Firma, emblema si sediul societatii bancare

Firma

Firma, ca atribut de identificare a unui comerciant (persoană fizica sau societate comercială), este reglementată în legislaţia româna de Legea nr. 26/1990 (Legea privind registrul comerţului), republicată, în art. 30-42. Potrivit art. 30 alin.(l) din Legea nr. 26/1990, republicată, prin firmă se înţelege numele sau, după caz, denumirea sub care comerciantul îşi exercită comerţul şi sub care semnează.

Un comerciant îşi stabileşte firma prin actele constitutive întocmai ca şi sediul, ambele fiind elemente de identificare ale subiectelor raporturilor de drept comercial.

Firma unei societăţi pe acţiuni trebuie sa conţină o denumire proprie, de natură a o deosebi de firma altor societăţi, urmând a fi însoţită de menţiunea, scrisă în întregime, „Societatea pe acţiuni” sau “S.A.”.

În cazul societăţilor bancare persoane juridice române firma constă într-o denumire în limba română, cu excepţia cazului în care banca este o filială a unei persoane juridice străine şi preia în denumirea sa, parţial sau în totalitate, denumirea societăţii-mamă. (art. 7 din normele B.N.R. nr. 10/2004).

Deşi legislaţia comercială nu prevede în mod expres posibilitatea includerii în conţinutul firmei societăţilor pe acţiuni a numelui unei persoane fizice şi de asemenea legislaţia bancară, totuşi doctrina de specialitate şi practica în materie au acceptat o asemenea soluţie.

În acest sens, Banca „Ion Ţiriac”, singura bancă românească constituită prin subscripţie publică după anul 1990, a fost acceptată cu numele acţionarului principal în firmă. Considerentele care au stat la baza acceptării acestei soluţii au ţinut de notorietatea de care se bucura acţionarul principal în rândul populaţiei. Notorietatea fiind un aspect determinant în vederea atragerii de subscriitori.

Mai putem aminti, că şi începutul activităţii bancare româneşti a fost marcat de societăţi bancare precum banca Marmorosch, Blank & Co. care aveau incluse în firmă numele de familie a principalilor asociaţi.

Emblema

Emblema este semnul sau denumirea care deosebeşte un comerciant de altul de acelaşi gen sau o întreprindere de alta de acelaşi gen. Temeiul legal se regăseşte în art. 30 alin. (2) din Legea nr. 26/1990, republicată.

Prin „semn” se înţelege o figuraţie grafica care deosebeşte o întreprindere de alta, spre deosebire de marca de fabrică care deosebeşte mărfurile unui fabricant sau produsele aceluiaşi comerciant sau spre deosebire de firmă, care individualizează persoana comerciantului.

Descrierea detaliată a emblemei poate face obiectul unei clauze din actul constitutiv[1].

Sediul

Orice societate comercială are un sediu principal, care este locul, spaţiul şi adresa unde se găsesc organele sale de conducere şi serviciile administrative. Sediul social este un element de identificare a societăţii în funcţie de care se stabilesc: legea aplicabilă, instanţele judecătoreşti competente, naţionalitatea societăţii, locul unde trebuie îndeplinite formalităţile de înmatriculare, publicitate şiaautorizare.
Sediul social, şi după caz sediul real, al societăţii bancare persoană juridică română trebuie să fie situat pe teritoriul României. Sediul real reprezintă locaţia în care se situează centrul de conducere şi de gestiune a activităţii statutare, în cazul în care acesta nu este situat la sediul social.

Sediul social al băncii poate fi mutat în orice alt loc din România potrivit hotărârii adoptate de către Adunarea Generala a Acţionarilor, şi în conformitate cu reglementările referitoare la autorizare şi publicitate.

O cerinţă particulară în privinţa amplasării sediului social este dată de art. 5 din Normele BNR nr. 10/2004 care interzic amplasarea sediului social la subsolurile clădirilor sau la etajele ansamblurilor de locuinţe.

[1] De exemplu, actul constituv al BRD – Groupe Société Générale S.A defineşte emblema societăţii ca fiind formată „dintr-un pătrat împărţit în două suprafeţe egale, partea de sus fiind de culoare roşie, partea de jos de culoare neagră, iar cele două zone sunt despărţite de o baretă de culoare albă. În partea dreaptă a pătratului se află scris pe două rânduri denumirea societăţii: pe primul rând “BRD” cu litere masive de tipar de culoare neagră, iar pe al doilea rând, cu litere mai mici şi mai subţiri, tot de culoare neagră, “Groupe Société Générale”

Publicat de: pe 17 February, 2009

Categorie: Drept bancar

Subscrie

Modalităţi de spălare a banilor prin intermediul insituţiilor bancare

[tab: Articol]

1. Modalităţi de spălare a banilor prin intermediul instituţiilor bancare din paradisurile fiscale

1.1. Conceptul de paradis fiscal şi caracteristici

Crima organizată caută să-şi plaseze afacerile şi produsul financiar rezultat al acestora în aşa numitele „paradisuri fiscale”. Într-un sens strict, aproape fiecare ţară din lume poate fi considerată un paradis fiscal pentru că, într-o formă sau alta, companiilor şi persoanelor fizice străine li se oferă diferite stimulente pentru a încuraja investiţiile lor şi promova creşterea economică.

Prin termenul de ,,paradis fiscal[1]” se înţelege orice ţară care nu percepe impozite, ori impozitele sunt reduse pe toate sau doar pe unele categori de venituri, un nivel ridicat de secret bancar sau comercial, cerinţe minime din partea Băncii Centrale şi nici un fel de restricţii asupra schimburilor valutare.

Chiar şi Statele Unite ale Americii servesc drept paradis fiscal persoanelor care investesc în economia americană. În acelaşi timp o ţară precum Panama considerată una din primele zece paradisuri fiscale din lume, nu este considerată ca atare de populaţia locală, deoarece guvernul percepe impozite pe venituri şi pe corporaţie, taxe asupra importurilor şi exporturilor, impozite asupra succesiunilor şi donaţiilor, impozite asupra proprietăţilor imobiliare.

Termenul de „paradis fiscal” este deseori incorect folosit, deoarece pentru a descrie o ţară din acest punct de vedere, ar trebui utilizat termenul de „jurisdicţie a secretului financiar”. Un anumit grad de discreţie financiară şi bancară este caracteristic tuturor statelor, aproape toate statele impunând un anumit nivel de protecţie pentru informaţiile bancare şi comerciale. O jurisdicţie a secretului bancar şi financiar va refuza, aproape întotdeauna, să-şi încalce propriile sale legi cu privire la secretul bancar, chiar şi atunci când ar putea fi vorba despre o gravă violare a legilor unei ţări.

Prototipul jurisdicţiei secretului financiar modern este Elveţia, care a devenit un paradis pentru capitalul străin şi un mare centru de schimburi financiare.

Într-un articol publicat în revista Barron’s Wedney sub titlu paradisurile fiscale apar în întreaga lume, transformarea statului Panama în centru financiar internaţional este descrisă, ca fiind o o ţară săracă, care nu prea are multe de oferit, în afară de caniculă, umiditate şi un canal, a dobândit o industrie nouă devenind un antrepozit de bani din străinătate.

Poate cea mai proeminentă şi mai rapid înfloritoare ţară dintre jurisdicţiile secretului bancar mai noi este Cayman, a cărei populaţie era alcătuită la începuturi din piraţi, naufragiaţi şi datornici, Insulele Cayman au devenit unul din cele mai importante paradisuri fiscale.

Alături de aceste două ţări considerate paradisuri fiscale, mai sunt: The CommonWealth of the Bahamas, Bermude, The Channel Island, The Island of Man, Liechtenstein, Montserrat, The Netherlands Antilles. Principalele caracteristici ale paradisurilor fiscale sunt[2]:

A.Impozite reduse. Multe din jurisdicţiile considerate paradisuri fiscale impun impozite numai asupra unor categorii de venituri, acestea fiind foarte reduse comparativ cu ţările de origine a celor ce folosesc paradisurile fiscale. Lipsa impozitelor pe venituri face parte dintr-o politică de atragere a băncilor şi corporaţiilor economico-financiare din străinătate.

B.Secretul. Cele mai multe dintre ţările considerate paradisuri fiscale asigură protecţia informaţiilor bancare şi comerciale, ele refuzând să spargă zidurile din jurul secretului bancar, chiar şi atunci când este vorba de comiterea unei grave încălcări a legilor unei ţări.

Aceste jurisdicţii oferă reguli restrictive de secret sau confidenţialitate persoanelor care fac tranzacţii, îndeosebi cu băncile, fiind prevăzute sancţiuni penale pentru încălcarea secretului bancar.

C.Activitatea bancară tinde să joace un rol mai important în economia unui paradis fiscal decât în economia unei ţări care nu este considerată ca atare. Cele mai multe ţări considerate paradisuri fiscale, dezvoltă o politică de încurajare a activităţilor bancare externe, făcând distincţie de regim juridic dintre acestea şi cele ale locuitorilor autohtoni.

1.2. Companiile offshore – constituire şi funcţionare

Caracteristicile paradisurilor fiscale fac din acestea o atracţie deosebită pentru reciclatorii de fonduri, deoarece ele furnizează un văl de secret asupra tranzacţiilor, astfel încât proprietarul unei societăţi încorporate în paradisul fiscal nu poate fi asociat cu fluxul de fonduri, ba mai mult sistemele bancare şi de comunicaţii moderne de care dispun ţările paradisuri fiscale permit deplasarea rapidă a fondurilor. Toate tipurile de corporaţii înregistrate în paradisuri fiscale-societăţi generale, bănci off-shore, societăţi de asigurări, etc- pot fi utilizate de reciclatorii de fonduri în toate etapele procesului de spălare a banilor: plasare, stratificare sau integrare.

Profitând de lipsa oricărui control valutar, de anonimatul desăvârşit, reciclatorii de bani transportă numerarul din ţara în care a fost produs şi îl depun în băncile din ţările paradisuri fiscale. Odată intraţi în băncile off-shore, prin transferuri electronice sau alte procedee, banii urmează să circule în orice colţ al globului fără obstacole.

Pentru a putea utiliza fondurile depuse în băncile off-shore, proprietarii solicită certificate de depozit prin care este confirmată existenţa fondurilor, cu acestea garantându-se obţinerea de credite în ţara de domiciliu a proprietarului de fonduri din ţara paradis fiscal, rambursarea creditului făcându-se prin executarea garanţiei.

O altă metodă prin care fondurile depuse într-un cont al unei companii off-shore pot fi repatriate o constituie înscenarea unui proces între companie şi proprietarul său, iar în urma pierderii procesului de către companie aceasta este obligată la plata unor sume de bani către propriul proprietar, care de data aceasta afişează o sursă perfect legală pentru fondurile ce au ca sursă iniţială fonduri ilicite.

O altă metodă care îngreunează mai mult procesul de investigare a spălării banilor, se utilizează tehnica trusturilor. Aceasta presupune crearea unui trust într-un paradis fiscal, acest trust la rândul său creează un alt trust şi aşa mai departe. Reciclatorul apare ca mandatar al acestor trusturi, astfel el le controlează în fapt. După ce numerarul este depus în contul primului trust, banii sunt transferaţi electronic celui de al doilea şi apoi către al treilea şi aşa mai departe până la ultimul. Având în vedere legislaţia din paradisurile fiscale care de fiecare dată impune tăcerea asupra secretului comercial şi bancar, descâlcirea acestor tranzacţii devine aproape imposibil de realizat.

