de pomeni, în schimbul apartamentului proprietatea defunctului. Reclamantul arată că cei doi au încheiat un înscris sub semnătură privată denumit „declaraţie” la sediul Primăriei Mehadia, urmând ca, ulterior, să încheie act autentic în faţa notarului public. Pârâtul nu şi-a respectat promisiunea de a-i ceda apartamentul, a solicitat evacuarea reclamantului din apartament. Reclamantul mai arată că a suportat cheltuielile de înmormântare ale fratelui pârâtului, în cuantum de 4000 lei. Cu pomenile s-a cheltuit suma de 1000 lei. În apartamentul defunctului, reclamantul arată că a procedat la zugrăvirea acestuia, a montat interfon, a înlocuit uşa de la intrare şi geamurile, a achitat cheltuielile la bugetul local.
Se solicită obligarea pârâtului la cheltuieli de judecată.
În drept, cererea este întemeiată pe disp. art. 998, 999 Cod civil.
Cererea s-a timbrat cu 561 lei taxă judiciară de timbru şi timbru judiciar de 5 lei.
În dovedirea cererii, reclamantul a depus la dosar următoarele înscrisuri: declaraţia (promisiune de vânzare – fila 4 dosar), certificat deces (f. 6), certificat fiscal (f. 8), facturi fiscale (f. 9-12 dosar).
Pârâtul Nuţescu Liviu-Viorel a formulat întâmpinare şi cererea reconvenţională şi a solicitat respingerea cererii reclamantului şi obligarea acestuia la plata sumei de 6560 lei, reprezentând contravaloare chirie.
În motivarea cererii reconvenţionale, pârâtul-reclamant reconvenţional arată că reclamantul-pârât reconvenţional, Drăghicescu Lazăr, a locuit pe o perioadă de 8 luni în apartamentul moştenit de reclamantul reconvenţional de la fratele său, aşa cum rezultă din certificatul de moştenitor. Solicită, de asemenea, obligarea acestuia la cheltuieli de judecată.
Cererea reconvenţională este motivată în drept, pe disp. art. 119-112, 382 şi 112 Cod procedură civilă.
Cererea reconvenţională s-a timbrat cu 505 lei taxă judiciară de timbru şi 3 lei timbru judiciar.
În dovedirea cererii reconvenţionale, pârâtul-reclamant reconvenţional a depus la dosar următoarele înscrisuri: certificat de moştenitor (f. 32), contract de vânzare-cumpărare (f. 33), declaraţie (f. 34), facturi (f. 35-36).
La dosar s-au administrat probe cu înscrisuri, au fost audiaţi martorii Mirea Marin (f. 59) şi Rădoi Petru Traian (f. 60), probe din analiza căriora instanţa reţine în fapt următoarele:
Conform declaraţiilor martorilor (filele 59-60 dosar), la decesul numitului Nuţescu Aurelian, în data de 27.06.2010, reclamantul Drăghicescu Lazăr , cu acordul pârâtului Nuţescu Liviu-Viorel (fratele defunctului), s-a ocupat de înmormântare acestuia şi a suportat cheltuielile cu pomenile ulterioare. Cei doi martori declară că reclamantul a dat pârâtului suma de 2000 lei pentru a achiziţiona sicriul şi cele necesare pentru înmormântare, urmând ca pârâtul, în calitate de moştenitor, să beneficieze de ajutorul de înmormântare oferit de CAS. Cei doi martori au fost de faţă când cele două părţi au încheiat la Primăria Mehadia înscrisul denumit „declaraţie” (fila 4 dosar), care este de fapt o promisiune de vânzare. Conform acestui înscris, pârâtul Nuţescu Liviu-Viorel, în calitate de moştenitor legal al defunctului Nuţescu Aurelian, a consimţit ca Drăghicescu Lazăr să se ocupe de înmormântarea fratelui decedat, ca acesta să achite sumele datorate bugetului local, fiind de acord şi ca apartamentul din Mehadia, bl. 67, et. 2, ap. 12 – proprietatea fratelui decedat să rămână definitiv numitului Drăghicescu Lazăr.
În baza acestei înţelegeri, reclamantul Drăghicescu Lazăr a făcut şi pomenile ulterioare, conform obiceiului locului, iar după înmormântarea defunctului Nuţescu Aurelian – s-a mutat în apartamentul acestuia.
Aşa cum rezultă din declaraţiile martorilor care se coroborează cu facturile depuse de reclamant (f. 9-13 dosar), reclamantul a adus unele îmbunătăţiri apartamentului, a zugrăvit, a montat interfon, a montat uşă nouă la intrare, geam termopan. Conform facturilor şi chitanţelor de la dosar, valoarea cheltuielilor efectuate de reclamant cu înmormântarea şi renovarea apartamentului este de 7500 lei.
Întrucât pârâtul  nu şi-a respectat obligaţia faţă de reclamant, aceea de a transmite definitiv apartamentul proprietatea fratelui său reclamantului, contravaloarea prestaţiilor efectuate de reclamant urmează să fie restituite de către pârât.
Aşa cum rezultă din certificatul de moştenitor nr. 177 din 7.10.2010 întocmit de notar public Renee Andronache, pârâtul Nuţescu Liviu-Viorel este moştenitorul defunctului Nuţescu Aurelian şi proprietar în cotă de 1/1 părţi al apartamentului situat în Mehadia nr. 67, et. 2, ap. 12, în care a locuit defunctul său frate şi, ulterior, cu acordul pârâtului, reclamantul Drăghicescu Lazăr.
După obţinerea certificatului de moştenitor, pârâtul, în baza declaraţiei din 27.06.2010, şi-a asumat obligaţia de a preda reclamantului acest apartament, în schimbul cheltuielilor suportate la înmormântarea fratelui său, obligaţie pe care acesta nu şi-a respectat-o. La rândul său, reclamantul care a intrat în posesia apartamentului, comportându-se ca viitor proprietar, a făcut îmbunătăţiri la acest apartament.
Conform art. 1635 Noul Cod civil, ceea ce a fost prestat în temeiul unei cauze viitoare, care nu s-a înfăptuit, este supus restituirii.
Întrucât contractul de vânzare-cumpărare nu s-a încheiat, toate prestaţiile şi îmbunătăţirile efectuate de reclamant în temeiul acestei înţelegeri a părţilor nerealizată, urmează să fie restituite de pârât, singurul responsabil de crearea acestei situaţii.
În acest context, cererea reconvenţională formulată de pârât este neîntemeiată şi nedovedită. Reclamantul reconvenţional solicită obligarea pârâtului reconvenţional Drăghicescu Lazăr la plata sumei de 6560 lei, reprezentând chirie percepută de acesta pentru închirierea apartamentului în litigiu. Din declaraţiile martorilor audiaţi, rezultă că reclamantul Drăghicescu Lazăr a locuit în apartament după decesul numitului Nuţşescu Aurelian.
Conform înscrisului denumit „declaraţie”- fila 4 dosar, folosirea imobilului s-a făcut cui acordul pârâtului Nuţescu Liviu-Viorel, în ideea vânzării către reclamantul Drăghicescu Lazăr. Între părţi nu s-a încheiat un contract de locaţiune, care să justifice plata unei chirii, în condiţiile art. 1796, 1797 Noul Cod civil. De asemenea, reclamantul reconvenţional nu a făcut dovada că pârâtul reconvenţional Drăghicescu Lazăr ar fi închiriat la rândul său acest apartament şi a obţinut din aceasta un venit.
Faţă de considerentele precizate mai sus, în baza art. 1635, 1636 Noul Cod civil, instanţa va admite acţiunea reclamantului Drăghicescu Lazăr împotriva pârâtului Nuţescu Liviu Viorel. Va obliga pârâtul să achite reclamantului suma de 7500 lei cu titlu de despăgubiri.
Constatând neîntemeiată şi nedovedită cererea reconvenţională formulată de pârâtul Nuţescu Liviu-Viorel, instanţa va dispune respingerea ei.
În baza art. 274 Cod procedură civilă, va obliga pârâtul la 967 lei cheltuieli de judecată, reprezentând taxa timbru de 56 lei şi onorar avocat în sumă de 400 lei, conform chitanţei de la fila 79 dosar.

