Top

Revizuire – art.290 C.pr.p.

Tip: Decizie
Nr./Dată: 76/A (22.04.2009)
Autor: Tribunalul Vaslui
Domenii asociate: revizuire

Pe rol se află spre soluţionare apelul penal declarat de condamnatul I.F împotriva sentinţei penale nr.25 din 14.01.2009 a Judecătoriei Vaslui, pronunţată în dosar nr. XXX/333/2008.

Obiectul cauzei: revizuire art. 290 C.pr. p.

Prin Sentinţa penală nr.XX/14.01.2009 a Judecătoriei Vaslui, în baza art. 403 alin.3 rap. la art.394 alin.1 Cod pr. penală, a fost respinsă cererea formulată de condamnatul IF, privind revizuirea sentinţei penale nrXX/14.06.2005 a Judecătoriei Vaslui şi modificată prin DPXX/A/6.04.2006 a Tribunalului Vaslui şi rămasă definitivă prin DP nr.XX/8.05.2007 a CA Iaşi, ca inadmisibilă.

A fost respinsă ca neîntemeiată cererea de trimitere a cauzei la Parchetul de pe lângă Judecătoria Vaslui.

A fost respinsă cererea de suspendare a execut. pedepsei.

A fost obligat, conform art.192 alin.2 C.p.penală revizuentul la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele :

Prin sentinţa penală nr.XX/14.06.2005 pronunţată de Judecătoria Vaslui, în dosarul nr. XXX/2004, modificată prin decizia penală nr.XX/A din 6 aprilie 2006 pronunţată de Tribunalul Vaslui, rămasă definitivă în 08.05.2007 prin decizia penală nr. XX/08.05.2007 a Curţii de Apel Iaşi, inculpatul IF a fost condamnat la o pedeapsă de 3 (trei) ani de închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art.215 alin.3 Cod penal raportat la art. 215 alin. 1 şi 2 Cod penal, cu aplicarea dispoziţiilor art. 41 alin. 2 Cod penal şi art.37 lit. a) Cod penal şi la o pedeapsă de 1 (un) an de închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art.290 Cod penal, cu aplicarea dispoziţiilor art.41 alin.2 Cod penal şi art. 37 lit. a) Cod penal.

S-a înlăturat cumulul aritmetic dintre pedeapsa de 1 (un) an de închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr.XX/23 iunie 2004 pronunţată de Judecătoria Bârlad, modificată prin decizia penală nr.XX/A din 18 noiembrie 2004 pronunţată de Tribunalul Vaslui, rămasă definitivă în 30.06.2005 ca urmare a respingerii recursului prin decizia penală nr.XX/30.06.2005 a Curţii de Apel Iaşi pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă prevăzută de art. 260 alin. 1 Cod penal, cu aplicarea dispoziţiilor art. 41 alin. 2 Cod penal şi art. 37 lit. a) Cod penal şi pedeapsa de 2 (doi) ani de închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. XX/14 aprilie 1999 pronunţată de Judecătoria Bârlad, rămasă definitivă în 26 aprilie 1999, prin neapelare, pentru săvârşirea infracţiunii de violare de domiciliu prevăzută de art. 192 alin. 2 Cod penal.

În baza art. 36 alin. 1 Cod penal, art. 33 lit. a) Cod penal şi 34 lit. b) Cod penal, s-au contopit pedepsele de: 3 (trei) ani de închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. 3 Cod penal raportat la art. 215 alin. 1 şi 2 Cod penal, cu aplicarea dispoziţiilor art. 41 alin. 2 Cod penal şi art. 37 lit. a) Cod penal, 1 (un) an de închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 290 Cod penal, cu aplicarea dispoziţiilor art. 41 alin. 2 Cod penal şi art. 37 lit. a) Cod penal, aplicate prin sentinţa penală nr. XX/14.06.2005 pronunţată de Judecătoria Vaslui. în dosarul nr.XX/2004, modificată prin decizia penală nr. XX/A din 6 aprilie 2006 pronunţată de Tribunalul Vaslui, rămasă definitivă în 08.05.2007 prin decizia penală nr. XX/08.05.2007 a Curţii de Apel Iaşi, şi de 1 (un) an de închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. XX/23 iunie 2004 pronunţată de Judecătoria Bârlad, modificată prin decizia penală nr. XX/A din 18 noiembrie 2004 pronunţată de Tribunalul Vaslui, rămasă definitivă în 30.06.2005 ca urmare a respingerii recursului prin decizia penală nr. XX/30.06.2005 a Curţii de Apel Iaşi pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă prevăzută de art. 260 alin. 1 Cod penal, cu aplicarea dispoziţiilor art. 41 alin. 2 Cod penal şi art. 37 lit. a) Cod penal în pedeapsa cea mai grea de 3 (trei) ani de închisoare.

În temeiul dispoziţiilor art.83 Cod penal, s-a dispus ca inculpatul să execute alături de această pedeapsă şi pe cea de 2 (doi) ani de închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. XX/14 aprilie 1999 pronunţată de Judecătoria Bârlad, rămasă definitivă în 26 aprilie 1999, prin neapelare, pentru săvârşirea infracţiunii de violare de domiciliu prevăzută de art. 192 alin. 2 Cod penal, cu privire la care s-a menţinut revocarea beneficiului suspendării condiţionate a executării pedepsei, revocare dispusă prin sentinţa penală nr. XX/23 iunie 2004 pronunţată de Judecătoria Bârlad, modificată prin decizia penală nr. XX/A din 18 noiembrie 2004 pronunţată de Tribunalul Vaslui, rămasă definitivă în 30.06.2005 ca urmare a respingerii recursului prin decizia penală nr. XX/30.06.2005 a Curţii de Apel Iaşi, astfel încât s-a stabilit ca inculpatul să execute pedeapsa de 5 (cinci) ani de închisoare.

În fapt, s-a reţinut că, în scopul de a obţine pentru sine un folos material injust, în temeiul aceleiaşi rezoluţii infracţionale, la datele de 12 februarie 2003 şi 3 aprilie 2003, inculpatul IF, cu prilejul încheierii cu A.J.O.F.M. a convenţiilor nr.XX/12.02.2003 şi nr. XX/03.04.2003, prin folosirea de mijloace frauduloase, respectiv a 11 contracte individuale de muncă, a atestat în mod necorespunzător adevărului că Asociaţia Agricolă Albina, al cărei reprezentant legal era, a angajat un număr de 5 şomeri, în vârstă de peste 45 de ani, precum şi 6 şomeri unici întreţinători de familie.

S-a reţinut şi că pe parcursul executării celor două contracte, tot prin folosirea unor mijloace frauduloase, respectiv depunerea lunară la A.J.O.F.M. a unor declaraţii privind obligaţiile de plată către bugetul asigurărilor pentru şomaj, precum şi a unor tabele nominale fictive în care erau individualizate în mod nereal orele efectiv lucrate şi sumele cuvenite pentru cei 11 salariaţi, ale căror semnături au fost contrafăcute de inculpat, a indus şi menţinut în eroare pe reprezentanţii A.J.O.F.M., cu prilejul încheierii şi executării contractelor sus-menţionate, inducere în eroare în lipsa căreia aceştia nu ar fi încheiat şi executat contractele în condiţiile stipulate, cauzându-se astfel părţii vătămate un prejudiciu în cuantum totale de 302.773.680 lei, reprezentând facilităţile acordate potrivit Legii nr.76/2002, sumă virată eşalonat în perioada 19 aprilie 2003 – 20 aprilie 2003 şi 28 martie 2003-26 aprilie 2004.

Atât instanţa de apel, cât şi instanţa de recurs au apreciat că prima instanţă a procedat la o riguroasă analiză a materialului probator administrat în cauză şi în mod corect a stabilit vinovăţia inculpatului IF.

