Contencios administrativ şi fiscal – anulare proces verbal de contravenţie – Lg.10/2001

Pe rol judecarea recursului declarat de pârâta A.N.R.P, împotriva sentinţei civile nr. 1210/10.12.2008, pronunţată de Judecătoria Lehliu Gară în dosarul nr. 1196/249/2008.

La apelul nominal făcut în şedinţa publică, au lipsit părţile.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de grefierul de şedinţă, după care:

Tribunalul, apreciind cauza în stare de judecată, declară dezbaterile închise.

T R I B U N A L U L

Asupra recursului civil de faţă;

Prin plângerea formulată de contestatoarea PRIMĂRIA ___ cu sediul în ______, şi de contestatorul A.C., domiciliat în com. ____, jud. Călăraşi, a solicitat în principal anularea procesului verbal de contravenţie nr. 138 dresat la data de 22.07.2008 de doi agenţi constatatori din cadrul A.N.R.P, cu sediul în ________, şi în subsidiar înlocuirea sancţiunii amenzii aplicată prin acest proces-verbal cu sancţiunea avertismentului.

În motivarea plângerii s-a arătat că procesul verbal în litigiu este lovit de nulitate absolută pentru că au fost încălcate dispoziţiile art. 16 al. 7 din O.G. nr. 2/2001 deoarece agentul constatator nu a consemnat la rubrica alte menţiuni obiecţiunile ce s-au formulat relativ la conţinutul procesului verbal, iar în situaţia în care nu au existat asemenea obiecţiuni era necesar să se facă menţiuni în acest sens.

S-a mai arătat în plângere că agenţii constatatori s-a prezentat la sediul Primăriei __ şi au făcut constatările de rigoare fără să încheie proces verbal, astfel că contestatorii nu au cunoştinţă în ce modalitate a fost dresat procesul verbal în litigiu, şi că fapta reţinută în sarcina contestatorilor nu există pentru că există o persoană delegată pentru a prezenta actele solicitate de către unitatea din care fac parte agenţii constatatori, iar în situaţia în care instanţa va trece peste aceste apărări contestatorii solicită să fie înlocuită sancţiunea amenzii ce a fost aplicată prin procesul verbal în litigiu cu sancţiunea avertismentului.

Soluţionând cauza, Judecătoria Lehliu Gară prin sentinţa civilă nr. 1210/10.12.2008, a admis excepţia privitoare la lipsa capacităţii procesuale active a contestatoarei Primăria _____ pentru a formula plângere împotriva procesului verbal de contravenţie nr. 138 dresat la data de 22.07.2008 de doi agenţi constatatori din cadrul A.N.R.P, cu sediul în ___.

A luat act că a rămas fără obiect excepţia privitoare la lipsa calităţii procesuale active a contestatoarei Primăria comunei Ileana pentru a formula plângere împotriva procesului verbal de contravenţie nr. 138 dresat la data de 22.07.2008 de doi agenţi constatatori din cadrul A.N.R.P.

A respins excepţia privitoare la nulitatea procesului verbal de contravenţie nr. 138 dresat la data de 22.07.2008 de doi agenţi constatatori din cadrul A.N.R.P.

A admis plângerea formulată de contestatorul C. A. domiciliat în ___, împotriva procesului verbal de contravenţie nr. 138 dresat la data de 22.07.2008 de doi agenţi constatatori din cadrul A.N.R.P, cu sediul în _______ şi anulează acest proces-verbal.

Pentru a pronunţa astfel, instanţa de fond a avut în vedere actele şi lucrările dosarului.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs A:N.R.P, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, având în vedere următoarele motive:

Plângerea contravenţională, a fost formulată de Primăria ___, persoană lipsită de capacitate procesuală şi de calitate procesuală activă.

La termenul de judecată din 12.09.2008, instanţa de fond a dispus amânarea cauzei pentru a introduce în cauză primarul comunei ___.

Deşi au solicitat să li se comunice modalitatea prin care a fost introdus în cauză primarul, precum şi o copie de pe încheierea de şedinţă, instanţa nu a comunicat procedând la judecarea cauzei.

Invederează că a solicitat să li se comunice modalitatea de introducere în cauză a primarului pentru că o eventuală plângere depusă de acesta ar fi fost tardiv introdusă şi necomunicând relaţiile li s-a încălcat dreptul la apărare.

Apoi, motivarea sentinţei este total eronată, întrucât, fapta constituie contravenţie când a fost săvârşită cu vinovăţie, stabilită şi sancţionată prin lege, prin ordonanţă, prin hotărâre a guvernului sau după caz, prin hotărârea consiliului local al comunei, oraşului, municipiului.

În mod greşit a constatat instanţa de fond că prin procesul verbal de contravenţie ar fi fost sancţionată Primăria ____ şi nu primarul, întrucât, Primăria __ nu are calitatea de contravenient iar din procesul verbal de contravenţie rezultă clar că a fost sancţionat primarul. Este deci evident faptul că procesul verbal a fost încheiat în mod corect, fiind sancţionat primarul C. A. care la data încheierii respectivului proces verbal avea calitatea de primar al comunei Ileana.

Pentru aceste motive solicită admiterea recursului.

La data de 10 martie 2009, A. C., primarul comunei ___a depus la dosar cerere de aderare la recursul formulat de recurentă, înţelegând să ridice prin această cerere excepţia nulităţii relative a procesului verbal în sensul că, a fost lipsit de dreptul de a formula obiecţiuni la dresarea procesului verbal.

Deasemenea, a fost depusă de către intimat şi întâmpinare prin care solicită respingerea recursului recurentei, apreciind că instanţa de fond a pronunţat o sentinţă legală şi temeinică.

Apreciază că din moment ce prin înştiinţarea de plată s-a stabilit obligaţia lui de a achita amenda se impunea şi introducerea sa în cauză.

Din procesul verbal rezultă că agentul constatator a efectuat control la sediul Primăriei Ileana, în lipsa reprezentantului legal şi a fost dresat fără să aibă cunoştinţă de conţinutul lui.

Tribunalul, analizând actele şi lucrările dosarului, motivele de recurs invocate, sentinţa recurată, constată că recursul este fondat.

Astfel, tribunalul reţine că la data de 15.08.2008, Primăria comunei ____, prin reprezentantul legal, a formulat plângere contravenţională împotriva procesului verbal de constatare a contravenţiei dresat de AN.R.P.

La data de 12.09.2008, contestatoarea şi-a completat plângerea cu introducerea în cauză şi a primarului A. C., întrucât plângerea este formulată şi de acesta, nu doar de primărie.

La data de 14.11.2008, agentul constatator a depus la instanţa de fond note scrise prin care solicita că dacă introducerea în cauză a contestatorului A. C. s-a făcut la cererea sa, printr-o plângere la procesul verbal de contravenţie, aceasta este tardiv introdusă, având în vedere prevederile art. 31 al.1 din OG 2/2001.

Instanţa de fond, prin sentinţa recurată nu a analizat în nici un fel această excepţie a tardivităţii, motiv pentru care, tribunalul, apreciază că sentinţa este lovită de nulitate întrucât nu a analizat o excepţie esenţială în apărare formulată de către agentul constatator.

Pentru aceste motive urmează a fi trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În ceea ce priveşte cererea de aderare la recurs, formulată de către A. C., tribunalul reţine că, recursul spre deosebire de apel, nu este o cale devolutivă de atac precum este apelul.

Art. 316 C.p.civ. stabileşte că, dispoziţiile de procedură privind judecata în apel, se aplică şi în instanţa de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în capitolul intitulat “recursul”. Ori, art. 293 se află în cuprinsul cap.I (termenul şi formele apelului) iar nu în cap.II (judecarea apelului) la care trimite art. 316, ceea ce explică, suplimentar, intenţia legiuitorului de a exclude posibilitatea aderării la recurs, cale extraordinară de atac, aderarea fiind posibilă, în condiţiile legii, doar la apel.

Altfel, şi prin forţare, s-ar putea ajunge la situaţia în care recursul împotriva unei hotărâri care, ope legis, este pronunţată fără drept de apel să devină, chiar şi cazual, apel, prin aplicarea unei instituţii procesuale specifice acestuia (cale ordinară de atac) deşi este evident că nici în anul 2000 când a fost introdusă în Codul de procedură civilă aderarea la apel prin OUG 138/2001 şi nici în prezent, nu s-a urmărit reglementarea şi aplicarea aderării şi la recurs, devenit, conform modificărilor aduse prin aceeaşi ordonanţă, cale extraordinară de atac.

Pentru aceste motive, urmează ca în baza art. 312 C.p.civ., urmează a admite recursul declarat de A.N.R.P împotriva sentinţei civile nr. 1210/2008 a a Judecătoriei Lehliu-Gară pe care o va casa şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Urmează a respinge crerea de aderare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

În baza art. 312 Cod procedură civilă

Admite recursul declarat de A.N.R.P împotriva seninţei civile nr. 1210/2008 a Judecătoriei Lehliu-Gară pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Respinge cererea de aderare.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţa publică de la 10 Martie 2009.

Tags: Contencios administrativ şi fiscal

Contencios administrativ şi fiscal. Pretenţii. Anulare act administrativ.

Pe rol judecarea cauzei contencios administrativ şi fiscal privind pe reclamantul TUDOR DUMITRU în contradictoriu cu pârâtele DIRECŢIA GENERALĂ A FINANŢELOR PUBLICE CĂLĂRAŞI şi ADMINISTRAŢIA FINANŢELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI OLTENIŢA, având ca obiect pretenţii şi anulare act administrativ.

La apelul nominal făcut în şedinţa publică s-au prezentat av. Dan Ovidiu pentru reclamant şi consilier juridic Patentaşu Alina pentru pârâta D.G.F.P. Călăraşi, lipsă fiind reclamantul Tudor Dumitru şi pârâta A.F.P.M. Olteniţa.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că prin biroul registratură a fost depusă la dosar întâmpinare formulată de pârâta D.G.F.P. Călăraşi.

Tribunalul procedează la înmânarea unui exemplar de pe întâmpinarea formulată de pârâta D.G.F.P. Călăraşi către apărătorul reclamantei, respectiv filele 59-60 din dosar şi pune în discuţia părţilor excepţiile invocate de pârâta D.G.F.P. Călăraşi.

Consilier juridic Patentaşu Alina, având cuvântul pentru pârâta D.G.F.P. Călăraşi faţă de cererea privind introducerea în cauză în calitate de pârâtă a autorităţii din subordinea M.I.R.A. care a emis certificatul de înmatriculare a autoturismului, respectiv Direcţia Regim Permise de Conducere şi Înmatriculare a Autovehiculelor din cadrul M.I.R.A, solicită admiterea acesteia.

Av. Dan Ovidiu, având cuvântul pentru reclamant, faţă de solicitarea pârâtei D.G.F.P. Călăraşi, solicită respingerea cererii ca nefondată, având în vedere că pârâta D.G.F.P. Călăraşi nu a formulat o cerere de chemare în judecată a autorităţii M.I.R.A. prin care să emită pretenţii proprii de la această autoritate.

Tribunalul, cu privire la cererea formulată de pârâta D.G.F.P. Călăraşi, respinge ca inadmisibilă cererea, având în vedere că potrivit dispoziţiilor Codului de procedură civilă, reclamantul este cel care stabileşte cadrul procesual, conform principiului disponibilităţii părţii.

Consilier juridic Patentaşu Alina, având cuvântul pentru pârâta D.G.F.P. Călăraşi pe excepţia neîndeplinirii procedurii prealabile cu organele teritoriale ale M.I.R.A., solicită admiterea acesteia, având în vedere că instituţia publică învestită prin lege cu prerogativa emiterii certificatului de înmatriculare a autovehiculelor este Direcţia Regim Permise de Conducere şi Înmatriculare a Autovehiculelor din cadrul M.I.R.A. şi nu Ministerul Economiei şi Finanţelor sau organele teritoriale ale acestuia, aşa cum a considerat reclamantul.

Av. Dan Ovidiu, având cuvântul pentru reclamant cu privire la excepţia neîndeplinirii procedurii prealabile cu Direcţia Regim Permise de Conducere şi Înmatriculare a Autovehiculelor din cadrul M.I.R.A. invocată de pârâta D.G.F.P. Călăraşi, solicită respingerea acesteia având în vedere că potrivit dispoziţiilor procedurale civile reclamantul este cel care stabileşte cadrul procesual.

Tribunalul, faţă de excepţia neîndeplinirii procedurii prealabile cu organele teritoriale ale M.I.R.A. invocată de pârâta D.G.F.P. Călăraşi, respinge această excepţie, ca o consecinţă a respingerii cererii de introducere în cauză a Direcţiei Regim Permise de Conducere şi Înmatriculare a Autovehiculelor din cadrul M.I.R.A., astfel că nu este admisibilă excepţia lipsei procedurii prealabile cu acest organ administrativ.

Consilier juridic Patentaşu Alina, având cuvântul pentru pârâta D.G.F.P. Călăraşi pe excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a D.G.F.P. Călăraşi, solicită admiterea acesteia întrucât aceasta nu poate avea calitatea de pârât în cauză, având doar calitatea de custode sau depozitar al sumei revendicate de partea reclamantă.

Av. Dan Ovidiu, având cuvântul pentru reclamant cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a D.G.F.P. Călăraşi, solicită respingerea acestei excepţii întrucât această autoritate a emis decizia prin care s-a respins cererea reclamantului de restituire a taxei achitată şi percepută ilegal, iar această decizie este act administrativ în sensul Lg.554/2004, cauza urmând a fi soluţionată în contradictoriu cu organul emitent al actului, cum şi pentru faptul că plata taxei a fost făcută în contul celor două autorităţi pârâte.

Tribunalul, în raport de faptul că a fost contestat actul administrativ fiscal emis de pârâta D.G.F.P. Călăraşi, respinge excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a D.G.F.P. Călăraşi, motivele invocate de D.G.F.P. Călăraşi în susţinerea excepţiei urmând a fi avute în vedere la soluţionarea fondului cauzei când va fi analizat actul administrativ prin prisma efectelor juridice.

Av. Dan Ovidiu, având cuvântul pentru reclamant, solicită proba cu înscrisuri, respectiv cele depuse la dosarul cauzei, apreciind cauza în stare de judecată.

Consilier juridic Patentaşu Alina, având cuvântul pentru pârâta D.G.F.P. Călăraşi, faţă de solicitarea apărătorului reclamantei, arată că nu se opune probei solicitate, solicitând admiterea acesteia, cu precizarea că nu are probe de propus în combaterea acţiunii şi nu are alte cereri de formulat.

Instanţa încuviinţează proba cu înscrisuri solicitată de apărătorul reclamantului, ia act că nu mai sunt cereri de formulat sau excepţii de invocat şi acordă cuvântul părţilor pentru susţineri.