1.3. Scheme de spălare a banilor prin intermediul instituţiilor bancare din paradisurile fiscale

2. Metode de spălare a banilor

2.1. Metoda PIZZA.

Acest circuit este folosit îndeosebi de traficanţii de droguri şi se desfăşoară în două faze şi anume:

– în prima fază, sunt transferate în afara ţării sume importante de bani lichizi proveniţi din distribuirea drogurilor , aceste fonduri fiind depuse în conturi bancare, iar apoi aceste fonduri sunt virate în conturi deschise de o societate paravan din ţări cu renume în spălarea banilor ;

– a doua fază reprezintă repatrierea fondurilor în ţară pentru a fi utilizate în mod legal, acordând împrumuturi, achiziţionând bunuri imobiliare sau comerciale, tranzacţiile comerciale fiind alese în funcţie de cifra de afaceri , unde componenţa principală trebuie să fie banii cash, iar un al doilea criteriu în cadru cifrei de afaceri fiind dificultatea controlării acesteia .

Acest sistem este foarte ingenios, fiind greu de detectat. În cazul acestui circuit au fost atraşi patroni ai reţelelor de restaurante, magazine de bijuterii, societăţi prestatoare de servicii , care au cedat tentaţiei de a se îmbogăţii cât mai rapid şi au început să comercializeze şi droguri pe lângă serviciile de bază oferite.

2.2. Metoda HAWALA

Hawala este o metodă de o manieră foarte ingenioasă, bazându-se pe sistemele bancare clandestine. Anumite comunităţi care nu au încredere în sistemul bancar tradiţional, au stabilit sisteme paralele pentru transferarea fondurilor.

Principiul acestui sistem constă în depozitarea fondurilor la un particular din ţara sa, recuperarea făcându-se de la o altă persoană dintr-o ţară terţă. Persoanele care practică de regulă acest sistem sunt comercianţii membri ai aceleiaşi familii, acest sistem bazându-se pe încrederea reciprocă, nelăsând urme scrise: „contabilitatea” este globală între cei doi comercianţi, ei comparând periodic soldurile transferului.

Această tehnică este folosită de regulă de comunităţile indiene, chineze sau cele din Orientul Mijlociu. Originalităţile acestei metode pot părea depăşite şi demodate, dar practica a confirmat faptul că această metodă este intens folosită, mai ales de reţelele crimei organizate, principala atracţie a acestei metode fiind absenţa oricăror urme.

2.3. Modelul francez

Transferurile reprezintă o primă problemă ce merită atenţie pentru a crea o imagine corectă în acest domeniu. Serviciile de politie franceze, au urmărit activitatea unei importante bănci pariziene, care, pentru a facilita relaţiile economice dintre Franţa şi anumite ţări africane, a deschis o agenţie rezervată repatrierii economiilor muncitorilor emigranţi. Aceştia puteau să-şi deschidă un cont în ţara lor de origine şi să depună fonduri care tranzitau printr-un cont intern de trecere. Atenţia poliţiei a fost atrasă că numeroşi traficanţi deschiseseră, fie sub domicilii false, nume împrumutate, unul sau mai multe conturi bancare pentru transferarea beneficiilor realizate din traficul de droguri, prin justificarea falsă a unor economii din salarii.

2.4. Lumea jocurilor de noroc

Lumea jocurilor de noroc este în mod tradiţional o lume închisă. Ea poate deveni unul dintre sectoarele privilegiate ale spălării fondurilor, aceasta ca urmare a unor tehnici diverse, ca de exemplu: convertirea sumelor cash, a căror origine ilicită poate fi identificată, în sume anonime, pentru aceasta s-a recurs la cazinouri, unde se poate schimba suma de bani cash în jetoane, după care se reconvertesc în cecuri sau în sume cash; justificarea resurselor prin câştiguri de joc, fiind vorba de achiziţionarea fondurilor prin plătirea unei supraprime la biletele câştigătoare la loterie şi de multe ori de a face apel la complicitatea organismelor de plată; utilizarea mecanismelor de funcţionare a lumii jocurilor, în jurul oricărei table de joc sunt jucătorii care ţin banca, aşa numiţii „bancheri” care joacă împotriva celorlalţi, pentru acoperirea pierderilor de moment aceştia trebuind să dispună de rezerve destul de importante.

3. Spălarea banilor în România

Lipsa reglementărilor juridice nu împiedică fenomenul de spălare a banilor în România, fenomen ce se manifestă chiar în forme rudimentare, mai puţin sofisticate, dar se înscriu în tehnicile folosite în ţările dezvoltate.

Ciclul de spălare a banilor se realizează în trei etape şi anume:

– plasarea , constând în mod normal într-o plată cash într-un cont bancar;

– albirea banilor, fiind separarea fondurilor provenite din activitati criminale de sursa lor, prin crearea unui paravan complex de tranzacţii financiare, destinat ascunderii sursei de provenienţă a banilor;

– integrarea, acordând legalitatea sumelor de bani , veniturile spălate apar ca provenite din afaceri normale.

În primii ani ai tranziţiei spre economia de piaţă s-a creat un imens capital negru, căruia s-a încercat să i se dea de către posesorii ilegali o aparenţă de legalitate, deşi în aceşti ani nu a existat nici un text de lege care să oblige persoanele să justifice provenienţa bunurilor şi valorilor dobândite.

Lipsa reglementărilor legislative şi a organelor specializate în domeniu creează o falsă imagine că în România nu se produc manifestări ale fenomenului de spălare a banilor, ori traficul de stupefiante este într-o continuă creştere şi actele de contrabandă generează un imens capital negru.

În lupta împotriva fenomenului de spălare a banilor, poliţia, încearcă totuşi să desluşească mecanismele utilizate de infractori pentru reciclarea fondurilor şi a proprietăţilor provenite din asemenea activităţi.

Fiind cunoscut faptul că în toate sistemele economice coexistă în proporţii diferite, capitalul public şi capitalul privat , cel din urmă este alimentat cu surse ilegale provenite din afaceri ilicite. Deci capitalul privat poate fi alimentat în mod repetat cu fonduri provenite din activităţi ilicite, un procedeu deloc complicat şi care nu reclamă includerea circuitelor financiare în operaţiunea de reciclare a fondurilor.

23.11.2008

Articol trimis de Ramona C.

[1] Bujor, V., Popa, O., Utilizarea circuitelor bancare în activităţile de spălare a banilor, pag.41

[2] Bujor, V., Popa, O., Utilizarea circuitelor bancare în activităţile de spălare a banilor, pag.19

[tab: Legislatie]

Directiva consiliului comunităţii europene numarul 91/308 din 10 iunie 1991 privind „prevenirea folosirii sistemului financiar în scopul spălării banilor” prezentată statelor membre pentru adoptare, de către J.C. Juncker, preşedintele Consiliului, la Luxemburg

Adoptă:

Articolul 1

În înţelesul acestei Directive:

a) „instituţie de credit” – înseamnă o instituţie de credit aşa cum este definită în primul paragraf din art.1 al Directivei 77/780/EEC, amendată ulterior de Directiva 89/616/EEC şi include filiale ale instituţiilor de credit care-şi au birourile de conducere în afara comunităţii;

b) „ instituţie financiară” -înseamnă o întreprindere, alta decât o instituţie de credit, a cărei principală activitate este aceea de a realiza una sau mai multe dintre operaţiunile incluse în prevederile de la numărul 2 la 12 şi nr.14 din lista anexată la Directiva 89/646/EEC, sau o societate de asigurări corespunzătoare, autorizată în acord cu Directiva 79/267/EEC, ulterior amendată de Directiva 90/619/EEC, în măsura în care aceasta îndeplineşte activităţi acoperite de acea directivă; această definiţie include filialele stabilite în cadrul comunităţii, aparţinând instituţiilor financiare ale căror birouri de conducere se află în afara comunităţii;

c) „spălarea banilor” -înseamnă următorul comportament, atunci când este comis

intenţionat:

-transformarea sau transferarea unei proprietăţi, ştiind că acea proprietate este derivată dintr-o activitate criminală sau dintr-o participare la o astfel de activitate în scopul ascunderii sau mascării originii ilegale a proprietăţii respective;

-ascunderea sau mascarea adevăratelor naturi, surse, amplasări, mişcări,drepturi şi deţineri legate de proprietate ştiind că acea proprietate este derivată dintr-o activitate criminală sau dintr-un act de participare la o astfel de activitate;

-achiziţionarea, posesia sau folosirea unei proprietăţi, ştiind că, în momentul primirii ei, acea proprietate deriva dintr-o activitate criminală sau dintr-un act de participare la o astfel de activitate;

-participarea, asocierea la comitere sau la tentativele de comitere şi fapta de a ajuta ,facilita sau sfătui în scopul comiterii oricărei acţiuni menţionate în paragrafele anterioare.

Cunoaşterea, intenţia sau scopul, apărute ca elemente ale activităţilor mai sus menţionate, pot fi depuse din circumstanţe faptice obiective.

Spălarea banilor va fi considerată ca atare chiar şi acolo unde activităţile ce au generat proprietatea care este „de spălat”au fost comise pe teritoriul unui stat membru sau pe acela al unei terţe ţări.

d) „proprietate” -înseamnă bunuri de orice fel, materiale sau nemateriale, mobile sau imobile, tangibile sau intangibile, şi documente legale sau instrumente ce evidenţiază titluri sau interese în astfel de bunuri;

e) „activitate criminală” -înseamnă orice activitate criminală desemnată ca atare, în scopurile acestei directive de către fiecare stat membru;

f) „autoritate competentă” -înseamnă autorităţile naţionale împuternicite de lege sau regulamente, să conducă instituţiile de credit sau financiare

Articolul 2 Statele membre trebuie să se asigure că spălarea banilor aşa cum este ea definită în aceasta directivă, este interzisă.

Articolul 3

a) Statele membre trebuie să se asigure că instituţiile de credit şi financiare cer identificarea clienţilor lor, prin intermediul unei evidenţe de sprijin, la intrarea în relaţiile de afaceri, mai ales la deschiderea unui cont sau a conturilor de economii ori atunci când se oferă mijloace de păstrare în siguranţă a valorilor.

b) Cerinţa identificării se aplică, de asemenea, în cazul oricărei tranzacţii cu clienţii, alţii decât cei la care se referă paragraful 1, tranzacţii care implică sume de până la 15.000 ECU sau mai mult, dacă tranzacţia se realizează printr-o singură operaţiune sau mai multe care par să fie legate între ele. Acolo unde suma nu este cunoscută în momentul încheierii tranzacţiei, instituţia interesată va proceda la identificare imediat după ce află sumă şi va stabili dacă s-a atins un punct de plecare.

c) Pe calea derogării de la paragrafele 1 si 2, cerinţele de identificare cu privire la poliţele de asigurare emise de societăţile de asigurare, în sensul Directivei 79/267/EEC acolo unde ele desfăşoară activităţi care cad sub incidenţa acelei directive, nu se vor aplica în cazul în care suma primei de asigurare periodică sau sumele plătibile în fiecare an nu depăşesc 1.000 ECU sau unde o singură primă de asigurare este de 1.500 de ECU ori mai puţin.Daca prima de asigurare periodică sau sumele plătibile în fiecare an sunt 1.000 ECU sau mai mult, se cere identificarea.

d) Statele membre pot prevedea ca cerinţa identificării să nu fie obligatorie pentru poliţele de asigurare în privinţa programului de pensii întreprins în virtutea contractului de asigurare. Astfel de poliţe nu conţin clauze de răscumpărare şi nu pot fi utilizate colateral pentru un împrumut.

e) În eventualitatea unor dubii în privinţa clienţilor, la care se referă paragrafele de mai sus (dacă aceştia acţionează sau nu în numele lor), instituţiile de credit şi financiare vor lua măsuri rezonabile pentru a afla identitatea reală a persoanelor în numele cărora acţionează aceşti clienţi.

f) Instituţiile de credit şi financiare vor efectua astfel de identificări chiar şi acolo unde suma implicată într-o tranzacţie este mai mică decât punctul de plecare depus, în situaţia în care există suspiciunea de spălarea banilor.

g) Instituţiile de credit şi financiare nu se vor supune cerinţelor de identificare prevăzute în acest articol dacă clientul este tot o instituţie de credit şi financiară ce se află sub incidenţa acestei directive.

h) Statele membre pot prevedea ca cerinţele de identificare privitoare la tranzacţiile care apar în paragrafele al 3-lea şi al 4-lea sunt satisfăcute atunci când se stabileşte că plata tranzacţiei este debitată intr-un cont deschis în numele clientului în relaţia cu o instituţie de credit aflată sub incidenţa acestei directive în concordanţă cu cerinţele paragrafului 1

Articolul 4

Statele membre se vor asigura că instituţiile de credit şi bancare păstrează următoarele elemente pentru evidenţă în caz de investigare a spălării banilor:

– în cazul identificării, o copie sau referinţele nonevidenţei cerute, pentru o perioadă de cel puţin 5 ani după încetarea relaţiei cu clientul respectiv

– în cazul tranzacţiilor, evidenta de sprijin şi înregistrări, constând în documente originale sau copii acceptabile în procedurile în cadrul curţilor de justiţie, purtând girul legislaţiei naţionale, pe o perioadă de cel puţin 5 ani după executarea tranzacţiei.