În termenul prev.de art.363 Cod pr.penală a declarat apel condamnatul IF . Printr-un memoriu depus ulterior la dosar a criticat hotărârea sub aspectul legalităţii în sensul că;

– nu a fost audiat de către procuror ca urmare a cererii de revizuire aflată în lucru la Parchetul de pe lângă Judecătoria Vaslui;

– în cauză rechizitoriul a fost întocmit de un procuror al DIICOT iar cererea de revizuire a fost examinată şi soluţionată de un procuror de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Vaslui;

– în momentul soluţionării cererii dosarul de fond se afla la CA Iaşi astfel că procurorul nu a putut să studieze dosarul cauzei;

– a fost încălcat art.6 din CEDO pentru că nu a fost audiat de procuror şi nu i s-a trimis un exemplar de pe referatul întocmit pentru soluţionarea cererii de revizuire.

– un judecător de la CA Iaşi ce a făcut parte din completul de recurs era incompatibil să judece întrucît revizuientul a formulat plângeri penale împotriva acestuia. În acest caz decizia CA Iaşi nr.XX/2007 este nulă absolut;

– instanţa investită cu judecarea cererii de revizuire este inferioară în grad celei care a pronunţat decizia al cărei revizuire de fapt condamnatul o cerere. Acesta a reclamat de fapt modul în care a fost soluţionat apelul de către Tribunalul Vaslui, astfel că cererea de revizuire nu putea să fie soluţionată de Judecătoria Vaslui.

– prima instanţă a ignorat sau a respins aplicarea Dec. nr.70/2007 a ÎCCJ Bucureşti dată în soluţionarea unui recurs în interesul legii.

Examinând sentinţa apelată, motivele de apel formulate precum şi din oficiu conf.art.371 alin.2 Cod pr. penală, tribunalul constată că apelul este nefondat.

Situaţia de fapt reţinută de instanţă corespunde actelor dosarului. Instanţa a apreciat corect situaţia invocată de revizuient şi a motivat amplu şi corespunzător modul de soluţionare a cererii de revizuire.

Rezultă din actele dosarului că, cererea de revizuire formulată de condamnat a fost trimisă conf. art.397 Cod pr. penală la procuror care a întocmit referatul prin care s-a opinat că, cererea de revizuire este inadmisibilă întrucât condamnatul invocă greşita aplicare a legii, situaţie care nu se încadrează în nici unul din cazurile de revizuire prev de art.394 Cod pr. penală.

Este adevărat că revizuientul nu a fost audiat de procuror însă audierea lui nu era obligatorie. Potrivit art.399 alin.1 Cod pr. penală procurorul ascultă dacă este cazul persoana care solicită revizuirea. Legea lasă la aprecierea procurorului dacă consideră necesar să-l audieze sau nu pe revizuient.

Cerea de revizuire a fost înaintată conform art.397 Cor pr. penală procurorului de la parchetul de pe lângă instanţa care a judecat cauza în primă instanţă, respectiv Parchetului de pe lângă Judecătoria Vaslui. În cauză rechizitoriul a fost întocmit de un procuror de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Vaslui însă această situaţie nu influenţează competenţa procurorului care soluţionează cererea de revizuire.

Din referatul întocmit de procuror, rezultă că acesta a studiat dosarul cauzei şi a întocmit referatul care este documentat în ceea ce priveşte situaţia infracţională a revizuientului, situaţia de fapt din dosar, astfel că susţinerea revizuientului apelant precum că procurorul nu ar fi studiat dosarul cauzei nu este susţinută.

Prin faptul că nu a fost audiat şi nu i-a fost comunicat un exemplar de pe referatul întocmit de procuror nu i-a fost încălcat revizuientului dreptul la un proces echitabil şi nu i-a fost îngrădit accesul la justiţie.

Cererea formulată de condamnat a fost soluţionată conf. prevederilor legale de procuror după care a fost trimisă la instanţă unde revizuientul a fost asistat de un apărător desemnat din oficiu, acesta a avut acces la dosar a formulat cereri, a depus acte, astfel că i-a fost respectat dreptul de a se adresa instanţei unde cererea sa a fost rezolvată conform procedurii prevăzută de lege.

Instanţa a avut în vedere atât situaţia personală a inculpatului, vârsta acestuia, atitudinea acestuia în timpul procesului, problemele familiale pe care le are, condiţiile concrete în care a comis faptele.

Faptul că un judecător ce a participat la judecarea cauzei în recurs ar fi fost incompatibil nu influenţează soluţia dată de prima instanţă la judecarea cererii de revizuire care se referă la hotărârea dată de prima instanţă aşa cum a fost modificată de instanţa de apel. Într-o astfel de situaţie competenţa de a soluţiona cererea de revizuire revine instanţei care a pronunţat sentinţa a cărei revizuire se cere.

Nu se poate face aplicarea unei decizii a ICCJ respectiv Dec. nr.70/2007 în procedura revizuirii cauzelor prev de art.393 şi următoarele.

În mod corect prima instanţă a reţinut că revizuientul nu a invocat vreun motiv de revizuire dintre cele prev de art.394 alin.1 Cod pr. penală şi a criticat greşita aplicare a disp. art.83 din Codul penal de instanţa de apel.

În acest context în mod corect prima instanţă a respins ca inadmisibilă în principiu cererea de revizuire formulată de condamnatul I F.

De asemenea în mod corect a respins cererile de suspendare a executării pedepsei şi cea de trimitere a cauzei la Parchetul de pe lângă Judecătoria Vaslui.

În baza art.379 pct.1 lit.b Cod pr. penală apelul formulat de condamnatul revizuient IF va fi respins ca nefondat.

Conform art.192 alin.2 Cod pr. penală revizuientul apelant va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII,

DECIDE :

Respinge ca nefondat apelul declarat de condamnatul IF, împotriva Sentinţei penale nr.XX/14.01.2009 a Judecătoriei Vaslui, pe care o menţine.

Obligă condamnatul apelant IF la 240 lei cheltuieli judiciare avansate de stat în recurs, din care suma de 200 lei reprezentînd onorariu pentru avocat din oficiu asigurat în apel se avansează din fondurile speciale ale Ministerului Justiţ

Etichete: ,

Plangere – Legea nr. 61/1991

Dosar nr. 1018/333/2009
TRIBUNALUL VASLUI
SECŢIA CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 1415/R
Şedinţa publică de la 28 Octombrie 2009
Instanţa constituită din:
PREŞEDINTE DANIELA MIHAELA MANOLE
Judecător ADINA ALEXANDRU
Judecător IOLANDA-MIHAELA PASCARU
Grefier MANUELA RUSU

Pe rol soluţionarea cererii de recurs formulată de Poliţia Comunitară Vaslui,cu sediul în Vaslui ,str. Ştefan cel Mare nr. 64, judeţul Vaslui în contradictoriu cu petentul intimat I A P domiciliat în , împotriva sentinţei civile nr. 1954 pronunţată de Judecătoria Vaslui la data de 26.05.2009 în dosar fond nr. 1018/333/2009, având ca obiect plângere contravenţională.

La apelul nominal făcut în şedinţă publică, lipsesc părţile.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează următoarele: procedura de citare este legal îndeplinită; cauza se află la al primul termen de judecată; se solicită judecarea cauzei în lipsă; recursul a fost declarat şi motivat în termen legal; nu s-a depus întâmpinare.

S-au citit şi verificat actele şi lucrările de la dosar, după care;

Instanţa constată cauza în stare de judecată şi ţinând cont că se solicită judecarea în lipsă, lăsă cauza în pronunţare.

Ulterior deliberării,

T R I B U N A L U L

Asupra recursului civil de faţă;

Prin sentinţa civilă nr.1954 din 26.05.2009 Judecătoria Vaslui a admis plângerea formulată de petentul I A în contradictoriu cu intimata Poliţia Comunitară Vaslui.

A anulat procesul verbal seria VS nr. 0004746 întocmit la data de 25.01.2009 de agenţii constatatori ai intimatei şi a exonerat petentul de la plata amenzii în cuantum de 100 lei.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că:

În fapt, la data de 25.01.2008, prin procesul verbal seria VS nr. 0004746, petentul a fost sancţionat cu amendă contravenţională în cuantum de 100 lei pentru săvârşirea contravenţiei incriminate prin art. 2 pct. 25 din OG 2/2001.