Av. Dan Ovidiu, având cuvântul pentru reclamant, solicită admiterea acţiunii aşa cum a fost precizată pentru motivele arătate pe larg în precizările făcute la acţiunea principală şi în răspunsul la întâmpinare, fără cheltuieli de judecată.

Consilier juridic Patentaşu Alina, având cuvântul pentru pârâta D.G.F.P. Călăraşi, solicită respingerea acţiunii formulate pentru motivele invocate în întâmpinare.

Instanţa declară dezbaterile închise şi reţine cauza în pronunţare.

INSTANŢA

Deliberând asupra acţiunii civile de faţă;

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Călăraşi sub nr.768/116/2008 (nr.în format vechi 1028/C/2008) reclamantul Tudor Dumitru, domiciliat în Călăraşi, str. Năvodari, Bl.F8, sc. D, ap.1 jud. Călăraşi, în contradictoriu cu pârâtele A.F.P. a Munic. Olteniţa, cu sediul în Olteniţa, B-dul Republicii, tronson 1, jud.Călăraşi şi D.G.F.P. Călăraşi, cu sediul în Călăraşi, str. Eroilor, nr.6-8, jud. Călăraşi, a solicitat ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunţa să se dispună anularea deciziei nr.3744/7420/27.02.2008 emisă de pârâta D.G.F.P. Călăraşi ca fiind nelegală, ca urmare a constatării că dispoziţiile art.2141 – 2143 din Lg.571/2003 contravin dispoziţiilor din Tratatul C.E.E., taxa fiind încasată ilegal, obligarea A.F.P. a Munic. Călăraşi la restituirea taxei speciale în cuantum de 5.425 lei, reprezentând echivalentul în lei la data depunerii cererii a taxei de 1443 Euro, la care se adaugă dobânzile legale aferente sumei începând cu data de 14.06.2007 până la achitarea integrală a sumelor datorate, precum şi obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea în fapt a acţiunii formulate reclamantul arată că la data de 9.05.2007 a achiziţionat un autoturism second-hand de provenienţă Austria, însă pentru înmatricularea acestuia a fost obligat în mod nelegal la plata taxei de primă înmatriculare în cuantumul sus arătat, deşi autoturismul a fost înmatriculat în ţara de origine, conform înscrisurilor ataşate la dosar.

Mai arată că prin perceperea unei astfel de taxe se încalcă flagrant dispoziţiile art. 90 paragraful 1 din Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană, care se aplică în dreptul intern ori de câte ori acesta intră în contradicţie cu legislaţia comunitară.

Reclamantul precizează că a încercat să soluţioneze litigiul pe cale amiabilă, adresându-se în prealabil pârâtei Direcţia Generală a Finanţelor Publice Călăraşi cu o cerere de restituire a sumei, însă aceasta a refuzat motivat de neîncadrarea în cazurile prevăzute de legislaţia fiscală pentru înlesniri la plată.

Reclamantul susţine că situaţia de fapt expusă reflectă un caz de conflict legislativ între norma internă şi cea comunitară, astfel că organul fiscal este obligat să dea prioritate dispoziţiilor comunitare conform art. 148 din Constituţia României.

Referitor la capătul de cerere privind dobânzilor legale arătate, reclamantul solicită admiterea lui, având în vedere prejudiciul ce i-a fost creat prin perceperea nelegală a unei taxe, astfel că pentru reparaţia lui urmează să se facă aplicaţie dispoziţiilor art. 1084 raportat la art. 1082 Cod civil.

În drept a invocat dispoziţiile Lg.554/2004, art.90 paragraful 1 din Tratatul C.E.E. şi art.148 din Constituţia României.

În dovedirea acţiunii a depus înscrisuri în copie.

În termen legal pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Călăraşi a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii reclamantului pentru următoarele motive:

A. Lipsa temeiului de drept al acţiunii formulate. Pârâta învederează că prezenta cerere intră sub incidenţa OUG nr. 195/2002 republicată privind circulaţia pe drumurile publice, Ordinul nr. 1501/13.11.2006 privind procedura înmatriculării, radierii şi eliberării autorizaţiei de circulaţie provizorie sau pentru probe a vehiculelor emis de M.A.I.

În raport de aceste prevederi normative, susţine pârâta că regimul juridic al taxei de primă înmatriculare este stabilit de art. 7 din Ordinul MAI nr. 1501/2006, fiind solicitată de organele acestui minister în vederea emiterii certificatului de înmatriculare.

Pe cale de consecinţă susţine că reclamantul a chemat greşit în judecată organele fiscale întrucât actul administrativ sus arătat nu este emis de acesta.

Mai mult, arată că plata taxei făcute la Trezorerie, unitate care îi este subordonată, nu este de natură să îi confere şi calitate procesuală pasivă, fiind doar un depozitar/ custode al sumei achitate cu titlu de taxă de primă înmatriculare. Acestea sunt şi motivele pentru care nu a fost admisă cererea pe care reclamantul a formulat-o înainte de a se adresa instanţei.

Pentru argumentele expuse pârâta solicită să se constate că Direcţia Generală a Finanţelor Publice Călăraşi şi Ministerul Economiei şi Finanţelor nu au calitate procesuală pasivă.

B. Pe fondul cauzei, pârâta solicită respingerea acţiunii reclamantului întrucât nu s-a constatat pe cale de excepţie nelegalitatea / neconstituţionalitatea taxei achitate.

În al doilea rând, pârâta susţine că reclamantul nu a probat afirmaţia potrivit căreia prin plata taxei speciale s-a creat un regim discriminatoriu pentru autovehiculele aduse în România din Uniunea Europeană.

În al treilea rând, menţionează că reclamantul nu a indicat temeiul de drept în baza căruia cele două pârâte ar putea fi obligate la restituirea taxei speciale, respectiv nu este indicat textul de lege încălcat de acestea în cadrul derulării raportului juridic dedus judecăţii. Pentru aceleaşi motive nu sunt de acord nici cu celelalte solicitări referitoare la dobânzi legale şi actualizarea sumei.

În drept a indicat dispoziţiile art. 115 şi următoarele din Cod proc.civ. şi cele invocate în conţinutul întâmpinării.

A solicitat judecarea cauzei în lipsă, conform art. 242(2) Cod procedură civilă.

A depus întâmpinare şi pârâta A.F.P. a munic. Olteniţa arătând că nu este de acord cu acţiunea reclamantului întrucât este doar depozitarul sumei, iar referitor la susţinerile reclamantului în argumentarea solicitărilor apreciază că pot fi analizate numai pe calea excepţiilor de nelegalitate/neconstituţionalitate a dispoziţiilor fiscale criticate.

În drept au fost indicate dispoziţiile art.115 şi următoarele Cod proc.civ.

A solicitat judecarea cauzei în lipsă.

Analizând actele şi lucrările dosarului, tribunalul reţine că reclamantul a plătit suma de 5.094 lei cu titlu de taxă specială pentru înmatricularea unui autoturism second-hand, achiziţionat dintr-o ţară comunitară, unde fusese deja supus regimului de înmatriculare. Totuşi, prin schimbarea proprietarului şi a ţării unde fusese înmatriculată, organele în drept au considerat că înmatricularea pe teritoriul României este prima, astfel că sunt incidente dispoziţiile fiscale care reglementează o astfel de taxă.

Sub acest aspect, tribunalul constată că taxa specială este percepută în mod nelegal pentru următoarele considerente:

România, ca stat comunitar, nu percepe nici un fel de taxă specială pentru autoturismele produse şi înmatriculate ori reînmatriculate pe teritoriul său, însă percepe o astfel de taxă pentru autoturismele înmatriculate deja în celelalte state comunitare şi reînmatriculate în România de către cetăţenii săi, creând astfel un tratament diferenţiat ce poate fi calificat ca fiind o discriminare a regimului juridic fiscal, care contravine dispoziţiilor menţionate în Tratatul CEE. Aceste dispoziţii se opun instituirii unor taxe speciale de primă înmatriculare pentru achiziţiile intercomunitare de autoturisme neînmatriculate pe teritoriul naţional, întrucât se încalcă principiul libertăţii circulaţiei mărfurilor şi dezavantajează, direct sau indirect, maşinile din celelalte ţări membre UE, în competiţia cu produsele similare autohtone.

Astfel, analizând dispoziţiile art. 90 paragraful 1 din Tratatul Comunităţii Europene, invocat de reclamant, instanţa constată că acesta prevede că „nici un stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne de orice natură mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naţionale similare”.

În consecinţă, prevederile menţionate în Tratat limitează libertatea statelor în materie fiscală de a se restricţiona libera circulaţie a mărfurilor prin interzicerea taxelor discriminatorii şi protecţioniste. Astfel, art. 90 (1) interzice discriminarea fiscală între produsele importate şi cele provenind de pe piaţa internă şi care sunt de natură similară. Esenţialul acestei taxe interzise este că perceperea ei este determinată de traversarea graniţei de către autoturismul supus taxei, dintr-o ţară comunitară, în România.

În privinţa reglementării interne, se constată că taxa specială pentru autoturisme şi autovehicule a fost introdusă în codul fiscal prin Legea nr. 343/2006, sub forma unui nou impozit, cu aplicabilitate de la 1 ianuarie 2007, iniţial pentru toate autovehiculele, iar după modificarea Legii 343/2006 prin OUG 110/2006, a fost prevăzută la toate autoturismele şi autovehiculele, inclusiv cele comerciale, stabilindu-se categorii de persoane exceptate (cele cu handicap, misiuni diplomatice, etc.), cât şi situaţii de scutire de la plata taxei, în cazul vehiculelor istorice, etc.

Potrivit reglementării în vigoare, taxa specială pentru autoturisme se datorează cu ocazia primei înmatriculări în România a unui autoturism sau autovehicul comercial, enumerat la art. 2141 din Codul fiscal.

Cuantumul taxei speciale, datorată bugetului statului, se calculează după formula prevăzută de art. 2141 alin. 3 în funcţie de capacitatea cilindrică, vechimea autovehiculului şi unii coeficienţi de corelare ori de reducere a taxei prevăzuţi în anexele speciale ale legii. Esenţial este că taxa specială nu este percepută pentru autoturismele deja înmatriculate în România, care este stat comunitar de la 1 ianuarie 2007, fiind percepută numai pentru autoturismele înmatriculate în celelalte state comunitare şi reînmatriculate în România, după aducerea acestora în ţară.

Diferenţa de aplicare a taxei demonstrată în modul arătat, introduce un regim juridic fiscal discriminatoriu pentru autovehiculele aduse în România din Comunitatea Europeană în scopul reînmatriculării lor în România, în situaţia în care acestea au fost deja înmatriculate în ţara de provenienţă, în timp ce pentru reînmatricularea autovehiculelor înmatriculate deja în România, taxa nu se mai percepe.

Între principiile dreptului comunitar, obligatorii pentru instanţele judecătoreşti române, astfel cum s-a menţionat prin dispoziţiile art. 148 alin. 2 şi 4 din Constituţie, trebuie subliniată supremaţia dreptului comunitar, în speţă a art. 90 (1) din Tratat şi situaţie în care se poate concluziona că prin modificarea codului fiscal şi introducerea taxei speciale pentru autoturisme şi autovehicule, legiuitorul a încălcat în mod direct dispoziţiile menţionate în Tratatul CEE.

Ca urmare a efectului direct a dispoziţiilor art. 90 (1) din Tratat pentru ordinea juridică internă a României, instanţa este datoare să constate că art. 2141 – 2143 din Codul fiscal sunt reglementări contrare şi că nu pot fi menţinute în continuare ca aplicabile în cauza de faţă. Neputând fi aplicabile în dreptul intern, aceste reglementări impun concluzia că taxa specială achitată pentru reînmatricularea autoturismului de către reclamant în cuantum de 5.094 lei a fost încasată în contul bugetului statului, cu încălcarea art. 90 (1) al Tratatului, inclusiv a Tratatului de aderare a României şi Bulgariei la Uniunea Europeană, ratificat de România prin Legea nr. 157/2005, care prevede că „de la data aderării, dispoziţiile tratatelor originare …. înainte de aderare, sunt obligatorii pentru … România şi se aplică în condiţiile stabilite prin Tratate şi prin actul de aderare”.

Din aserţiunile anterioare rezultă că art. 90 (1) din Tratat face parte, de la data de 01 ianuarie 2007, din ordinea internă de drept a României şi astfel, reclamantul se poate adresa autorităţilor administrative, precum şi instanţelor judecătoreşti în scopul de a-i restabili drepturile conferite de această reglementare comunitară de bază şi care i-au fost încălcate prin aplicarea reglementărilor dreptului naţional cu caracter contrar de către autorităţile administrative cu ocazia reînmatriculării în România a autoturismului cumpărat în luna mai 2007 din Austria.

Prin urmare, actul administrativ – fiscal vătămător pentru reclamant, îl constituie însăşi plata taxei speciale pentru autoturism, iar demersul prealabil administrativ la care este obligat reclamantul prin dispoziţiile Legii contenciosului administrativ şi ale codului de procedură fiscală, sunt asigurate prin cererea de restituire a taxei depuse de către reclamant la Administraţia Finanţelor Publice Călăraşi la 5.02.2008 şi înregistrată sub nr.7420.

Considerând demonstrată încălcarea art. 90 din Tratat prin instituirea taxei speciale pentru autoturisme, de la data de 01 ianuarie 2007, prin art. 2141 – 2143 Codul fiscal, tribunalul va admite în parte acţiunea reclamantului stabilind că taxa a fost nelegal încasată, obligând pe pârâtă să o restituie. Lipsindu-l pe reclamant în mod nelegal de suma de 5.094 lei, de la data plăţii sumei, respectiv 14.06.2007, pârâta datorează şi dobânzile legale aferente cu începere de la data introducerii acţiunii, 24.03.2008, conform art.1081 Cod civil, care reprezintă data punerii în întârziere a organului fiscal, până la data restituirii efective, prejudiciul cauzat reclamantului numai în acest fel putând fi reparat integral astfel cum prevăd dispoziţiile art. 1084 Cod civil raportat la art. 1082 Cod civil.

Referitor la cuantumul taxei speciale solicitat de reclamant, respectiv suma de 5.425 lei, echivalentul în lei la data depunerii acţiunii a taxei speciale de 1443 Euro, tribunalul constată că reclamantul este îndreptăţit la restituirea sumei de 5.094 lei achitată la cursul de schimb existent la data plăţii, având în vedere de taxa specială achitată nelegal este cea plătită în lei la cursul existent la data de 01.10.2006, fiind lipsit de relevanţă juridică cursul invocat la momentul înregistrării acţiunii, prejudiciul produs reclamantului fiind reprezentat de valoarea în lei achitată şi nu de diferenţa de curs valutar existentă între data plăţii şi data promovării acţiunii.