Articolul 5

Statele membre se vor asigura că instituţiile financiare şi de credit examinează cu atenţie specială orice tranzacţie ce poate fi considerată a fi în relaţie cu spălarea banilor.

Articolul 6

Statele membre se vor asigura că instituţiile financiare şi de credit, precum şi directorii şi angajaţii lor cooperează pe deplin cu autorităţile responsabile cu combaterea spălării banilor prin:

– informarea acestor autorităţi din proprie iniţiativă asupra oricărui fapt care poate constitui un indiciu în privinţa spălării banilor;

– furnizarea – la cererea acelor autorităţi – a tuturor informaţiilor necesare, în concordanţă cu procedurile stabilite de legislaţia în vigoare.

Informaţiile la care se referă primul paragraf vor fi înaintate autorităţilor responsabile cu spălarea banilor aparţinând statelor membre pe ale căror teritorii se situează instituţia ce furnizează informaţiile. Persoana sau persoanele desemnate de către instituţii de credit şi financiare vor înainta informaţiile pe calea stabilită în acord cu procedurile prevăzute la articolul 11 (1)

Informaţiile oferite autorităţilor, în acord cu primul paragraf, pot fi folosite numai în legătura cu combaterea spălării banilor. Totuşi, statele membre pot prevedea că astfel de informaţii pot fi folosite şi în alte scopuri.

Articolul 7

Statele membre se vor asigura că instituţiile de credit şi financiare se abţin de la încheierea tranzacţiilor despre care cunosc sau bănuiesc că se află în legătura cu spălarea banilor, până în momentul îl care au anunţat autorităţile la care se referă articolul 6.

Potrivit condiţiilor determinate de legislaţia lor naţională, acele autorităţi pot da dispoziţii pentru a nu se efectua operaţiunea respectivă. Acolo unde o astfel de tranzacţie este susceptibilă să dea curs spălării banilor şi unde obţinerea datelor este imposibilă sau afectează eforturile de urmărire a beneficiarilor spălării banilor, instituţiile respective vor anunţa autorităţile imediat după încheierea tranzacţiei.

Articolul 8

Instituţiile de credit şi financiare precum şi directorii şi angajaţii lor, nu vor divulga clienţilor sau terţilor că informaţiile au fost transmise autorităţilor în acord cu articolele 6 şi 7, sau ca desfăşoară investigaţii în materie de spălarea banilor.

Articolul 9

Dezvăluirile de informaţii de bună credinţă către autorităţile responsabile cu combaterea spălării banilor, făcute de un angajat sau director al unei instituţii de credit sau financiare (conform articolelor 6 şi 7) nu vor constitui o breşă în nici o restricţie asupra dezvăluirii de informaţii impuse în contract sau de vreo prevedere legislativă, reglementară sau administrativă şi nu vor implica instituţia, directorii şi angajaţii în nici o obligaţie.

Articolul 10

Statele membre se vor asigura că, dacă în cursul inspecţiilor făcute de autorităţile competente, în cadrul instituţiilor de credit sau financiare sau în cazul altor împrejurări, aceste autorităţi descoperă fapte care pot constitui probe în privinţa spălării banilor, ele vor proceda la anunţarea autorităţilor responsabile cu combaterea spălării banilor.

Articolul 11

Statele membre se vor asigura ca instituţiile de credit şi financiare:

1) stabilesc proceduri adecvate de control intern şi comunicare pentru a dejuca şi preveni operaţiunile de spălare a banilor;

2) iau măsuri adecvate pentru ca personalul să cunoască prevederile acestei directive . Măsurile respective vor include participarea angajaţilor cu funcţii mai importante la programe speciale de instruire pentru a-i ajuta astfel să recunoască operaţiunile ce pot fi de natură infracţională şi să ştie cum să procedeze în astfel de cazuri.

Articolul 12

Statele membre se vor asigura că prevederile acestei directive sunt extinse , în ansamblu sau parţial, asupra profesiunilor şi categoriilor de întreprinderi, altele decât instituţiile de credit şi financiare, la care se referă articolul 1, care se angajează în activităţi ce pot fi utilizate în scopul spălării banilor.

Articolul 13

1. Se va înfiinţa un comitet de contact (în continuare numit „comitetul”)care va funcţiona sub egida Comisiei .

Funcţiile lui vor fi:

a) să faciliteze implementarea armonioasă a acestei directive , prin consultări regulate asupra oricărei probleme practice apărute în aplicarea directivei şi asupra căreia schimbul de vederi este profund util;

b) să faciliteze consultări între statele membre asupra celor mai stringente condiţii şi obligaţii pe care le pot stabili la nivel naţional;

c) să sfătuiască Comisia, dacă este necesar, asupra oricăror suplimentări sau amendamente ce pot fi aduse acestei directive asupra oricăror adaptări cu adevărat necesare, mai ales pentru a armoniza efectele articolului 12;

d) să examineze dacă o profesie sau o categorie de întreprinderi trebuie inclusă în aria articolului 12, în care se stabileşte că o astfel de profesie sau categorie a fost folosită pentru spălarea banilor.

2. Nu va constitui funcţie a Comitetului aprecierea meritelor deciziilor luate de autorităţile competente în cazuri individuale.

3. Comitetul va fi compus din persoane numite de către statele membre şi de reprezentanţi ai Comisiei. Secretariatul va fi prevăzut de către Comisie. Preşedintele va fi un reprezentant al Comisiei. Comitetul va fi convocat de către preşedinte, din proprie iniţiativă sau la cererea unei delegaţii a unui stat membru .

Articolul 14

Fiecare stat membru va lua măsuri adecvate pentru a asigura aplicarea deplină a tuturor prevederilor acestei directive şi, mai ales, va determina aplicarea pedepselor în caz de încălcare a măsurilor adoptate prin această directivă .

Articolul 15

Statele membre pot adoptă sau reţine prevederile stricte în vigoare din domeniul aflat sub incidenţa acestei directive, pentru prevenirea spălării banilor.

Articolul 16

1. Statele membre vor determina intrarea în vigoare a legilor, regulilor şi deciziilor administrative necesare respectării acestei directive.

2. Acolo unde statele membre vor adopta aceste măsuri, se vor elabora referiri la această directivă sau măsurile vor fi însoţite de aceste referiri cu ocazia publicării lor oficiale. Metodele de elaborare a acestor referiri vor fi stabilite de către statele membre.

3. Statele membre vor comunica Comisiei textul principalelor prevederi din legislaţia naţională pe care o adoptă în domeniul aflat sub incidenţa acestei directive.

Articolul 17

Comisia va întocmi un raport asupra implementării acestei directive, ori de cate ori este nevoie şi cel puţin de trei ori pe an, raport ce va fi supus examinării în cadrul Parlamentului European şi Consiliului.

Articolul 18

Această directivă se adresează statelor membre.

Publicat de: pe 15 February, 2009

Categorie: Drept bancar

Subscrie

Particularităţile acţionariatului bancar

1. Numărul minim de acţionari

Înţelegem prin „acţionari” asociaţii societăţilor pe acţiuni, persoane fizice sau juridice. Legea societăţilor comerciale în forma iniţială precum şi cu modificările ulterioare e menţinut o lungă perioadă de timp un număr minim de 5 acţionari pentru constituirea valabilă a unei societăţi pe acţiuni. Prin modificările aduse de legea 441/2006[1] numărul minim de acţionari a fost redus la 2[2].

În cazul în care societatea are mai puţin de doi acţionari pe o perioadă mai lungă de 9 luni, orice persoană interesată poate solicita instanţei dizolvarea societăţii.

În scopul de a salva societatea, legea prevede că nulitatea nu poate fi declarată în cazul în care cauza ei, invocată în cererea de anulare, a fost înlăturată înainte de a se pune concluzii în fond la tribunal (art. 57 din Legea nr. 31/1990).

2. Structura acţionariatului

În cazul societăţilor bancare legea face o distincţie importantă între acţionari în funcţie de cota din capitalul social deţinută de aceştia. În acest sens acţionarii pot fi simpli sau deţinători ai unei participaţii calificate.

Se impun câteva precizări de ordin terminologic. Astfel, potrivit art.3 punctul 9. din Legea 58/1998 (fosta lege bancară), “acţionarul semnificativ”[3] este persoana fizică/ juridică sau grupul de persoane fizice şi/sau juridice care acţionează împreună, şi care deţin direct sau indirect o participaţie de 10%[4] ori mai mult din capitalul social al societăţii sau din drepturile de vot. Ori o participaţie care permite exercitarea unei influenţe semnificative asupra gestiunii şi politicii de afaceri a acesteia.

Noua lege bancară înlocuieşte termenul de acţionar semnificativ cu acela de persoană care deţine o „participaţie calificată”. Prin participaţie calificată înţelegându-se conform art. 7 pct. (17) o participaţie directă sau indirectă într-o entitate, care reprezintă 10% sau mai mult din capitalul ori din drepturile de vot ale entităţii sau care face posibilă exercitarea unei influenţe semnificative asupra administrării entităţii respective. Sintagma “grup de persoane care acţionează împreună” cuprinde acţionează în mod concertat pentru dobândirea participaţiei calificate şi/sau pentru înfăptuirea unei politici comune faţă de instituţia de credit.

Vechea lege bancară prezuma că un grup de persoane acţionează împreună când acesta era format din:

a) soţi, rude şi afini până la gradul al doilea inclusiv;

b) aceste persoane şi societăţile aflate sub controlul lor efectiv;

c) o societate, administratorii şi persoanele fizice sau juridice care exercită controlul efectiv asupra acesteia;

d) societăţi aflate sub controlul efectiv al aceleiaşi sau aceloraşi persoane fizice sau juridice.

3. Condiţii legale ce privesc persoanele ce deţin o participaţie calificată

Datorită influenţei ce o pot exercita în cadrul societăţii bancare legea acordă o atenţie deosebită acţionarilor ce deţin o participaţie calificată, impunând o serie de condiţii restrictive în privinţa acestora. Condiţiile care trebuie îndeplinite de către un acţionar semnificativ pot fi încadrate în doua categorii:

a)condiţii legale la momentul constituirii societăţii comerciale bancare

– sumele destinate participaţiei la capitalul social să provină din surse proprii şi sa nu fie împrumutate

– să-şi exprime acordul în vederea deţinerii a cel puţin 10% din capitalul social al băncii sau cel puţin 10% din totalul drepturilor de vot în adunarea generală

– să dispună de o situaţie financiară care să le permită onorarea obligaţiilor lor patrimoniale şi care să asigure premisele pentru susţinerea fianciară a băncii în cazul în care situaţia se deteriorează

– reputaţia şi activitatea lor să fie de natură de a prezenta încredere în vederea desfăşurării unei activităţi în sectorul bancar (se are în vedere provenienţa fondurilor, natura activităţii şi influenţa la care aceasta este supusă)

– să obţină autorizarea prealabilă din partea B.N.R.