Pentru aplicarea acestor sancţiuni, s-a reţinut în sarcina petentului că la data de 25.01.2009 ora 230 la blocul 23 de pe strada Donici, a consumat băuturi alcoolice în loc public, în spatele blocului 23 strada Donici.

În drept, potrivit art. 2 pct. 25 din Legea 61/1991 Constituie contravenţie săvârşirea oricăreia dintre următoarele fapte, dacă nu sunt comise în astfel de condiţii încât, potrivit legii penale, să fie considerate infracţiuni: 25) consumul de băuturi alcoolice în următoarele locuri publice: drumuri publice, parcuri, stadioane şi terenuri sportive, instituţii culturale, săli de spectacole, instituţii sau unităţi economice, toate mijloacele de transport în comun, autogări, gări şi aeroporturi, de stat şi private, sau alte locuri prevăzute de lege. În incinta acestor locuri publice se pot consuma băuturi alcoolice prin delimitarea unor spaţii special amenajate pentru consumarea băuturilor alcoolice, prin hotărârea conducerilor locurilor publice respective. Sunt exceptate localurile de alimentaţie publică şi turism, cum sunt: restaurante, baruri şi discoteci.

Petentul nu a fost prezent la întocmirea actului de constatare şi sancţionare a contravenţiilor şi acesta nu a fost semnat de un martor asistent.

Respectând dispoziţiile art. 34 alin. 1 din O.G. 2/2001 şi implicit principiul preeminenţei dreptului, instanţa urmează a examina mai întâi legalitatea procesului-verbal şi ulterior temeinicia sa.

Sub aspectul legalităţii, instanţa a reţinut că procesul verbal de contravenţie a fost întocmit în mod legal, agentul constatator consemnând toate elementele indicate de dispoziţiile art. 17 alin. 1 din O.G. 2/2001 care atrag nulitatea absolută expresă a actului.

Instanţa a analizat temeinicia procesului verbal, din perspectiva Convenţiei Europene a Drepturilor Omului; conform art. 20 din Constituţia României, textul convenţiei şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt încorporate în dreptul intern, având în acelaşi timp o forţă juridică superioară legilor în materia drepturilor fundamentale ale omului.

Conform jurisprudenţei Curţii (cauzele Öztürk c. Germaniei, Lauko c. Slovaciei, Salabiaku c. Franţei s.a.), cele trei criterii avute in vedere pentru stabilirea acestui aspect sunt: calificarea faptei în dreptul intern; natura faptei incriminate; natura şi gravitatea sancţiunii.

Aceste trei criterii nu trebuie îndeplinite cumulativ, fiind suficient ca fapta să poată fi calificată ca penală potrivit unuia singur. Totuşi, atunci când un singur criteriu nu este suficient pentru determinarea caracterului penal sau nepenal, se poate apela la analiza combinată a acestora.

În situaţia de faţă, în dreptul intern, domeniul contravenţional este unul situat în afara sferei penalului, regimul juridic fiind unul diferit. Cum, potrivit Curţii, acest prim criteriu are doar o valoare relativă, urmează a fi analizate celelalte două, pentru lămurirea caracterului sancţiunilor contravenţionale prin prisma articolului 6 din Convenţie.

In privinţa naturii faptei incriminate, aceasta, pentru a fi calificată ca penală în sensul care interesează în cauza, trebuie să se adreseze tuturor, având o aplicabilitate generală, şi nu doar unui grup restrâns de persoane. Prin urmare, ori de câte ori o norma contravenţională se adresează unui cerc larg de persoane şi nu unui individ sau unui grup restrâns, format din indivizi cu o anumită calitate, acest al doilea criteriu este îndeplinit. Ori, în cauza de faţă, actul normativ aplicabil, respectiv Legea 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice are aplicabilitate generală.

În sfârşit, ultimul criteriu, acela al naturii şi gravităţii sancţiunii este satisfăcut atunci când sancţiunea are un caracter preventiv şi sancţionator, indiferent de faptul ca este vorba despre o amenda intr-un cuantum redus, atât timp cât aceasta nu serveşte la acoperirea unui prejudiciu, ci urmăreşte prevenirea săvârşirii de noi fapte şi sancţionarea contravenientului.

Faţă de aceste criterii şi de înţelesul dat lor in jurisprudenţa Curţii, având in vedere faptul că, potrivit OG nr.2/2001, amenda contravenţională este distinctă de acoperirea eventualelor prejudicii cauzate de săvârşirea faptei contravenţionale, având, deci, un caracter sancţionator şi preventiv, rezultă cu certitudine că procedura contravenţională, reglementată de OG nr.2/2001, poate fi asimilată procedurii penale, din perspectiva articolului 6 din Convenţie.

Instanţa, reţinând aplicabilitatea în speţă a dispoziţiilor art. 6 paragraf 1 CEDO, în latura sa penală, în mod evident a fost ţinută şi de prevederile paragrafului 2 şi 3 ale aceluiaşi articol, care instituie garanţii procedurale specifice în domeniul penal.

Printre aceste garanţii se numără şi cea referitoare la obligativitatea respectării prezumţiei de nevinovăţie.

Această prezumţie priveşte atât atitudinea organelor judiciare faţă de soluţionarea cauzei, cât şi sarcina probei.

Tot pe cale jurisprudenţială (cauza SALABIAKU vs. Franţa), Curtea Europeană a stabilit că prezumţia de nevinovăţie nu este una absolută, admiţând posibilitatea existenţei unor prezumţii de drept sau de fapt în cadrul sistemelor de drept naţionale.

Prezumţia de temeinicie de care se bucură procesul-verbal trebuie să respecte însă un raport de proporţionalitate între scopul urmărit de lege (consolidarea exercitării autorităţii de stat prin prisma agenţilor constatatori) şi mijloacele utilizate.

Instanţa a considerat că analiza trebuie să urmărească în mod esenţial asigurarea condiţiilor exercitării efective a dreptului la apărare de către petent. Petentul trebuie să aibă posibilitatea de a combate în mod real procesul – verbal de constatare a contravenţiei prin mijloace de probă pe care să le poată administra.

Sub acest aspect, instanţa a reţinut că, prin sancţionarea tuturor persoanelor prezente la momentul săvârşirii presupusei contravenţii, petentul a fost pus în imposibilitatea de a-şi proba nevinovăţia – martorii oculari având în mod vădit un interes în soluţionarea acestei speţe similare cu cauza lor.

Totodată, instanţa a reţinut că agentul constatator nu a constatat în mod direct săvârşirea contravenţiei reţinute în sarcina petentului. Aşa cum reiese din raportul de activitate întocmit de agentul de poliţie comunitară Romaşc Romeo, acesta a constatat personal doar că tinerii făceau larmă – faptă pentru care însă nu a aplicat nicio sancţiune. Simplul fapt că între tineri se afla o sticlă (agentul constatator nu a consemnat că ar fi văzut tinerii consumând conţinutul acelei sticle şi nici nu a verificat personal conţinutul) nu este suficient pentru existenţa contravenţiei.

Pentru aceste motive, instanţa a admis plângerea, a anulat procesul verbal şi a exonerat petentul de la plata a amenzii.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Politia Comunitara Vaslui pentru următoarele motive:

Agentul de poliţie a constatat direct şi a descris în raportul de activitate aflat la dosar situaţia de fapt, ca urmare a solicitării unui cetăţean deranjat de larma făcută de grupul de tineri printre care se afla şi petentul.

Este nereală susţinerea petentului, din plângere, cu privire la existenţa unui foc în faţa scării de bloc şi la posibilitatea de a stinge focul cu o sticlă cu apă scoasă din portbagaj.

Judecătoria Vaslui a respins plângerea în 2 cauze asemănătoare.