Mai mult, nu s-a făcut dovada producerii unui prejudiciu rezultat din fluctuaţia cursului valutar, ci doar prejudiciul produs prin plata sumei de 5.094 lei, pentru a cărui reparaţie integrală au fost acordate dobânzi legale.

În ceea ce priveşte apărarea pârâtei Direcţia Generală a Finanţelor publice Călăraşi, care prin întâmpinarea depusă a solicitat să se constate lipsa calităţii procesuale pasive pe motiv că taxa specială a fost plătită la Trezorerie, însă la solicitarea organelor M.I.R.A pentru efectuarea operaţiunii de înmatriculare, situaţie care conferă organului fiscal calitatea de depozitar/custode a sumei, tribunalul o constată nefondată având în vedere că plata a fost făcută în contul Trezoreriei şi banii încasaţi cu titlu de taxă specială au fost vărsaţi la bugetul de stat. Aşadar, restituirea sumei nu se putea cere decât de la beneficiarul taxei şi, respectiv de la Statul român, reprezentat în teritoriu de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Călăraşi.

În ceea ce priveşte capătul de cerere privind anularea deciziei nr.3744/7420/27.02.2008 emisă de D.G.F.P. Călăraşi, tribunalul îl constată nefondat având în vedere că nu este un act administrativ producător de consecinţe juridice, ci un act administrativ de corespondenţă, întrucât taxa nu este percepută de D.G.F.P. Călăraşi în virtutea atribuţiilor de organ fiscal de control care stabileşte obligaţii de plată prin acte administrativ fiscale pe care le emite în acest scop, ci taxa specială este percepută în baza legii în scopul derulării operaţiunii de înmatriculare a autoturismului.

Pentru considerentele arătate, văzând şi dispoziţiile legale invocate, tribunalul urmează a admite în parte acţiunea formulată de reclamantul Tudor Dumitru împotriva pârâtelor D.G.F.P. Călăraşi şi A.F.P. a Munic.Olteniţa.

Urmează a obliga pârâta A.F.P. a Munic.Olteniţa să restituie reclamantului suma de 5.094 lei reprezentând taxă de primă înmatriculare precum şi a dobânzii legale aferente sumei începând cu data de 24.03.2008 până la plata integrală a sumei.

Urmează a respinge celelalte capete de cerere formulate de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂŞTE

Admite în parte acţiunea aşa cum a fost precizată formulată de reclamantul Tudor Dumitru împotriva pârâtelor D.G.F.P. Călăraşi şi A.F.P. a Munic.Olteniţa.

Obligă pârâta A.F.P. a Munic.Olteniţa către reclamant la plata sumei de 5.094 lei reprezentând taxă de primă înmatriculare precum şi a dobânzii legale aferente sumei începând cu data de 24.03.2008 şi până la plata integrală.

Respinge celelalte capete de cerere formulate de reclamant.

Cu recurs în 15 zile de la comunicare.

Tags: Contencios administrativ şi fiscal

Contencios administrativ şi fiscal. Drepturi băneşti – prime de vacanţă.

Pe rol judecarea cauzei contencios administrativ şi fiscal privind pe reclamanta HAGEA PEPA în contradictoriu cu pârâta CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI şi chematul în garanţie MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE, având ca obiect drepturi băneşti.

La apelul nominal făcut în şedinţa publică au lipsit părţile.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care,

Instanţa, având în vedere că reclamanta, în conformitate cu prevederile art.242 alin.2 din Codul de Procedură Civilă, a solicitat judecarea cauzei în lipsă, apreciază cauza în stare de judecată.

INSTANŢA

Deliberând asupra cauzei civile de faţă;

Prin acţiunea formulată la 18.12.2006 şi înregistrată la Tribunalul Călăraşi sub nr.8/116/2007(nr.vechi 6/C/2007), reclamanta HAGEA PEPA, domiciliată în Călăraşi, str. Cornişei, Bl. B 19, SC.3, AP.2, jud. Călăraşi, a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată pârâta CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI cu sediul în Bucureşti, str.Lev Tolstoi, nr.22-24, sect.1, la plata drepturilor băneşti ce reprezintă prime de vacanţă pentru anii 2001,2002,2003,2004, 2005 şi în continuare, sume ce urmează a fi actualizate în funcţie de indicele de inflaţie de la data scadenţei fiecărei prime până la data plăţii efective, la care se adaugă daunele interese aferente potrivit art.161 al.4 Codul Muncii; fără cheltuieli de judecată.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că este funcţionar public în cadrul pârâtei şi că dreptul ce i-a fost conferit prin art.34 al.2 din Lg.188/1999 republicată şi potrivit căruia „Funcţionarul public are dreptul, pe lângă indemnizaţia de concediu la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat” a fost suspendat prin acte normative succesive respectiv O.U.G. 33/2001, LG.743/2001, LG.631/2002, LG.507/2003, LG.511/2004 şi LG.381/2005.

A mai arătat reclamanta, că normele legale de suspendare contravin prevederilor art.41 şi 53 din Constituţia României, salariaţii având dreptul la protecţia socială a muncii şi prevederilor art.18(actual 38) din Codul Muncii în conformitate cu care drepturile persoanelor încadrate în muncă nu pot face obiectul unor tranzacţii, renunţări sau limitări ele fiind apărate de stat împotriva oricăror încălcări, manifestări de subiectivism, abuz sau arbitrariu.

În drept, reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile Lg.188/1999, Codului Muncii şi Constituţiei României.

În dovedirea acţiunii, reclamanta a înţeles să se folosească de proba cu înscrisuri, depunând la dosar copia carnetului de muncă.

A solicitat judecarea cauzei în lipsă conform art.242 al.2 Cod proc.civ.

În termen legal pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea ca nefondată a acţiunii reclamantei pentru următoarele considerente:

I. Competenţa soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate aparţine Curţii Constituţionale şi nu instanţelor de drept comun.

II. În ceea ce priveşte drepturile solicitate pârâta a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru perioada 2001-2003, având în vedere dispoziţiile art.283 lit.c din Lg.53/2003, art.1 din D.167/1958, art.166 al.1 din Lg.53/2003.

III. Neconstituţionalitatea dispoziţiilor prin care a fost suspendată succesiv plata primelor de vacanţă este vădit nefondată întrucât reclamanta a beneficiat de concediu de odihnă plătit.

A menţionat că prima de concediu a fost prevăzută de legiuitor cu scopul de a asigura anumitor categorii de salariaţi, pe perioada efectuării concediului de odihnă, pe baza indemnizaţiei de concediu, unele resurse băneşti suplimentare.

În această situaţie, interpretarea reclamantei că dreptul la concediu de odihnă implică pe baza indemnizaţiei de concediu şi plata primei de vacanţă este în contradicţie cu dispoziţiile din Codul Muncii şi Constituţia României.

A solicitat judecarea cauzei în lipsă.

Pârâta a formulat şi cerere de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, cu sediul în Bucureşti, str. Apolodor nr.17, sect.5, pentru ca în cazul în care se admite cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, acesta să asigure fondurile necesare plăţii, având în vedere că examinează proiectele de buget şi stabileşte împreună cu ordonatorii principali de credite, nivelul maxim al cheltuielilor bugetare.

Deci Ministerul Finanţelor Publice nu este plătitorul direct al drepturilor pretinse de reclamantă, acesta are atribuţii potrivit Lg.72/1996 de a repartiza fondurile necesare salarizării şi de a lua măsuri pentru asigurarea echilibrului bugetar şi aplicarea politicii financiare a statului, precum şi cheltuirea cu eficienţă a resurselor financiare.

Analizând actele şi lucrările dosarului, tribunalul reţine în fapt următoarele:

Reclamanta are calitatea de funcţionar public în cadrul pârâtei.

Prin art.33 (devenit 34 după republicarea legii) din Lg.188/1999 privind statutul funcţionarilor publici s-a prevăzut că „ Funcţionarul public are dreptul pe lângă indemnizaţia de concediu la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat”.

Actul normativ a fost publicat şi a produs efecte în Monitorul Oficial nr.6005/8.12.1999 şi a fost republicat în Monitorul Oficial nr.251/22.03.2004.

Dreptul s-a născut, aşadar, din lege, ca drept subiectiv şi conferă titularilor de drept prerogativele în virtutea cărora pot pretinde subiectului pasiv din raportul juridic născut, să efectueze o anumită prestaţie pozitivă, respectiv, de a da o anumită sumă de bani.

În perioada dintre 8.12.1999 (data naşterii dreptului) şi 2.01.2001 (data suspendării actului normativ ce a dat naştere dreptului subiectiv) facultatea subiectului activ a existat ca un drept pur şi simplu, cum a existat şi obligaţia corelativă, aceasta fiind executată de debitor.

În perioada începând cu data de 2.01.2001 şi până la data introducerii acţiunii însă, debitorul nu şi-a executat obligaţia corelativă în mod voluntar invocând prevederile O.U.G.33/2001, LG.743/2001, LG.631/2002, LG.507/2003, LG.511/2004 şi LG.381/2005 prin care s-a suspendat aplicarea prevederilor art.34 din LG.188/1999 republicată, însă motivaţia neacordării acestor drepturi este neîntemeiată urmând a fi înlăturată.

Legea circumstanţiază instituţia suspendării unui act normativ numai la situaţiile ce se aliniază sintagmei „cazuri speciale”.

Instanţa, constată că toată perioada în care operează suspendarea (prelungită) a actului normativ generator de drepturi, este o perioadă marcată de manifestări de subiectivism, abuz şi arbitrariu.

Dacă LG.24/2000 nu cuprinde menţiuni privind faptele şi împrejurările ce ar constitui „cazuri speciale” , Constituţia prin art.53 alin.1 le nominalizează ca fiind valori esenţiale ocrotite şi anume: securitatea naţională, sănătatea şi morala publică, drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, desfăşurarea instrucţiei penale, prevenirea consecinţelor unor calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.

Aceste fapte şi împrejurări nu au existat, astfel că restrângerea drepturilor nu se justifică.

Chiar şi în aceste cazuri (existenţa unor fapte şi împrejurări în conformitate cu prevederile art.53 alin.2 din Constituţie), măsura trebuie să fie „proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără să aducă atingere dreptului sau libertăţii”.

Instanţa constată că această condiţie a proporţionalităţii nu este îndeplinită cât timp nu se cunosc situaţiile ce au dus la măsura restrângerii.

Existenţa sau inexistenţa situaţiilor nici nu poate fi apreciată atâta timp cât, de fiecare dată, această măsură a operat pentru viitor, termenul prelungindu-se succesiv.

Restrângerea ar fi posibilă pentru o perioadă determinată în existenţa cazurilor prevăzute de art.53 din Constituţie, dar prin stipularea unor termene viitoare de incidenţă a suspendării s-a extrapolat o situaţie care, oricum nu se justifică, până la sfârşitul anului 2006.

Împrejurarea de a suspenda prin acte normative succesive pe o durată de mai mulţi ani o normă generatoare a unui drept, ce presupune o obligaţie corelativă cu executare printr-un singur act nu se mai circumscrie ideii de restrângere de drepturi, ci operează astfel ca o veritabilă lipsită de drepturi abuzivă, subiectivă şi arbitrară.

Examinând textele de lege prin care a fost suspendată succesiv plata primei de vacanţă, şi care nu mai sunt în vigoare, se constată că legiferarea s-a realizat cu încălcarea dispoziţiilor constituţionale ce reglementează drepturile persoanelor încadrate în muncă, deoarece dreptul la primă de vacanţă nu a fost restrâns, ci îngrădit, atingând chiar existenţa dreptului.

În acest sens, în art.18 (actual 38) din Codul Muncii se prevede în mod imperativ că „drepturile persoanelor încadrate în muncă nu pot face obiectul unor tranzacţii, renunţări sau limitări, ele fiind apărate de stat împotriva oricăror încălcări, a manifestărilor de subiectivism, abuz sau arbitrariu”.

Se impune totodată a se constata că dispoziţiile O.U.G.33/2001, LG.743/2001, LG.631/2002, LG.507/2003, LG.511/2004 şi LG.381/2005 au suspendat şi cursul prescripţiei dreptului la acţiune pentru beneficiarii prevederilor art.34 din LG.188/1999 republicată, astfel încât în cauză devenind aplicabile dispoziţiile art.15 al.1 din Decretul 167/1958 potrivit căruia „După încetarea suspendării prescripţia îşi reia cursul socotindu-se şi timpul scurs înainte de suspendare” deci acţiunea reclamanţilor este formulată în termen neputându-se considera prescrise pretenţiile aferente anilor 2001-2002 raportat la termenul de prescripţie general prevăzut de art.283 alin.1 lit. c din Codul Muncii, termen ce a fost suspendat prin actele normative susmenţionate.

Având în vedere considerentele expuse mai sus în baza dispoziţiilor art.139 şi 269 Codul Muncii, art.34 din LG.188/199 privind statutul funcţionarilor publici şi art.1073 Cod Civil, instanţa constată întemeiată în parte acţiunea reclamantei urmând a o admite.

Urmează a obliga pârâta către reclamantă la plata primelor de vacanţă pe perioada 2001 – 2006, sume de bani ce vor fi actualizate în raport de indicele de inflaţie, începând cu data naşterii dreptului până la plata efectivă.

Referitor la capătul de cerere al acţiunii reclamantei privind obligarea pârâtei la plata daunelor interese prevăzute de art.161 al.4 Codul Muncii (daune ce au fost solicitate alături de actualizarea sumelor în funcţie de indicele de inflaţie) întrucât temeiul juridic al actualizării primelor de vacanţă în funcţie de indicele de inflaţie este tocmai art.161 al.4 din Codul Muncii coroborat cu art.1073 Cod civil şi cum reclamanţii nu au făcut vreo dovadă că prejudiciul ce l-a suferit a fost mai mare decât influenţa procesului inflaţionist din intervalul de timp scurs între momentul când trebuiau achitate drepturile băneşti şi cel la care urma a se plăti efectiv, instanţa îl apreciază neîntemeiat, urmând a-l respinge.

În ceea ce priveşte plata în continuare, urmează a fi respins, motivat de faptul că prima de vacanţă nu a mai fost suspendată începând cu anul 2007.

Urmează a lua act că nu solicită cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂŞTE

Admite acţiunea, în parte, formulată de reclamanta Hagea Pepa în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României.

Obligă pârâta către reclamantă la plata sumelor reprezentând prima de concediu pe anii 2001-2006 actualizate cu indicele de inflaţie de la data naşterii dreptului pentru fiecare sumă până la plata efectivă.

Respinge capetele de cerere formulate de reclamantă privind acordarea primei în continuare şi plata daunelor interese prevăzute de art.161 alin.4 Codul Muncii.

Admite cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice formulată de pârâta Curtea de Conturi a României.

Obligă chematul în garanţie M.F.P. să aloce şi să vireze pârâtei Curtea de Conturi sumele reprezentând primele de vacanţă pe anii 2001-2006 ce se cuvin reclamantei.