Jurisprudenta

1

id_institutie

208

Institutie

Judecătoria CARANSEBEŞ

Etichete: ,

Contestatie la executare

Titlu

Contestaţie la executare

Tip speta

Sentinţă civilă

Numar speta

726

Data speta

09.03.2012

Domeniu asociat

Contestaţie la executare

Continut speta

Prin sentinţa  civilă  nr. 726/2012 , pronunţată  în  dosar  nr.  522/208/2012, instanţa a admis contestaţia formulată de contestatoarea CMA în contradictoriu cu intimata D.G.F.PCS. A  fost anulată Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. 1840/19.04.2011, emisă de intimată, precum şi toate actele de executare întocmite în baza acesteia.
Instanţa  a reţinut  că :
Prin contestaţia la executare înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 16.02.2012, sub numărul 522/208/2012, ulterior precizată, contestatoarea CMA a solicitat instanţei, în contradictoriu cu intimata D.G.F.P.
CSca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună anularea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr.1840/19.04.2011, precum şi toate actele de executare întocmite în baza acesteia de către intimată.
În motivare, a arătat că, în perioada 22.02.2011-18.04.2011, contestatoarea a fost supusă inspecţiei fiscale, iar la finele controlului efectuat au fost emise Decizia de impunere nr. 1821/18.04.2011 şi Decizia de Instituire a măsurilor asigurătorii nr. 1840/19.04.2011, specificându-se că are de plătit suma de 36.091 lei, reprezentând T.V.A. în perioada supusă inspecţiei fiscale şi procedându-se la sechestrarea mai multor bunuri. Susţine că, dintre acestea, doar apartamentul din oraşul C se află în proprietatea comună a contestatoarei şi a soţului acesteia, iar restul bunurilor nu sunt deţinute de către aceasta. Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nu este legală, întrucât nu rezultă că ar exista pericolul înstrăinării bunurilor proprietate personală. Intimata nu a întocmit procese-verbale de sechestru asigurător al bunurilor mobile şi imobile, încălcând Ordinul Ministerului Finanţelor nr. 2605/2010. Contestatoarea nu este de rea-credinţă, achitând 50% din valoarea debitului contestat, iar decizia atacată nu este motivată, necuprinzând argumente obiective care au condus la luarea măsurilor în discuţie. Simpla convingere subiectivă a organului de inspecţie fiscală, că debitorul s-ar sustrage de la urmărire, nu este suficientă pentru a conduce la luarea măsurilor asigurătorii.
Intimata a formulat întâmpinare, arătând, cu privire la capătul de cerere având ca obiect contestaţia împotriva deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii (singurul cu care instanţa a mai rămas învestită, după declinarea competenţei pe celelalte capete de cerere din dosarul cu nr. 2186/208/2011), că acestea au fost dispuse în conformitate cu prevederile art. 129 din O.G. nr. 92/2003, luarea acestora impunându-se datorită faptului că reclamanta figurează cu obligaţii la bugetul general consolidat.
Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:
Prin raportul de inspecţie fiscală din data de 18.04.2011, intimata a stabilit existenţa unor obligaţii de plată în sarcina contestatoarei, respectiv TVA suplimentar de plată (2009-2010), în cuantum de 28.354 lei, la care s-au adăugat penalităţi de întârziere în cuantum de 36.091 lei (f. 25).
În consecinţă, a fost emisă Decizia de impunere nr. 1821/18.04.2011, decizie atacată de către contestatoare pe calea recursului graţios (f. 7) precum şi în contencios administrativ, instanţa dispunând disjungerea capătului de cerere având ca obiect contestaţia împotriva acestei decizii şi declinarea judecării sale la Tribunalul Caraş-Severin.
Prin Decizia nr. 1840/19.04.2011, emisă de ANAF, D.G.F.P. Caraş-Severin, au fost luate măsuri asigurătorii asupra mai multor active patrimoniale enumerate în referatul justificativ întocmit (f. 33), reţinându-se că, prin actul administrativ-fiscal nr. 1821 din data de 18.04.2011, s-au stabilit în sarcina contestatoarei CMobligaţii de plată în cuantum de 36.091 lei.
Referatul justificativ al măsurilor asigurătorii (f.33) nu este motivat, formularul tipizat fiind completat doar cu datele mai sus menţionate, privind obligaţiile de plata şi actul administrativ-fiscal prin care au fost stabilite, respectiv bunurile selectate pentru aplicarea măsurilor asigurătorii.
Contestatoarea a mai depus la dosarul cauzei certificatul de atestare fiscală nr. 15486/04.08.2011, din care rezultă că PFA
CMA figura, la data respectivă (04.08.2011), cu obligaţii de plată accesorii de 7737 lei, respectiv că nu figurează cu sume solicitate a fi restituite.
În drept, potrivit art. 129 alin.2 din C. proc. fiscală, se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii şi sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi/sau imobile proprietate a debitorului, precum şi asupra veniturilor acestuia, când există pericolul ca acesta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.
De asemenea, potrivit alin.5 al aceluiaşi articol, decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată şi semnată de către conducătorul organului fiscal competent.
Conform alin. 11, împotriva actelor prin care se dispun şi se duc la îndeplinire măsurile asigurătorii cel interesat poate face contestaţie în conformitate cu prevederile art. 172.
Apoi, conform art. 9 din O.G. 92/2003, înaintea luării deciziei organul fiscal este obligat să asigure contribuabilului posibilitatea de a-şi exprima punctul de vedere cu privire la faptele şi împrejurările relevante în luarea deciziei.
Alin.2 prevede excepţiile, respectiv organul fiscal nu este obligat să aplice prevederile alin. (1) când: întârzierea în luarea deciziei determină un pericol pentru constatarea situaţiei fiscale reale privind executarea obligaţiilor contribuabilului sau pentru luarea altor măsuri prevăzute de lege; când situaţia de fapt prezentată urmează să se modifice nesemnificativ cu privire la cuantumul creanţelor fiscale; când se acceptă informaţiile prezentate de contribuabil, pe care acesta le-a dat într-o declaraţie sau într-o cerere; respectiv când urmează să se ia măsuri de executare silită.
Văzând starea de fapt mai sus expusă precum şi dispoziţiile legale enunţate, instanţa reţine că luarea măsurilor asigurătorii prin decizia atacată nu s-a făcut în conformitate cu prevederile legale, din două motive.
În primul rând, măsurile au fost luate fără ascultarea contribuabilului, respectiv a contestatoarei, în condiţiile în care, în cauză, nu este incidentă niciuna dintre situaţiile de excepţie enumerate de alin.2 al art. 9 din Codul de procedură fiscală.
În al doilea rând, organul fiscal nu a motivat în niciun mod luarea măsurilor, neinvocând şi nedovedind nicio situaţie concretă din care să rezulte că este îndeplinită condiţia prevăzută de textul legal, respectiv aceea a existenţei pericolului sustragerii, ascunderii sau risipirii patrimoniului contestatoarei, cu consecinţa periclitării sau îngreunării colectării.
Simpla completare a unui formular tipizat de către intimată, fără ca decizia să cuprindă elemente justificative concrete, aplicabile situaţiei contribuabilului faţă de care se ia măsura, nu este de natură a suplini motivarea luării unor măsuri restrictive asupra patrimoniului contribuabilului, şi pune instanţa în imposibilitatea de a exercita controlul de temeinicie a măsurii luate. Mai mult, în acest mod se aduce atingere dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la CEDO, având în vedere că, deşi a avut loc o restrângere a dreptului de proprietate al contestatoarei, nu s-a justificat în nici un mod cauza acestei restrângeri, or în analiza respectării dreptului de proprietate de către organele statale, o importanţă crucială revine proporţionalităţii dintre ingerinţă şi motivele care justifică ingerinţa în dreptul de proprietate.
Mai mult decât atât, instanţa nu este în măsură să verifice nici susţinerea contestatoarei, potrivit căreia nu toate bunurile asupra cărora s-a luat măsura sunt în proprietatea acestora, situaţie ce se datorează tot motivării deficitare a deciziei nr. 1840/19.04.2011.

Jurisprudenta

1

id_institutie

208

Institutie

Judecătoria CARANSEBEŞ

Etichete: , ,

Ciculaţie rutieră

Titlu

Ciculaţie rutieră

Tip speta

Sentinţă penală

Numar speta

225

Data speta

17.04.2012

Domeniu asociat

Infracţiuni

Continut speta

Prin sentinţa  penală  nr. 225/2012 , pronunţată  în  dosar  nr.  356/208/2012, instanţa , prin schimbarea încadrării juridice din art. 85 alin. 1 şi 2 din OUG 195/2002  a condamnat inculpatul BPM  astfel:
În baza art. 85 alin. 1 din OUG 195/2002 cu aplicarea art. 320 ind. 1 Cod procedură penală, la :
– 8 ( opt) luni închisoare.
În baza art. 85 alin. 2 din OUG 195/2002 cu aplicarea art. 320 ind. 1 Cod procedură
penală, la:
– 1 ( un) an închisoare.
În baza art. 86 alin. 1 din OUG 195/2002 cu aplicarea art. 320 ind. 1 Cod procedură
penală, la:
– 8 ( opt) luni închisoare.
În baza art. 33 lit. b, art. 34 Cod penal, inculpatul va executa pedeapsa cea mai grea,
aceea de 1 an închisoare.
În baza art. 81 Cod penal suspendă condiţionat executarea pedepsei pe durata
termenului de încercare de 3 ani, potrivit art. 82 Cod penal.
Atrage atenţia inculpatului asupra disp. art. 83 Cod penal privitoare la revocare.
Pe durata executării pedepsei inculpatul va fi lipsit de exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a ( teza a II –a) şi b Cod penal, potrivit art. 71 Cod penal.
În baza art. 71 alin. 5 Cod penal, suspendă condiţionat executarea pedepsei complementare pe durata termenului de încercare de 3 ani.
În baza art. 191 Cod procedură penală obligă inculpatul să plătească statului cheltuieli judiciare avansate în sumă de 700 lei, din care 200 lei pentru avocat din oficiu PS.
Pentru a hotărî astfel , instanţa  a reţinut :
Prin   rechizitoriul Parchetului ……  din data de   24.01.2012  s-a   dispus  trimiterea în judecată a inculpatului     BPM pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 85 alin. 1 şi 2 din OUG 195/2002 rep; art. 86 alin. 1 din OUG 195/2002 rep. cu aplicarea art. 33 lit. b Cod penal.
S-a  reţinut în sarcina inculpatului că la data de 21.11.2011 a condus autoturismul marca Audi cu nr. fals de înmatriculare ……… din direcţia Tincova-Sacu şi invers şi fără a poseda permis de conducere.
La  primul termen de judecată inculpatului i-au  fost  aduse la cunoştinţă prev.  art.  3201  Cod procedură penală aşa cum a fost introdus  prin Legea nr. 202/2010.
Analizând probele administrate în  faza de urmărire penală pe  care inculpatul le-a   cunoscut şi   le-a  însuşit,  şi în urma  audierii acestuia,  instanţa  constată că la data de 21.11.2011 în jurul orelor 11,00, lucrătorii din cadrul secţiei 2 Poliţie Rurală  au observat autoturismul marca Audi cu nr. ……… care circula din direcţia T spre S şi care la un moment dat s-a întors şi s-a deplasat în direcţia T, oprindu-se în faţa imobilului cu nr. 71.  În urma verificărilor în baza de date a rezultat că inculpatul nu este posesor de permis de conducere până la data de 25.11.2011. De asemenea, s-a constatat că autoturismul pe care acesta l-a condus nu figurează ca fiind înmatriculat în circulaţie şi că plăcuţele de înmatriculare cu care acesta circula la data de 21.11.2011 au fost atribuite unui autoturism marca Dacia , deţinător BCG.
În apărare, inculpatul a recunoscut faptele şi a arătat că intenţiona să meargă din T până la balastiera din comuna S, întrucât fratele său era bolnav şi trebuia să îl ducă la dispensarul uman, însă s-a speriat când a văzut maşina poliţiei şi s-a întors la domiciliu.
În drept, faptele inculpatului întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor  de conducere pe drumurile publice a unui autoturism neînmatriculat, cu număr fals de înmatriculare şi de conducere pe drumurile publice a unui autoturism de către o persoană care nu posedă permis de conducere.
Din fişa de cazier a inculpatului   reiese că  inculpatul   este infractor primar.
La termenul de judecată din 09.04.2012 instanţa a pus în discuţie schimbarea încadrării juridice a faptelor inculpatului, întrucât  faptele inculpatului de a conduce pe drumurile publice un autovehicul neînmatriculat şi care are şi număr fals constituie două infracţiuni distincte şi nu una singură după cum a fost trimis în judecată.