În raport cu principiile stabilite de CEDO ar fi lipsit de logică să le fie recunoscută statelor parte la convenţie dreptul de a se investi organe administrative cu competenţa de a sancţionare iar în momentul promovării plângerii contravenţionale să se constate că s-a contravenit convenţiei.

Prevederile OG 2/2001 sunt în deplin acord cu art. 6 din CEDO deoarece permit persoanei interesate să se adreseze justiţiei şi să le fie respectate drepturile procedurale.

Intimatul nu a formulat întâmpinare.

În recurs nu au fost depuse alte acte .

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată prin prisma motivelor de recurs şi a dispoziţiilor legale aplicabile, inclusiv 304 indice 1 Cod procedură civilă, se constată că recursul este întemeiat pentru următoarele motive:

Prezumţia de nevinovăţie de care se bucură petentul ca urmare a aplicării art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului vine în concurenţă cu prezumţia de temeinicie de care se bucură procesul –verbal , prezumţie decurgând din regulile dreptului administrativ.

În cauză prezumţia de nevinovăţie este înlăturată prin raportul de activitate întocmit de agentul constatator Romaşc Romeo care , urmare a unui apel telefonic ce sesiza cu privire la faptul că un grup de tineri consumă băuturi alcoolice şi produc zgomot, a constatat personal veridicitatea celor semnalate telefonic: „ un grup de 5 tineri….(.) consumau băuturi alcoolice”.

Prezumţia de nevinovăţie nu este o prezumţie absolută, ci relativă care este înlăturată în cauză prin percepţia directă a agenţilor constatatori şi prin informaţia provenind de la un terţ că un grup de tineri consumă băuturi alcoolice şi fac zgomot.

Împrejurarea că au fost sancţionaţi toţi tinerii care consumau băuturi alcoolice nu-l pune pe intimat în imposibilitatea de a-şi proba nevinovăţia în condiţiile în care acesta are posibilitatea propunerii de probe indirecte, la care petentul nu a apelat pentru a înlătura prezumţia de temeinicie a procesului –verbal, intimatul a avut o atitudine procesuală pasivă, nu şi-a propus nici o probă.

În consecinţă, în cauză s-a înlăturat prezumţia de nevinovăţie a intimatului şi prezumţia legalitate şi temeinicie a procesului –verbal este confirmată de raportul de activitate , în temeiul art. 312 Cod procedură civilă se va admite recursul şi va modifica sentinţa şi se va respinge plângerea contravenţională.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de Poliţia Comunitară Vaslui împotriva sentinţei civile nr. 1954/26.05.2009 a Judecătoriei Vaslui pe care o modifică în tot şi în consecinţă:

Respinge plângerea contravenţională formulată de petentul –intimat IAP împotriva procesului –verbal de contravenţie seria VS nr. 0004746/25.01.2009 încheiat de Poliţia Comunitară Vaslui, ca neîntemeiată.

IREVOCABILĂ.

Pronunţată în şedinţă publică,azi 28 octombrie 2009.

Etichete: , ,

Plangere contraventionala

Dosar nr. 2581/333/2008
TRIBUNALUL VASLUI
SECŢIA CIVILĂ
DECIZIE Nr. 1007/R
Şedinţa publică de la 29 Iunie 2009
Instanţa constituită din:
PREŞEDINTE DANIELA MIHAELA MANOLE
Judecător ADINA ALEXANDRU
Judecător DIANA ELENA SÎRGHI
Grefier MONA-LISA MIHAELA FILIP

Pe rol fiind judecarea recursului civil formulat de către recurentul S. A. D. şi pe intimat I.P.J VASLUI, împotriva sentinţei civile nr.145 din 16 ianuarie 2009 pronunţată de Judecătoria Vaslui , având ca obiect-plângere contravenţională.

La apelul nominal făcut în şedinţa publică, la pronunţare, au lipsit părţile.

Procedura legal îndeplinită.

Dezbaterile în prezenta cauză au avut loc în şedinţa publică de la 15 iunie 2009, consemnându-se în încheierea din acea zi ce face parte integrantă din prezenta decizie, când pentru ca apărătorul recurentului să depună concluzii scrise, s-a amânat pronunţarea cauzei pentru astăzi, 22 iunie 2009.

Ulterior deliberării;

TRIBUNALUL,

Asupra recursului civil de faţă;

Prin sentinţa civilă nr.145 din 16 ianuarie 2009 Judecătoria Vaslui a dispus respingerea plângerii formulată de petentul S.A.D. în contradictoriu cu agentul constatator IPJ Vaslui .

S-a menţinut procesul verbal seria PCA nr.3397307 încheiat la data de 28.02.2008 de agenţii constatatori.

Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a reţinut următoarele:

Faţă de motivele de nulitate invocate de petent prin concluziile scrise depuse la dosar, deşi nu au fost indicate prin plângerea contravenţională şi petentul nu şi-a precizat acţiunea ulterior sub acest aspect, instanţa le-a analizat întrucât, conform art. 34 OG 2/2001, legalitatea procesului verbal se analizează din oficiu.

În fapt, la data de 28.02.2008, petentul a fost sancţionat cu amendă contravenţională în cuantum de 450 lei şi avertisment, şi s-a dispus reţinerea permisului de conducere în vederea aplicării sancţiunii complementare a suspendării dreptului de a conduce, pentru săvârşirea contravenţiilor incriminate prin art. 102 alin. 3 lit. e şi 101 alin. 1 pct. 18 din OUG 195/2002.

Pentru aplicarea acestor sancţiuni, s-a reţinut în sarcina petentului că la data de 28.02.2008 ora 15,41, pe DN 24 în localitatea Moara Domnească, a condus autoturismul marca Dacia Logan cu nr. de înmatriculare nr.xxx, cu viteza de 103 km/h stabilită cu aparatul radar montat pe auto B 07 JNX seria PYT 672000174 şi înregistrat pe caseta 561. De asemenea nu are asupra sa permisul de conducere şi tichetul de asigurare RCA.

Procesul verbal a fost întocmit în prezenţa petentului care l-a semnat cu următoarele menţiuni: voi face contestaţie.

În drept, conform art. 102 alin. 3 lit. e din OUG 195/2002 rep. „Constituie contravenţie şi se sancţionează cu amenda prevăzută în clasa a IV-a de sancţiuni şi cu aplicarea sancţiunii complementare a suspendării exercitării dreptului de a conduce pentru o perioadă de 90 de zile săvârşirea de către conducătorul de autovehicul sau tramvai a următoarelor fapte: e) depăşirea cu mai mult de 50 km/h a vitezei maxime admise pe sectorul de drum respectiv şi pentru categoria din care face parte autovehiculul condus, constatată, potrivit legii, cu mijloace tehnice omologate şi verificate metrologic”.

Potrivit art. 49 alin. 1 din acelaşi act normativ limita maximă de viteză în localităţi este de 50 km/h.

Conform art. 109 alin. 2 din OUG nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice rep., constatarea contravenţiilor se poate face şi cu ajutorul unor mijloace tehnice certificate sau mijloace tehnice omologate si verificate metrologic, consemnându-se aceasta in procesul-verbal de constatare a contravenţiei, iar potrivit prevederilor art. 121 alin. 2 din Regulamentul de aplicare a OUG nr. 195/2002 rep. privind circulaţia pe drumurile publice aprobat prin HG nr. 1391/2006, nerespectarea regimului de viteza stabilit conform legii se constată de către poliţiştii rutieri, cu mijloace tehnice omologate şi verificate metrologic.

Potrivit art. 101 alin. 1 pct. 18 din OUG 195/2002 “constituie contravenţii şi se sancţionează cu amenda prevăzută în clasa a III-a de sancţiuni următoarele fapte săvârşite de persoane fizice: 18. nerespectarea obligaţiei conducătorului de vehicul de a avea asupra sa documentele prevăzute la art. 35 alin. (2”).