Fără cheltuieli de judecată.

Cu recurs în 15 zile de la comunicare.

Tags: Contencios administrativ şi fiscal

Contencios administrativ şi fiscal. Anulare act administrativ.

Pe rol judecarea cauzei Contencios administrativ şi fiscal privind pe

reclamanta SC BORCEA SA – HOTEL CĂLĂRAŞI şi pe pârâtii CONSILIUL LOCAL CĂLĂRAŞI,şi PRIMĂRIA CĂLĂRAŞI – DIRECŢIA ECONOMICĂ – SERVICIUL DE CONSTATARE ŞI IMPUNERE PERSOANE JURIDICE, având ca obiect anulare act administrativ.

La apelul nominal făcut în şedinţa publică s-a prezentat pentru reclamantă dl.av.Captariu Florin,lipsă fiind pîrîtii.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier,invederîndu-se instantei că la dosar pîrîtul Consiliul Local al mun.Calarasi prin biroul registratură arhivă al instantei a depus un set de înscrisuri solicitate de instanta,după care;

Av.Captariu Florin,pentru reclamantă avînd cuvîntul solicita a se constata ca a intervenit o greseală cu privire la numele reclamantei ,respectiv rectificarea din SC Borcea SA-Hotel Calarasi în SC Borcea SA Calarasi.

Instanta admite cererea formulată de apărătorul reclamantei,respectiv recitificarea numelui din SC Borcea SA Calarasi-Hotel Calarasi în SC Borcea SA Calarasi.

Av.Captariu Florin pentru reclamanta ,precizează că nu mai are cereri de formulat sau probe de administrat solicita acordarea cuvîntului pentru sustinerea cauzei în fond.

Tribunalul ia act,că nu mai sunt cereri de formulat sau probe de administrat consideră cauza în stare de solutionare si acordă cuvîntul părtilor pentru sustinerea cauzei pe fond.

Av.Captariu Florin,pentru reclamantă avînd cuvîntul ,solicită anularea hotărîrii nr.212/2006 emisă de pîrîta Consiliul Local al mun.Călăraşi în ceea ce priveste taxa hotelieră întrucît nu a fost respectat termenul prev.la art.279 alin.2 din Legea 571/2003.

TRIBUNALUL

Deliberînd asupra actiunii civile de faţă;

Prin cererea introdusă la Tribunalul Calarasi la data de 28.02.2007 şi înregistrată sub nr. 674/116/2007(nr.vechi 862/C/2007 ) reclamanta SC Borcea SA Calarasi cu sediul în Calarasi str. 1 Decembrie 1918 nr.2 judetul Calarasi a chemat în judecată pe pîrîţii Consiliul Local al Municipiului Calarasi cu sediul în Calarasi str. 1 Decembrie 1928 jud.Calarasi şi Primaria Calarasi-Directia Economica-Serviciul de Constatare şi Impunere Persoane Juridice Calarasi cu sediul în Calarasi str.1 Decembrie 1918 judetul Calarasi,pentru ca prin hotarîrea judecatorească ce se va pronunta să se dispună anularea partială a H.C.L. nr.212/12.12.2006 numai în ceea ce priveste aplicarea art.1 lit e din această hotărîre

In motivarea în fapt a actiunii arată că la data de 17.01.2007 i s-a comunicat cu adresa nr. 264 că urma să achite suma de 36.094,82 lei reprezentînd taxă hotelieră pe anul 2007.

Consideră că această hotărîre emisă de Consiliul Local Calarasi este nulă întrucît nu a fost respectat termenul prevăzut de codul fiscal la art.279 alin.2,din care rezultă că taxa hotelieră se stabileşte pînă la sfîrşitul lunii iunie,astfel că aceasta taxă se calculează tot în baza hotarîrii anterioare acesteia,care a stabilit cuantumul taxei, în termen legal.

Mai arată că a efectuat procedura prealabilă cu cererea nr.4982/25.01.2007,însă nu i s-a răspuns în termen de 30 de zile.

In drept a invocat dispozitiile legii 554/2004,art.279 alin.2 din Legea 571/2003.

In dovedirea actiunii a depus înscrisuri în copie.

In termen legal pîrîtul Consiliul Local al municipiului Calarasi a depus întîmpinare,prin care a solicitat respingerea actiunii avînd în vedere că prin hotarîrea contestata a fost stabilită cota de 5 % conform art.579 alin.2 din Legea 571/2003.

Referitor la suma contestata în cuantum de 36.094,81 lei,precizează că reprezintă diferenta calculată pe anii 2005-2006.

In drept au fost invocate dispozitiile art. 115-118 Cod pr.civila.

In dovedirea sustinerilor a anexat înscrisuri în copie.

A solicitat judecarea cauzei în lipsa conform art.242 (2) Cod pr.civila.

Prin sentinta civila nr.641/21.03.2007 pronuntata de Tribunalul Calarasi a fost anulata ca netimbrată actiunea întrucît nu s-a făcut dovada achitarii taxei de timbru ce i-a fost comunicată reclamantei prin citatie.

Impotriva acestei sentinte a formulat recurs reclamanta,admis prin decizia nr.1292/10.09.2007 pronuntata de Curtea de Apel Bucureşti,Sectia a VIII-a Contencios Administrativ şi fiscal,care a casat sentinta şi a trimis cauza spre rejudecare ,retinîndu-se ca taxa de timbru a fost achitata.

Dosarul a fost înregistrat sub nr.2766/116/2007(nr.vechi 3455/C/16.10.2007).

La rejudecarea cauzei,au fost înaintate la solicitarea instantei H.C.L.212/2007 şi totodată actele care au stat la baza emiterii acestui act administrativ.

Analizînd actele dosarului,tribunalul retine că reclamanta a solicitat anularea hotarîrii nr.212/2006 emisă de pîrîtul Consiliul Local al municipiului Calarasi numai în ceea ce priveşte taxa hotelieră prevăzută la art.1 lit.e întrucît nu a fost respectat termenul prev.la art.279 alin.2 din Legea 571/2003.

In raport de situatia de fapt reţinută tribunalul constata neîntemeiată actiunea avînd în vedere că dispozitiile legale invocate ca fiind nerespectate la emiterea H.C.L. 212/2006,respectiv art.279 alin.2 din Legea 571/2003,nu prevăd un termen limită pentru stabilirea cotei pentru taxa hotelieră,ci doar cuantumul minim şi cel maxim admis de lege,respectiv 0,5-5 % din încasări.

Cum nu au fost formulate alte critici,tribunalul constată că actul administrativ emis de pîrîtul Consiliul Local al municipiului Calarasi nu a încălcat dispozitiile art.279 alin.2 Cod fiscal,motiv pentru care urmează a respinge ca neîntemeiată actiunea reclamantei S.C.Borcea SA Calarasi împotriva pîrîtilor Consiliul Local Calarasi şi Primaria Calarasi-Directia Economică-Serviciul de Constatare şi Impunere Persoane Juridice.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂŞTE

Respinge ca neîntemeiată actiunea reclamantei S.C.Borcea SA Calarasi împotriva pîrîtilor Consiliul Local Calarasi şi Primaria Calarasi-Directia Economică-Serviciul de Constatare şi Impunere Persoane Juridice.

Cu recurs în 15 zile de la comunicare.

Tags: Contencios administrativ şi fiscal

Contencios Administrativ si Fiscal. Taxa auto de prima inmatriculare. Nelegalitatea perceperii acesteia.

Prin cererea înregistrata pe rolul acestui tribunal reclamantul S.M. în contradictoriu cu pârâta Administratia Finantelor Publice Slobozia a solicitat obligarea acesteia la restituirea taxei auto de prima înmatriculare în suma de 6.027,01 lei.

În motivarea cererii sale reclamantul a aratat ca a achizitionat un autoturism second hand din Germania, iar pentru a fi înmatriculat în România a fost nevoit chite o taxa speciala de înmatriculare.

Considera reclamantul ca procedându-se astfel s-a încalcat Tratatul Comunitatii Europene care limiteaza libertatea statelor membre în materie fiscala cu referire la restrictionarea liberei circulatii a marfurilor prin interzicerea unor taxe discriminatorii si protectioniste.

Tribunalul, analizând actele si lucrarile dosarului, constata întemeiata cererea reclamantului urmând a fi admisa pentru urmatoarele considerente :

Taxa perceputa reclamantului este reglementata de art. 214, indice 1 Cod fiscal este datorata de acesta pentru autoturismul importat cu ocazia primei înmatriculari în România a acelui autoturism.

Important de retinut este faptul ca taxa speciala nu este perceputa si pentru autoturismele deja înmatriculate în România, si care în urma vânzarii sufera o noua înmatriculare, ci numai pentru autoturismele înmatriculate în celelalte state ale Comunitatii Europene si reînmatriculate în România, dupa aducerea acestora în tara.

Procedându-se astfel se constata un regim juridic fiscal pentru autovehiculele aduse în România din Comunitatea Europeana si reînmatriculate în tara de provenienta, în timp ce pentru reînmatricularea autoturismelor înmatriculate deja în România, taxa nu se mai percepe.

Prin aceasta se încalca unul dintre principiile fundamentale de functionare a Comunitatii Europene, si anume libertatea de circulatie a marfurilor reglementat de art. 25 si 28 din Tratat.

Tocmai pentru respectarea acestui principiu dispozitiile din Tratat mai sus aratate limiteaza libertatea statelor Comunitatii Europene în natura fiscala de a restrictiona libera circulatie a marfurilor prin interzicerea taxelor discriminatorii si protectioniste.

Mai mult decât atât se încalca si dispozitiile art. 90, paragraful 1 din Tratat, care interzice oricarui stat membru sa aplice direct sau indirect produselor altor state membre impozite interne de orice natura, mai mari decât cele care se aplica direct sau indirect produselor nationale similare.

Asa fiind, cum dispozitiile Codului fiscal au intrat în conflict cu prevederile Tratatului Comunitatii Europene, iar potrivit art. 148, alin. 2 din Constitutie, într-o astfel de situatie are prioritate Tratatul, rezulta ca dispozitiile art. 214, indice 1 Cod fiscal privind taxa speciala nu au aplicabilitate, astfel încât actiunea reclamantului este întemeiata.

Tags: Contencios administrativ şi fiscal

Contencios administrativ şi fiscal – litigiu privind funcţionarii publici (Legea Nr.188/1999) – revocare măsură diminuare salariu

Dosar nr. 3489/88/2010

R O M Â N I A
TRIBUNALUL TULCEA
SECTIA CIVILA, COMERCIALA
SI CONTENCIOS ADMINISTRATIV
SENTINŢA CIVILĂ NR. 272

S-a luat în examinare cauza în contencios administrativ, având ca obiect litigiu privind funcţionarii publici(Legea nr.188/1999) – revocare măsură diminuare salariu, privind pe reclamanta V. M., cu domiciliul în Tulcea şi pe pârâta DIRECŢIA DE SĂNĂTATE PUBLICĂ, cu sediul în mun. Tulcea str. Viitorului nr.50, jud. Tulcea.
Dezbaterile asupra cererii au avut loc în şedinţa publică din 20 ianuarie 2011, susţinerile părţilor prezente fiind consemnate în încheierea de şedinţă din acea dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanţa având nevoie de timp pentru a delibera a amânat pronunţarea la această dată când a pronunţat prezenta hotărâre.