– să se afle în funcţiune de cel puţin trei ani (în cazul persoanelor juridice) şi să fi înregistrat în ultimii 3 ani un capital propriu pozitiv

b)condiţii legale pe parcursul funcţionării societăţii comerciale bancare

– să garanteze o gestiune sănătoasă şi prudentă a băncii

– să obţină autorizarea prealabilă a B.N.R. dacă doreşte să achiziţioneze o participaţie de cel puţin 10% din capitalul social al băncii sau dacă doreşte să-şi majoreze participaţia sa, astfel încât proporţia capitalului social deţinut să atingă sau să depăşească niveluri reprezentând multipli de 10%

4. Interdicţii legale impuse acţionarilor semnificativi

Normele 10/2004 emise de B.N.R. impun o serie de interdicţii legale acţionarilor semnificativi, fondatorilor, precum şi altor categorii de persoane. Astfel nu pot fi acţionari semnificativi sau fondatori:

– persoanele care au fost nominalizate ca având legătura cu finanţarea actelor de terorism[5]

– persoanele care au fost condamnate pentru infracţiuni de corupţie, spălare de bani, infracţiuni contra patrimoniului, abuz în serviciu, luare sau dare de mită, fals şi uz de fals, deturnare de fonduri, evaziune fiscală, primire de foloase necuvenite, trafic de influenţă, mărturie mincinoasă ori alte fapte de natură să conducă la concluzia că nu sunt create premisele necesare pentru asigurarea unei gestiuni sănătoase şi prudente a băncii.. (art. 10)

– fondurile cu capital de risc, fondurile de investiţii ori alte organisme de plasament colectiv în valori mobiliare, fără personalitate juridică, asociaţiile, fundaţiile, ligile, sindicatele ori alte forme de asociere sindicală şi orice alte forme de asociere similare

– persoanelor juridice ori alte entităţi înregistrate în state cu care România nu întreţine relaţii diplomatice sau în jurisdicţii care nu instituie obligativitatea organizării şi ţinerii contabilităţii şi/sau publicării situaţiilor financiare, ţinerii registrelor comerciale şi/sau care permit păstrarea anonimatului în ceea ce priveşte identitatea acţionarilor/asociaţilor şi administratorilor;

– ( inclusiv persoanele care justifică sursa fondurilor prin venituri obţinute din activităţi desfăşurate în statele sau jurisdicţiile prevăzute mai sus)

– persoanelor sau grupurilor de persoane care acţionează împreună, care controlează una sau mai multe instituţii de credit şi care vor exercita control asupra băncii, persoană juridică română, ce urmează a se constitui, în condiţiile în care banca şi respectivele instituţii de credit nu vor face obiectul unei supravegheri pe bază consolidată din partea unei autorităţi.

De asemenea, nu pot fi fondatori persoanele care se fac vinovate de infracţiunile prevăzute la art. 143-145 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei.

5. Avantaje acordate fondatorilor

Sunt fondatori persoanele fizice sau juridice care iau iniţiativa actelor ce vor produce efectul constituirii şi dobândirii personalităţii juridice a societăţii. Fondatorii sunt în acelaşi timp şi primii acţionari ai societăţii bancare. Ei se află în situaţia unor întreprinzători, răspunzători de iniţiativa şi actele lor.

Conform art. 31 alin. (1) din Legea 31/1990 fondatorii sunt solidar răspunzători, din momentul constituirii societăţii, faţă de societate şi de terţi pentru subscrierea integrală a capitalului social şi efectuarea vărsămintelor stabilite de lege sau de actul constitutiv şi veridicitatea publicaţiilor făcute în vederea constituirii societăţii.

Fondatorii persoane fizice pot primi ca avantaj special, o cotă din beneficiul net, care nu poate fi mai mare de 6% din beneficiu şi nu poate fi acordată decât pe o perioadă de maximum 5 ani de la data constituirii societăţii, în cazul majorării beneficiului în acest interval de timp, dreptul fondatorilor va fi raportat numai la beneficiul corespunzător capitalului iniţial.

[1]din 27 noiembrie 2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, şi a Legii nr. 26/1990 privind registrul comerţului, republicată

[2]Cerinţă minimă întâlnită şi în dreptul: belgian, italian, austriac, grec şi olandez. A se vedea I. Macovei op. cit. pag. 129.

[3] În legislaţiile europene această categorie de acţionari este desemnată prin sintagme ca “acţionari de referinţă”(în Franţa) sau “acţionari care deţin participaţii calificate”(în Anglia).

[4] În forma s-a iniţială, adoptată în anul 1998, legea bancară stabilea ca acţionarii semnificativi sunt persoanele care deţin cel puţin 5% din capitalul social.

[5] Art. 9 N. 10/2004(1) Nu pot deţine calitatea de fondator, acţionar semnificativ, conducător, administrator sau auditor financiar al unei bănci ori conducător al unui sediu secundar al acesteia persoanele nominalizate în anexa la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 159/2001 pentru prevenirea şi combaterea utilizării sistemului financiar-bancar în scopul finanţării de acte de terorism şi în lista întocmită în conformitate cu prevederile art. 5 din această ordonanţă de urgenţă.

(2) Prevederile alin. (1) se aplică şi în cazul fondatorilor, acţionarilor semnificativi şi auditorilor financiari, persoane juridice, la care unul sau mai mulţi dintre acţionarii/asociaţii, administratorii sau persoanele care asigură conducerea activităţii curente a acestora sunt nominalizaţi în listele prevăzute la alin. (1).

Publicat de: pe 12 February, 2009

Categorie: Drept bancar

Subscrie

Registrul bancar

După modelul registrului comerţului, Banca Naţionala a României imatriculează într-un registru, numit “registrul bancar”, băncile, persoane juridice române şi sucursalele băncilor străine care au fost autorizate să funcţioneze pe teritoriul României. Această evidenţă cu caracter special faţă de cea ţinută de oficiul registrului comerţului, va fi permanent accesibilă publicului, la sediul central al Băncii Naţionale a României şi la sucursalele acesteia.

Registrul bancar

Registrul bancar a luat fiinţă în urma elaborării normele B.N.R. nr.1/1999. Introducerea şi actualizarea datelor din registrul bancar se realizează de către Direcţia generală de autorizare, reglementare şi supraveghere prudenţială a societăţilor bancare.[1]

Registrul bancar cuprinde următoarele rubrici: numărul şi data înmatriculării în registrul bancar; denumirea băncii, însoţită de forma juridică sau, după caz, de menţiunea sucursală; adresa sediului social; numărul şi data înmatriculării în registrul comerţului; data autorizării funcţionării băncii de către B.N.R. ; seria, numărul şi data autorizaţiei emise de B.N.R. ; data radierii înregistrării; observaţii (situaţiile de retragere a autorizaţiei, reorganizare, lichidare, faliment, fuziune, schimbarea denumirii şi alte situaţii similare).

Înmatricularea băncilor în registrul bancar se va face în ordinea cronologică a autorizării acestora de către B.N.R.[2].

[1]Normele nr.1/1999 au fost publicate in Monitorul Oficial nr.12 din 19 ianuarie 1999, abrogându-se Normele nr.4/1992 privind registrul societăţilor bancare, publicate în Monitorul Oficial al României nr.60/7 aprilie 1992.

[2] Ori data de înfiinţare prevăzută în hotărârea Guvernului pe baza căreia s-a constituit societatea comercială bancară. De exemplu, B.C.R S.A., Banca de Export Import a României – EXIMBANK S.A.

[tab: Legatura catre registrul bancar]

http://www.bnr.ro/Ro/Registre/InstitCredit/ban1_raport.html

Publicat de: pe 6 January, 2009

Categorie: Drept bancar

Subscrie

Banca – societate comercială pe acţiuni

Definiţia legală a băncilor oferă o primă limitare a sferei persoanelor care pot desfăşura activităţi bancare sub denumirea de “bancă”: numai persoanele juridice pot avea calitatea de bancă, potrivit legii. Dispoziţia din Legea bancară română este concordantă, de altfel, cu normele în materie din legislaţiile europene, potrivit cărora au acces la profesiunea bancară doar persoanele juridice, nu şi persoanele fizice.

O a doua limitare este instituită de art. 297, alin. (1) din legea bancară, care prevede că băncile se constituie sub forma juridică de societate comercială pe acţiuni. Pe cale de consecinţă, activitatea bancară nu poate fi desfăşurată de orice persoană juridică, indiferent de forma juridică pe care o îmbracă. În primul rând, numai o societate comercială poate avea calitatea de bancă, cu excluderea regiilor autonome, a asociaţiilor şi fundaţiilor; în al doilea rând, banca nu poate funcţiona decât sub forma unei societăţi pe acţiuni, fiind excluse societăţile de persoane, societatea în comandită pe acţiuni şi societatea cu răspundere limitată.

Alegerea acestei forme de societate de către legiuitor îşi are justificarea în posibilitatea societăţilor pe acţiuni de a acţiona pe piaţa marilor afaceri, care necesită capitaluri importante, reprezentând „adevărate instrumente de vitalitate a unei societăţi şi a unui stat”[1]

Reglementarea anterioară[2] excludea expres doar societatea cu răspundere limitată. Cu toate acestea, nici sub imperiul acestei legi nu au fost constituite bănci sub formă juridică decât cea a societăţii pe acţiuni. În doctrina juridică a existat o controversă în materia constituirii societăţilor comerciale: într-o opinie s-a susţinut că societăţile bancare se pot constitui numai sub forma societăţilor pe acţiuni[3]; într-o altă opinie s-a arătat că atâta timp cât legea nu interzice, în mod expres, decât constituirea societăţilor bancare sub forma societăţii cu răspundere limitată, iar, din interpretarea sistematică a legii, rezultă că sunt excluse şi societăţile de persoane, concluzia ar putea să îmbrace atât forma societăţilor pe acţiuni, cât şi pe cea a societăţilor în comandită pe acţiuni[4].

Restrângerea libertăţii comerciantului de a alege forma societăţii reprezintă o măsură excepţională, fundamentată pe natura juridică a activităţii bancare, activitatea economică de interes public[5].

Specific societăţilor pe acţiuni este faptul că ele se pot constitui atât prin subscripţie instantanee, la fel ca orice altă societate comercială, membrii fondatori aportând la capital sumele subscrise cât şi prin subscripţie publică în baza unui prospect de emisiune[6].

Băncile se constituie sub forma juridică de societate pe acţiuni fie simultan, fie prin subscripţie publică.

Constituirea simultană sau concomitentă a societăţii bancare are loc atunci când acţionarii acoperă, prin aporturile lor, întregul capital social şi efectuează vărsămintele integral, în numerar, până la momentul constituirii. În acest caz, acţionarii pot iniţia

[1] P. I. Demetrescu, Societăţile bancare pe acţiuni, Ed. Lumina Românească, Bucureşti, 1939, p. 24.

[2] Legea nr. 33/1991, privind activitatea bancară

[3] O. Căpăţână, Societăţile comerciale, Editura Lumina, Bucureşti, 1991, p. 229

[4] M.Minea, Constituirea societăţilor comerciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p. 185-186.

[5] Th. Bonneau, Droit bancaire, p.106.

[6] S. Angheni, M. Volonciu, Camelia Stoica, Drept comercial, ediţia a III-a, revizuită şi adăugită, Editura Oscar Print, 2002, p. 136.

Publicat de: pe 15 September, 2008

Categorie: Drept bancar

Subscrie

Capitalul social al societatii bancare

Acţiunile societăţii bancare

Particularităţile acţionariatului bancar

Capitalul social al societatii bancare

Conducerea şi organizarea societăţii comerciale bancare

Particularităţile constituirii societăţii comerciale bancare

Drept bancar: noţiuni privind cenzorii şi auditorul independent al băncii

Drept bancar: secretul profesional

Activitati ce pot fi desfasurate de banci vs activitati interzise

Componenţa capitalului social al societăţii bancare

Potrivit art. 12 din legea bancară aporturile la capitalul social al unei bănci nu pot fi aduse decât aporturi în formă bănească fiind excluse aporturile în natură.