În art. 35 alin. 2 din acelaşi act normativ se prevede că „Participanţii la trafic sunt obligaţi ca, la cererea poliţistului rutier, să înmâneze acestuia documentul de identitate sau, după caz, permisul de conducere, documentul de înmatriculare ori de înregistrare a vehiculului condus, documentele referitoare la bunurile transportate, precum şi alte documente prevăzute de lege”.

Respectând dispoziţiile art. 34 alin. 1 din O.G. 2/2001 şi implicit principiul preeminenţei dreptului, instanţa a examinat mai întâi legalitatea procesului-verbal şi ulterior temeinicia sa.

Sub aspectul legalităţii, instanţa a reţinut procesul verbal de contravenţie a fost întocmit în mod legal, agentul constatator consemnând toate elementele indicate de dispoziţiile art. 17 alin. 1 din O.G. 2/2001 care atrag nulitatea absolută expresă a actului.

Referitor la faptul că în procesul verbal nu s-au indicat limitele minime şi maxime ale amenzii contravenţionale prevăzute de lege, instanţa a apreciat că acest motiv de nulitate era neîntemeiat şi l-a respins ca atare pentru următoarele motive:

Situaţiile în care nerespectarea anumitor cerinţe atrage întotdeauna nulitatea actului întocmit de agentul constatator al contravenţiei sunt strict determinate prin reglementarea dată în cuprinsul art. 17 din OG 2/2001. În raport cu acest caracter imperativ-limitativ al cazurilor în care nulitatea procesului verbal încheiat de agentul constatator al contravenţiei se ia în considerare şi din oficiu, se impune ca în toate celelalte cazuri de nerespectare a cerinţelor pe care trebuie să le întrunească un asemenea act, nulitatea procesului verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei să nu poată fi invocată decât dacă s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea acelui act.( Decizia nr. XXII/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite )

Din analiza procesului verbal contestat reieşea că, deşi agentul constatator nu a indicat limitele amenzii prevăzute de textul de incriminare, acest fapt nu a prejudiciat în nici un fel pe petent întrucât s-a menţionat posibilitatea ca petentul să plătească jumătate din minimul prevăzut de lege în 48 de ore şi s-a indicat acest cuantum. Cât despre faptul că acest aspect ar pune instanţa în imposibilitatea de a verifica dacă s-a făcut o corectă individualizare a sancţiunii aplicate, instanţa reţine că această susţinere este neîntemeiată din moment ce limitele sancţiunii sunt prevăzute în norma de incriminare.

Sub aspectul temeiniciei procesului-verbal, instanţa l-a examinat din perspectiva Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Conform art.20 din Constituţia României, textul convenţiei şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt încorporate în dreptul intern, având în acelaşi timp o forţă juridică superioară legilor în materia drepturilor fundamentale ale omului.

Analizând criteriile stabilite pe cale jurisprudenţială de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (cauza LAUKO vs Slovacia, Anghel vs România), instanţa a constatat că domeniul contravenţional, astfel cum este reglementat prin norma cadru O.G.2/2001, poate fi calificat ca intrând în sfera de aplicare a art.6 paragraf 1 din CEDO, în latura sa penală.

Instanţa, reţinând aplicabilitatea în speţă a dispoziţiile art.6 paragraf 1 CEDO, în mod evident a fost ţinută şi de prevederile paragrafului 2 şi 3 ale aceluiaşi articol, care instituie garanţii procedurale specifice în domeniul penal.

Printre aceste garanţii se numără şi cea referitoare la obligativitatea respectării prezumţiei de nevinovăţie.

Această prezumţie priveşte atât atitudinea organelor judiciare faţă de săvârşirea cauzei cât şi sarcina probei.

Referitor la procesul-verbal, instanţa a reţinut că, în genere, fiind întocmit de un agent al statului aflat în exerciţiul funcţiunii, trebuia să i se recunoască valoare probatorie sub aspectul constatării stării de fapt.

În acest sens era de remarcat că în jurisprudenţa Curţii s-a reţinut în mod constant că prezumţiile nu sunt în principiu contrare Convenţiei.

Astfel, în Hotărârea pronunţată în cauza Salabiaku c. Franţei, Curtea a reţinut ca prezumţiile sunt permise de Convenţie dar nu trebuie să depăşească limitele rezonabile ţinând seama de gravitatea mizei si prezervând drepturile apărării (paragr. 28).

Prin urmare, prezumţia de nevinovăţie nu are caracter absolut, după cum nici prezumţia de veridicitate a faptelor constatate de agent şi consemnate în procesul-verbal nu are caracter absolut, dar prezumţia de veridicitate nu poate opera decât până la limita la care prin aplicarea ei s-ar ajunge în situaţia ca persoana învinuită de săvârşirea faptei să fie pusă în imposibilitatea de a face dovada contrarie celor consemnate în procesul-verbal deşi din probele administrate de „acuzare” instanţa nu poate fi convinsă de vinovăţia „acuzatului”, dincolo de orice îndoială rezonabilă.

În cauza de faţă, aspectele reţinute de agentul constatator în sarcina petentului, respectiv faptul că acesta ar fi circulat cu viteza de 103 km/h în localitate, a fost confirmat prin înscrisurile depuse la dosar de intimat, respectiv planşele fotografice efectuate cu aparatul radar.

Petentul a contestat valoarea probatorie a acestor înscrisuri pe motiv că în unele dintre fotografii nu se distingea în mod clar numărul de înmatriculare şi nu se putea stabili dacă fotografiile au fost efectuate pe raza localităţii sau în afara acesteia.

Instanţa a apreciat că aceste susţineri erau neîntemeiate. Chiar dacă nu în fiecare fotografie se putea distinge numărul de înmatriculare al autovehiculului sau locul în care s-a efectuat fotografia, analiza coroborată a acestor înscrisuri dovedeau situaţia de fapt reţinută de agentul constatator.

Astfel, din coroborarea planşelor foto 1 şi 3 (filele 7 şi 8 ) reieşea că petentul a fost surprins de aparatul radar pe raza localităţii, înainte ca acesta să depăşească indicatorul de ieşire din localitate. Împrejurarea că autovehiculul fotografiat era cel condus de petent a fost dovedită prin coroborarea acestor fotografii cu planşa foto nr. 4 în care numărul de înmatriculare al autovehiculului este clar. Coroborarea planşelor fotografice era justificată de momentul efectuării acestora, respectiv 15:41.50 (planşa 1), 15:41:57 (planşa 2) şi 15:42:00 (planşa 4).

Referitor la marja de eroare de +/- 4% de care vorbea petentul, instanţa a reţinut că aceasta este unanim acceptată iar existenţa sa nu putea conduce la concluzia că vinovăţia petentului nu a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă. Instanţa a apreciat că această marjă de eroare nu putea constitui îndoială rezonabilă mai ales în situaţia în care viteza legală a fost depăşită cu peste 50 de km/h.

Cu privire la cea de a II a contravenţie reţinută în sarcina petentului, instanţa a apreciat că, fiind vorba de fapte omisive (petentul nu ar fi avut asupra sa permisul de conducere şi poliţa de asigurare RCA), sarcina probei îi revenea. În acest caz, în procesul verbal s-au consemnat constatările personale ale agentului constatator (constatări ex proprii sensibus) şi, potrivit regulilor probaţiunii, în cazul unui fapt negativ, sarcina probei este răsturnată, contradovada constituind-o faptul pozitiv contrar. Petentul însă nu a făcut această dovadă.

Apreciind, în temeiul art. 34 din OG nr. 2/2001, sancţiunea aplicată petentului, instanţa a considerat că sancţiunea amenzii în cuantum de 450 lei, avertismentul şi reţinerea permisului de conducere în vederea suspendării dreptului de a conduce pe 90 de zile, aplicate în limitele legale, sunt proporţionale cu gradul de pericol al faptelor săvârşite, dat fiind că este de notorietate că principala cauză a accidentelor rutiere o constituie depăşirea vitezei legale, fapta fiind cu atât mai gravă cu cât este săvârşită pe raza localităţii, unde pot apărea situaţii neprevăzute, care reclamă timpi scurţi de reacţie şi o viteză adaptată sectorului de drum.