Institutie

Judecătoria CARANSEBEŞ

Etichete: , ,

Furt

Titlu

Furt

Tip speta

Sentinţă civilă

Numar speta

224

Data speta

17.04.2012

Domeniu asociat

Infracţiuni

Continut speta

Prin sentinţa  penală   nr. 224/2012 , pronunţată  în  dosar  nr.  733/208/2012, instanţa în baza art. 208. 209 alin. 1 lit. a, g Cod penal, cu aplicarea art. 320 ind. 1 Cod procedură penală a condamnat  inculpatul PSF, la:
–  2 ( doi) ani închisoare.
În baza art. 81 Cod penal suspendă condiţionat executarea pedepsei pe durata termenului de încercare de 4 ani, potrivit art. 82 Cod penal.
Atrage atenţia inculpatului asupra disp. art. 83 Cod penal privitoare la revocare.
Pe durata executării pedepsei inculpatul va fi lipsit de exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a teza a II – a şi b Cod penal, potrivit art. 71 Cod penal.
În baza art. 71 alin. 5 Cod penal suspendă condiţionat executarea pedepsei complementare pe durata termenului de încercare de 4 ani.
1. În baza art. 208, 209 lit. a , g Cod penal cu aplicarea art. 320 ind. 1 Cod
procedură penală, condamnă inculpatul GI, la:
– 2 ( doi) ani închisoare
În baza art. 81 Cod penal suspendă condiţionat executarea pedepsei pe durata
termenului de încercare de 4 ani, potrivit art. 82 Cod penal.
Atrage atenţia inculpatului asupra disp. art. 83 Cod penal privitoare la revocare.
Pe durata executării pedepsei inculpatul va fi lipsit de exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a teza a II-a şi b Cod penal, potrivit art. 71 Cod penal.
În baza art. 71 alin. 5 Cod penal suspendă condiţionat executarea pedepsei
complementare pe durata termenului de încercare de 4 ani.
În baza art. 346 Cod procedură penală constată recuperat integral prejudiciul material, prin restituirea bunurilor sustrase.
În baza art. 346 Cod procedură penală rap. la art. 998, 999 Cod civil, respinge acţiunea civilă promovată de partea civilă OO pentru daune morale, precum şi cea promovată de  martorul BN pentru daune materiale.
În baza art. 191 Cod procedură penală obligă inculpatul PSF să plătească statului cheltuieli judiciare avansate în sumă de 800 lei, iar inculpatul GI în sumă de 1000 lei, din care 200 lei pentru avocat din oficiu II

Pentru a  hotărî astfel  instanţa  a reţinut  că :
Prin   rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria  Caransebeş   din data de   28.02.2012, înregistrat  la această instanţă sub nr.  733/208/02.03.2012   s-a   dispus  trimiterea în judecată a inculpaţilor PSF şi GI pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 208 alin. 1, 209 alin. 1 lit. a, g Cod penal.
S-a  reţinut în sarcina inculpaţilor că în perioada 29.10.2011-31.10.2011 au sustras din incinta SC …………. un nr. de cinci monumente funerare de granit, de culoare neagră, pe care le-au vândut numitului Boldea Nicolae, fără ca acesta să cunoască că monumentele funerare erau sustrase.
La  primul termen de judecată  inculpaţilor le-au  fost  aduse la cunoştinţă prev.  art.  320 ind.1  Cod procedură penală aşa cum a fost introdus  prin Legea nr. 202/2010.
Analizând probele administrate în  faza de urmărire penală ( proces verbal de reconstituire şi planşe foto, proces verbal de cercetare la faţa locului, declaraţiile unui număr de cinci martori) pe  care inculpaţii le-au   cunoscut şi   le-au  însuşit,  şi în urma  audierii acestora,  instanţa  constată că în noaptea de 29/30 octombrie 2011 cei doi au sustras din incinta SC ………… un nr. de cinci cruci de granit negru, pe care le-au transportat apoi cu o maşină împrumutată în loc. Simeria unde le-au vândut numitului BM, fără ca acesta să cunoască că monumentele funerare erau sustrase.
În drept, fapta inculpaţilor  întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art. 208 alin. 1, 209 alin. 1 lit. a, g Cod penal.
Pentru a justifica aplicarea pedepsei în această cauză, instanţa va avea în vedere criteriile generale de individualizare judiciară a pedepsei prev. de art. 72 Cod penal, respectiv dispoziţiile generale privind temeiul răspunderii penale, limitele de pedeapsă fixate în partea specială, gradul de pericol social al faptei săvârşite, prevederile   art. 320 ind.1     al. 6 Cod pr. penală,  introdus  de Lg.  202/2010 .
Pe cale de consecinţă, apreciind că în cauză sunt îndeplinite condiţiile prev. de art. 345 alin. 2 Cod procedură penală, în sensul că fapta săvârşită de inculpaţi este prevăzută de legea penală, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpaţi cu forma de vinovăţie prevăzută de lege, instanţa va dispune condamnarea inculpatului PSF la pedeapsa de 2 ani închisoare.
Văzând atitudinea sinceră a inculpatului şi având în vedere că acesta nu a mai săvârşit fapte cu caracter penal, instanţa apreciază că în raport de persoana sa scopul pedepsei poate fi atins chiar şi fără executare în regim de penitenciar. Prin urmare, în baza art. 81 Cod penal va suspenda condiţionat executarea pedepsei pe durata termenului de încercare de 4 ani, potrivit art. 82 Cod penal şi va atrage atenţia inculpatului asupra disp. art. 83 Cod penal privitoare la revocare.
Pe durata executării pedepsei inculpatul va fi lipsit de exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a teza a II – a şi b Cod penal, potrivit art. 71 Cod penal, întrucât inculpatul prin fapta pe care a săvârşit-o a dovedit că nu respectă valorile sociale pe care legea penală le ocroteşte şi prin urmare cel puţin pentru o perioadă de timp determinată, nu i se poate acorda nici demnitatea de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice.
În baza art. 71 alin. 5 Cod penal va suspenda condiţionat executarea pedepsei complementare pe durata termenului de încercare de 4 ani.
În baza art. 208, 209 lit. a , g Cod penal cu aplicarea art. 320 ind. 1 Cod procedură penală, va condamna inculpatul GI la pedeapsa de 2 ani închisoare.
Prin urmare, în baza art. 81 Cod penal va suspenda condiţionat executarea pedepsei pe durata termenului de încercare de 4 ani, potrivit art. 82 Cod penal şi va atrage atenţia inculpatului asupra disp. art. 83 Cod penal privitoare la revocare.
Pe durata executării pedepsei inculpatul va fi lipsit de exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a teza a II – a şi b Cod penal, potrivit art. 71 Cod penal, întrucât inculpatul prin fapta pe care a săvârşit-o a dovedit că nu respectă valorile sociale pe care legea penală le ocroteşte şi prin urmare cel puţin pentru o perioadă de timp determinată, nu i se poate acorda nici demnitatea de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice.
În baza art. 71 alin. 5 Cod penal va suspenda condiţionat executarea pedepsei complementare pe durata termenului de încercare de 4 ani.
În baza art. 346 Cod procedură penală va constata recuperat integral prejudiciul material, prin restituirea bunurilor sustrase către partea civilă Boldea Nicolae.
În baza art. 346 Cod procedură penală rap. la art. 998, 999 Cod civil, va respinge acţiunea civilă promovată de partea civilă OO pentru daune morale, precum şi cea promovată de martorul BN pentru daune materiale. La pronunţarea acestei soluţii instanţa a avut în vedere că fapta inculpaţilor de a sustrage bunuri din patrimoniul SC ………nu este de natură a produce administratorului acesteia OO nici un prejudiciu moral. De altfel partea civilă OO nu a motivat în ce anume constă prejudiciul moral pe acre l-a suferit. În ce priveşte acţiunea civilă promovată în cadrul procesului penal de cumpărătorul de bună credinţă al bunurilor sustrase, respectiv de BN, această acţiune este inadmisibilă pentru că persoana în cauză a  fost citată în cadrul procesului în calitate de martor. Din punct de vedere juridic prezenţa acestuia la  cercetarea judecătorească într-o altă calitate nu era posibilă întrucât nu există nici o legătură de cauzalitate între fapta penală comisă de către inculpaţi şi prejudiciul suferit. Singura cale de recuperare a acestui prejudiciu este eventual promovarea uneia acţiuni  civile împotriva inculpaţilor.
În baza art. 191 Cod procedură penală va obligă inculpatul PSF să plătească statului cheltuieli judiciare avansate în sumă de 800 lei, iar inculpatul GI în sumă de 1000 lei, din care 200 lei pentru avocat din oficiu II

Jurisprudenta

1

Institutie

Judecătoria CARANSEBEŞ

Etichete:

Caracterul intuituu personae a dreptului chiriaşului de a cumpăra apartamentul deţinut în chirie. Consecinţe

Legea nr. 112/1995. Caracterul intuituu personae a dreptului chiriaşului de a cumpăra apartamentul deţinut în chirie. Consecinţe.

Judecătoria Arad a respins acţiunea civilă formulată de reclamanta G. E în contradictoriu cu pârâţii S.C. Recons S.A. Arad şi Municipiul Arad reprezentat prin primarul municipiului Arad, având ca obiect prestaţie tabulară.

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că imobilul a făcut obiectul contractului de închiriere încheiat între pârâta S.C. Recons S.A. Arad şi antecesoarea reclamantei, numita P. E, care ulterior a decedat, anterior încheierii vreunui contract de vânzare-cumpărare, deşi prin hotărâre judecătorească S.C. Recons S.A. a fost obligată să îi vândă apartamentul. În raport de această stare de fapt, instanţa de fond a concluzionat că, în calitate de succesoare în drepturi – legatară universală – a defunctei P. E., cererea formulată de reclamantă nu este fondată deoarece între reclamantă pe de o parte şi pârât, pe de altă parte, nu există nici un raport juridic, iar dreptul chiriaşei P. E. de a cumpăra apartamentul deţinut cu chirie s-a stins la decesul acesteia şi nu s-a transmis prin succesiune reclamantei, care astfel nu se subrogă în drepturile antecesoarei sale.