Cerinţa imperativă a aportului exclusiv în numerar, prevăzut ca o condiţie esenţială pentru capitalul social al societăţilor bancare, rezidă din specificul obiectului de activitate al acestora, precum şi din scopul pentru care se naşte acest comerciant – acela de a se asigura circulaţia fondurilor băneşti prin depozite, plăţi şi alte operaţiuni.[1]

Proporţia dintre capitalul subscris şi cel vărsat

Societăţile bancare sunt supuse unui regim special instituit de legea bancară. Astfel, conform art. 12 alin. 2 din legea bancară, capitalul social subscris trebuie vărsat integral la momentul constituirii şi nu în proporţie de 30%.

La constituire, aportul de capital va fi vărsat într-un cont deschis la o instituţie de credit, care va fi blocat până la înmatricularea băncii în registrul comerţului.

La constituirea unei bănci, capitalul iniţial este egal cu capitalul social, cu excepţia cazurilor în care banca nou-constituită este rezultată dintr-un proces de reorganizare prin fuziune sau divizare.

Plafonul minim al capitalului social Minimul capitalului social

În condiţiile legii bancare capitalul social al unei societăţi bancare nu poate fi mai mic de 5 milioane de euro. Acest plafon minim este comun tuturor instituţiilor de credit.

B.N.R. poate stabili prin norme speciale alte valori ale plafonului minim necesar pentru autorizare şi funcţionare. Astfel, normele nr. 12 din din 29 iunie 2006[2] stabilesc următoarele limite ale capitalului social necesar pentru accesul la activitatea bancară:

– Băncile persoane juridice romane trebuie să dispună la momentul autorizării de un nivel al capitalului iniţial de minimum 37 milioane RON.
– Băncile de credit ipotecar trebuie sa dispună la momentul autorizării de un nivel al capitalului iniţial de minimum 25 milioane RON.
– Băncile de economii pentru domeniul locativ trebuie sa dispună la momentul autorizării de un nivel al capitalului iniţial de minimum 25 milioaneeRON
– Instituţiile emitente de moneda electronică trebuie sa dispună la momentul autorizării de un nivel al capitalului iniţial de minimum 12 milioane RON

Plafonul minim al capitalului social, prin cuantumul său vădit disproporţionat faţă de cel al unei societăţi comerciale pe acţiuni[3]., constituie una dintre cele mai restrictive condiţii impuse de leguitor pentru constituirea unei societăţi comerciale bancare.

O soluţie asemănătoare a fost adoptată încă din timpul legii bancare din 1934[4], iar raţiunea care a stat la baza acestei soluţii are largă aplicabilitate şi astăzi. Minimul de capital „arată terţilor puterea patrimonială a societăţii şi îndepărtează de la constituire întreprinderi minuscule care, departe de a ieftini scontul, îl scumpesc prin cheltuielile de administraţiune ce necesită funcţionarea lor”[5]

După ce au fost autorizate de B.N.R. să funcţioneze, băncile trebuie să menţină, în permanenţă, acelaşi nivel minim al capitalului social prevăzut de normele B.N.R., în formă bănească. Aceeaşi obligaţie revine şi sucursalelor băncilor străine.

Modalităţi de formare a capitalului social

Specific societăţilor pe acţiuni este faptul că ele se pot constitui atât prin subscripţie instantanee, la fel ca oricare altă societate comercială, membrii fondatori aportând la capital sumele subscrise, cât si prin subscripţie publică, în baza unui prospect de emisiune.

În cazul oricărui tip de societate pe acţiuni, inclusiv bancară, subscrierea capitalului poate fi realizată fie odată cu încheierea contractului de societate (prin constituire simultană şi integrală) fie pe calea subscripţiei publice (prin constituire succesivă).

Interdicţii de a participa la capitalul social al unei bănci

În afară de interdicţiile care vizează pe acţionarii semnificativi, normele B.N.R. impun anumite interdicţii în privinţa posibilităţii de a participa la capitalul social ce vizează regiile autonome şi societăţile comerciale cu capital de stat, la care statul deţine o participaţie de cel puţin 10%, pot participa la capitalul social al unei bănci, persoană juridică română, numai în cazul îndeplinirii cumulative a următoarelor condiţii:

– regia autonomă sau societatea comercială să nu fi beneficiat în ultimii 3 ani de subvenţii de la bugetul de stat şi să nu se fi prevăzut pentru anul în curs să beneficieze de acestea. În acest scop, se va prezenta o confirmare din partea Ministerului Finanţelor Publice, din care să rezulte că regia autonomă sau societatea comercială îndeplineşte această condiţie;

– participaţia la capitalul social al băncii să fie de cel mult 2% din acesta;

– ponderea totală a participaţiilor regiilor autonome şi ale societăţilor comerciale cu capital de stat, la care statul are o participaţie de cel puţin 10%, depăşesc 10% din capitalul social al băncii.

[1] C.A. Gheorghe, Drept Bancar, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2006, p. 36.

[2]Pentru modificarea şi completarea Normelor Băncii Naţionale a României nr. 11/2003 privind supravegherea pe baza individuală şi consolidată a fondurilor proprii. M Of. nr. 586/6 iulie 2006

[3] Capitalul social al societăţii pe acţiuni sau al societăţii în comandită pe acţiuni nu poate fi mai mic de 90.000 de lei. Guvernul va putea modifica, cel mult o dată la doi ani, valoarea minimă a capitalului social, ţinând seama de rata de schimb, astfel încât acest cuantum să reprezinte echivalentul în lei al sumei de 25.000 de euro. (Art. 10 din legea 31/1990)

[4]Capitalul minim fixat prin legea bancară din 1934 pentru societăţile pe acţiuni era de 40 milioane lei în Bucureşti, 20 milioane lei în municipii, iar în comunele urbane 10 milioane lei. Se poate observa că legea bancară urmărea dezvoltarea economică a anumitor regiuni impunând un criteriu geografic al plafonului minim.

[5] P.I. Demetrescu, Societăţile bancare pe acţiuni, Ed. Lumina Românească, Bucureşti, 1939.

Tags: capital social, Drept bancar

Publicat de: pe 12 September, 2008

Categorie: Drept bancar

Subscrie

Conducerea şi organizarea societăţii comerciale bancare

Acţiunile societăţii bancare

Particularităţile acţionariatului bancar

Capitalul social al societatii bancare

Conducerea şi organizarea societăţii comerciale bancare

Particularităţile constituirii societăţii comerciale bancare

Drept bancar: noţiuni privind cenzorii şi auditorul independent al băncii

Drept bancar: secretul profesional

Activitati ce pot fi desfasurate de banci vs activitati interzise

1. Principii generale

Organizarea şi conducerea societăţii comerciale bancare se stabileşte prin actul constitutiv, în conformitate cu legislaţia comercială şi cu legislaţia bancară. Astfel, orice bancă îşi desfăşoară activitatea în baza unui un regulament propriu de funcţionare, aprobat de organele statutare şi care cuprinde cel puţin: structura organizatorică; atribuţiile fiecărui compartiment şi relaţiile dintre acestea; atribuţiile sucursalelor şi a altor sedii secundare; atribuţiile comitetului de risc, comitetului de administrare a activelor şi pasivelor, comitetului de credite; competenţele şi răspunderile conducătorilor, directorilor executivi, şefilor sucursalelor şi altor sedii secundare şi ale altor salariaţi care se angajează în operaţiuni financiar-bancare în numele şi în contul băncii.

Din punct de vedere funcţional, există unele particularităţi privind societăţile bancare în raport cu celelalte societăţi comerciale, în timp ce, pe plan organizatoric, băncile se comportă ca orice altă societate[1]. Astfel, băncile dispun de un for suprem de conducere(adunarea generală), de structuri care-i asigură gestiunea curentă(preşedinte, consiliu de administraţie, comitet de direcţie) organe proprii de control(comisia de cenzori), în conformitate cu prevederile Legii nr. 31/1990.

Legea bancară prevede că entităţile de conducere din punct de vedere operaţional trebuie să se supună reglementărilor şi ordinelor emise de Banca Naţională în domeniile ce ţin de politică monetară, de credit, valutară, de plăţi, de asigurare a prudenţei bancare şi de supraveghere bancară.

Acesta spre deosebire de societăţile comerciale „uzuale” care sunt „total independente în elaborarea propriului management”[2]

2. Adunarea generală a acţionarilor (AGA)

Adunarea generală a acţionarilor este organul de deliberare şi decizie care cuprinde toţi acţionarii, exprimând voinţa socială şi decide asupra problemelor date de lege în competenţa sa.

Adunările generale ale acţionarilor pot fi ordinare -însărcinate să decidă asupra problemelor curente ale societăţii, respectiv extraordinare -însărcinate să hotărască asupra modificărilor în situaţia societăţii.

Adunarea generală ordinară prezintă caracter obligatoriu, în sensul că ea trebuie să se întrunească cel puţin o dată pe an, într-un termen de maximum 3 luni de la momentul în care s-a încheiat exerciţiul financiar pentru anul precedent [3].

În afară de dezbaterea altor probleme înscrise pe ordinea de zi, adunarea generală ordinară poate fi obligată prin actul constitutiv:

-să discute, să aprobe sau să modifice situaţiile financiare anuale, pe baza raportului administratorilor şi al auditorului financiar, şi să fixeze dividendul

– să aleagă pe administratori

– să fixeze remuneraţia administratorilor cuvenită pentru exerciţiul în curs

– să se pronunţe asupra gestiunii administratorilor

– să stabilească bugetul de venituri şi cheltuieli şi programul de activitate pe exerciţiul

financiar următor.

Adunarea generală extraordinară se întruneşte ori de câte ori este nevoie de a se lua o hotărâre pentru :

– schimbarea duratei de funcţionare a băncii;

– majorarea, reducerea capitalului social sau reîntregirea sa prin emisiune de noi acţiuni;

– mutarea sediului social

– fuzionarea sau divizarea

– dizolvarea anticipată a băncii

– emisiunea de obligaţiuni

– modificarea obiectului de activitate

– conversia unei categorii de obligaţiuni în altă categorie sau în acţiuni

– aprobarea încheierii de către conducătorii băncii a actelor juridice privind dobândirea,

înstrăinarea, închirierea, schimbarea sau constituirea în garanţie a bunurilor aflate în

patrimoniul Băncii, a căror valoare depăşeşte limitele prevăzute de legislaţia aplicabilă

3. Conducătorii băncii

Conducătorii băncii sunt definiţi de Legea bancară ca fiind persoanele, cel puţin două, care, potrivit actelor constitutive şi/sau hotărârii organelor statutare ale băncii, sunt împuternicite să conducă şi să coordoneze activitatea zilnică a acesteia şi sunt învestite cu competenţa de a angaja răspunderea băncii.

Aceştia sunt preşedintele şi vicepreşedintele/vicepreşedinţii consiliului de administraţie, în cazul băncilor, persoane juridice române, şi directorii împuterniciţi să angajeze legal în România banca străină autorizată să funcţioneze pe teritoriul României, printr-o sucursală.

Persoanele care, potrivit Legii 31/1990, nu pot fi fondatori, nu pot fi nici administratori, directori sau reprezentanţi ai societăţii, iar dacă au fost alese, sunt decăzute din drepturi (art.135). Potrivit art.6 din Legea nr.31/1990, republicată, “Nu pot fi fondatori persoanele care, potrivit legii sunt incapabile sau care au fost condamnate pentru gestiune frauduloasă, abuz de încredere, fals, uz de fals, înşelăciune, delapidare, mărturie mincinoasă, dare sau luare de mită, precum şi pentru alte infracţiuni prevăzute de lege” [4].