TRIBUNALUL,

Prin cererea adresată Tribunalului Tulcea şi înregistrată la nr. 3489/88/2010, reclamanta V. M. a solicitat obligarea Direcţiei de Sănătate Publică Tulcea la revocarea măsurii de diminuare cu 25% a salariului şi la plata drepturilor salariale la zi, actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii efective.
În motivare, reclamanta arată că, la data de 15 august 2010, data stabilită pentru plata salariului aferent lunii iulie, a luat cunoştinţă că i-a fost diminuat salariul cu 25%, însă măsura nu i-a fost comunicată de conducerea instituţiei, cu toate că salariul face parte din elementele cuprinse în mod obligatoriu în actul de numire în funcţie, conform dispoziţiilor Legii nr.188/1999 şi reprezintă contraprestaţia angajatorului în raport cu munca prestată de angajat în baza raportului de serviciu.
Se mai susţine că măsura diminuării cu 25% a salariului încalcă art. 11, art. 16 alin. 1, art. 20, art. 41, art. 44, art. 47 şi art. 53 din Constituţia României ce consacră prioritatea dreptului internaţional asupra celui intern în materia drepturilor fundamentale ale omului, dar şi art. 23 pct. 3 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 1 pct. 2 şi 4 din Carta Socială Europeană privind dreptul la muncă şi Primul Act Adiţional la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale, jurisprudenţa CEDO statuând că noţiunea de „bun” înglobează orice interes al unei persoane de drept privat ce are o valoare economică, respectiv şi drepturile de natură salarială pot fi asimilate dreptului de proprietate.
În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 1 şi 7 din Legea Nr. 554/2004, coroborate cu art.998 şi art.999 Cod Proc. Civ., art. 117 din Legea nr. 188/1999, art. 40 alin. 2 lit. c din Codul Muncii şi art. 110 alin. 2 şi 3 Cod Proc. Civ.
În dovedirea cererii, reclamanta a depus la dosar, în copie, dovada încasării salariilor pe lunile iulie şi august 2010 şi alte înscrisuri.
În apărare, instituţia pârâtă a depus întâmpinare, la care a anexat dispoziţia nr. 161/30.07.2010.
S-a solicitat reclamantei, prin adresă, să probeze parcurgerea procedurii prealabile, dar nu a depus nicio dovadă în acest sens.
Examinând cauza, în raport cu probele administrate, instanţa reţine că reclamanta este funcţionar public în cadrul Direcţiei de Sănătate Publică Tulcea.
Prin Dispoziţia nr.161 din 30.07.2010, emisă de directorul instituţiei pârâte, s-a stabilit ca, începând cu 4.07.2010, cuantumul brut al salariilor, inclusiv sporuri, indemnizaţii şi alte drepturi salariale se diminuează cu 25%, dispoziţia fiind emisă în aplicarea Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar.
În cauză, reclamanta nu a dovedit că a urmat procedura plângerii prealabile în raport cu dispoziţia nr.161/2010 prin care s-a aplicat măsura diminuării salariale.
Or, art. 7 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, stipulează că, înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorităţii publice emitente sau autorităţii ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 zile, revocarea în tot sau în parte a acestuia.
De asemenea, conform art. 8 alin. 1 din acelaşi act normativ, persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim.
Coroborând prevederile legale învederate, rezultă că reclamanta trebuia să solicite, în prealabil, organului emitent – Direcţia de Sănătate Publică Tulcea, revocarea actului administrativ contestat – Dispoziţia nr. 161/2010 – şi, mai apoi, să conteste la instanţa de contencios administrativ, refuzul nejustificat de revocare, însă, în speţă, nu s-a urmat această etapă, ceea ce atrage inadmisibilitatea capătului de cerere relativ la anularea actului administrativ.
Relativ la plata drepturilor salariale, este de subliniat că, potrivit art. 1 alin. 1 din Legea nr. 118/2010, intrată în vigoare la 4 iulie 2010, la cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizaţiilor de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizaţii şi alte drepturi salariale, precum şi alte drepturi în lei sau valută, stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009 şi ale O.U.G. nr. 1/2010 se diminuează cu 25%.
Reclamanta în cauză s-a prevalat de încălcarea dispoziţiilor art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale ce prevede că „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor”.
Relativ la încălcarea art. 1 din Protocolul 1, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, printr-o practică constantă, a statuat că, pentru a se constata o atare încălcare se impune a fi îndeplinite cumulativ următoarele cerinţe: reclamanta să aibă un „bun”, în sensul art. 1 alin. 1 din Protocol; existenţa unei ingerinţe a autorităţilor publice în exercitarea dreptului cu privire la bun, care să fi avut drept efect privarea reclamantei de bunul respectiv, ce poate fi realizată numai în anumite condiţii; realizarea condiţiilor prevăzute pentru a se justifica o privare a proprietăţii, respectiv ingerinţa să fie prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim de interes general, respectiv să intervină pentru o cauză de utilitate publică şi să fie proporţională cu scopul legitim urmărit, respectiv menţinerea unui just echilibru între cerinţele interesului general şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului.
De asemenea, în opinia CEDO, noţiunea de „bunuri” poate acoperi atât bunurile actuale, cât şi valorile patrimoniale, înţelegându-se prin aceasta creanţele în virtutea cărora reclamanta poate pretinde că are cel puţin o speranţă legitimă de a obţine exerciţiul efectiv al unui drept de proprietate.
Mai mult, prin Hotărârea din 15 iunie 2010, pronunţată în cauza Mureşanu împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în mod expres în sensul că salariul reprezintă un bun în sensul art. 1 alin. 1 din Primul Protocol, după cum privare de proprietate a fost calificată şi pierderea unei pensii complementare – cauza Aizupurua Ortiz contra Spaniei din 2 februarie 2010.
În speţă, toate categoriile vizate de Legea nr.118/2010, aveau cel puţin o speranţă legitimă de a obţine exerciţiul efectiv al dreptului de proprietate în contextul în care, în condiţii de criză economică în plină desfăşurare, cu numai 6 luni în urmă, a intrat în vigoare Legea nr. 330/2009 – „lege unică de salarizare” prin care s-au determinat salariile de încasat pentru anul 2010 şi în continuare, şi la a cărei elaborare nu se poate susţine că nu s-au avut în vedere toate realităţile economice şi sociale.
Prin urmare, prin reducerea salariilor s-a produs o ingerinţă a autorităţilor publice, a statului în exercitarea dreptului cu privire la bunul lor, respectiv la încasarea unui salariu corespunzător muncii prestate, privarea de proprietate în discuţie realizându-se printr-o lege, accesibilă, precisă, dar nu şi previzibilă după cum s-a arătat, întrucât a intervenit după o altă modificare legislativă importantă, chiar fundamentală în materia salarizării.
Or, o privare de proprietate poate fi justificată doar dacă se demonstrează în mod special că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică şi că răspunde criteriului proporţionalităţii.
Admiţând chiar că privarea de proprietate în discuţie a servit unui interes public, pe larg invocat în expunerea de motive a Legii nr. 118/2010, în opinia instanţei justul echilibru a fost rupt prin procentul foarte mare al reducerii – 25% şi prin faptul că măsura adoptată nu a avut un caracter previzibil, în aceleaşi condiţii de activitate, neverificându-se, aşadar, raportul rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit, pentru că reclamanţii sunt obligaţi să suporte sarcină disproporţionată prin pierderea unei pătrimi din salariu, fără a mai sublinia şi lipsa totală a modalităţilor de compensare prevăzute de legislaţia naţională, ce nu se poate justifica nici în context excepţional, obligaţia de despăgubire fiind instituită tot prin art. 1 din Protocolul 1.
Valorificând argumentele expuse, instanţa constată că a avut loc o încălcare a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul 1.
Dat fiind această constatare, sunt de relevat prevederile art. 20 din Constituţie ce obligă la aplicarea cu prioritate a prevederilor pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, atunci când există neconcordanţe între acestea şi legile interne, şi cărora li se va da eficienţă în situaţia analizată.
Pe de altă parte, prin această constatare, nu se încalcă dispoziţiile art. 147 alin. 4 din Constituţie ce prevăd caracterul obligatoriu al deciziilor pronunţate de Curtea Constituţională pentru că, în primul rând, Curtea Constituţională verifică conformitatea legii cu Constituţia, fără a avea atribuţii de interpretare şi aplicare concretă a legii şi nici de determinare a neconcordanţei între legile interne prin raportare la prevederile pactelor şi tratatelor relative la drepturile fundamentale ale omului, iar nu în ultimul rând, pentru că pronunţarea deciziilor nr. 872/25 iunie 2010 şi nr. 874/25 iunie 2010, nu exclude competenţa instanţelor judecătoreşti de a verifica concordanţa legislaţiei naţionale cu prevederile internaţionale şi de a aplica art. 20 din Constituţie, dispoziţii deopotrivă obligatorii.
În consecinţă, cum dispoziţiile Legii nr.118/2010 contravin Convenţiei Europene a Drepturilor Omului – art. 1 – Protocolul 1 – a cărui aplicare are prioritate, se justifică încasarea drepturilor salariale în acelaşi cuantum cu cel stabilit anterior intrării în vigoare a actului normativ în baza căruia a operat diminuarea.
Aşa fiind, faţă de argumentele prezentate, instanţa urmează a admite cererea în parte şi a obliga pârâta să plătească reclamantei diferenţa între drepturile salariale cuvenite şi drepturile salariale încasate, diminuate cu 25%, aferente intervalului 1 iulie 2010 – 31 decembrie 2010, actualizate cu rata inflaţiei la data plăţii efective.
După cum s-a menţionat, capătul de cerere privind anularea dispoziţiei nr. 161/30.07.2010 va fi respins ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
H O T Ă R Ă Ş T E:

Admite cererea formulată de reclamanta V. M., cu domiciliul în Tulcea şi pe pârâta Direc?ia de Sănătate Publică, cu sediul în Tulcea, având ca obiect litigiu privind funcţionarii publici (Legea nr. 188/1999), în parte.
Obligă pârâta să plătească reclamantei diferenţa între drepturile salariale cuvenite şi drepturile salariale încasate, diminuate cu 25%, aferente intervalului 1 iulie 2010 – 31 decembrie 2010, actualizate cu rata inflaţiei la data plăţii efective.
Respinge capătul de cerere privind anularea dispoziţiei nr. 161/30.07.2010, ca inadmisibil.
Definitivă.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.

Tags: Contencios administrativ şi fiscal

Contencios administrativ şi fiscal – litigiu privind funcţionarii publici (Legea Nr.188/1999) – – revocare măsură diminuare salariu cu 25%

Dosar nr. 4216/88/2010

R O M Â N I A
TRIBUNALUL TULCEA
SECTIA CIVILA, COMERCIALA SI CONTENCIOS ADMINISTRATIV
SENTINŢA CIVILĂ NR.422
Şedinţa publică din data de 10 februarie 2011

S-a luat în examinare cauza în contencios administrativ având ca obiect anulare act administrativ, formulată de reclamanţii N. P., G. N., C. S., I. D., G. C., B. I., RECLAMANT B. S., N. M., I. V., D. S., cu domiciliul ales la primăria Comunei Izvoarele, judeţul Tulcea, în contradictoriu cu pârâta PRIMĂRIA COMUNEI Izvoarele.
Dezbaterile pe fondul cauzei au avut loc în şedinţa publică din data de 27 ianuarie 2011, consemnate în încheierea de şedinţă din acea dată, ce face parte integrantă din prezenta hotărâre, când, având nevoie de timp pentru studiul actelor şi lucrărilor dosarului, instanţa a amânat pronunţarea la data de 03 februarie 2011 şi, ulterior, la data de 10 februarie 2011, când a hotărât următoarele.

TRIBUNALUL,

Prin cererea adresată Tribunalului Tulcea şi înregistrată sub nr. 4216/88/ 17 noiembrie 2010, reclamanţii N. P., G. N., C. S., I. D., G. C., B. I., RECLAMANT B. S., N. M., I. V., D. S. au solicitat obligarea PRIMARULUI COMUNEI IVOARELE la revocarea măsurii de diminuare cu 25% a salariului şi la plata drepturilor salariale la zi, actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii efective, precum şi anularea dispoziţiilor nr. 128, 129, 130, 131, 132, 133, 134, 135, 136 ŞI 137, emise la data de 19 iulie 2010 de instituţia pârâtă.
In motivare, reclamanţii arată că prin dispoziţiile emise au fost înştiinţaţi că începând cu 5 iulie 2010 se diminuează cuantumul brut al salariului cu 25%, deşi salariul reprezintă o componentă a dreptului la muncă şi, în acelaşi timp, contraprestaţia angajatorului în raport cu munca prestată de angajat, în baza raportului de muncă, iar restrângerea menţionată constituie o veritabilă restrângere a exerciţiului dreptului la muncă.
Se mai susţine că măsura diminuării cu 25% a salariului încalcă art. 11, art. 16 alin. 1, art. 20, art. 41, art. 44, art. 47 şi art. 53 din Constituţia României ce consacră prioritatea dreptului internaţional asupra celui intern în materia drepturilor fundamentale ale omului, dar şi art. 23 pct. 3 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 1 pct. 2 şi 4 din Carta Socială Europeană privind dreptul la muncă şi Primul Act Adiţional la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale, jurisprudenţa CEDO statuând că noţiunea de „bun” înglobează orice interes al unei persoane de drept privat ce are o valoare economică, respectiv şi drepturile de natură salarială pot fi asimilate dreptului de proprietate.
In drept, s-au invocat dispoziţiile art. 1 şi 7 din Legea Nr. 554/2004, art. 117 din Legea nr. 188/1999, art. 40 alin. 2 lit. c din Codul Muncii şi art. 110 alin. 2 şi 3 Cod proc. civ.
In dovedirea cererii, reclamanţii au depus la dosar, în copie, plângerea nr. 2176/23.07.2010 şi dispoziţiile contestate.
Legal citată, instituţia pârâtă nu a formulat apărări în cauză.
La termenul de judecată din 10 decembrie 2010, reclamanţii au arătat că înţeleg să renunţe la judecata capătului de cerere privind obligarea pârâtei la revocarea măsurii de diminuare cu 25% a salariului.
Examinând cauza, în raport cu probele administrate, instanţa reţine că prin dispoziţiile contestate, emise de Primarul comunei Izvoarele, judeţul Tulcea, în aplicarea prevederilor art. 1 din Legea nr. 118/2010, s-a dispus ca, începând cu 5.07.2010, să se diminueze reclamanţilor, angajaţi în cadrul Primăriei izvoarele, cu 25% cuantumul brut al indemnizaţiei lunare, stabilindu-se cuantumul salariului de încasat după această dată.
Potrivit art. 1 alin. 1 din Legea nr. 118/2010, intrată în vigoare la 4 iulie 2010, cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizaţiilor de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizaţii şi alte drepturi salariale, precum şi alte drepturi în lei sau valută, stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009 şi ale O.U.G. nr. 1/2010, se diminuează cu 25%.
Prin emiterea dispoziţiilor atacate s-au încălcat dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale care prevede că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.
Relativ la încălcarea art. 1 din Protocolul 1, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, printr-o practică constantă, a statuat că, pentru a se constata o atare încălcare, se impune a fi îndeplinite cumulativ următoarele cerinţe: reclamanţii să aibă un „bun”, în sensul art. 1 alin. 1 din Protocol, existenţa unei ingerinţe a autorităţilor publice în exercitarea dreptului cu privire la bun, care să fi avut drept efect privarea reclamanţilor de bunul respectiv, ce poate fi realizată numai în anumite condiţii; realizarea condiţiilor prevăzute pentru a se justifica o privare a proprietăţii, respectiv ingerinţa să fie prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim de interes general, respectiv să intervină pentru o cauză de utilitate publică şi să fie proporţională cu scopul legitim urmărit, respectiv menţinerea unui just echilibru între cerinţele interesului general şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului.
De asemenea, în opinia CEDO, noţiunea de „bunuri” poate acoperi atât bunurile actuale, cât şi valorile patrimoniale, înţelegându-se prin aceasta creanţele în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o speranţă legitimă de a obţine exerciţiul efectiv al unui drept de proprietate.
Mai mult, prin Hotărârea din 15 iunie 2010, pronunţată în cauza Mureşanu împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în mod expres că salariul reprezintă un bun în sensul art. 1 alin. 1 din Primul Protocol, după cum privare de proprietate a fost calificată şi pierderea unei pensii complementare – cauza Aizupurua Ortiz contra Spaniei din 2 februarie 2010.
In speţă, toate categoriile vizate de Legea nr. 118/2010, aveau cel puţin o speranţă legitimă de a obţine exerciţiul efectiv al dreptului de proprietate în contextul în care, în condiţii de criză economică în plină desfăşurare cu numai 6 luni în urmă a intrat în vigoare Legea nr. 330/2009 – „lege unică de salarizare” prin care s-au determinat salariile de încasat pentru anul 2010 şi în continuare, şi la a cărei elaborare nu se poate susţine că nu s-au avut în vedere toate realităţile economice şi sociale.
Prin urmare, prin reducerea salariilor s-a produs o ingerinţă a autorităţilor publice, a statului în exercitarea dreptului cu privire la bunul lor, respectiv la încasarea unui salariu corespunzător muncii prestate, privarea de proprietate în discuţie realizându-se printr-o lege, accesibilă, precisă, dar nu şi previzibilă, după cum s-a arătat întrucât a intervenit după o altă modificare legislativă importantă, chiar fundamentală, în materia salarizării.
Or, o privare de proprietate poate fi justificată doar dacă se demonstrează în mod special că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică şi că răspunde criteriului proporţionalităţii.
Admiţând chiar că privarea de proprietate în discuţie a servit unui interes public, pe larg invocat în expunerea de motive a Legii nr. 118/2010, în opinia instanţei justul echilibru a fost rupt prin procentul foarte mare al reducerii – 25% şi prin faptul că măsura adoptată nu a avut un caracter previzibil, în aceleaşi condiţii de activitate, neverificându-se, aşadar, raportul rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit, pentru că reclamanţii sunt obligaţi să suporte o sarcină disproporţionată prin pierderea unei pătrimi din salariu, fără a mai sublinia şi lipsa totală a modalităţilor de compensare prevăzute de legislaţia naţională, ce nu se poate justifica nici în context excepţional, obligaţia de despăgubire fiind instituită tot prin art. 1 din Protocolul 1.
Valorificând argumentele expuse, instanţa constată că a avut loc o încălcare a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul 1.
Dat fiind această constatare, sunt de relevat prevederile art. 20 din Constituţie ce obligă la aplicarea cu prioritate a prevederilor pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, atunci când există neconcordanţe între acestea şi legile interne, şi cărora li se va da eficienţă în situaţia analizată.
Pe de altă parte, prin această constatare, nu se încalcă dispoziţiile art. 147 alin. 4 din Constituţie ce prevăd caracterul obligatoriu al deciziilor pronunţate de Curtea Constituţională pentru că, în primul rând, Curtea Constituţională verifică conformitatea legii cu Constituţia, fără a avea atribuţii de interpretare şi aplicare concretă a legii şi nici de determinare a neconcordanţei între legile interne prin raportare la prevederile pactelor şi tratatelor relative la drepturile fundamentale ale omului, iar nu în ultimul rând, pentru că pronunţarea deciziilor nr. 872/25 iunie 2010 şi nr. 874/25 iunie 2010, nu exclude competenţa instanţelor judecătoreşti de a verifica concordanţa legislaţiei naţionale cu prevederile internaţionale şi de a aplica art. 20 din Constituţie, dispoziţii deopotrivă obligatorii.
În consecinţă, cum dispoziţiile Legii nr. 118/2010 contravin Convenţiei Europene a Drepturilor Omului – art. 1 – Protocolul 1 – a cărui aplicare are prioritate, se justifică încasarea drepturilor salariale în acelaşi cuantum cu cel stabilit anterior intrării în vigoare a actului normativ în baza căruia a operat diminuarea.
Aşa fiind, faţă de argumentele prezentate, instanţa urmează a admite acţiunea, a anula dispoziţiile nr.128, 129, 130, 131, 132, 134, 135, 136, 137 toate emise la 19 iulie 2010 de Primarul Comunei Izvoarele, ca nelegale şi a obliga pârâta să plătească reclamanţilor diferenţa între drepturile salariale cuvenite şi drepturile salariale încasate diminuate cu 25% aferente intervalului 01.07.2010-31 decembrie 2010, actualizate cu rata inflaţiei la data plăţii efective.

PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂŞTE:

Admite acţiunea formulată de reclamanţii N. P., G. N., C. S., I. D., G. C., B. I., RECLAMANT B. S., N. M., I. V., D. S., cu domiciliul ales la primăria Comunei Izvoarele, judeţul Tulcea, în contradictoriu cu pârât PRIMĂRIA COMUNEI IZVOARELE.
Anulează dispoziţiile nr.128, 129, 130, 131, 132, 134, 135, 136, 137 toate emise la 19 iulie 2010 de Primarul Comunei Izvoarele, ca nelegale.
Obligă pârâta să plătească reclamanţilor diferenţa între drepturile salariale cuvenite şi drepturile salariale încasate diminuate cu 25% aferente intervalului 01.07.2010-31 decembrie 2010, actualizate cu rata inflaţiei la data plăţii efective.
Definitivă. Cu recurs în 15 zile de la comunicare.

Tags: Contencios administrativ şi fiscal

Contencios administrativ si fiscal – contestatie act administrativ fiscal

R O M Â N I A

TRIBUNALUL BACAU

SECTIA COMERCIALA SI CONTENCIOS ADMINISTRATIV

SENTINTA CIVILA Nr. 504

Sedinta publica de la 06 Octombrie 2010

Pe rol judecarea cauzei Contencios administrativ si fiscal privind pe reclamant SC A.B. SRL MOINESTI si pe pârât D.G.FP. BACAU- AGENTIA NATIONALA DE ADMINISTRARE FISCALA, pârât ACTIVITATEA DE INSPECTIE FISCALA, având ca obiect contestatie act administrativ fiscal.

Dezbaterile în fond au avut loc în sedinta publica din 29.09.2010, si au fost consemnate în încheierea de sedinta din aceeasi zi.

TRIBUNALUL

– deliberând –

Asupra actiunii de fata retine urmatoarele:

Prin cererea înregistrata sub nr. */2009, reclamanta SC A.B. SRL Moinesti în contradictoriu cu pârâtele Directia Generala a Finantelor Publice Bacau si Activitatea de Inspectie Fiscala a formulat contestatie împotriva Deciziei nr. 265/15.09.2008, a Deciziei de impunere nr.2911/20.06.200, a Raportului de Inspectie Fiscala nr. */17.06.2008, a Dispozitiei de masuri nr. */19.06.2008, solicitând ca prin hotarârea ce se va pronunta sa se dispuna anularea acestora.

În motivarea actiunii s-a aratat ca prin Raportul de Inspectie fiscala nr. */17.06.2008 organele de inspectie fiscala au concluzionat ca societatea ar înregistra obligatii fiscale de plata în cuantum de 167.844 lei la o baza de impunere stabilita suplimentar de 718.522 lei cu titlu de TVA si majorari de întârziere, organele de inspectie fiscala concluzionând eronat ca societatea avea obligatia ca la data de 01.11.2005 sa se înregistreze ca platitor de TVA si astfel pentru perioada 01.11.2005 – 30.09.2007 ar datora o serie de diferente defalcate în TVA si majorari de întârziere.

Ori, baza de impunere nu a fost stabilita în mod corect, deoarece la data considerata de organele de inspectie fiscala ca fiind debut al obligatiei de înregistrare fiscala (30.09.2007) se înregistra o singura depasire în evidentele contabile, ca urmare a înregistrarii eronate a unor operatiuni, pentru o singura luna de zile.

De asemenea cifra de afaceri nu a înregistrat o crestere reala peste suma limita de înregistrare ca platitor de TVA, aceasta fiind de fapt rezultatul unor aprecieri nereale asupra anumitor operatiuni contabile, efectuate in cadrul contabilitatii petentei, apreciere facuta de catre inspectorii fiscali.

Astfel, acestia au modificat suma veniturilor înregistrate, astfel încât s-a ajuns în situatia de a înregistra o crestere artificiala a sumei reprezentând veniturile, deci a cifrei de afaceri si pe cale de consecinta a starii de platitor sau nu de TVA, iar inspectorii fiscali au interpretat în mod eronat textul de lege prin care se stabileste cum se calculeaza TVA pentru situatia în care nu se face declaratia de platitor de TVA în termen legal.

Conform art. 152 pct.3 Cod Fiscal persoanele impozabile care depasesc în cursul unui an fiscal plafonul de scutire sunt obligate sa declare aceasta în termen de 10 zile de la data constatarii depasirii. Constatarea depasirii s-a realizat teoretic cu ocazia controlului prin recalcularea sumelor cu titlul de venituri pentru luna octombrie 2005. Daca s-ar lua în calcul acest aspect, rezulta ca teoretic petenta avea posibilitatea stabiliri cu precizie depasirea plafonului de scutire odata cu întocmirea balantei pe luna respectiva si în termen de 10 zile de la data constatarii sa se declare platitor de TVA.

Cum aceasta operatiune s-a efectuat târziu , inspectorii fiscali erau în drept sa solicite plata TVA de la data la care persoana avea obligatia sa solicite înregistrarea ca platitor de TVA, adica din 15 noiembrie 2005 si nu octombrie 2005. Pe cale de consecinta, nici majorarile de întârziere calculate la debitul eronat nu au temei legal si solicita anularea lor.

S-a mai aratat ca daca s-a stabilit ca termen declansator al obligatiei de a colecta TVA, data de 01.11.2005 se impunea ca solutia de a calcula TVA de plata, ca suma rezultata din operatiunea de deducere a sumelor de TVA pe care societatea le avea de primit.

Practic, în situatia platitorului de TVA acesta are drept de deducere pentru sumele achitate pentru achizitie înca de la data stabilirii sale ca platitor de TVA, ori inspectorii fiscali i-au refuzat acest drept si pe cale de consecinta au stabilit o suma eronata ca baza de calcul.

S-a mai aratat ca împotriva masurilor dispuse prin Dispozitia nr. 2910 si a Deciziei de impunere nr. 2911/20.06.2008 privind obligatiile fiscale suplimentare stabilite prin Raportul de inspectie fiscala nr. 2851/17.06.2008, cu privire la suma de 167.844 lei a formulat contestatie, care a fost respinsa în mod nelegal de catre DGFP Bacau prin Decizia nr. 365/15.09.2008, prin care s-a apreciat ca neîntemeiata contestatia pentru suma de 167.544 lei ca ar fi contestat si amenda contraventionala de 300 lei si ca masurile stabilite prin Dispozitia de masuri nr. 2910/19.06.2008 nu pot face obiectul analizei DGFP.

Referitor la amenda contraventionala, s-a aratat ca nu a contestat-o deoarece împotriva procesului verbal de stabilire si sanctionare a contraventiilor are o alta cale de atac, amenda fiind platita astfel ca motivarea DGFP cu privire la acest capat de cerere este neavenita.

Cu privire la masurile stabilite prin Dispozitia de masuri nr. 2910/19.06.2008, DGFP, prin declinare trebuia sa trimita acest capat de cerere pentru solutionare, astfel încât lasarea nesolutionata a sa, determina nelegalitatea Deciziei nr. 365/15.09.2008.

În drept, au fost invocate dispozitiile art.188 alin.2 Cod. Pr. Fiscala.

Pârâta – DGFP Bacau a formulat întâmpinare prin care a solicitat introducerea în cauza a Activitatii de Inspectie Fiscala Bacau, deoarece o parte din actele administrativ – jurisdictionale a caror anulare se solicita, au fost emise de aceasta.

În aparare s-a aratat ca organul fiscal competent a constatat ca societatea în perioada 10.02.2005- 31.12.205 nu a înregistrat în balanta de verificare si bilantul contabil, venituri în suma de 40.496 lei, modificând astfel cuantumul cifrei de afaceri, iar în urma recalcularii veniturilor, din vânzarea reala a marfurilor, organul fiscal a constatat ca societatea a depasit plafonul de scutire în suma de 200.000 lei, precizat de art. 152 pct.1 Cod Fiscal.

Ca urmare, în baza dispozitiilor art. 152 pct.3 Cod. Fiscal, reclamanta avea obligatia legala de a se înregistra ca platitor de TVA, plafonul legal de 200.000 lei aferent lunii octombrie 2005 fiind depasit.

Ca urmare, în baza dispozitiilor art. 140 ali.2 Cod fiscal, coroborat cu cele ale pct. 56 alin.4 lit. b din HG nr. 44/2004, organul fiscal a procedat la colectarea TVA în perioada 01.11.2005 – 30.09.2007, perioada cuprinsa între data de la care agentul economic avea obligatia înregistrarii ca platitor de TVA si data când s-a înregistrat în scopuri de TVA.

Referitor la dreptul de deducere TVA în suma de 55.166 lei, acest drept ia nastere odata cu înregistrarea ca platitor de TVA, respectiv la data de 01.10.2007, conform certificatului de înregistrare în scopuri TVA, iar faptul ca reclamanta si-a dedus TVA-ul în suma mentionata pentru perioada 01.05.2005 – 30.09.2007, înainte de data de 01.10.2007 (data înregistrarii în scopuri de TVA) în baza art. 145 alin.4 din Codul fiscal, organul fiscal a procedat temeinic si legal, cînd a respins dreptul de deducere.

În ce priveste accesoriile aferente TVA, acestea au fost calculate în baza principiului de drept conform caruia accesoriul urmeaza principalul, cu titlu de sanctiuni legale, pentru neplata la scadenta a TVA-ului.

Ca urmare, s-a solicitat respingerea actiunii ca nefondata si mentinerea actelor emise, ca fiind temeinice si legale.

La termenul din data de 25.02.2009, instanta a introdus în caza Activitatea de Inspectie Fiscala.

În cauza s-a administrat proba cu expertiza contabila, raportul de expertiza fiind depus la dosarul cauzei.

Instanta analizând probatoriile administrate în cauza, retine urmatoarele:

În urma unui control fiscal, realizat la societatea reclamanta, privind verificarea modului de respectare a prevederilor art. 152 din Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal, respectiv înregistrarea ca platitor de taxa pe valoare adaugata, s-a întocmit Raportul de inspectie fiscala nr.*/17.06.2008 si s-a emis Decizia de impunere nr. */20.06.2008 prin care s-au stabilit obligatii suplimentare de plata în suma de 167.844 lei reprezentând: 114.722 lei TVA, 52.822 lei majorari si penalitati de întârziere aferente TVA.

De asemenea, s-a emis si Dispozitia nr. */19.06.2008 privind masurile stabilite de organele de inspectie fiscala.

Împotriva acestor acte, administrativ fiscale, reclamanta a formulat contestatie la DGFP Bacau, care prin Decizia nr.365/15.09.2008 a respins ca neîntemeiata contestatia pentru suma de 167.544 lei (114.722 lei TVA si 52.822 lei majorari, penalitati de întârziere TVA), referitor la amenda de 300 lei s-a aratat ca DGFP Bacau nu se poate investi cu solutionarea acestei cereri, deoarece competenta de solutionare apartine instantei judecatoresti, iar în ce priveste masurile stabilite prin Dispozitia de masuri nr. 2910/19.06.2008, Biroul de solutionare a contestatiilor nu are competenta legala, aceasta apartinând organelor fiscale emitente.

Asa cum a retinut DGFP si cu m s-a confirmat si prin raportul de expertiza contabila efectuat în cauza, reclamanta nu a înregistrat în balanta de verificare încheiata la data de 31.12.2005 si în bilantul contabil depus la AFP Moinesti sub nr. 2477/21.02.2006 venituri cu suma de 40.496 lei aferente perioadei 10.02.2005 – 30.04.2005 denaturându-se cuantumul cifrei de afaceri iar în urma recalcularii veniturilor s-a constatat ca la finele lunii octombrie 2005 acestea erau în suma de 200.569 lei, societatea depasind plafonul de scutire de 200.000 lei prevazut de art. 152 pct.1 din Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal.

Conform art. 152 pct.3 din Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal, persoanele impozabile care depasesc în cursul unui an fiscal plafonul de scutire, sunt obligate sa solicite înregistrarea ca platitor de taxa pe valoare adaugata în regim normal, în termen de 10 zile de la data constatarii depasirii. În situatia în care se constata ca persoana în cauza a solicitat cu întârziere atribuirea calitatii de platitor de taxa pe valoare adaugata în regim normal, autoritatea fiscala este îndreptatita sa solicite plata taxei pe valoare adaugata pe perioada scursa între data la care persoana în cauza avea obligatia sa solicite înregistrarea ca platitor de taxa pe valoarea adaugata, în regim normal si data de la care înregistrarea a devenit efectiva, conform procedurii prevazute prin norme.