Împotriva acestei soluţii a declarat recurs reclamanta G. E., care a susţinut că dreptul ei subiectiv nu îşi are izvorul în art.9 din Legea nr.112/1995, ci îşi are cauza-izvor juridic în decizia civilă rămasă irevocabilă, prin care S.C. Recons S.A. a fost obligată să vândă autoarei sale, fosta chiriaşă P.E. astfel că prin devoluţiunea testamentară reclamantei i s-a transmis dreptul recunoscut prin hotărârea judecătorească, iar nu dreptul consacrat de art.9 din Legea nr.112/1995. Pe de altă parte, recurenta a mai arătat că antecesoarea sa şi-a manifestat acordul de a cumpăra locuinţa încă în timpul vieţii şi că neîncheierea contractului de vânzare-cumpărare în timpul vieţii acesteia se datorează exclusiv conduitei pârâtei care a refuzat sistematic încheierea contractului, în plus promovând şi o acţiune în rezilierea contractului de închiriere în scopul tergiversării semnării contractului. În esenţă însă, recurenta a susţinut că instanţa de fond a săvârşit o confuzie în ceea ce priveşte situaţia ei, deoarece dreptul a cărui recunoaştere s-a solicitat prin prezenta acţiune este cel izvorât din hotărârea judecătorească şi care nu s-a stins la data decesului autoarei sale.

Recursul nu este fondat.

Dispoziţiile art.9 din Legea nr.112/1995 constituie izvorul juridic al unui drept subiectiv al chiriaşilor titulari de contract ai apartamentelor preluate de Statul Român în perioada comunistă, ce nu se restituie în natură foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora conform Legii nr.112/1995, în virtutea cărora chiriaşii pot opta, după expirarea termenului prevăzut la art. 14, pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a preţului. Acest drept este un drept intuituu personae, care este strict legat de calitatea de chiriaş a celui ce solicită recunoaşterea şi satisfacerea acestui drept. Reclamanta nu are această calitate şi nu a avut-o niciodată. Împrejurarea că reclamanta este succesorul în drepturi a fostei chiriaşe, în calitate de legatar universal, este lipsită de relevanţă deoarece drepturile intuituu personae se sting la moartea titularului şi nu se transmit prin nici prin moştenire legală şi nici prin moştenire testamentară. Faptul că anterior, dreptul autoarei reclamantei la cumpărarea apartamentului a fost recunoscut printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, nu schimbă natura juridică intuituu personae a dreptului chiriaşului la cumpărarea apartamentului în baza Legii nr.112/1995. În acelaşi timp, susţinerea recurentei că izvorul pretenţiilor sale îl constituie hotărârea judecătorească este vădit nefondată atâta timp cât decizia civilă în cauză nu a avut efect constitutiv ci declarativ de drepturi, iar eventualul contract de vânzare-cumpărare dintre autoarea reclamantei şi pârât, dacă s-ar fi încheiat, s-ar fi încheiat tot în temeiul art.9 din Legea nr.112/1995, acesta fiind temeiul de drept în baza căreia autoarea reclamantei avea vocaţie de cumpărare a imobilului.

Etichete: ,

Regimul primar imperativ

 

Introducere

 

Prin intrarea in vigoare a Noului Cod Civil a fost abrogat Codul Familiei, reglementarea relatiilor de familie fiind astfel inclusa in prevederile Codului Civil. Adoptarea acestui nou cod a adus multiple modificari, inclusiv in ceea ce priveste relatiile de familie in general si regimurile matrimoniale in special. Posibilitatea de a opta pentru unul din mai multe regimuri matrimoniale exista de multe generatii in legislatiile straine, legislatia romana raman in urma cu modificare legii in functie de nevoile omului modern.

Desi au exista numeroase discutii la elaborarea Codului Civil raportat la libertatea sotilor din punct de vedere al alegerii regimului matrimonial, in sensul permiterii incheierii oricaror tipuri de conventii matrimoniale sau limitarii acestora la cateva prevazute limitativ de lege, existand sustinatori ai ideii unei libertati absolute in privinta conventiei matrimoniale, legiuitorul a optat pentru o libertate limitata la regimul separatiei de bunuri ori cel al comunitatii conventionale.

 

Efectele incheierii casatoriei

Odata cu incheierea casatoriei, se nasc atat efecte personale (reglementate prin art. 307-311 NCC) cat si efecte patrimoniale (prevazute de art 312-372 NCC) in sarcina sotilor.

In ceea ce priveste raporturie dintre soti, acestea sunt guvernate de art 48 alin. (1) din Constitutie si art 258 alin (1) din NCC din ambele texte de lege reiesind egalitatea juridica a sotilor. Aceasta egalitate trebuie exercitata la incheierea, in cursul si eventual, la desfacerea casatoriei.

 

Drepturi si indatoriri personale ale sotilor

Din punct de vedere al drepturilor si indatoririlor nepatrimoniale nascute in sarcina sotilor odata cu incheierea casatoriei, din interpretarea Noului Cod Civil reies obligatii referitoare la:

–         numele sotilor,

–         sprijinul moral datorat intre soti,

–         fidelitatea datorata intre soti,

–         indatorirea de a locui impreuna.

Literatura judiciara completeaza aceste indatoriri cu obligatia conjugala.

Din punct de vedere al primului aspect, respectiv numele sotilor, art. 311 NCC prevede faptul ca acestia sunt obligati sa poarte numele declarat la incheierea casatoriei. Sotii pot opta pentru a-si pastra numele dinaintea casatoriei, a prelua numele oricaruia dintre ei ori numele lor reunite. De asemenea NCC prevede posibilitatea ca unul din soti sa-si pastreze numele avut inaintea incheierii casatoriei, in timp ce cel de-al doilea sot sa poarte numele lor reunite. Aceasta enumerare este limitativa si sotii nu pot opta pentru alte variante ce ies de sub incidenta legii. Spre exemplu este interzis sotilor sa poarte fiecare numele celuilalt. Odata cu alegerea unui nume comun, unul din soti poate cere schimbarea acestuia in temeiul Ordonantei Guvernului nr. 41/2005 numai cu acordul celuilalt sot.

Conform art. 309 NCC, „sotii isi datoreaza reciproc respect, fidelitate si sprijin moral”. Solidaritatea dintre soti si sprijinul moral sunt prevazute si prin art. 1 din Legea 217/2003 privind prevenirea si combaterea violentei in familie. Sprijinul moral se materializeaza prin „atitudini de incurajare, de sustinere, de acceptare sau toleranta a celuilalt sot”[1]. Sprijinul reciproc este in stransa legatura cu afectiunea reciproca dintre soti.

Obligatia de fidelitate este in stransa legatura cu obligatia de sprijin moral. In principal se refera la obligatia reciproca a sotilor de a nu intretine raporturi sexuale cu alte persoane. Adulterul a fost in trecut reglementat prin Codul Penal care pedepsea fapta persoanei de a avea relatii sexuale afara de casatorie cu inchisoarea de la o luna la sase luni sau cu amenda. Desi a fost dezincriminat prin Legea 278/2006, din punct de vedere al dreptului familiei, adulterul constituie inca un motiv intemeiat de divort din culpa exclusiva a sotului adulterin.

Indatorirea de a locui impreuna „constituie o premisa pentru realizarea si mentinerea unitatii familiale si chiar a mediului familial”.[2] Noul Cod Civil prevede posibilitatea sotilor de a hotari sa locuiasca separat pentru motive temeinice. In practica s-au considerat motive temeinice : exercitarea profesiei, pregatirea profesionala in alta localitate sau tara etc. Refuzul nejustificat de a locui impreuna constituie insa motiv temeinic pentru desfacerea casatoriei.

Unii teoreticieni prevad separat de aceste obligatii si obligatia conjugala. Aceasta consta in „indatorirea sotilor de a avea raporturi sexuale impreuna”.[3] Aceasta obligatie nu este prevazuta expres de lege ci ea decurge din relatia de prietenie si afectiune reciproca dintre soti.

 

Drepturile si obligatiile patriminiale ale sotilor

Totalitatea normelor juridice care reglementeaza drepturile si obligatiile patrimoniale ale sotilor alcatuiesc regimul juridic matrimonial. In legatura cu drepturile si obligatiile patrimoniale ale sotilor, Noul Cod Civil reglementeaza unele dispozitii comune, precum locuinta familiei si cheltuielile casatoriei, dispozitii care compun regimul primar imperativ.

Legat de regimul matrimonial, vechea legislatie impunea sotilor regimul comunitatii legale de bunuri.

Regimul comunitatii legale de bunuri prevedea faptul ca sotii au doua categorii de bunuri: bunuri comune si bunuri proprii. In principiu, bunurile dobandite in timpul casatoriei deveneau bunuri comune iar bunurile proprii erau limitativ prevazute de lege. Astfel erau considerate bunuri proprii :

–                     bunurile dobandite inainte de incheierea casatorie;

–                     bunurile dobandite in timpul casatoriei prin mostenire, legat sau donatie, afara numai daca dispunatorul a prevazut ca ele vor fi comune;

–                     bunurile de uz personal si cele destinate exercitarii profesiunii unui dintre soti;

–                     bunurile dobandite cu titlu de premiu sau recompensa, manuscrisele stiintifice sau literare, schitele si proiectele artistice, proiectele de investitii si inovatii, precum si alte asemenea bunuri;

–                     indemnitatea de asigurare sau despagubirea pentru pagube pricinuite persoanei;

–                     valoarea care reprezinta si inlocuieste un bun propriu sau bunul in care a trecut aceasta valoare.

 

In legislatia precedenta, orice incercare a sotilor de a dobandi bunuri in nume propriu era lovita de nulitate. Noul Cod Civil modifica aceste prevederi legislative, incercand sa modernizeze regimul matrimonial prin oferirea posibiltatii sotilor de a stabili care regim matrimonial este aplicabil bunurilor lor.

Fata de legislatia precedenta, „Noul Cod civil consacra principiul libertatii conventiilor matrimoniale.”[4] Acest principiu existand insa intr-o legislatie mai veche, respectiv in „Codul civil de la 1864, nemaifiind introdus in Codul familiei, act ce a instituit un sistem unic, legal, imperativ, imutabil, si anume regimul comunitatii legale de bunuri.”[5]

Legislatia actuala prevede posibilitatea sotilor de a mentiona regimul matrimonial ales in declaratia de casatorie. Astfel, sotii pot opta pentru una din urmatoarele regimuri :

–         regimul comunitatii legale de bunuri

–         regimul separatiei de bunuri

–         regimul comunitatii contraventionale.