Conducătorii băncii trebuie să îndeplinească următoarele condiţii minimale prevăzute de legea bancară: să fie rezidenţi în România, cel puţin unul din ei să fie cetăţean român; să exercite exclusiv funcţia în care au fost numiţi; să fie licenţiaţi; să fi lucrat cel puţin 5 ani în activitatea financiar-bancară; să nu fi cauzat, prin activitatea lor, falimentul unei societăţi comerciale; să posede aprobarea B.N.R. pentru desemnarea în această funcţie.

Banca Naţională a României poate stabili şi alte norme etice şi profesionale pentru calitatea şi activitatea conducătorilor băncii şi a personalului bancar.

În situaţia în care consiliul de administraţie al băncii a delegat o parte din atribuţiile sale unui comitet de direcţie, toţi conducătorii vor fi membri ai comitetului de direcţie.

4 Consiliul de administraţie

Atunci când există mai mulţi administratori, aceştia sunt organizaţi într-un organ colegial denumit consiliu de administraţie.

Puterea de administrare este atribuită consiliului şi nu membrilor să-i, voinţa lor fiind eficientă numai ca un element al voinţei majoritare.[5] Consiliul de administraţie este condus de un preşedinte, care poate fi şi director general sau director al societăţii.

Administratorii sunt desemnaţi la constituirea societăţii sau ulterior, de către adunarea generală a acţionarilor.

Durata funcţiei unui administrator al unei bănci este de 4 ani, cu posibilitatea de a fi reales. Se poate spune că administratorii pot fi temporari şi revocabili. Dacă durata funcţiei nu a fost stabilită prin actele constitutive, aceasta va fi de 2 ani.

Atribuţiile principale ale consiliului de administraţie, care trebuie să se regăsească, într-o formă sau alta în actul constitutiv sunt:

– convoacă Adunarea Generală a Acţionarilor, stabileşte ordinea de zi a acesteia şi propune adunării generale spre aprobare toate problemele de competenţa acesteia ;

-aprobă planul de investiţii pe anul următor

-aprobă şi revizuieşte periodic, cel puţin anual, strategiile generale şi politicile privitoare la activitatea băncii

-aprobă participarea Băncii cu capital la investiţii financiare şi bancare şi la alţi agenţi economici din ţară şi din străinătate, în condiţiile prevăzute de legislaţia bancară

-aprobă scoaterea din funcţiune şi casarea mijloacelor fixe, a obiectelor de inventar declasarea materialelor şi constituirea comisiei centrale de vânzare şi casare;

-numeşte auditorul financiar al Băncii;

-aprobă norma de funcţionare internă a băncii, principiile tuturor documentelor ce formează regulamentul de funcţionare al Băncii şi regulile de aprobare a acestora

5. Comitetul de direcţie

Pentru o mai mare operativitate, legea permite consiliului de administraţie să delege o parte din atribuţiile sale unui consiliu de administraţie la scară redusă, care este comitetul de direcţie, compus din membri aleşi dintre administratori, cărora li se fixează şi remuneraţia.

Comitetul de direcţie este condus de directorul general sau director care este la conducerea întâlnirilor operative, care au loc mai des, în general o dată pe săptămână. Comitetul de direcţie aprobă în principal:

– normele şi directivele interne ale băncii şi modificările acestora

– politica de dobânzi practicate la resursele şi plasamentele Băncii

– tarifele şi comisioanele, în lei şi în valută

– politica anuală de creditare

– programul anual de control

– regimul de salarizare şi alte forme de remunerare a personalului

– programul de pregătire şi perfecţionare a personalului

– registrul privat care ţine evidenţa acţiunilor băncii

– înfiinţarea şi desfiinţarea de noi unităţi în ţară şi în străinătate, schimbarea sediilor şi a denumirii unităţilor băncii, transformarea dintr-un tip de unitate în altul, precum şi înfiinţarea şi desfiinţarea centrelor de pregătire profesională ale băncii

6. Condiţii de cvorum

Prin noile modificări[6] aduse legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, cvorumul de prezenţă al adunărilor generale ordinare ale acţionarilor a fost stabilit la 25% din acţionarii cu drept de vot, hotărârile luându-se cu majoritatea voturilor exprimate. (art. 112, alin. (1)

Prin actul constitutiv se pot prevedea condiţii mai ridicate de cvorum şi majoritate. În cazul în care acest cvorum nu este atins, următoarea adunare generala ordinară va putea lua decizii valide indiferent de numărul acţionarilor prezenţi, cu majoritatea voturilor exprimate. Actul Constitutiv neputând prevedea un cvorum minim sau o majoritate mai ridicată. (art. 112, alin. (2) )

În cazul adunării extraordinare, condiţiile de cvorum şi majoritate sunt mai riguroase, atribuţiile sale fiind axate pe probleme grave pentru viaţa societăţii.[7]

Cvorumul de prezenţă al adunărilor generale extraordinare ale acţionarilor a fost stabilit la 25% din acţionarii cu drept de vot, urmând ca la convocările următoare să se ia hotărâri valabile în prezenţa a 20% din acţionarii cu drept de vot. Hotărârile se iau cu majoritatea acţionarilor prezenţi.

Spre deosebire de adunările ordinare în actul constitutiv se poate stipula cerinţe de cvorum mai ridicate.

7. Procedura de convocare

Adunările generale pot fi convocate de Consiliul de Administraţie (menţionându-se dacă sunt ordinare sau extraordinare) ori de câte ori este nevoie. Când pe ordinea de zi figurează propuneri pentru modificarea actului constitutiv, convocarea va trebui să cuprindă şi textul integral al propunerilor.

În actul constitutiv se pot menţiona elementele care trebuie să fie conţinute de convocator. De exemplu, termenul de întrunire din momentul publicării convocării, locul şi data ţinerii adunării, prezentarea problemelor care vor face obiectul dezbaterilor, termenul minim de întrunire de la data publicării, etc.

Convocarea se publică în Monitorul Oficial partea a IV-a şi într-unul din ziarele răspândite din localitatea în care se află sediul social al băncii.

[1] C.A. Gheorghe, Drept Bancar, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 173.

[2] O. Căpăţînă, Societăţile Comerciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996.

[3] Smaranda Angheni, Magda Volonciu, Camelia Stoica-Drept comercial, Ed.Oscar Print, Bucureşti, 2002, p.237

[4] Potrivit art.12 din Normele nr.2/1999, nu pot avea calitatea de fondator ori de acţionar persoanele nominalizate în anexa la Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.159/2001 pentru prevenirea şi combaterea utilizării sistemului financiar-bancar în scopul finanţării de acte de terorism.

[5] C.A. Gheorge, op. cit. p. 201.

[6] Legea 441/2006

[7] C.A. Gheorghe, op. cit., p. 181.

Publicat de: pe 12 September, 2008

Categorie: Drept bancar

Subscrie

Acţiunile societăţii bancare

Acţiunile societăţii bancare

Particularităţile acţionariatului bancar

Capitalul social al societatii bancare

Conducerea şi organizarea societăţii comerciale bancare

Particularităţile constituirii societăţii comerciale bancare

Drept bancar: noţiuni privind cenzorii şi auditorul independent al băncii

Drept bancar: secretul profesional

Activitati ce pot fi desfasurate de banci vs activitati interzise

1. Principii generale

Acţiunile sunt titluri reprezentative ale părţilor sociale, constituind fracţiuni ale capitalului social şi conferind posesorilor calitatea de acţionar.[1] Pe lângă dreptul la vot, calitatea de acţionar conferă şi alte drepturi cu caracter patrimonial sau nepatrimonial, cum sunt: dreptul de a participa la adunarea generală a acţionarilor, dreptul de informare, dreptul la dividende, dreptul asupra părţii cuvenite din lichidarea societăţii.

Acţiunile revin asociaţilor în funcţie participaţia proprie la capitalul social.

Acţiunile sunt reprezentate prin titluri negociabile si transmisibile atât pe pieţe financiare organizate (cum sunt bursele de valori), cât si pe pieţe neorganizate, mai cu seamă când acţiunile nu sunt cotate la bursa. Acţiunile sunt transmisibile atât prin acte juridice „inter vivos” (vânzare, donaţie), cât si prin acte juridice „mortis cauza” (testament).

În principal, acţiunile sunt nominative (atunci când în conţinutul lor este înscris titularul dreptului) sau la purtător (simpla deţinere a acestora valorând titlu de proprietate). Felul acţiunilor va fi determinat prin actele constitutive, în caz contrar ele vor nominative.[2]

În privinţa naturii juridice, acţiunile sunt considerate titluri de credit[3], deşi nu întrunesc toate trăsăturile titlurilor de credit. Acţiunile se caracterizează numai prin existenţa unui titlu care încorporează dreptul, fără a fi autonome şi literale.[4] Consecinţele sunt următoarele: întinderea dreptului posesorului fiind precizată incomplet de titlul constatator, se determină prin contractul de societate şi statut; conţinutul dreptului posesorului se poate schimba în funcţie de eventualele modificări ale contractului de societate şi statutului; subdobânditorul are un drept derivat şi nu un drept propriu, iar excepţiile pe care debitorul le poate invoca împotriva primului dobânditor sunt opozabile şi celor subsecvenţi. Acţiunile certifică un drept complex, fiind titluri corporative de participaţie.[5]

O acţiune dă dreptul la un singur vot, băncile nu vor putea, în statutele lor, să stabilească excepţii de la acest principiu.

2. Tipul de acţiuni ce pot fi emise de către bănci

Prin derogare de la dreptul comun în materia societăţilor pe acţiuni (care consacră principiul că acţiunile pot fi nominative sau la purtător), acţiunile emise de bănci vor putea fi, potrivit art.12 alin. (2) din legea bancară, numai nominative.

Societăţile bancare nu vor putea emite acţiuni la purtător, care să nu cuprindă elementele de identificare ale titularului. Consecinţa este că drepturile aferente acţiunilor societăţilor bancare pot fi exercitate numai de către titularul acestora, identificat în cuprinsul titlului, iar nu de către persoana care posedă titlul.

Raţiunea acestei norme rezidă din necesitatea cunoaşterii identităţii tuturor proprietarilor acţiunilor băncii, în vederea exercitării de către B.N.R. a supravegherii prudenţiale bancare, cu deosebire asupra situaţiei acţionarilor semnificativi care, pentru a dobândi această calitate sau, în anumite cazuri pentru a şi-o consolida, trebuie să obţină aprobarea prealabilă a băncii centrale.

3. Valoarea acţiunilor

Prin actul constitutiv trebuie fixată[6] valoarea unei acţiuni, pragul minim stabilit de legea societăţilor comerciale fiind de 0,1 lei.

Prin art. 94 alin. 1 din Legea 31/1990 se stabileşte principiul egalităţii valorice necondiţionate a tuturor acţiunilor societăţii.

Această egalitate trebuie să se reflecte în toate ipostazele valorii acţiunii: valoare nominală egală, independent de numărul de ordine al emisiunii din şirul emisiunilor succesive pentru majorarea capitalului social; valoarea intrinsecă egală în permanenţă pentru toate acţiunile permise. [7]

4. Modul de transmitere al acţiunilor

În actul constitutiv pot apărea clauze speciale cu privire la modul de transmitere al acţiunilor. În lipsa unor astfel de clauze dreptul de proprietate asupra acţiunile emise în forma materială, se transmite prin declaraţia făcută în registrul acţionarilor şi prin menţiunea făcută pe titlu, semnata de cedent si de cesionar.

Dreptul de proprietate în cazul acţiunilor dematerializate, adică al celor care sunt înscrise numai în cont, se transmite prin declaraţie făcută în registrul acţionarilor, semnata de cedent si cesionar.