Pentru aceste considerente, instanţa a respins plângerea contravenţională dedusă judecăţii în acest dosar, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs petentul criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie pentru următoarele considerente:

Nu a condus autoturismul prin localitate cu o viteză de peste 100 km/h. Această viteză nu era cea legală, dar nu a depăşit 100km/h iar în momentul în care a circulat cu această viteză nu se afla pe raza localităţii Moara Domnească. Faptul că nu circula în localitate îl poate demonstra cu reinterpretarea planşelor foto depuse la dosar de IPJ Vaslui.

Instanţa de fond a trecut cu mare uşurinţă peste normele NML 021/2005 care prevăd că în cazul în care cinometrul se află în deplasare, marja de eroare a aparatului este de +/- 4 km/h. Ori conform luării în calcul a acestei marje, intenţia sa nu era să coboare viteza sub 50km/h, aşa cum eronat a reţinut instanţa de fond, ci doar să demonstreze faptul că circula cu o viteză de sub 100km/h.

Cu privire la cea de-a doua contravenţie, IPJ Vaslui nu a făcut dovada cu probe a susţinerilor sale că nu ar fi avut permisul de conducere şi poliţa RCA asupra sa, iar sarcina probei revine agentului constatator.

Procesul verbal nu a fost completat cu respectarea strictă a dispoziţiilor de legalitate prevăzute de OG nr. 2/2001.

Analizând actele şi lucrările dosarului prin prisma motivelor de recurs, instanţa de control judiciar a constatat că recursul este neîntemeiat pentru următoarele considerente:

În mod corect instanţa de fond a respins plângerea contravenţională formulată de petent care nu a făcut dovada celor susţinute în plângere.

Prin motivele de recurs, recurentul formulează cereri noi, invocând aspecte care nu au fost avute în vedere de instanţa de fond la soluţionarea plângerii contravenţionale, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 316 raportat la art. 294 C. proc. Civ. Astfel, la fondul cauzei petentul nu a invocat aspecte care lipsesc din procesul verbal şi care ar atrage nulitatea acestuia.

În ceea ce priveşte viteza cu care acesta a circulat în localitate, aceasta a fost peste 100 km/h, respectiv 103 km/h aşa cum a reţinut instanţa de fond. Agentul constatator a făcut dovezi în acest sens constând în planşele foto. Petentul nu a făcut o dovadă contrarie a celor reţinute de agentul constatator, iar acea marjă de eroare poate fi reţinută şi în detrimentul recurentului, mergând şi în sensul +4 km/h, corect reţinând instanţa de fond că această marjă de eroare nu poate constitui îndoială rezonabilă.

În ceea ce priveşte cea dea doua contravenţie, instanţa de fond a arătat că sarcina probei revenea petentului în condiţiile în care este vorba de fapte omisive, agentul constatator neputând face dovada unui fapt negativ.

Faţă de cele arătate, de dispoziţiile art. 312 al. 1 C. proc. Civ. şi având în vedere că, în cauză, nu sunt incidente nici unul din motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc civ. sau alte motive de ordine publică, instanţa de control judiciar va respinge recursul, urmând să menţină hotărârea instanţei de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul formulat de recurentul SAD… împotriva sentinţei civile nr.145 /16.01.2009 a Judecătoriei Vaslui pe care o menţine.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţa publică , azi, 29 Iunie 2009.

Etichete: , , , ,

Pretenţii – Civil

TRIBUNALUL TULCEA JUDETUL TULCEA
Dosar.nr.2495/88/2008
Sentinta Civila nr. 183
Sedinta pulica din 06 februarie 2009

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Tulcea la nr. 2495/88/2008, reclamantul ……….. a chemat în judecată municipiul Tulcea, prin primar, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea la plata unor despăgubiri în sumă de 681.300 lei reprezentând contravaloarea imobil situat pe strada …………

In motivarea cererii, reclamanta a arătat că a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 pentru imobilul din Tulcea, strada ……….., iar prin dispoziţia nr. 3071 din 10 octombrie 2005 s-a respins cererea de restituire în natură a imobilului, stabilindu-se dreptul la despăgubiri prin echivalent.

S-a mai arătat că prin Sentinţa civilă nr. 2746 din 12 octombrie 2006, Tribunalul Tulcea a respins contestaţia formulată împotriva dispoziţiei Primarului, iar Curtea de Apel Constanţa a admis prin Decizia nr. 27/C/22.01.2007, apelul a schimbat hotărârea Tribunalului Tulcea şi a dispus restituirea în natură a imobilul.

Prin Decizia civilă nr. 7707/2007, Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul Primăriei Tulcea, a casat decizia Curţii de Apel Constanţa şi a trimis cauza spre rejudecare, ocazie cu care s-a efectuat o altă expertiză, stabilindu-se valoarea despăgubirilor la suma de 681.300 lei.

In faţa curţii de apel, reclamantul a renunţat la judecată, urmând a beneficia de despăgubiri conform Legii nr. 10/2001.

In dovedirea cererii, reclamantul a depus la dosar dispoziţia nr. 3071 din 10 octombrie 2005 a Primarului Municipiului Tulcea, notificare nr. 138, decizia civilă nr. 123/C/26 mai 2008, a Curţii de Apel Constanţa, raport de expertiză tehnică judiciară.

La termenul din 5 decembrie 2008, reclamanta a reformulat cererea de chemare în judecată, arătând că solicită obligarea Primăriei Municipiului Tulcea, să facă ofertă de despăgubiri la nivelul stabilit prin expertiză tehnică judiciară, expert ……….., în dosar nr. 472/36/2008 a Curţii de Apel Constanţa la valoarea de piaţă a imobilului.

Municipiul Tulcea, prin primar, a formulat întâmpinare la acţiunea reclamantei, solicitând respingerea cererii de chemare în judecată.

S-a invocat lipsa calităţii procesuale pasive a municipiului Tulcea, având în vedere că stabilirea despăgubirilor se face de către Comisia centrală prin emiterea deciziei ce reprezintă titlu de despăgubiri şi de asemenea s-a solicitat respingerea cererii ca inadmisibile.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:

La data de 9 august 2001, reclamanta a formulat notificarea nr. 138, în baza Legii nr. 10/2001 comunicată prin Biroul executorului judecătoresc ……….., Primăriei Tulcea pentru restituirea în natură a imobilului situat în Tulcea, strada ……….., ce a fost preluat abuziv de către Statul român.

Prin dispoziţia nr. 3071 din 10 octombrie 2005, Primarul Municipiului Tulcea a respins cererea de restituire în natură a imobilului motivat de faptul că restituirea nu este posibilă, construcţia fiind demolată iar terenul ocupat de lucrările pentru care s-a dispus exproprierea.

S-a constatat calitatea de persoană îndreptăţită a reclamantului pentru acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, făcându-se conform art. 3 din dispoziţie, oferta de despăgubiri în condiţiile Legii nr. 247/2005, titlul VII.

Reclamanta a formulat contestaţie împotriva acestei dispoziţii şi Tribunalul Tulcea, prin Sentinţa civilă nr. 2746 din 12 octombrie 2006, a respins contestaţia ca nefondată, reţinând că restituirea în natură nu este posibilă, terenul fiind afectat de utilităţi.

Impotriva acestei sentinţe, reclamanta a declarat apel şi prin Decizia civilă nr. 27/C/2007 a Curţii de Apel Constanţa a fost admis apelul, a fost modificată sentinţa Tribunalului Tulcea în sensul că s-a admis contestaţia şi s-a dispus restituirea în natură a imobilului.

Impotriva acestei decizii a declarat recurs Primăria Tulcea şi prin Decizia civilă nr. 7707/2007 Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul, a casat decizia Curţii de Apel Constanţa, trimiţând cauza în rejudecare pentru efectuarea unei expertize tehnice, în vederea identificării terenului revendicat şi a existenţei unor construcţii, utilităţi ce fac imposibilă restituirea.