Alegerea unui alt regim matrimonial decat cel al comunitatii de bunuri se face prin incheierea unei conventii matrimoniale. Aceasta nu este definita prin lege insa literatura juridica o considera ca fiind „acel act juridic solemn prin care viitorii soti, in limitele oridinii publice si a bunelor moravuri, de comun acord, decis sa supuna raporturile lor patrimoniale comunitatii conventionale ori celui al separatiei de bunuri si sa concretizeze drepturile si obligatiile lor patrimoniale in timpul casatoriei”.[6]

 

Regimul primar imperativ

Indiferent de regimul matrimonial ales de soti, Noul Cod Civil prevede un set de norme imperative aplicabile oricauia dintre cele trei regimuri, de la care sotii nu pot deroga. Acest set de norme este cunoscut si sub denumirea de „regim primar imperativ”. Aceste reguli sunt menite sa reglementeze relatiile esentiale ale casatoriei.

Imposibilitatea derogarii de la prezentele norme este redata prin art. 312 alin (2), care prevede faptul ca, „indiferent de regimul matrimonial ales, nu se poate deroga de la dispozitiile prezentei sectiuni, daca prin lege nu se prevede altfel”. Rezulta din formularea legiutorului ca exista totusi anumite situatii in care sotii ar putea dispune in afara prevederilor legale.

Regimul primar imperativ are rolul de a asigura „o interdependenta a patrimoniilor sotiilor iar, pe de alta parte, o minima independenta economico-sociala a sotilor”.[7]

Trebuie retinut faptul ca regimul primar imperativ nu este un regim matrimonial care sa aiba capacitatea de a organiza casatoria din punct de vedere pecuniar. Normele sale se completeaza cu cele prevazute de regimul matrimonial, fie el legal sau conventional care reglementeaza o relatie de casatorie.

Continutul regimului primar imperativ este compus din reglementarea locuintei familiei, a obligatiilor sotilor in legatura cu sarcinile casniciei, stabilirea independentei economico-sociale a sotilor.

 

Interdependenta patrimoniilor sotilor

In cazul pacii conjugale, regimul primar imperativ prevede anumite aspecte privind coeziunea patrimoniala a familiei raportata la locuinta familiei si la cheltuielile casniciei.

 

Regimul juridic al locuintei familiei     

Noul Cod Civil reglementeaza prin art. 321-324 o serie de aspecte referitoare la „locuinta familiei”. Locuinta familiei este acea locuinta comuna a sotilor sau, in lipsa, locuinta sotului la care se afla copii.

Teza a II-a a acestui articol stabileste locuinta familiei in cazul in care sotii au locuinte separate sau sunt separati in fapt.

In privinta locuintei de familie sunt de observat existenta unui criteriu obiectiv si a unui criteriu subiectiv. Criteriul obiectiv este redat de existenta unui imobil de locuit iar cel subiectiv de destinatia data de soti respectivului imobil de a servi ca locuinta conjugala. Acest element subiectiv (stabilirea imobilului ca locuinta conjugala) deosebeste locuinta familiei de orice alt imobil detinut de soti in coproprietate. Astfel, indiferent de numarul de imobile detinut de soti, unul singur intra in categotia locuintei de familie.  Este de asemenea posibil ca imobilul sa nu fie in proprietatea niciunia dintre soti, acestia fiind doar detentori precari. Din punct de vedere al criteriului obiectiv, este irelevant daca imobilul apartine sotilor ori numai unuia dintre ei si de asemenea este irelevant regimul matrimonial ales.

Locuinta de familie nu trebuie confundata cu domiciliul sotilor. Noul Cod Civil prevedere obligatia sotilor de a locui impreuna dar nu si de avea acelasi domiciliu.

Un imobil poate fi notat in cartea funciara ca locuinta de familie, chiar daca sotul care solicita notarea nu este proprietarul imobilului. Prin aceasta prevedere leguitorul instituie o modalitate de asigurare a opozabilitatii fata de terti.

Indiferent de regimul matrimonial ales de soti, art. 322 NCC limiteaza dreptul oricaruia din soti de a dispune prin acte juridice asupra imobilului cu destinatie de locuinta de familie. Bunul nu este astfel scos din circuitul civil insa legea limiteaza dreptul unuia din soti de a dispune de bun in lipsa consimtamantului expres al celuilalt sot. Astfel, „niciunul dintre soti, chiar daca este proprietarul exclusiv, nu poate dispune de drepturile asupra locuintei familiei si nici nu poate incheia acte prin care ar fi afectata folosinta acesteia”, in lipsa consimtamantului celuilalt sot. Legea merge mai departe si limiteaza inclusiv dreptul de a dispune de bunurile mobile in sensul ca „ un sot nu poate deplasa din locuinta bunurile ce mobileaza sau decoreaza locuinta familiei si nu poate dispune de acestea fara consimtamantul scris al celuilalt sot”. Incalcarea acestor prevederi naste dreptul sotului pagubit de a cere anularea actului in termen de 1 an de la data la care a luat cunostinta de acesta dar nu la mai mult de 1 an de la incetarea regimului matrimonial. Nu se poate solicita anularea actului in cazul in care nu s-a notat locuinta familiei in cartea funciara insa se pot solicita daune-interese de la celalalt sot. Prin exceptie, se poate solicita anularea actului in cazul in care tertul avea cunostinta de calitatea de locuinta a familiei.

Aceste prevederi sunt aplicabile si in cazul in care imobilul este detinut in temeiul unui contract de inchiriere. In acest caz fiecare sot are un drept locativ propriu, nefiind relevant faptul ca unul dintre ei este titularul contractului sau ca acesta a fost incheiat inainte de casatorie.

In caz de desfacere a casatoriei, instanta poate dispune atribuirea folosintei locuintei catre unul soti in in cazul in care nu este posibila folosinta comuna a acesteia si sotii nu se inteleg. Atribuirea locuintei se face in functie de interesul superior al minorilor, de culpa in desfacerea caasatoriei si de posibilitatiile locative proprii ale fostilor soti. Sotul care a obtinut beneficiul contractului de inchirieire trebuie sa-l despagubeasca pe celalalt sot cu o indemnizatie care sa acopere costurile de instalare in alta locuinta, cu exceptia cazului in care divortul s-a pronuntat din culpa exclusiva a acestuia din urma.

Atribuiea locuintei de familie aflate in coproprietatea sotilor este posibila dupa regulile amintite mai sus insa numai pana la data ramanerii definitive a hotararii de partaj.

 

Cheltuielile casatoriei

Sotii sunt datori sa-si acorde atat sprijin moral cat si sprijin material unul altuia. Sotii pot stabili prin conventia matrimoniala cotele de contributie a fiecarui sot cu mentiunea ca prevederea prin care suportarea acestor cheltuieli revine exclusiv unuia din soti este considerata nescrisa. Contributie materiala, il lipsa unei stipulatii prin conventia matrimoniala se face in raport cu mijloacele fiecaruia. Munca depusa de oricare dintre soti in gospodarie sau cu cresterea copiilor este considerata contributie la cheltuielile casatoriei.

 

Independenta economico-sociala a sotilor

Independenta profesionala

Art. 327 NCC prevede dreptul fiecaruia dintre soti de a exercita in mod liber o profesie precum si sa dispuna de veniturile incasate in masura indeplinirii obligatiilor ce ii revin in calitate de cheltuieli ale casatoriei. In virtutea obligatiei la sprijin material, unul din soti il poate sustine pe celalalt sot din punct de vedere financiar in scopul initierii sau derularii unei activitati profesionale. In cazul in care se depasesc limitele acestei obligatii, se naste un drept la o compensatie in virtutea sotului care a contribuit la activitatea profesionala a celuilalt sot.

 

Independenta patrimoniala

Incheierea casatoriei nu are nicio inraurire asupra capacitatii sotilor de a incheia acte juridice intre ei sau cu tertii. Aceasta este o modificare importanta adusa de Noul Cod Civil. Prin art. 1307 din vechiul Cod civil era interzisa vanzarea-cumpararea intre soti. Prin modificarile aduse de Noul Cod, sotii pot contracta in mod valabil indiferent de tipul actului incheiat.

O alta modificare inspirata din codul civil francez prevede, in spiritul independentei patrimoniala a sotilor, posibilitatea unui sot de a face si in lipsa consimtamantului celuilalt depozite bancare si alte operatiuni in legatura cu acesta. In lipsa unei hotarari judecatoresti executorii care sa prevada contrariul, sotul titular al contului are dreptul de a dispune de fondurile depuse in urma desfacerii casatoriei.

Indiferent de aceasta independenta patrimoniala, in sarcina sotilor incumba obligatia de a se informa reciproc cu privire la bunurile, veniturile si indatoririle acestora. In caz de refuz nejustificat de a furniza informatiile solicitate, sotul lezat poate investi instanta cu o cerere prin care solicita furnizarea informatiilor prin intermediul instantei. Cand refuzul este justificat din cauza obligatiei pastrarii secretului profesional, tertii pot refuza furnizarea informatiilor. Refuzul prezentarii informatiilor de catre sotul acuzat naste o prezumtie relativa ca sustinerile sotului reclamant sunt adevarate.

 

Regimul primar imperativ in situatia de criza conjugala

Extinderea puterilor unuia din soti (Mandatul judiciar)

Art. 315 NCC prevede situatia „in care unul dintre soti se afla in imposibilitatea de a-si manifesta vointa”. Intr-un asemenea caz, celalalt sot poate, cu incuviintarea instantei, sa-l reprezinte primul pentru exercitarea drepturilor pe care le are potrivit regimului matrimonial. Acest mandat are o natura judiciara deoarece poate fi instituit numai prin instanta, la cererea sotului capabil (acesta fiind singurul care are capacitate procesuala activa intr-o asemenea cauza), urmand ca prin hotarare sa se stabileasca inclusiv conditiile, limitele si perioada de valabilitate a acestui mandat. Trebuie mentionat faptul ca mandatul judiciar are esentialmente caracter temporar

Cauzele care ar justifica instituirea unui asemenea mandat vor fi intotdeauna de natura obiectiva, indiferent daca se bazeaza pe motive medicale (sotul este bolnav, batran etc) sau sociale (in caz de disparitie a sotului). Cauze de natura subiectiva, cum ar fi refuzul sotului de a-si da acordul in vederea incheierii unui act juridic nu pot fi luate in considerare de catre instanta in vederea stabilirii unui mandat judiciar in favoarea unuia din soti, scopul mandatului fiind unul de protectie al sotului aflat in imposibilitate, in acord cu obligatia sotilor de a-si acorda sprijin moral si incredere reciproca.