De asemenea, conform pct.56 alin.4 lit. b din HG nr. 44/2004: „În cazul persoanelor impozabile care au depasit plafonul de scutire, dar nu au solicitat înregistrarea ca platitor de taxa pe valoare adaugata în regim normal, conform prevederilor art. 152 alin.3 din Codul Fiscal, organele fiscale vor proceda astfel:” în situatia în care abaterea de la prevederile legale se constata ulterior înregistrarii ca platitor de taxa pe valoare adaugata a persoanei impozabile, organele fiscale vor solicita plata la buget a taxei pe valoare adaugata pe care persoana impozabila ar fi avut obligatia sa o colecteze pe perioada scrisa între data la care avea obligatia sa solicite înregistrarea ca platitor de taxa pe valoare adaugata, în regim normal si data la care înregistrarea a devenit efectiva.”

Ori, reclamanta nu a solicitat înregistrarea ca platitor de TVA odata cu depasirea plafonului de scutire prevazut de art. 152 pct.1 Cof. Fiscal, astfel ca în mod legal s-a procedat la colectarea TVA în suma totala de 114.722 lei pentru perioada 01.11.2005 – 30.09.2007, cuprinsa între data de la care reclamanta avea obligatia înregistrarii ca platitor de TVA ca urmare a depasirii plafonului de 200.000 lei si data când s-a înregistrat în scopuri de TVA, conform Certificatului de Înregistrare în scopuri TVA seria B nr. 0631240/01.10.2007.

De asemenea, în perioada 01.05.2005 – 30.09.2007, când reclamanta nu detinea calitatea de platitor de TVA, a înregistrat TVA deductibil în suma de 55.166 lei, pentru aceeasi perioada organele fiscale stabilind în mod legal o taxa pe valoare adaugata deductibila în suma de 0 lei, respingând dreptul de deducere pentru suma de 55.166 lei deoarece dreptul de deducere a TVA ia nastere odata cu înregistrarea ca platitor de TVA, iar data înregistrarii ca platitor de TVA este 01.10.2007 conform Certificatului de înregistrare în scopuri de TVA seria B nr. 0631240.

Ca urmare, având în vedere ca taxa pe valoare adaugata colectata la control a fost de 114.722 lei iar taxa pe valoare adaugata deductibila stabilita la control este de 0 lei, rezulta ca reclamanta are o taxa pe valoare adaugata de plata de 114.772 lei, iar conform art. 120 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscala, majorarile de întârziere datorate sunt în cuantum de 52.822 lei.

Referitor la faptul ca DGFP a analizat si s-a pronuntat pe amenda contraventionala în suma de 300 lei stabilita prin procesul verbal de contestatie si sanctionare a contraventiilor nr. 0123761/26.05.2008, desi contestatia reclamantei nu a vizat si acest aspect, instanta retine ca prin aceasta nu i s-a produs reclamantei nici o vatamare, cu atât mai mult cu cât însasi reclamanta prin actiunea formulata a mentionat ca aceasta amenda contraventionala a fost platita.

În ceea ce priveste Dispozitia de masuri nr. */19.06.2008, instanta retine ca în mod legal DGFP a retinut ca Biroul de solutionare a contestatiilor nu are competenta de solutionare, aceasta apartinând organelor fiscale emitente, lucru care s-a si întâmplat, reclamanta contestând separat aceasta dispozitie, contestatia fiind respinsa de Activitatea de Inspectie Fiscala prin Decizia nr.5/27.08.2008.

Asa cum se mentioneaza si în Decizia nr.5/27.08.2008, prin Dispozitia nr. 2910/19.06.208, în baza art.105 alin.9 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscala si pct. 102/7 din HG nr. 1050/2004 pentru aplicarea normelor Metodologice de aplicare a OG nr. 92/2003 organele de control au dispus urmatoarele masuri: sa se procedeze la întocmirea corecta a deconturilor TVA; depunerea deconturilor TVA în termenele legale; întocmirea si utilizarea documentelor justificative si contabile pentru toate operatiunile efectuate, pastrarea si arhivarea acestora; întocmirea evidentei formularelor cu regim special.

Instanta retine însa ca nici prin prezenta actiune si nici prin contestatia formulata, reclamanta nu a adus nici o critica asupra dispozitiei de masuri nr. */19.06.2008, practic nu si-a motivat actiunea (cum nu si-a motivat nici contestatia) privind aspectele de nelegalitate ale dispozitiei mentionate astfel ca actiunea formulata este neîntemeiata.

Ca urmare, având în vedere motivele de fapt si de drept retinute, instanta urmeaza a respinge actiunea ca nefondata.

Pentru aceste motive

În numele legii

Hotaraste:

Respinge, ca nefondata, actiunea formulata de reclamanta SC A.B. SRL cu sediul în Moinesti Jud. Bacau în contradictoriu cu pârâtii DGFP Bacau – ANAF Bacau si ACTIVITATEA DE INSPECTIE FISCALA – BACAU, ambele cu sediul in Bacau.

Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.

Pronuntata în sedinta publica.

Tags: Contencios administrativ şi fiscal

Contencios administrativ si fiscal – obligatia de a face

R O M Â N I A

TRIBUNALUL BACAU

SECTIA COMERCIALA SI CONTENCIOS ADMINISTRATIV

SENTINTA CIVILA Nr. 555

Sedinta publica de la 20 Octombrie 2010

Pe rol fiind judecarea cauzei Contencios administrativ si fiscal formulata de reclamantul S.I. împotriva pârâtei INSTITUTIA PREFECTULUI JUDETULUI BACAU – SERVICIUL PUBLIC COMUNITAR REGIM PERMISE DE CONDUCERE SI ÎNMATRICULARE A VEHICULELOR BACAU, având ca obiect obligatia de a face

La apelul nominal facut în sedinta publica se prezinta pentru reclamant, av. A.M., lipsind pârâta.

Procedura legal îndeplinita.

S-a facut referatul cauzei de catre grefier dupa care:

Instnta constata ca la dosar s-a depus din partea reclamantului taxa de timbru în suma de 4 lei si timbru judiciar de 0,3 lei si copii conforme cu originalul de pe certificatul de înmatriculare (cartea de identitate a masinii), contractul de vânzare-cumparare din Germania si contractul de vânzare-cumparare pentru un vehicul folosit, traduse si legalizate.

Se mai constata ca s-a comunicat prin fax, întâmpinare de catre pârâta, într-un singur exemplar si prin care s-a invocat exceptia lipsei procedurii prealabile.

Reprezentantul reclamantului depune la dosar note de sedinta si nu mai are cereri de formulat si acte de depus. Mai arata ca a luat cunostinta de întâmpinare si nu solicita termen.

Instanta pune în discutie suspendarea cauzei, în temeiul art. 244 pct. 1 Cod pr.civila, în raport de întrebarea preliminara adresata Curtii Europene de Justitie si care face obiectul cauzei înregistrata sub nr. 402 /E, pâna la solutionarea cauzei.

Av. A.M. se opune suspendarii cauzei, se afla numeroase actiuni pe rolul instantelor din tara si care nu tin cont de aceasta cauza.

Instanta, nemaifiind cereri de formulat si acte de depus, constata cauza în stare de judecata si acorda cuvântul pe exceptia inadmisibilitatii actiunii în fond.

Av. A.M. având cuvântul pentru reclamant, asupra exceptiei lipsei procedurii prealabile, solicita respingerea exceptiei motivat de faptul ca, în cauza dedusa judecatii, reclamantul nu a contestat un act administrativ individual, reglementat la art.7 din Legea nr.554/2004 a contenciosului administrativ, ci obligarea pârâtei sa procedeze la înmatricularea autoturismului în absenta platii taxei de prima înmatriculare – obligatia de a face- reglementata de Codul civil. Pe de alta parte,obiectul actiunii este obligatia de a face care este reglementata de art. 18 din Legea 554/2004 a contenciosului administrativ, situatie în care legea nu impune obligatia parcurgerii procedurii prealabile.Ca atare, solicita respingerea exceptiei ca neîntemeiata. Pe fond, solicita admiterea actiunii astfel cum a fost formulata, a se dispune obligarea pârâtei la înmatricularea autoturismului fara achitarea taxei de poluare reglementata prin dispozitiile O.U.G. 50/2008, asa cum a fost modificata prin OUG 218/2008 si la plata cheltuielilor de judecata ocazionate cu aceasta actiune. Problema dedusa judecatii fiind constatarea faptului ca taxa de poluare a carei plata este prevazuta ca obligatorie de textele de lege invocate prin cererea de chemare in judecata, contravine Tratatului Constitutiv al Uniunii Europene – art. 90 (actual 110), paragraful 1. urmând ca analiza dispozitiilor O.U.G. nr. 50/2008, modificata prin OUG nr.218/2008, sa aiba în vedere si dispozitiile art. 11 si 148 din Constitutia României, Legii nr. 157/2005 si jurisprudentei Curtii de Justitie. Prin dispozitiile art. 148 alin.2 din Constitutia României se statueaza ca prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii au prioritate fata de dispozitiile contrare din legile interne. Aliniatul 4 al aceluiasi articol mentioneaza ca între alte institutii autoritatea judecatoreasca garanteaza ducerea la îndeplinire a obligatiilor rezultate din aliniatul 2 mentionat. Tot in ceea ce priveste principiul aplicarii directe a dreptului comunitar pe teritoriul României, potrivit art. 220 din Tratatul CE., Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene asigura interpretarea tratatelor, iar interpretarea acestei instante este obligatorie pentru statele membre.

Dezbaterile fiind terminate, cauza a ramas în pronuntare.

TRIBUNALUL

deliberând

Asupra cauzei de fata constata urmatoarele:

Prin cererea înregistrata sub nr. 7406/110/2010 reclamantul S.I. în contradictoriu cu pârâta INSTITUTIA PREFECTULUI JUDETULUI BACAU – SERVICIUL PUBLIC COMUNITAR REGIM PERMISE DE CONDUCERE SI ÎNMATRICULARE A VEHICULELOR BACAU, a solicitat ca prin hotarârea ce se va pronunta sa se dispuna obligarea acesteia la înmatricularea autoturismului fara plata taxei de poluare.

S-a achitat taxa de timbru de 4 lei, s-au anulat timbre judiciare de 0,3 lei.

In motivarea cererii s-a aratat ca a achizitionat in data de 02.06.2010 un autoturism second-hand din Germania, marca VOLKSWAGEN, tip PASSAT, capacitate cilindrica 1896 cmc, cu data primei înmatriculari 04/1999, si neînmatriculat in România obtinând la data de 04.08.2010 un certificat de autenticitate din partea Registrului Auto Roman, ulterior adresându-se Institutiei Prefectului judetului Bacau – Serviciul Public Comunitar Regim Permise de Conducere si Înmatriculare a Autovehiculelor, solicitând înmatricularea autoturismului fara achitarea taxei de poluare, solicitare respinsa invocându-se faptul ca nu poate proceda la înmatricularea autoturismului în lipsa dovezii achitarii taxei de poluare stabilita de OUG 50/2008, ori refuzul pârâtei de a înmatricula autoturismul în lipsa platii taxei de poluare este în contradictie cu ispozitiile Tratatului U.E., respectiv art. 90, parag. 1, din punctul de vedere al utovehiculelor înmatriculate în România dupa ce anterior mai fusesera înmatriculate i în alte tari membre ale U.E., astfel ca dispozitiile O.U.G. nr. 50/2008 încalca revederile Tratatului U.E. Potrivit dispozitiilor din cuprinsul art. 139 alin. 1 din onstitutie, se instituie obligativitatea României de a aplica cu prioritate dreptul omunitar, în speta art. 90 parag. 1 din Tratatul CE.

Mai mult, potrivit dispozitiile Tratatului de Aderare al României la Uniunea uropeana, reglementari C.E.D.O. precum interpretarile Curtii Europene de Justitie, xa de prima înmatriculare are un vadit caracter ilicit, iar instantele judecatoresti au }ligatia de a respecta dispozitiile dreptului comunitar. Astfel, prevederile O.U.G. nr. V2008 sunt discriminatorii fata de autovehiculele deja existente în parcul auto national.

Este unanim admis atât în literatura de specialitate cât si în practica judiciara interna si cea a C.J.C.E. ca art. 90 din Tratat produce efecte directe si ca atare creeaza drepturi individuale pe care jurisdictiile statelor membre ale Uniunii le pot proteja.

Judecatorul national, ca prim judecator comunitar, are competenta atunci când da direct dispozitiilor art. 90 din Tratat sa aplice procedurile nationale de asa aniera ca drepturile prevazute de Tratat sa fie deplin si efectiv protejate. „Ab intio,, trebuie insa enuntata starea de fapt care sta la baza demersului dedus judecatii si plecand de la aspectele concrete ale spetei trebuie decelate normele de drept intern incidente si compatibilitatea acestora cu dreptul comunitar.

Rugam instanta sa constate ca solicitarea de înmatriculare a autoturismului cat si fuzul autoritatii administrative de a înmatricula acest autoturism in absenta dovezii achitare a taxei de poluare a avut loc dupa data modificarii O.U.G. 50/2008 prin U.G. 218/2008. Astfel, compatibilitatea O.U.G. 50/2008 cu prevederile comunitare :idente trebuie analizata prin raportare la modificarile aduse prin OUG 218/2008.

Analiza trebuie efectuata in primul rand prin relevarea scopului urmarit de catre ivernul României prin adoptarea ordonantei de urgenta. Astfel, in preambulul lonantei de urgenta analizate se prevede faptul ca adoptarea acesteia a fost necesara având in vedere: „concluziile analizei gradului de adâncire a crizei financiare si economice în luna octombrie, care releva o scadere importanta a pietelor auto si a productiei industriei furnizoare, precum si masurile de sustinere a sectorului de omobile. afectat de criza financiara internationala; faptul ca Guvernul României se preocupa de luarea masurilor care sa asigure pastrarea locurilor de munca în economia româneasca, iar la un loc de munca în industria constructoare sunt 4 locuri de munca în industria furnizoare.,,

Este evident faptul ca intentia legiuitorului nu mai are are nici o legatura cu scopul declarat al adoptarii O.U.G. 50/2008, care potrivit enuntului din preambulul stui act normativ urmarea initial asigurarea protectiei mediului prin realizarea unor grame si proiecte pentru îmbunatatirea calitatii aerului si pentru încadrarea în orile limita prevazute de legislatia comunitara în acest domeniu, tinând cont de esitatea adoptarii de masuri pentru a asigura respectarea normelor de drept lunitar aplicabile, inclusiv a jurisprudentei Curtii de Justitie a Comunitatilor Europene, având în vedere faptul ca aceste masuri trebuie adoptate în regim de urgenta pentru evitarea oricaror consecinte juridice negative ale situatiei actuale.