În cazul în care acţiunile sunt tranzacţionate la Bursă sau pe o alta piaţă reglementată de valori mobiliare, transferul dreptului de proprietate are loc între parţi care în general nu se cunosc. Pentru realizarea transferului, cel care intenţionează să vândă sau să cumpere acţiunile nu încheie contractul direct cu cealaltă parte, ci se adresează unei societăţi de servicii de investiţii financiare care acţionează ca intermediar.

Trebuie respectate anumite etape: prima etapa consta în deschiderea unui cont la societatea de servicii de investiţii financiare prin completarea unui formular de cont; a doua etapa pentru efectuarea unei tranzacţii consta în lansarea ordinului de vânzare sau cumpărare, după caz. În momentul în care ordinul de vânzare sau de cumpărare al clientului se întâlneşte cu ordinul de cumpărare, respectiv de vânzare al altei persoane, se formează acordul de voinţa, ce da naştere contractului. Din acest moment are loc lichidarea tranzacţiei. După ce societatea de servicii de investiţii financiare primeşte rapoartele de tranzacţionare, compensare, decontare si comision, aceasta va confirma clientului efectuarea tranzacţiei.

5. Restricţii privind dobândirea acţiunilor societăţii comerciale bancare

Regula de drept comun în materia societăţilor de capital potrivit căreia acestea se constituie “intuitu pecuniae”, iar nu “intuitu personae”, cunoaşte o aplicaţiune cu caracter special în cazul băncilor[8]. Societatea bancară se constituie în considerarea aporturilor acţionarilor la capitalul social, dar nu orice persoană care dispune de capitalul necesar efectuării aportului poate deveni acţionar al băncii, ci doar acele persoane care au calitatea cerută de lege.

Orice persoană fizică sau juridică ori grup de persoane care intenţionează să achiziţioneze o participaţie de cel puţin 10% din capitalul social trebuie conform art. 231 din legea bancară să notifice această intenţie Băncii Naţionale a României, în conformitate cu reglementările emise de aceasta, informând asupra mărimii participaţiei pe care doreşte să o achiziţioneze.

Încălcarea prevederilor legale privind obţinerea, în prealabil, a aprobării băncii centrale pentru dobândirea calităţii de acţionar semnificativ nu are ca efect nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare a acţiunilor respective, ci atrage consecinţa prevăzută în art. 231 din legea bancară: exerciţiul dreptului de vot este suspendat. Principalul efect urmărit de legiuitor este repunerea în situaţia anterioară a persoanei care a dobândit în mod nelegal participaţia.

Conform dispoziţiilor art.232 din aceiaşi lege, exerciţiul dreptului de vot al acţionarilor semnificativi care nu au obţinut în prealabil aprobarea B.N.R., este suspendat iar aceştia sunt obligaţi să-şi vândă, în termen de 3 luni, acţiunile sub sancţiunea anulării acţiunilor respective. Dacă acţiunile sunt anulate, banca va emite noi acţiuni purtând acelaşi număr şi le va vinde, urmând ca preţul încasat din vânzare să fie consemnat la dispoziţia dobânditorului iniţial, după reţinerea cheltuielilor ocazionate de vânzare.

[1] I. Macovei, Dreptul comerţului internaţional, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 133

[2] Art. 91 din legea nr. 31/1990.

[3] I. Macovei, op. cit, p. 134.

[4] D. Gălăşescu Pyk, Cambia şi biletul la ordin, vol. I, Ed. Tiparul Universitar, Bucureşti, 1939, p. 4.

[5] I. Macovei, ibidem.

[6]Acţiunile B.R.D. Societe Generale S.A. au o valoarea nominală de 1 leu, Acţiunile B.C. Carpatica S.A. au valoarea nominală de 0,1 lei; Acţiunile HVB Ţiriac S.A. au o valoare nominală de 9,3 lei.

[7] I. Turcu, op. cit. p. 286.

[8] Revista de Drept Comercial, nr.7-8-2003, Anul XIII, p.358.

Publicat de: pe 12 September, 2008

Categorie: Drept bancar

Subscrie

Particularităţile constituirii societăţii comerciale bancare

Acţiunile societăţii bancare

Particularităţile acţionariatului bancar

Capitalul social al societatii bancare

Conducerea şi organizarea societăţii comerciale bancare

Particularităţile constituirii societăţii comerciale bancare

Drept bancar: noţiuni privind cenzorii şi auditorul independent al băncii

Drept bancar: secretul profesional

Activitati ce pot fi desfasurate de banci vs activitati interzise

[tab: Autorizarea constituirii]

§1. Precizări prealabile

Faptul că activitatea bancară este o activitate economică de interes public justifică instituirea unui statut juridic special pentru instituţiile de credit din sistemul bancar românesc, precum şi a unui control public al acestora, exercitat de Banca Naţională a României în calitate de autoritate administrativă de specialitate, cu atribuţii în materia autorizării şi supravegherii prudenţiale bancare[1].

Activitatea bancară, cuprinzând atragerea de depozite şi acordarea de credite ca operaţiuni bancare principale, precum şi serviciile bancare (operaţiuni conexe şi accesorii), este o activitate economică de interes public[2].

Legea bancară prevede o serie de proceduri care preced, respectiv succed, constituirii propriu-zise a societăţii comerciale bancare în temeiul Legii societăţilor comerciale bancare nr. 31/1990, şi, totodată, impune anumite condiţii de fond pe care societatea comercială bancară trebuie să le îndeplinească.

Pentru a funcţiona ca bancă, însă, nu este suficientă înfiinţarea unei societăţi comerciale pe acţiuni care să aibă ca obiect de activitate operaţiunile bancare. Doctrina juridică franceză[3] împarte condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească societăţile bancare pentru a putea fi constituite şi a funcţiona în:

– condiţii de procedură (autorizarea constituirii şi funcţionării băncii de către o autoritate administrativă de specialitate)

– şi condiţii care privesc societatea însăşi (forma juridică, obiectul de activitate, capitalul social, condiţii privind conducătorii, administratorii, cenzorii, acţionarii).

§2. Autorizarea constituirii băncilor persoane juridice române

Constituirea efectivă a societăţii comerciale bancare este precedată de autorizarea constituirii băncii de către B.N.R şi urmată de autorizarea funcţionării băncii, cele două proceduri speciale fiind reglementate de Legea bancară în capitolul III, intitulat „Autorizarea instituţiilor de credit, persoane juridice române” şi de Normele nr. 10/2004, privind autorizarea băncilor[4], emise de Banca Naţională a României în aplicarea Legii bancare.

Procedura de aprobare a constituirii societăţii bancare urmăreşte verificarea de către Banca Naţională a României a întrunirii garanţiilor financiare, de competenţă şi moralitate prevăzute de Legea bancară, în scopul asigurării securităţii clientelei, a terţilor şi a sistemului bancar însuşi. Prin urmare, verificarea are ca obiect posibilitatea îndeplinirii de către viitoarea bancă a condiţiilor de fond impuse de Legea bancară.

Potrivit acestor reglementări, procesul de autorizare a băncilor de către B.N.R. cuprinde două etape:

1) aprobarea constituirii băncii, în conformitate cu prevederile Legii nr.31/1990, privind societăţile comerciale, ale Legii bancare O.U.G. 99/2006, şi ale normelor B.N.R.;

2) autorizarea funcţionării băncii.

Ambele faze ale procedurii sunt iniţiate pe baza unei cereri adresate de fondatorii băncii centrale, însoţită de documentaţia justificativă, şi se încheie cu emiterea de către B.N.R., în calitate de autoritate administrativă autonomă, a unor acte administrative de autoritate: aprobarea de constituire şi autorizaţia de funcţionare.

Verificarea îndeplinirii cerinţelor legale se efectuează de către B.N.R. în cadrul primei etape a procesului de autorizare: aprobarea constituirii societăţii bancare.

§3. Constituirea legală

Efectul obţinerii aprobării de constituire din partea Băncii Naţionale a României constă în iniţierea de către fondatorii sau acţionarii băncii a procedurii de constituire legală a societăţii comerciale bancare.

Constituirea propriu-zisă a societăţii comerciale bancare este reglementată de dispoziţiile referitoare la societatea pe acţiuni din Titlul II, intitulat „Constituirea societăţilor comerciale“, al Legii nr.31/1990, privind societăţile comerciale.

Finalitatea acestei etape o constituie obţinerea certificatului de înregistrare emis de registrul comerţului, fără de care viitoarea societate bancară nu ar putea obţine autorizaţia de funcţionare. Certificatul de înregistrare cuprinde menţiuni privind: forma societăţii, sediul social, activitatea principală şi codul unic de înregistrare atribuit de Ministerul Finanţelor Publice. Codul unic de înregistrare atribuit trebuie utilizat în mod obligatoriu în toate sistemele informatice privind pe comercianţi, precum şi în relaţiile societăţii comerciale cu terţii. La certificatul de înregistrare se anexează avizele, autorizaţiile şi/sau acordurile obţinute iar eliberarea acestora se face în termen de 20 de zile de la înregistrarea cererii.

Normele BNR nr. 10/2004 interzic expres îndeplinirea, înainte de obţinerea de la Banca Naţională a României a aprobării de constituire, formalităţilor prevăzute de Legea nr. 31/1990 şi de Legea nr. 359/2004. De asemenea, conform art. 4 din norme aprobarea constituirii instituţiei de credit nu garantează obţinerea autorizaţiei de funcţionare, aceasta indicând doar permisiunea dată fondatorilor de a proceda la constituirea instituţiei de credit potrivit dispoziţiilor legale şi în conformitate cu modalităţile prevăzute în documentaţia prezentată.

3.1 Dobândirea personalităţii juridice

Dobândirea personalităţii juridice de către comercianţi are loc o dată cu înmatricularea în registrul comerţului, urmată de autorizarea funcţionării[6].

Înmatricularea în registrul comerţului se efectuează pe baza unei cereri tip (al cărei conţinut este stabilit de guvern) prin care se solicită efectuarea acestei operaţiuni cu scopul exercitării unei activităţi comerciale. Cererea poate fi făcută de către fondatori sau de persoanele desemnate ca administratori ai societăţii ori ca împuternicit al acestora şi se adresează judecătorului delegat la Oficiul Registrului Comerţului.

Constituirea societăţii comerciale trebuie adusă la cunoştinţa celor interesaţi. Prin urmare, un extras în forma solemnă a încheierii judecătorului delegat privind înregistrarea societăţii se comunica, din oficiu, Regiei Autonome a Monitorului Oficial, spre publicare, pe cheltuiala societăţii.

Extrasul vizat de judecătorul delegat cuprinde în mod obligatoriu următoarele menţiuni: data încheierii, elementele de identificare a asociaţilor, denumirea şi dacă există, emblema societăţii, sediul, forma societăţii, obiectul de activitate pe scurt, capitalul social, durata societăţii şi codul unic de înregistrare. La cererea şi pe cheltuiala societăţii, încheierea judecătorului delegat se poate publica integral în Monitorul Oficial, Partea a IV-a. De asemenea, la solicitarea societăţii, suportând cheltuielile corespunzătoare, se poate publica în Monitorul Oficial, integral sau în extras, actul constitutiv vizat de judecătorul delegat.

§4. Obţinerea autorizaţiei de funcţionare

Aceasta este ce-a de-a doua fază a procedurii de autorizare a băncilor. Constituirea societăţii bancare, chiar precedată de aprobarea de constituire, emisă de Banca Naţională a României, nu este suficientă pentru o bancă să obţină dreptul de a efectua operaţiuni bancare. Pentru a putea utiliza denumirea de „bancă” şi de a desfăşura activităţi bancare, societatea legal constituită trebuie să primească autorizarea de funcţionare din partea Băncii Naţionale a României.