In privinta reprezentarii unuia din soti prin mandat, art. 314 NCC prevede posibilitatea instituirii unui mandat conventional intre soti prin intermediul caruia unul din soti il poate reprezenta pe celalalt pentru exercitarea drepturilor pe care le are potrivit regimului matrimonial.

 

Restrangerea puterilor unuia din soti (Actele de dispozitie cre pun in pericol grav interesele familiei)

Restrangerea puterilor unuia din soti este un al doilea mecanism de protectia a sotilor prevazut de regimul primar imperativ. Prin art. 316 NCC se prevede situatia in care „unul dintre soti incheie acte juridice prin care pune in pericol grav interesele familiei”. In asemenea caz, „celalalt sot poate cere instantei de tutela ca, pentru o perioada determinata, dreptul de a dispune de anumite bunuri sa poata fi exercitat numai cu consimtamantul sau expres”. Aceasta limitare a puterilor unuia din soti se dispune numai in mod exceptional si numai pe o perioada limitata de timp care poate fi prelungita pana la 2 ani. Nerespectarea hotararii judecatoresti este sanctionata cu nulitatea relativa a actului incheiat, dreptul la actiune prescriindu-se in termen de 1 an „care incepe sa curga de la data cand sotul vatamat a luat cunostinta de existenta actului” (art. 316 alin. 2).

Aceasta interdictie se refera la anumite bunuri determinate, instanta neputand sa limiteze dreptul unuia din soti asupra intregului sau patrimoniu. Aceste bunuri pot fi mobile sau imobile prin a caror instrainare se creeaza o situatie impovaratoare pentru familie.

Legiuitorul nu detaliaza ce ar insemna „punerea in pericol grav a intereselor familiei”, motiv pentru care va ramane la aprecierea instantei daca anumite acte juridice prejudiciaza sau nu interesele unei familii. Acest pericol trebuie apreciat de la caz la caz, raportat la factori cum ar fi situatia materiala a sotilor sau alte aspecte subiective ale relatiei lor. Si sintagma „interesul familiei” este vaga si nedefinita de lege, urmata a fi apreciata de catre instanta in functie de particularitatile cauzei.

 

Concluzii

Dupa cum am mai spus, regimul primar imperativ instituie un set de norme de la care sotii nu pot deroga, indiferent de regimul matrimonial ales. Acesta reprezinta niste reguli de baza, niste principii cu caracter general care incumba asupra oricarei casatorii. Alegerea unui regim matrimonial poate avea efecte multiple asupra unei casatorii insa nu poate avea efecte asupra acestor reguli imperative care reglementeaza casatoria. Alegerea unui regim matrimonial este de regula ghidata de motive de ordin patrimonial, sotii incercad sa stabileasca o situatie pecuniara cat mai clara atat in timpul casatoriei, cat si in eventualitatea unui divort. Noul Cod Civil pune la dispozitia sotilor unul din cele trei regimuri matrimoniale, fiecare cu particularitatile lui.

Regimul comunitatii legale presunune ca bunurile dobandite in timpul casatoriei de oricare dintre soti sunt, de la data dobandirii lor, bunuri comune. Aceasta prevedere este preluata din vechea legislatie si are ca efect detinerea bunurilor comune in devalmasie de catre soti. Asemenea vechii legislatii, Noul Cod prevede in art. 340 care sunt bunurile proprii ale sotilor.

Regimul separatiei de bunuri prevede ca „fiecare dintre soti este proprietar exclusiv in privinta bunurilor dobandite inainte de incheierea casatoriei, precum si a celor pe care le dobandeste in nume propriu dupa acasta data”. Se observa astfel ca sotii pot stabili o situatie clara asupra proprietatii bunurilor in sensul ca fiecare dintre ei poate fi proprietar exclusiv asupra bunurilor achizitionate.

Regimul comunitatii conventionale reprezinta un mijloc prin care se deroga de la dispozitiile regimului comunitatii legale.

In concluzie, observam ca regimul matrimonial ales are efecte principale asupra relatiilor patrimoniale dintre soti. Regimul primar imperativ depaseste aceste limite si contine dispozitii cuprinzatoare referitoare la aspecte plasate in afara sferei stricte a bunurilor care apartin sotilor sau numai unuia dintre ei. Desi face referire la aspecte patrimoniale prin art. 317 si 327, regimul primar imperativ transcende sfera patrimoniala si impune niste reguli generale si imperative fata de drepturile si obligatiile ce decurg atat din incheierea casatoriei cat si din atitudinea de sinceritate, fidelitate, loialitate pe care sotii si-o datoreaza reciproc.

 

 

 


[1] T. Bodoasca, A. Draghici, i. Puie, “Dreptul familiei”, ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2012

[2]  T. Bodoasca, A. Draghici, i. Puie, “Dreptul familiei”, ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2012

[3]  T. Bodoasca, A. Draghici, i. Puie, “Dreptul familiei”, ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2012

[4] C. T. Ungureanu, s.a., „Noul Cod Civil. Comentarii, doctrina, jurisprudenta”, vol. I, ed. Hamangiu, Bucuresti, 2012

 

[5] C. T. Ungureanu, s.a., „Noul Cod Civil. Comentarii, doctrina, jurisprudenta”, vol. I, ed. Hamangiu, Bucuresti, 2012

[6] T. Bodoasca, A. Draghici, i. Puie, “Dreptul familiei”, ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2012

[7] Conferintele Institutului National al Magistraturii, „Noul Cod Civil”, 2011

 

Acţiune de partaj succesoral formulată de o persoană al cărui autor nu a acceptat succesiunea părintelui său. Consecinţe.

Tip: Decizie
Nr./Dată: 411 (01.06.2011)
Autor: Curtea de Apel Ploiesti
Domenii asociate: partaj

În ipoteza în care un succesibil nu-şi exercită dreptul de opţiune în termenul prevăzut de art.700 Cod civil (6 luni de la deschiderea moştenirii), potrivit regulilor aplicabile prescripţiei extinctive se stinge dreptul de a accepta moştenirea şi odată cu acest drept se stinge – cu efect retroactiv – şi titlul său de moştenitor, el devenind străin de succesiune. Prin urmare, stingerea prin prescripţie a dreptului de opţiune atrage stingerea vocaţiei succesorale.

Din interpretarea dispoziţiilor art. 689 Cod civil, rezultă că pentru a fi în prezenţa unei acceptări tacite a moştenirii, este necesar ca succesibilul să facă un act (fapt) pe care nu îl putea săvârşi decât în calitatea sa de erede şi din care rezultă indirect, dar neîndoielnic, intenţia de acceptare a moştenirii.

Legea nu a stabilit în concret care anume acte săvârşite de succesibil constituie manifestarea intenţiei de a accepta tacit moştenirea, mulţumindu-se să precizeze că actele de conservare şi de administrare provizorie nu reprezintă acte de acceptare dacă cel ce le-a făcut nu şi-a însuşit calitatea de moştenitor (art.690 cod civil), iar actele de dispoziţie având ca obiect dreptul succesoral constituie acte de acceptare chiar dacă, aparent, îmbracă forma ”renunţării” la moştenire (art.691 Cod civil).

Plecând de la aceste texte, în literatura de specialitate s-a reţinut că, pe lângă actele de dispoziţie, care sunt cele mai clare acte de acceptare a succesiunii, au această valoare şi actele de administrare, care au caracter definitiv şi angajează viitorul, cum ar fi încheierea unor convenţii între succesibili cu privire la administrarea bunurilor succesorale, arendarea acestor bunuri sau luarea şi deţinerea unor bunuri succesorale.

În condiţiile în care s-a făcut dovada că B. M. nu a acceptat succesiunea mamei sale, în termenul prevăzut de art. 700 Cod civil, este evident că s-a stins dreptul său de moştenitor şi în atare context ea nu putea transmite către recurentă bunuri succesorale, pe care nu le-a primit în proprietate, situaţie în care aceasta din urmă nu justifică calitate procesuală activă pentru promovarea unei acţiuni de partaj succesoral a averii bunicii sale.

Prin decizia civilă nr. 411/1 iunie 2001 Curtea de Apel Ploieşti a respins ca nefundat recursul formulat de reclamanta C.L.E. împotriva deciziei civile nr.59 pronunţată la 9 februarie 2011 de Tribunalul Dâmboviţa, în contradictoriu cu pârâţii D.P şi R.I. pentru următoarele considerente:

Prin cererea de chemare în judecată adresată instanţei, reclamanta a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii, partajul averii rămase de pe urma bunicii sale, L.R., decedată la data de 28.08.2002.

Având în vedere faptul că s-a invocat de către pârâţi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, pe considerentul că autoarea acesteia nu şi-a exercitat dreptul de opţiune succesorală în intervalul de 6 luni de la deschiderea succesiunii, reglementat de art. 700 cod civil, prin decizia civilă nr. 1189/18.12.32008, pronunţată într-un prim ciclu procesual, Curtea de Apel Ploieşti a trimis cauza spre rejudecare, în vederea completării probatoriilor sub aspectul acceptării tacite a moştenirii defunctei L. R., de către autoarea reclamantei.

Din interpretarea dispoziţiilor art. 689 Cod civil, rezultă că pentru a fi în prezenţa unei acceptări tacite a moştenirii, este necesar ca succesibilul să facă un act (fapt) pe care nu îl putea săvârşi decât în calitatea sa de erede şi din care rezultă indirect, dar neîndoielnic, intenţia de acceptare a moştenirii.

Legea nu a stabilit în concret care anume acte săvârşite de succesibil constituie manifestarea intenţiei de a accepta tacit moştenirea, mulţumindu-se să precizeze că actele de conservare şi de administrare provizorie nu reprezintă acte de acceptare dacă cel ce le-a făcut nu şi-a însuşit calitatea de moştenitor (art.690 cod civil), iar actele de dispoziţie având ca obiect dreptul succesoral constituie acte de acceptare chiar dacă, aparent, îmbracă forma ”renunţării” la moştenire (art.691 Cod civil).

Plecând de la aceste texte, în literatura de specialitate s-a reţinut că, pe lângă actele de dispoziţie, care sunt cele mai clare acte de acceptare a succesiunii, au această valoare şi actele de administrare, care au caracter definitiv şi angajează viitorul, cum ar fi încheierea unor convenţii între succesibili cu privire la administrarea bunurilor succesorale, arendarea acestor bunuri sau luarea şi deţinerea unor bunuri succesorale.