După efectuarea expertizei tehnice de către expert ……….., reclamanta a înţeles să renunţe la judecată, astfel că prin Decizia civilă nr. 123/C/26 mai 2008 a Curţii de Apel Constanţa s-a admis apelul, s-a schimbat Sentinţa civilă nr. 2746/2006 a Tribunalului Tulcea în sensul că s-a luat act de renunţarea la judecată a reclamantului.

In aceste condiţii, devine aplicabilă dispoziţia nr. 3071 a Primarului Municipiului Tulcea prin care s-a făcut ofertă de despăgubiri în condiţiile legii nr. 247/2005 titlul VII, pentru imobilul imposibil de restituit în natură, plata despăgubirilor urmând să se facă după epuizarea procedurii speciale instituite de Legea nr. 247/2005, titlul VII şi respectiv după acordarea titlului de despăgubire, respectiv decizia Comisiei centrale.

Drept urmare, acţiunea reclamantei astfel cum a fost modificată de a fi obligată Primăria Tulcea să facă ofertă de despăgubiri este nefondată în condiţiile în care există dispoziţia Primarului Municipiului Tulcea, în acest sens, iar în ce priveşte valoarea despăgubirilor, acestea urmează să fie stabilite de către Comisia centrală prin procedura de specialitate instituită în acest sens, prin lege.

Faţă de modificarea cererii, se constată că nu se justifică excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Primarului Municipiului Tulcea, astfel cum a fost invocată, întrucât Primarul prin dispoziţie motivată se pronunţă asupra cererii de restituire în natură şi face ofertă de despăgubiri în condiţiile Legii nr. 247/2005 titlul VII dacă restituirea în natură nu este posibilă.

In ce priveşte inadmisibilitatea acţiunii, instanţa constată că aceasta nu este justificată în condiţiile în care potrivit disp. art. 6 din CEDO, orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale de către un tribunal care va decide asupra drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil.

A soluţiona cauza pe excepţia de inadmisibilitate a cererii înseamnă a limita accesul părţii care reclamă la justiţie ceea ce contravine prevederilor Convenţiei Europene şi respectiv jurisprudenţei Curţii Europene de la Strasbourg.

Având în vedere considerentele de mai sus, instanţa va respinge acţiunea reclamantului şi excepţiile invocate de pârâtă, ca nefondate.

Etichete: , , ,

Plângere contravenţională. Sarcina probei. Art. 6 din CEDO.

Tip: Sentinţă civilă
Nr./Dată: 199 (31.01.2008)
Autor: JUDECĂTORIA MANGALIA
Domenii asociate: plângeri prealabile

Prin plângerea înregistrată pe rolul Judecatoriei Constanţa, petentul C. D. P. a solicitat ca în contradictoriu cu intimatul IPJ Constanţa sa se dispuna anularea procesului verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei seria PCA nr.1638214/22.07.2007.

In motivarea în fapt a plângerii se arată că la data menţionată petentul conducea autoturismul, iar la intrarea în localitatea 23 August a fost oprit de un echipaj de poliţie care i-a comunicat că a depăşit viteza legală, fiind refuzată acestuia solicitarea de a-i fi arătată înregistrarea video.

Plângerea nu a fost intemeiată în drept.

In dovedire, petentul a solicitat administrarea probei cu înscrisuri.

Intimatul, legal citat, nu a formulat întâmpinare, depunând un set de acte.

Prin sentinţa civilă nr.11890/12.10.2007 a Judecătoriei Constanţa, rămasă definitivă şi irevocabilă, a fost declinată competenţa de solutinare a cauzei în favoarea Judecătoriei Mangalia.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa a reţinut:

Prin procesul verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei seria PCA nr.1638214/22.07.2007, petentului i-a fost aplicată sancţiunea avertismentului şi măsura complementară a suspendării dreptului de a conduce, reţinându-se aceea că la data menţionată a fost surpins conducând autoturismul marca Fiat cu viteza de 106 km/h în localitatea 23 August şi că nu avea permisul de conducere asupra sa.

În baza art.34 alin.1 din OG nr.2/2001, instanţa a analizat legalitatea şi temeinicia procesului verbal atacat, verificând şi sancţiunea aplicată.

Astfel, din punct de vedere al legalităţii procesului verbal, instanţa a constatat că la întocmirea acestuia au fost respectate toate dispoziţiile art.16 si 17 din OG 2/2001, vizând menţiunile ce în mod obligatoriu trebuie să fie cuprinse în procesul verbal, cu privire la numele, prenumele şi calitatea agentului constatator, numele şi prenumele contravenientului, a faptei săvârşite, a datei săvârşirii şi semnătura agentului constatator, elemente pe care instanţa le verifică şi din oficiu.

In ceea ce priveşte temeinicia procesului verbal, instanţa a constatat că intimatul nu a produs în faţa instanţei dovezile necesare pentru susţinerea actului contestat.

Deşi în OG nr. 2/2001 nu se arată în mod expres care este forţa probatorie a procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, în practica judiciară internă se reţine în mod constant că procesul-verbal legal întocmit face dovada până la proba contrarie, iar în temeiul art. 1169 Cod civil, sarcina probei revine celui care contestă realitatea consemnărilor din procesul-verbal.

Prin urmare, este evident că o persoană care are calitatea de contravenient, nu beneficiază de o prezumţie de nevinovăţie aşa cum s-ar fi întâmplat dacă fapta ar fi fost calificată ca fiind penală.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, analizând plângeri formulate de persoane care fiind sancţionate contravenţional au sesizat Curtea cu privire la încălcarea de către instanţele naţionale a art. 6 din Convenţie, prin nerespectarea garanţiilor prevăzute în acest text cu privire la „acuzaţiile în materie penală”, a statuat următoarele:

– distincţia între contravenţii şi infracţiuni existentă în legislaţia internă a unora dintre statele semnatare ale Convenţiei, nu poate avea ca efect scoaterea unei categorii de fapte din sfera de aplicare a art. 6 din Convenţie (Hotărârea pronunţată în cauza Öztürk contra Germaniei, 21 februarie 1984, paragr. 50);

– pentru a determina dacă o contravenţie poate fi calificată ca având un caracter „penal” în sensul prevederilor Convenţiei, prima chestiune care trebuie determinată este dacă textul normei de drept care defineşte fapta aparţine, în sistemul legal al statului reclamat, legii penale; apoi trebuie determinată natura faptei şi, în sfârşit, natura şi gradul de severitate al pedepsei care poate fi aplicată persoanei care se face vinovată de comiterea contravenţiei (Hotărârea pronunţată în cauza Ziliberberg împotriva Moldovei din 1 februarie 2005, paragr. 29);

– criteriile enunţate, de regulă, nu sunt analizare cumulativ dar dacă analiza separată nu permite a se ajunge la o concluzie clară, atunci se impune abordarea cumulativă (Hotărârea pronunţată în cauza Garyfallou AEBE contra Greciei din 22 septembrie 1998, paragr. 56)

– în ipoteza în care norma legală pretins a fi fost încălcată se adresează tuturor cetăţenilor şi nu vizează doar o categorie de persoane cu statut specia, iar scopul aplicării sancţiunii este de prevenire şi pedepsire, suntem în prezenţa unei acuzaţii în materie penală (Hotărârea pronunţată în cauza Ziliberberg împotriva Moldovei din 1 februarie 2005, paragr. 32);

– natura şi gravitatea sancţiunii aplicate precum şi sancţiunea ce ar fi putut fi aplicată trebuie analizate prin raportare la obiectul şi scopul art. 6 din Convenţie (Hotărârea pronunţată în cauza Dorota Szott-Medinska şi alţii împotriva Poloniei din 09.10.2003);

Analizând fapta şi sancţiunea aplicată prin procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei seria PCA, nr. 1659570/21.08.2007, prin prisma criteriilor stabilite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, instanţa constată că în speţă norma juridica pretins a fi fost încălcată se adresează tuturor participanţilor la trafic, sancţiunea aplicata, scopul acesteia fiind de prevenire şi pedepsire, petentului fiindu-i aplicată şi măsura tehnico-administrativă a reţinerii permisului de conducere şi implicit sancţiunea complementară a suspendării exercitării dreptului de a conduce, restituirea permisului de conducere la urmând să aibă loc la expirarea termenului de suspendare, numai în măsura în care titularul a promovat testul de verificare a cunoaşterii regulilor de circulaţie, în conformitate cu disp. art.219 din Regulamentul de aplicare al OUG 195/2002.