Principale documentele care trebuie prezentate în vederea obţinerii autorizării de funcţionare sunt enumerate în art. 29-31 din Normele 10/2004 B.N.R.. Acestea sunt următoarele:

– actul constitutiv[7] (copie legalizată)

– scrisoare din partea depozitarului fondatorilor care să confirme suma vărsată de fiecare acţionar într-un cont special deschis pentru colectarea capitalului social, blocat până în momentul înmatriculării băncii;

– dovada deţinerii, cu titlu legal, a spaţiului aferent sediului social;

– informare cu privire la repartiţia capitalului social;

– identitatea auditoriului independent, însoţită de documentaţie care să dovedească îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege;

– copii de pe cererea de înmatriculare şi de pe certificatul eliberat de oficiul registrul comerţului, din care rezultă înmatricularea băncii;

– comunicare privind existenţa reglementărilor proprii referitoare la desfăşurarea activităţii.

§5. Registrul bancar

După modelul registrului comerţului, Banca Naţionala a României va înmatricula într-un registru, numit “registrul bancar”, băncile, persoane juridice române şi sucursalele băncilor străine care au fost autorizate să funcţioneze pe teritoriul României. Această evidenţă cu caracter special faţă de cea ţinută de oficiul registrului comerţului, va fi permanent accesibilă publicului, la sediul central al Băncii Naţionale a României şi la sucursalele acesteia.

Înmatricularea băncilor în registrul bancar se va face în ordinea cronologică a autorizării acestora de către B.N.R.[9].

[1] L. Bercea, Drept bancar, în Revista de drept comercial, Anul XIII, nr. 7-8, 2003, p.356.

[2] L. Bercea, Constituirea societăţilor bancare, în Revista de drept comercial, Anul XI, nr. 12, 2001, p.100.

[3] Defossez-Dekeuwer, Françoise, Droit bancaire, Editions Dalloz, Paris, 1999, p. 12.

[4] Normele nr.10/2004 privind autorizarea băncilor, instituţiilor emitente de monedă electronică, altele decât băncile, a caselor de economii pentru domeniul locativ şi a sucursalelor din România ale instituţiilor de credit străine au fost publicate în Monitorul Oficial, Partea I nr. 945 din 15/10/2004

– Modificate prin normele 10/2006 Monitorul Oficial, Partea I nr. 604 din 12/07/2006

[5] Pentru documentaţia completă a se vedea Anexa I

[6]„Persoanele juridice prevăzute la art.2 (societăţile comerciale, societăţile şi companiile naţionale, grupurile de interes economic, regiile autonome şi organizaţiile cooperatiste, precum şi sucursalele înfiinţate de acestea – n.a.) dobândesc personalitate juridică de la data pronunţării încheierii judecătorului delegat, prin care se dispune autorizarea constituirii sau înmatricularea în registrul comerţului, dacă legea nu dispune altfel.” -Art. 6 alin (4) – Legea nr. 359/2004 privind privind simplificarea formalităţilor la înregistrarea în registrul comerţului a persoanelor fizice, asociaţiilor familiale şi persoanelor juridice, înregistrarea fiscală a acestora, precum şi la autorizarea funcţionării persoanelor juridice.

[7] În cazul societăţilor comerciale bancare, actul constitutiv este elaborat sub forma unui proiect din faza de aprobare a constituirii. Faţă de proiectul de act constitutiv înaintat Băncii Naţionale în vederea obţinerii aprobării constituirii, actul final constitutiv poate suferi anumite modificări, dar orice modificare de esenţă va avea ca efect retrimiterea proiectului spre aprobare.

[8]Normele nr.1/1999 au fost publicate in Monitorul Oficial nr.12 din 19 ianuarie 1999, abrogându-se Normele nr.4/1992 privind registrul societăţilor bancare, publicate în Monitorul Oficial al României nr.60/7 aprilie 1992.

[9] Ori data de înfiinţare prevăzută în hotărârea Guvernului pe baza căreia s-a constituit societatea comercială bancară. De exemplu, B.C.R S.A., Banca de Export Import a României – EXIMBANK S.A.

[tab: Docum. necesara pentru obtinerea aprobarii de constituire]

Documentaţia necesară pentru obţinerea aprobării de constituire a băncii

Normele 10/2004 sub titulatura de „Documentaţia necesară pentru obţinerea aprobării de constituire a bănci” dedică o secţiune separată pentru a reglementa în detaliu documentaţia necesară ce trebuie înaintată B.N.R. în vederea aprobării constituirii.

Sintetizând cerinţele art. 21 – 28 din norme solicitanţii trebuie să prezinte următoarea documentaţie[5]:

1. cererea de autorizare tip;

2. procura autentică, prin care fondatorii desemnează una sau mai multe persoane pentru a-i reprezenta în relaţia cu Banca Naţională a României pe parcursul instrumentării dosarului de autorizare (nume, adresa, telefon, fax);

3. proiectului actului constitutiv

4. repartiţia acţiunilor şi a dreptului de vot pentru fondatori.

5. studiul de fezabilitate, însuşit de conducătorii propuşi ai băncii, care va cuprinde:

– obiectivele, politicile şi strategiile băncii, însuşite, în afara conducătorilor şi administratorilor propuşi ai băncii, şi de fondatorii acesteia;

-tipul, denumirea şi descrierea principalelor produse şi servicii prevăzute a fi oferite de către bancă;

-clientela căreia i se adresează banca şi modalităţile de atragere a acesteia;

-studiul segmentului de piaţă în care banca intenţionează să îşi desfăşoare activitatea;

-natura resurselor financiare utilizate;

-proiectul structurii organizatorice a băncii şi atribuţiile fiecărui compartiment, cu precizarea numărului şi repartiţiei personalului pe funcţii;

-estimări ale bilanţului şi ale contului de profit şi pierderi pentru următorii trei ani, întocmite conform normelor metodologice în materie, emise de Banca Naţională a României;

-estimarea costurilor de constituire.

5. comunicare privind identitatea conducătorilor băncii, pentru care urmează să se transmită:

-chestionarul completat de aceste persoane, din care să rezulte onorabilitate, calificarea şi experienţa profesională, care să fie compatibile cu funcţia pentru care au fost desemnate;

-certificatul de cazier judiciar, în original sau copie legalizată;

-declaraţie din care să rezulte că, pe perioada îndeplinirii funcţiei pentru care au fost numite, vor exercita exclusiv această funcţie şi vor avea reşedinţa în România (localitatea în care banca îşi are sediul), identitatea cenzurilor;

6. în cazul constituirii unei filiale a unei bănci străine, declaraţia autorităţii de supraveghere bancară din ţara de origine privind viabilitatea băncii străine respective;

7. denumirea băncii sau denumirea sucursalei băncii străine autorizate să funcţioneze pe teritoriul României, la care se va deschide contul de colectare a capitalului social. Contul de capital va fi blocat până la înmatricularea băncii în registrul comerţului;

8. orice alte informaţii pe care fondatorii le consideră de natură să susţină viabilitatea proiectului prezentat.

În plus, pentru fondatorii-persoane juridice se vor prezenta:

– extras din registrul comerţului din ţara de origine, care să ateste data înmatriculării, reprezentanţii statuari, obiectul de activitate şi capitalul social, ultimele trei bilanţuri contabile, înregistrate la autoritatea fiscală (pentru persoane juridice române), respectiv verificate de auditori independenţi (persoane juridice străine), şi cele mai recente situaţii financiar-contabile ale fondatorului, precum şi ale societăţii a cărei filială este.

Pentru fondatori-persoane fizice se vor mai prezenta: curriculum vitae, certificatul de cazier juridic, în original sau în copie legalizată; declaraţie de venit, întocmită în conformitate cu legislaţia din ţara de origine, vizată de autoritatea fiscală.

Publicat de: pe 12 September, 2008

Categorie: Drept bancar

Subscrie

Clasificarea instituţiilor de credit în sistemul noii legi bancare

Sistemul bancar românesc este structurat pe două nivele¹ : primul nivel cuprinde o singură entitate, Banca Naţională a României (banca centrala ² statutului român, cu atribuţii privind politica monetară, valutară de credit şi de plăţi, precum şi în materia autorizării şi supravegherii prudenţiale bancare), iar al doilea cuprinde, în principal, instituţiile de credit în cadrul cărora băncile deţin rolul preponderent.

Instituţiile de credit sunt definite de noua lege bancară, O.U.G. nr. 99/2006, în art. 7, pct. 10 ca fiind entităţi care desfăşoară cu titlu profesional activităţi de atragere de depozite sau alte fonduri rambursabile de la public şi de acordare de credite în cont propriu.

Acestea se constituie şi funcţionează în una din următoarele forme reglementate de Legea bancară:

a) Bănci universale

Acestea sunt definite ca instituţii de credit cu vocaţie universală în privinţa activităţilor pe care le pot desfăşura în cadrul sistemului bancar³ . Vocaţia universală aşa cum este definită ea de lege, se manifestă totuşi în limitele autorizării specifice acordate de către B.N.R. fiecărei societăţi comerciale bancare distincte.

Lucrarea de faţă tratează în exclusivitate acest tip de instituţii de credit, de altfel cu ponderea cea mai mare în sistemul bancar românesc.

b) Bănci specializate

Acestea se pot constitui în una din următoarele forme: bănci de economisire şi creditare în domeniul locativ şi bănci de credit ipotecar. Acestea îşi desfăşoară activitatea în limita obiectului principal de activitate, desfăşurarea altor activităţi financiare se poate face în măsura în care acestea activităţi susţin obiectul principal de activitate.

Bănci de economisire şi creditare în domeniul locativ sunt instituţii al căror obiect principal de activitate constă în economisirea şi creditarea în sistem colectiv pentru domeniul locativ.

Bănci de credit ipotecar – obiectul principal de activitate este constituit din desfăşurarea cu titlu profesional a activităţii de acordare de credite ipotecare pentru investiţii imobiliare şi atragerea de fonduri rambursabile de la public prin emisiune de obligaţiuni ipotecare.

În doctrină denumirea de bănci specializate are rolul de a deosebi băncile de orice fel de Banca Naţională a României.⁴

c) Alte instituţii de credit specializate

Cooperative de credit – instituţii de credit constituite ca o asociaţie autonomă de persoane fizice unite voluntar în scopul îndeplinirii nevoilor şi aspiraţiilor lor comune de ordin economic, social şi cultural, a cărei activitate se desfăşoară, cu precădere, pe principiul întrajutorării membrilor cooperatori.

Instituţiile emitente de monedă electronică, instituţii ce au obiectul de activitate limitat la emiterea de monedă electronică şi la prestarea de servicii financiare şi nefinanciare strâns legate de activitatea de emitere de monedă electronică.

Spre deosebire de celelalte instituţii instituţiile emitente de monedă electronică nu pot atrage depozite şi alte fonduri rambursabile şi nici nu pot acorda credite.

[tab: Download]

[download id=”2,3″]

E. Zaharciuc, Contabilitatea societăţilor bancare, Ed.Teora, Bucureşti, 2002, p. 9. [↩]
Revista de drept comercial, Anul XI, nr. 12, 2001, p.100. [↩]
Băncile pot desfăşura, în limita autorizării, conform art. 285 din Legea bancară oricare din activităţile cuprinse în Secţiunea 1.2. a Capitolului II din Titlul I, Partea I din O.U.G. 99/2006 [↩]
L. Ristea, Managementul societăţilor bancare şi instituţiilor financiare, p. 116. [↩]

Publicat de: pe 12 July, 2008

Categorie: Drept bancar

Subscrie

Firma, emblema si sediul societatii bancare

Modalităţi de spălare a banilor prin intermediul insituţiilor bancare

Articolul 1

Particularităţile acţionariatului bancar

Registrul bancar

Banca – societate comercială pe acţiuni

Capitalul social al societatii bancare

Conducerea şi organizarea societăţii comerciale bancare

Acţiunile societăţii bancare

Particularităţile constituirii societăţii comerciale bancare

Clasificarea instituţiilor de credit în sistemul noii legi bancare

Sectiuni

Articole recente