Pe de altă parte se impune a se face precizarea că în ipoteza în care un succesibil nu-şi exercită dreptul de opţiune în termenul prevăzut de art.700 Cod civil (6 luni de la deschiderea moştenirii), potrivit regulilor aplicabile prescripţiei extinctive se stinge dreptul de a accepta moştenirea şi odată cu acest drept se stinge – cu efect retroactiv – şi titlul său de moştenitor, el devenind străin de succesiune. Prin urmare, stingerea prin prescripţie a dreptului de opţiune atrage stingerea vocaţiei succesorale.

Deşi s-a susţinut de către reclamantă că mama sa, B.M., decedată în anul 2004, a acceptat succesiunea defunctei L. R., decedată în anul 2002, tribunalul, pe baza unui probatoriu complex (care a fost completat şi în faza procesuală a apelului) a stabilit că toate bunurile rămase de pe urma acesteia, respectiv imobilele casă şi terenul aferent, precum şi suprafaţa de 2,98 ha teren au fost preluate de D.P., care le foloseşte şi în prezent, tot aceasta ocupându-se de îngrijirea şi înmormântarea defunctei.

În acest sens, prin dovezile administrate în cauză, s-a probat împrejurarea că B.M., care avea o stare de sănătate precară, a fost ea însăşi îngrijită de pârâta D.P., fără a avea pretenţii la moştenirea mamei sale, singurul teren folosit de familia acesteia fiind cel situat în pct. „Pilot”, care provenea, însă, de la mama soţului său (S. P.) şi pentru care exista emis titlu de proprietate nr. 28693/1994.

În condiţiile în care s-a făcut dovada că B.M. nu a acceptat succesiunea mamei sale, în termenul prevăzut de art. 700 Cod civil, este evident că s-a stins dreptul său de moştenitor şi, prin urmare, ea nu putea transmite către recurentă bunuri succesorale, pe care nu le-a primit în proprietate.

În atare context, în mod corect prima instanţă (a cărei soluţie a fost menţinută în apel), a respins acţiunea pentru lipsa calităţii procesuale active a reclamantei, considerând că aceasta nu are vocaţie la succesiunea bunicii sale, situaţie în care, criticile formulate de ea apar ca nefondate şi urmează a fi respinse, nefiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.

Pe cale de consecinţă, în raport de considerentele expuse în precedent, în baza art. 312 alin. 1 C.pr.civilă, Curtea a respins, ca nefundat, recursul, menţinând ca legală decizia atacată.

Etichete:

Contencios administrativ. Refuz nejustificat. Numire curator

Curtea de apel PLOIEŞTI

Tip: Decizie
Nr./Dată: 1330 (01.06.2011)

Prin cererea de chemare în judecata înregistrata la Tribunalul Buzau sub nr. 1334/114/2011, reclamantul B R a chemat în judecata Primarul municipiului Buzau solicitând ca prin hotarârea ce se va pronunta sa fie obligat pârâtul sa emita dispozitia de numire curator pentru copii sai minori B B S si B M R, prin care sa fie reprezentati la încheierea în forma autentica a unor contracte de donatie având ca obiect bunuri imobile proprietatea sa si a sotiei sale, la plata daunelor interese la valoarea prejudiciului dovedit, pentru refuzul emiterii actului administrativ mentionat si la plata tuturor cheltuielilor de judecata efectuate în acest proces.

Prin sentinta nr. 905 din 09.03.2011, Tribunalul Buzau – Sectia comerciala si de Contencios Administrativ, a respins actiunea formulata reclamantul BR.

Pentru a pronunta aceasta solutie, prima instanta a retinut ca cererea reclamantului este neîntemeiata deoarece situatia prezentata de catre acesta nu se încadreaza între cazurile prevazute de lege, respectiv art.152 din Codul Familiei, referitoare la curatela, când autoritatea tutelara poate institui curatela minorului si nici nu exista o prevedere speciala în acest sens.

Instanta a avut în vedere ca în speta prezentata de catre reclamant nu exista contrarietate de interese între parinte si copilul ce urma sa fie reprezentat prin curatorul numit, deoarece se intentioneaza încheierea unui act cu titlu gratuit, o liberalitate, respectiv o donatie.

Împotriva sentintei a declarat recurs reclamantul BR, criticând-o pentru nelegalitate si netemeinicie.

Analizând sentinta recurata prin prisma criticilor formulate, a probelor administrate, a actelor normative ce au incidenta în cauza, precum si sub toate aspectele conform art. 3041 Cod procedura civila, Curtea a retinut urmatoarele:

Curatela este o institutie de ocrotire juridica a intereselor unei persoane care poate fi capabila, cu capacitate de exercitiu restrânsa ori lipsita de capacitate de exercitiu. În aceste doua din urma situatii, curatela nu modifica incapacitatea celui ocrotit, curatorul fiind chemat sa tina locul parintilor sau al tutorelui fie numai cu privire la anumite acte (art. 132, 152 lit.c Codul familiei), fie cu privire la toate atributiile, dar numai în mod provizoriu (art. 139 si 146 Codul familiei).

Potrivit dispozitiilor art.152 lit.c Codul familiei, curatorul minorului se numeste când din cauza unei boli ori din alte motive, parintele sau tutorele este împiedicat sa îndeplineasca un anumit act în numele persoanei pe care o reprezinta sau ale carei acte le încuviinteaza.

În aceste conditii, autoritatea publica nu poate refuza numirea unui curator cu motivarea ca prin aceasta donatie s-ar crea prejudicii întrucât minorii nu-si pot administra în mod legal bunurile.

Un astfel de refuz poate fi interpretat ca o îngradire a atributelor dreptului de proprietate si al dreptului de dispozitie al reclamantului cu privire la bunurile sale, ceea ce ar fi împotriva prevederilor Conventiei Europene a Drepturilor Omului.

Pentru aceste considerente si în temeiul art. 312 si 3041 Cod procedura civila, Curtea a admis recursul, a modificat în tot sentinta în sensul ca a admis actiunea si a dispus obligarea pârâtului sa emita dispozitia de numire curator conform cererii reclamantului recurent.

Etichete: , ,

Acţiune în contencios administrativ îndreptată împotriva încheierii pronunţată de Comisia de soluţionare a contestaţiilor din cadrul Curţii de Conturi a României. Posibilitatea Curţii de Conturi de a declara unilateral nelegale acte administrative intrate

-Art. 8 alin 1 şi art.2 lit c) din Legea nr.554/2004 privind Contenciosul administrativ.

-Art. 1 don Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi.

 

În exercitarea controlului asupra modului de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public, Curtea de Conturi nu poate declara unilateral ca fiind nelegale acte administrative intrate în circuitul altor raporturi juridice.

În vederea realizării unei stabilităţi a raporturilor juridice, principiul irevocabilităţii actelor administrative puse în executare sau a celor care au produs efecte în alte domenii, este un principiu de aplicabilitate generală.

Pentru asigurarea unei minime securităţi juridice este evident că drepturile câştigate cu bună credinţă prin actul administrativ trebuie respectate, iar efectele sale ce s-au epuizat nu mai pot fi înlăturate decât prin intermediul instanţei.

 

Decizia nr. 454 din data de 1 martie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti – Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal

 

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Buzău sub nr. 3510/114/2010 la data de 13.08.2010, reclamanta APIA – Centrul Judeţean Buzău a formulat plângere împotriva încheierii nr.23/20.07.2010 pronunţată de Comisia de soluţionare a contestaţiilor din cadrul Curţii de Conturi a României prin care a fost admisă numai în parte contestaţia depusă de reclamantă împotriva deciziei nr.9 /18.05.2010 emisă de pârâtă, în sensul admiterii contestaţiei asupra punctului 5 din decizia criticată şi respingerii acesteia în ceea ce priveşte pct. 6 referitor la pretinsa abatere de la legalitate şi regularitate prin majorare salarială de 75% şi pentru personalul din cadrul serviciului economic şi compartimentul cotă de lapte.

Prin sentinţa nr. 1435 pronunţată în data de 10 noiembrie 2010, Tribunalul Buzău a admis acţiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta CCR, şi a dispus anularea Încheierii nr.23 din 20.07.2010 pronunţată de Comisia de soluţionare a contestaţiilor din cadrul Curţii de Conturi a României în ceea ce priveşte respingerea contestaţiei formulate împotriva măsuri dispuse la punctul 6 din decizia nr.9 din 18 mai 2010 a Camerei de Conturi a judeţului Buzău, iar pe fond admite contestaţia şi a dispus anularea măsurii dispuse la punctul 6 din decizia criticată.

Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut că în decizia nr.9 din 18 mai 2010 emisă de Camera de Conturi a Judeţului Buzău la pct. 6, contestat de către reclamantă, s-a constatat că în perioada iulie – decembrie 2009 au fost efectuate plăţi nelegale la Titlul I – cheltuieli de personal în suma de 95.695 lei prin majorarea cu 75% a salariilor de bază a unor funcţionari publici din cadrul serviciilor ASMP, cotă de lapte, economic, IT şi juridic, care nu întruneau criteriile legale de majorare a acestora. Astfel pârâta a invocat prevederile art. 2 lit. a din HG 606/2009 şi a constatat că 13 angajaţi din cadrul serviciului economic şi cotă de lapte nu au prestat activităţi specifice domeniului gestionării asistenţei financiare nerambursabile comunitare reprezentând 75% din totalul obiectivelor şi atribuţiilor de serviciu şi ca urmare nu îndeplineau criteriile de încadrare în categoria personalului de specialitate prevăzut la art.2 lit.a din HG nr.606/2008.

Tribunalul a considerat că în cauză sunt incidente dispoziţiile art.7 din Legea nr.1/2004 cu modificările şi completările ulterioare, conform cărora funcţionarii publici şi personalul contractual din cadrul APIA beneficiază de majorarea salarială cu până la 75% în condiţiile îndeplinirii cumulative a criteriilor stipulate la art. 2 din HG 606/2009. Majorarea drepturilor băneşti cu 75% , inclusiv pentru personalul din cadrul serviciului economic şi compartimentul cotă de lapte a fost dispusă în raport de activitatea efectiv desfăşurată şi în concordanţă cu atribuţiile stabilite prin fişa postului, această majorare a salariilor cu 75% a avut la bază o serie de acte normative şi administrative, respectiv: Legea nr.1/2004, privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură, cu modificările şi completările ulterioare; HG nr.606/2009 pentru aplicarea Legii nr.490/2004, privind stimularea financiară a personalului care gestionează fonduri comunitare precum şi Ordinul MAPDR nr.1582/15.06.2009 privind aprobarea listei nominale a personalului din cadrul APIA care beneficiază de majorarea salariului de bază prevăzut de HG nr.606/2009 pentru aplicarea Legii nr.490/2004 privind stimularea financiară a personalului care gestionează fonduri comunitare şi a Legii nr.1/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea APIA.