În această situaţie, instanţa apreciază că în prezenta cauză sunt aplicabile prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cu toate garanţiile conferite de acesta, petentul beneficiind de prezumţia de nevinovăţie (Cauza Anghel contra României), sarcina probei revenind organului constatator, cu respectarea în acest mod a principiului egalităţii armelor, garanţie instituită tot prin articol sus-menţionat.

De altfel, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, impune respectarea principiului egalităţii armelor, nu numai în procedura penală ci şi în cea civilă (a se vedea în acest sens parag. 33 din Hotărârea Dombo Beheer B.V. contra Olandei din 27.10.1993), cu particularitatea că exigenţele inerente conceptului de „proces echitabil” nu sunt în mod necesar similare în cauzele care vizează stabilirea drepturilor şi obligaţiunilor cu caracter civil cu cele care vizează stabilirea unei acuzaţii penale.

Chiar plecând de la exigenţele impuse în procedura civilă, instanţa apreciază că în prezenta cauză menţinerea procesului-verbal, exclusiv în baza unui act emis în mod unilateral de agentul constatator, act care nu poate fi susţinut cu probe, respectiv fotografii radar, cu motivarea deteriorării casetei video pe care fusese înregistrat petentul, nu se justifică.

Prezumţia de nevinovăţie de care beneficiază petentul, în baza art. 6 din Conventia Europeană a Drepturilor Omului, nu poate fi răsturnată decât prin probe pertinente, la cererea instanţei de a se depune o poza vizibilă, intimatul comunicând ca înregistrarea a fost distrusă.

Raportat la aceste considerente, instanţa a apreciat că actul contestat este netemeinic, a admis plângerea contravenţională, a anulat actul contestat şi a dispus înlăturarea măsurii complementare.

Etichete: , , ,

Suspendarea judecăţii cauzei. Lipsa acţiunii în contencios administrativ.

Tip: Decizie
Nr./Dată: 606 (05.10.2006)
Autor: Curtea de Apel Timisoara

Legea nr. 554/2004 – art. 12

C.E.D.O. – art. 6 alin. 1

Nu se încalcă dreptul la un proces echitabil, dacă reclamantul nu completează cererea de chemare în judecată cu actele impuse de instanţă, în condiţiile art. 112 C. pr. civ. şi art. 12 din Legea nr. 554/2004.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia comercială şi de contencios administrativ, decizia civilă nr. 606/CA/R din 5 octombrie 2006

Prin încheierea de şedinţă din 5 iulie 2006, pronunţată în dosarul nr. 5378/CA/2006, Tribunalul Arad a suspendat judecarea cererii reclamantului persoană fizică împotriva pârâtei Societatea Română de Televiziune pentru anulare act administrativ, în temeiul prevederilor art. 112 pct. 5 alin. 2, art. 114 alin. 2, art. 304, 339, 336 C. pr. civ., precum şi în temeiul prevederilor art. 12 din Legea nr. 554/2004.

Împotriva încheierii a declarat recurs reclamantul şi prin decizia civilă nr. 606 din 5 octombrie 2006, pronunţată în dosarul nr. 5184/59/2006, Curtea de Apel Timişoara a respins ca nefondat recursul, în motivare reţinând că din cuprinsul prevederilor art.114 din Codul de procedură civilă rezultă că suspendarea judecăţii se dispune, de regulă, de preşedintele instanţei, iar în cazul acordării unui termen scurt pentru completarea cererii, este obligatorie menţiunea că neîndeplinirea în acest termen a obligaţiilor privind completarea acesteia atrage suspendare judecăţii. În fine, încheierea de suspendare în cazul necompletării cererii se pronunţă în condiţiile art.339 din Codul de procedură civilă, în cel mult 3 zile de primirea cererii.

În privinţa art. 112 pct. 5 C. pr. civ. se constată că acest text legal se referă la cuprinsul cererii de chemare în judecată, şi anume la unele din elementele de conţinut ale cererii, respectiv arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere.

Art. 12 din Legea contenciosului administrativ stipulează în termeni inderogabili că reclamantul trebuie să anexeze la acţiune copia actului pe care-l atacă, sau după caz, răspunsul autorităţii publice prin care i se comunică refuzul rezolvării cererii sale, iar în situaţia în care nu a primit un răspuns, trebuie să depună la dosar copia cererii, certificată prin numărul şi data înregistrării la autoritatea publică.

În speţă, instanţa a constatat că, în privinţa cererii de chemare în judecată formulată de reclamant, aceasta nu cuprinde elementele obligatorii menţionate în art. 112 din Codul de procedură civilă, respectiv nu au fost indicate dovezile pe care se sprijină cererea, iar reclamantul nu a respectat nici dispoziţiile art. 12 din Legea contenciosului administrativ, nr. 554/2004. Prima instanţă i-a cerut reclamantului să depună copia certificată a petiţiei adresate Societăţii Române de Televiziune Bucureşti şi cu toate demersurile făcute pentru a-l determina să facă precizările necesare, reclamantul a refuzat categoric să se conformeze dispoziţiilor Tribunalului.

Este evident că, în situaţia dată, continuarea procesului este împiedicată exclusiv din vina reclamantului, persoană fizică, care a formulat cerere de chemare în judecată fără însă a respecta condiţiile prescrise în termeni inderogabili în prevederile legale mai sus menţionate şi cu toate că i s-a adus la cunoştinţă să-şi completeze cererea arătându-i-se care sunt completările ce se impun a fi făcute, a refuzat să facă acest lucru, Curtea, constatând că prima instanţă a pronunţat o hotărâre legală suspendând judecata.

Curtea constată că, de asemenea, critica referitoare la nerespectarea de către prima instanţă a prevederilor art.6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, este nefondată.

Art. 6 alin. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului consacră „dreptul la un proces echitabil”, conform terminologiei consfinţite de Curtea europeană. În termenii art. 6 (1) din Convenţie, exigenţele procesului echitabil au fost exprimate astfel: „orice persoană are dreptul la judecare în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces se impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei”.

Curtea, examinând hotărârea recurată, constată că aceasta nu este contrară exigenţelor procesului echitabil. Dimpotrivă, prima instanţă a făcut o aplicare exactă a prevederilor art.6 din Convenţie. Astfel, reclamantul, aflat în stare de detenţie, a fost adus în faţa judecătorului care i-a explicat că este obligatoriu a face completări ale cererii de chemare în judecată, iar menţiunile ce i se cereau a fi făcute nu reprezentau în nici un caz obstacole în exercitarea drepturilor sale procesuale, ci presupuneau un efort minim din partea acestuia pentru a se stabili cadrul procesual al litigiului (inclusiv cine este pârât – cel căruia i-a fost adresată reclamaţia administrativă).

În acest fel, reclamantului i s-a asigurat accesul concret şi efectiv la judecător, care presupune ca justiţiabilul „să beneficieze de o posibilitate clară şi concretă de a contesta un act constituind o atingere adusă drepturilor sale” (Bellet contra Franţa, 4 decembrie 1995), însă datorită poziţiei adoptată chiar de reclamant, prima instanţă nu a putut pronunţa o sentinţă prin care litigiul să fie soluţionat, sentinţă care să reprezinte „un răspuns specific şi explicit” la susţinerile din cererea de chemare în judecată, prin aceasta, evident, neîncălcându-i-se accesul la justiţie, consacrat în art. 21 din Legea fundamentală română.

Etichete: , ,