Instanţa a avut în vedere faptul că în anexa la Ordinul MAPDR nr. 1582 din 15.06.2009 privind aprobarea listei nominale a personalului din cadrul Agenţiei de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură care beneficiază de majorarea salariului de bază cu 75% se regăsesc toţi salariaţii agenţiei, astfel încât excluderea de către pârâtă a celor 13 salariaţi de la majorarea stabilită prin lege se situează în afara prevederilor legale invocate şi totodată a reţinut că măsura a fost dispusă cu încălcarea principiului respectării drepturilor câştigate.

Tribunalul a considerat întemeiate susţinerile reclamantei potrivit cărora prin hotărârea adoptată pârâta nu a observat că atribuţiile şi activitatea efectivă a reclamantei se încadrează în ceea ce legiuitorul defineşte la art. 1 lit. a din HG nr. 606/2009 , gestionarea asistenţei financiare nerambursabile comunitare, activitate care datorită interdependenţei şi complexităţii atribuţiilor specifice nu poate fi separată artificial în activitatea desfăşurată de personal care gestionează şi activitate desfăşurată de personal care nu gestionează fonduri comunitare, separaţie care în sine poate crea un dezechilibru în asigurarea funcţionării însăşi a instituţiei ca entitate cu activitate preponderentă în gestionarea asistenţei financiare nerambursabile comunitare.

Instanţa de fond a apreciat că pârâta a interpretat eronat şi prevederile art. 2 din HG nr.606/2009 neţinând cont de faptul că tot personalul reclamantei pentru care a fost emis Ordinul MAPDR nr.1582/2009 are în fişa postului atribuţii specifice domeniului gestionări asistenţei financiare nerambursabile reprezentând minimum 75% din totalul obiectivelor şi atribuţiilor de serviciu pentru îndeplinirea cărora alocă minimum 75% din timpul total alocat îndeplinirii tuturor atribuţiilor de serviciu. De asemenea dispoziţiile art.7 din Legea 1/2004 privind organizarea şi funcţionarea APIA prevăd faptul că funcţionarii publici şi personalul contractual din cadrul APIA beneficiază de majorarea salarială cu până la 75% în condiţiile îndeplinirii cumulative a criteriilor stipulate la art.2 din HG 606/2009 şi nu de un spor salarial aşa cum a reţinut pârâta. În acelaşi timp, majorarea salarială de 75% este inclusă în salariul de bază lunar de încadrare al întregului personal al APIA, aşa cum acesta rezultă atât din deciziile de încadrare, cât şi din carnetele de muncă, astfel încât salariul lunar de încadrare nu poate fi diminuat decât prin lege şi în nici un caz printr-o decizie emisă de una din stricturile administrative ale pârâtei.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta Curtea de Conturi a României pentru Camera de Comerţ a Judeţului Buzău.

Examinând sentinţa recurată, Curtea a reţinut că recursul este nefondat potrivit considerentelor ce urmează:

Instanţa de fond a apreciat corect că majorarea drepturilor băneşti cu 75%, inclusiv pentru personalul din cadrul serviciului economic şi compartimentul cotă de lapte a fost dispusă în raport de activitatea efectiv desfăşurată şi în concordanţă cu atribuţiile stabilite prin fişa postului şi a avut la bază Ordinul MAPDR nr.1582/15.06.2009 privind aprobarea listei nominale a personalului din cadrul APIA care beneficiază de majorarea salariului de bază prevăzută de HG nr.606/2009 pentru aplicarea Legii nr.490/2004 privind stimularea financiară a personalului care gestionează fonduri comunitare şi a Legii nr.1/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea APIA.

În anexa la Ordinul MAPDR nr. 1582 din 15.06.2009 privind aprobarea listei nominale a personalului din cadrul Agenţiei de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură care beneficiază de majorarea salariului de bază cu 75% se regăsesc toţi salariaţii agenţiei, astfel încât excluderea de către pârâtă a celor 13 salariaţi de la majorarea stabilită prin lege se situează în afara prevederilor legale invocate, măsura fiind dispusă cu încălcarea principiului respectării drepturilor câştigate.

Ordinul mai sus menţionat a fost emis în baza Legii nr.1/2004, privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură, cu modificările şi completările ulterioare şi HG nr.606/2009 pentru aplicarea Legii nr.490/2004, privind stimularea financiară a personalului care gestionează fonduri comunitare.

Actul administrativ emis pe baza legii, în scopul executării sau organizării executării legilor şi a celorlalte acte normative emise de autorităţile superioare este obligatoriu pentru toate subiectele de drept care intră sub incidenţa sa.

Legea prevede că ordinele cu caracter normativ, instrucţiunile şi alte asemenea acte ale conducătorilor ministerelor şi ai celorlalte organe ale administraţiei publice centrale de specialitate se emit numai pe baza şi în executarea legilor, a hotărârilor şi a ordonanţelor Guvernului, trebuie să se limiteze strict la cadrul stabilit de actele pe baza şi în executarea cărora au fost emise şi nu pot conţine soluţii care să contravină prevederilor acestora.

Actul administrativ este executoriu din oficiu, în sensul că poate fi executat imediat după aducerea la cunoştinţa persoanelor interesate, respectiv publicarea sa, aşadar din momentul din care produce efecte juridice, iar obligativitatea actului încetează prin revocare, anulare sau abrogare.

Pentru asigurarea unei minime securităţi juridice este evident că drepturile câştigate cu bună credinţă prin actul administrativ trebuie respectate, iar efectele sale ce s-au epuizat nu mai pot fi înlăturate.

Definiţia actului administrativ este dată de Legea nr.554/2004 a contenciosului administrativ: actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naştere, modificând sau stingând raporturi juridice.

În vederea realizării unei stabilităţi a raporturilor juridice, principiul irevocabilităţii actelor administrative puse în executare sau a celor care au produs efecte în alte domenii, este un principiu de aplicabilitate generală. Prin consacrarea acestui principiu se limitează posibilitatea organului administrativ de a reveni asupra actelor ce le-a emis, putându-le revoca, fie pentru nelegalitate, fie pentru inoportunitate, numai până în momentul în care actele administrative şi-au produs efectele prin executare sau prin intrarea lor în circuitul altor raporturi juridice.

Pentru ipoteza în care actul administrativ a fost emis prin încălcarea unor norme de drept imperative sau prohibitive, ori a fost emis prin mijloace frauduloase sau ca rezultat al unui viciu de voinţă, eroare, dol, violenţă, iar organul administrativ constată această situaţie după ce actul şi-a produs efectele, prin executare ori prin trecerea lui în sfera altor ramuri de drept, producând alte efecte juridice, calea legală de desfiinţare a actului administrativ ilegal este anularea lui de către instanţa judecătorească, la cererea organului administrativ.

Susţinerile recurentei potrivit cărora intimata, în calitate de ordonator terţiar de credite a comunicat către APIA Central fără să analizeze îndeplinirea criteriilor de încadrare în categoria personalului de specialitate al fiecărui angajat în parte şi fără să verifice prin compartimentul resurse umane dacă personalul angajat îndeplineşte sau nu criteriile prevăzute de lege pentru acordarea sporului înainte de transmiterea listelor nominale în vederea emiterii ordinului MAPDR, nu pot avea ca efect anularea actului administrativ în baza cărora au fost acordate drepturile respective cât timp nu s-a făcut o asemenea solicitare. Recurenta nu a invocat nici excepţia de nelegalitate a actului administrativ cenzurat, iar printre atribuţiile sale nu este menţionată anularea actelor administrative pe care le apreciază ca fiind nelegale.

Mai mult în fişa postului fiecărui angajat în parte, sunt consemnate atribuţiile specifice domeniului gestionării asistenţei financiare nerambursabile comunitare şi faptul că acestea reprezintă 75% din timpul alocat îndeplinirii tuturor atribuţiilor de serviciu.

Potrivit prevederilor art. 4 alin 3 şi 4 din HG nr. 606. / 2009, verificarea şi confirmarea îndeplinirii criteriilor prevăzute la art. 2, în vederea acordării majorării salariate, se fac de către Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, care avizează structurile şi personalul care au ca obiect de activitate gestionarea asistenţei financiare nerambursabile comunitare, iar majorarea salarială se aplică de la data încadrării în funcţie, dar nu înainte de data intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 35/2009, cu condiţia obţinerii avizului Ministerului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale.

Prin urmare, verificarea şi confirmarea finală a temeiniciei, propunerilor conducerii intimatei chiar şi asumată potrivit textului de lege pe proprie răspundere în ce priveşte îndeplinirea criteriilor, potrivit art. 4 alin 3 şi 4 din HG nr. 606/2009, aparţine exclusiv ordonatorului principal de credite, în speţă MAPDR, iar decizia de majorare cu 75 % a salariului pentru toţi funcţionarii publici a fost adoptată prin ordin de acesta în urma analizelor şi verificărilor întreprinse, şi în primul rând prin interpretarea corectă a prevederilor HG 606/2009.

Legalitatea şi temeinicia propunerilor conducerii intimatei în ce priveşte aplicarea majorării salariale cu 75% pentru toţi funcţionarii publici, a fost confirmată şi prin Avizul Favorabil nr. 1148 din 16. 07. 2010 emis de Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale prin care se atestă indubitabil faptul că personalul din cadrul APIA îndeplineşte criteriile prevăzute la art. 2 din HG 606/2009 pentru aplicarea Legii nr. 490/2004 privind stimularea financiară a personalului care gestionează fonduri comunitare, şi a Legii nr. 1/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură.

Constatarea de către auditul recurentei a faptului că un nr. de 13 angajaţi din cadrul serviciului economic şi a compartimentului cotă lapte, nu au prestat activităţi specifice, domeniului gestionării asistenţei financiare nerambursabile comunitare, şi nu îndeplineau criteriile de încadrare în categoria personalului de specialitate, sunt lipsite de relevanţă, în condiţiile în care majorarea drepturilor băneşti cu 75 % inclusiv pentru personalul din cadrul serviciului economic şi compartimentul cotă de lapte a fost dispusă prin ordinul mai sus menţionat în concordanţă cu atribuţiile stabilite prin fişa postului, ordin ce nu a fost revocat, anulat, modificat sau abrogat.

Etichete: ,