Schimbarea de intentie declarata expres de catre legiuitor nu lasa loc vreunei interpretari. Astfel, de la necesitatea sustinerii unor programe de protectie a mediului prin îmbunatatirea calitatii aerului si pentru încadrarea in valorile limita prevazute de legislatia comunitara in acest domeniu, scopul declarat al O.U.G. 50/2008 s-a transformat in protejarea industriei interne de autovehicule si pastrarea locurilor de munca angrenate in productia de autovehicule.

Trebuie enuntat in acest context si faptul ca, desi initial taxa de poluare era datorata la prima înmatriculare a autoturismelor in Romania, indiferent daca este vorba despre autoturisme noi sau second hand, prin actul normativ enuntat, O.U.G. 48/2008. o anumita categorie de autoturisme noi au fost exceptate de la plata taxei de poluare.

Astfel „autovehiculele Ml cu norma de poluare Euro 4 a caror capacitate cilindrica nu depaseste 2.000 cmc. precum si toate autovehiculele NI cu norma de luare Euro 4, care se înmatriculeaza pentru prima data în România sau în alte state membre ale Uniunii Europene în perioada 15 decembrie 2008-31 decembrie 2009 inclusiv, se excepteaza de la obligatia de plata a taxei pe poluare pentru autovehicule ilita potrivit prevederilor Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 50/2008,,.

Intr-un mod deloc intamplator, categoria de autoturisme exceptata de la plata ei de poluare corespunde caracteristicilor tehnice ale autoturismelor produse in Romania, o noua dovada a intentiei clare de protejare a industriei interne in momentul produselor importate.

Pentru aceste argumente, prin ultimele modificari aduse O.U.G. 50/2008, taxa de poluare incalca prevederile art. 90 din Tratatul de Instituire a Comunitatilor Europene.

Astfel, in jurisprudenta referitoare la art. 90 din Tratatul CE. Curtea de Justitie Europeana a explicat care sunt conditiile in care se poate retine aplicarea acestui text: trebuie sa existe o discriminare intre produsele nationale si produsele importate, trebuie sa existe o similitudine sau un raport de concurenta intre produsele importate vizate de taxa si produsele interne favorizate, prelevarea fiscala nationala trebuie sa diminueze sau sa fie susceptibila sa diminueze, chiar si potential, consumul produselor importate, influentând astfel alegerea consumatorilor.

In consecinta, atunci cand produsele interne si produsele importate se afla intr-un raport de concurenta, iar prin efectul unei norme fiscale nationale se creaza o discriminare, astfel incat consumatorii sunt descurajati sa aleaga produsele importate în vederea realizarii unui scop declarat de protejare a industriei nationale si a locurilor munca, art. 90 este aplicabil, iar norma fiscala nationala contrara art. 90 trebuie înlaturata de la aplicare.

In urma modificarilor aduse prin O.U.G. 218/2008, norma interna indeplineste toate criteriile pentru a fi declarata incompatibila cu art. 90 din Tratatul CE. Astfel, exista atat o discriminare intre autoturismele second-hand înmatriculate deja intr-un stat membru al Uniunii Europene si care se inmatriculeaza in Romania si autoturismele second hand deja înmatriculate in Romania si mai mult, exista si o discriminare intre o anumita categorie de autoturisme noi, cu caracteristicile celor produse in Romania si restul autoturismelor noi, discriminare introdusa de catre legiuitor cu intentia declarata de protejare a industriei nationale, scop incompatibil cu cerintele si rigorile spatiului de libera circulatie a marfurilor, fortei de munca si capitalului.

Exista desigur un raport de concurenta intre produsele importate si produsele nationale, astfel incat alegerea consumatorului poate fi orientata spre o anumita categorie de produse, in speta fie spre cele deja înmatriculate in Romania, fie spre cele produse in Romania.

Incompatibilitatea ultimei forme a taxei de poluare cu dreptul comunitar este pusa in discutie si prin lansarea unei proceduri de “infringement,, de catre Comisia Europeana, la data de 25.06.2009, in temeiul art. 226 din Tratatul CE. Astfel, prin declansarea acestei proceduri, Comisia considera ca prevederile legislatiei romanesti conform carora taxa de poluare se suspenda pentru anumite autovehicule, insa creste pentru anumite masini de ocazie provenite din alte state membre, ar putea duce la discriminarea acestor masini de ocazie, protejând industria nationala a autovehiculelor noi. Comisia se refera astfel la ultima forma a taxei de poluare, conform modificarilor introduse prin OUG 218/2008.

Comisia a mentionat doua aspecte care ridica semne de indoiala asupra compatibilitatii taxei de poluare, in ultima forma a acesteia. Astfel, Comisia a motivat declansarea procedurii de infringement pe urmatoarele argumente: criteriul primei înmatriculari nu este o cerinta pe deplin obiectiva, deoarece nu tine seama de calitatea intrinseca a masinilor, iar in anumite cazuri acest criteriu ar putea duce la discriminarea masinilor de ocazie provenite din alte state membre, iar pe de alta parte, în urma aplicarii cerintei de prima înmatriculare, toate masinile noi înmatriculate in perioada stabilita de legislatia romaneasca care intra direct pe piata masinilor de ocazie aceasta din tara, circula fara sa fie supuse acestei taxe, pe de alta parte, masinile de o calitate asemanatoare care urmeaza sa fie inregistrate in Romania in aceasi perioada nu pentru prima data si care intra in concurenta directa cu produsele nationale, vor supuse unei taxe substantiale.

Prioritatea dreptului comunitar fata de cel national rezulta din prevederile art.11, 148(2) si art. 148 (4) din Constitutie si Legea 157/2005 – ratificarea tratatului de aderare a României si Bulgariei la U.E. – prin care Romania si-a asumat obligatia de a respecta dispozitiile din tratatele originare ale Comunitatii, dinainte de aderare.

Raportat la principiul aplicarii directe a dreptului comunitar pe teritoriul României, consideram ca acesta prezinta relevanta in primul rand in ceea ce priveste existenta, integrarea si functionabilitatea directa a dreptului comunitar pe “teritoriul Romaniei si in beneficiul cetatenilor romani, iar in al doilea rand in sensul ca Judecatorul national insarcinat sa aplice in cadrul competentei sale, dispozitiile dreptului comunitar, are obligatia de a asigura realizarea efectului deplin al acestor norme, lasand, la nevoie, pe propria raspundere, neaplicata, orice dispozitie contrara din legislatia nationala, chiar ulterioara, fara a solicita sau astepta realizarea prealabila a acestuia pe cale legislativa sau prin orice alt procedeu institutional” (Cauza Simmenthal, C-106/77).

Mai mult, insasi Constitutia României, la alineatul 4 al articolului 148 prevede ca autoritatea judecatoreasca garanteaza aducerea la indeplinire a obligatiilor rezultate din actul aderarii.

Tot in ceea ce priveste principiul aplicarii directe a dreptului comunitar pe teritoriul României, potrivit art. 220 din Tratatul CE., Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene asigura interpretarea tratatelor, iar interpretarea acestei instante este obligatorie pentru statele membre.

Fata de cele învederate, solicita admiterea cererii de chemare in judecata si obligarea paratei la înmatricularea autoturismului fara achitarea taxei de poluare reglementata prin dispozitiile O.U.G. 50/2008, asa cum a fost modificata prin OUG 218/2008 si la plata cheltuielilor de judecata ocazionate cu aceasta actiune.

In drept, au fost invocate dispozitiile art.11, art. 148 alin.2 si 4 din Costitutie, Legea nr. 157/2005, art. 110 paragraful I din Tratatul C.E.

In sustinerea actiunii au fost depuse înscrisuri.

Pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat exceptia lipsei procedurii prealabile, prev. de art. 7 din Legea nr. 554/2004, solicitându-se pe fondul cauzei respingerea actiunii ca neîntemeiata, invocându-se dispozitiile art. 4 lit.a) din OUG nr. 50/2008, taxa de înmatriculare se aplicându-se la toate autovehiculele aflate la prima înmatriculare, indiferent daca sunt uzate si indiferent de provenienta acestora (din cadrul Uniunii Europene, din afara spatiului comunitar sau din productia interna). De asemenea, autoturismul reclamantului nu face parte din exceptiile prevazute de art.3 alin.2 din O.U.G. nr.50/2008, text de lege care scuteste înmatriculare anumite autovehicule cum ar fi cele care apartin persoanelor cu handicap fizic grav, misiunilor diplomatice, oficiilor consulare, unitatilor de politie, de jandarmerie, de pompieri etc. iar în preambulul ordonantei se arata ca aceasta a fost emisa în scopul asigurarii respectarii normelor de drept comunitar aplicabile, inclusiv a jurisprudentei Curtii de Justitie a Comunitatii Europene.

Instanta analizând probatoriile administrate în cauza, retine urmatoarele:

In ce priveste exceptia lipsei procedurii prealabile, instanta urmeaza a o respinge având în vedere ca dispozitiile art. 7(1) din Legea nr. 554/2004 reglementeaza procedura prealabila doar în situatia în care, o persoana se considera vatamata într-un drept al sau sau interes legitim printr-un act administrativ individual, situatie în care trebuie sa solicite autoritatii publice existente, în termen de 30 de zile de la data comunicarii actului, revocarea în tot sau în parte a acestuia.

Ori în speta, nu este vorba de nici un act administrativ individual emis de catre pârâta, astfel ca se aplica dispozitiile art. 7(5) din lege, care reglementeaza situatiile în care nu este obligatorie plângerea prealabila, printre care si cele prevazute la art. 2 alin.(2), potrivit caruia sunt asimilate actelor administrative si refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, dupa caz, faptul de a nu raspunde solicitantului în termenul legal.

Pe de alta parte, obiectul cererii de chemare în judecata se încadreaza în dispozitiile art. 8 teza finala din Legea nr. 554/2004 caruia îi sunt aplicabile dispozitiile art. 7(5) coroborat cu art. 2 alin.(2) din lege privind neobligativitatea parcurgerii plângerii prealabile.

Pe fondul cauzei, instanta retine urmatoarele:

Reclamantul a achizitionat la data de 02.06.2010 de la numitul S.I. N., un autoturism second hand din Germania marca VOLKSWAGEN, tipul PASSAT, capacitate cilindrica 1896 cmc, fiind înmatriculat pentru prima data la 04/1999, dar neînmatriculat în România deoarece I s-a solicita dovada achitarii taxei de poluare conform OUG 50/2008.

Instanta retine faptul ca dispozitiile art. 148 alin.2 din Constitutia României, statueaza ca prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene au prioritate fata de dispozitiile contrare din legile interne. Alin.4 al aceluiasi articol mentioneaza ca între alte institutii, autoritatea judecatoreasca garanteaza aducerea la îndeplinire a obligatiilor rezultate din alin.2 mentionat.

Din analiza dispozitiilor art. 90 paragraful 1 din Tratatul Comunitatii Europene, rezulta ca „nici un stat membru nu aplica, direct sau indirect, produselor altor state membre, impozite interne de orice natura, mai mari decât cele care se aplica, direct sau indirect, produselor nationale similare”.

In dreptul intern, initial s-a introdus taxa speciala pentru autoturisme si autovehicule, ce a fost introdusa în Codul Fiscal prin Legea nr. 343/2006 sub forma unui nou impozit, cu aplicabilitate de la 01.01.2007, initial pentru toate autovehiculele, iar dupa modificarea Legii nr. 343/2006 prin OUG nr. 110/2006, a fost restrânsa la toate autoturismele si autovehiculele, inclusiv cele comerciale, prevazându-se categorii de persoane exceptate (cele cu handicap, misiuni diplomatice, etc) cât si situatii de scutire de la plata taxei, în cazul autovehiculelor istorice etc.

Potrivit art. 2141-2143 din Codul Fiscal si pct. 311-322 din Normele Metodologice de aplicare a Codului Fiscal, taxa speciala pentru autoturisme si autovehicule se plateste cu ocazia primei înmatriculari în România, de catre persoana fizica sau juridica care face înmatricularea, atât pentru autoturisme si autovehicule noi, cât si pentru cele rulate, aduse din import din state comunitare, ori din alte state.

Dispozitiile art. 214 1-2143 au fost abrogate la data de 01.07.2008 când a intrat în vigoare OUG nr. 50/2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule, care prevede la art. 4 lit.a) ca aceasta taxa se plateste cu ocazia primei înmatriculari a unui autovehicul în România.

Fata de faptul ca protejarea mediului lipsea din prevederile legale anterioare, de la 01.07.2008 prin intrarea în vigoare a OUG nr. 50/2008 se încearca a se îmbraca astfel taxa cu efect echivalent taxelor la importul autovehiculelor de ocazie din statele membre CE, caracterul discriminatoriu pastrându-se, fata de neperceperea acestei taxe pentru autovehicule de ocazie deja înmatriculate în România.

Fata de criza financiara si economica, Guvernul României emite OUG nr. / 208/04.12.2008 pentru stabilirea unor masuri privind taxa pe poluare pentru autovehicule, prin care se modifica si se înlocuiesc anexele 1, 2 si 3 din OUG nr.50/2008, ordonanta abrogata prin OUG nr.218/10.12.2008 privind modificarea OUG nr. 50/2008.

Atât OUG nr. 208/04.12.2008 cât si OUG nr. 218/10.12.2008 au avut în vedere rezultatele bugetare derulate pe parcursul primelor 10 luni ale anului 2008, adâncirea crizei financiare si economice, în luna octombrie 2008, care releva o scadere importanta a pietei auto si a productiei industriei furnizoare, precum si masurile de sustinere a sectorului de automobile afectat de criza financiara internationala, faptul ca Guvernul României se preocupa de luarea masurilor care sa asigure pastrarea locurilor de munca, în economia româneasca, iar la un loc de munca în industria constructoare sunt patru locuri de munca în industria furnizoare.

Astfel, taxa analizata, indiferent de denumirea pe care a purtat-o: taxa de prima înmatriculare, taxa de poluare etc), a fost instituita cu scopul si efectul imediat de a diminua introducerea în România a unor autoturisme deja înmatriculate într-un alt stat membru GE, astfel ca dispozitiile OUG nr. 50/2008, OUG nr. 208/2008, OUG nr. 218/2008 contravin normelor europene, în conditiile în care România, începând cu data de 01.01.2007 este stat membru GE, si-a însusit acquis-ul comunitar, printre care si obligatiile prevazute de art. 28, 30 si 90 din Tratatul CE.

Având în vedere, prevederile Tratatului GE ale jurisprudentei GJ.GE (cauza 249/91, Comisia CE. c. Irlanda si cauza 222/82, Apple and Pear Developement Council c. K.J Lewis Ltd.S.a) jurisprudenta obligatorie pentru fiecare stat membru, recenta condamnare a Austriei (cauza c-524/2007 Comisia CE contra Austriei la 11.12.2008) pentru încalcarea prevederilor art. 28 si 30 din Tratatul CE) dispozitiile legale mentionate, precum si sustinerile partilor, respectiv sustinerea pârâtelor care au invocat legalitatea încasarii taxei ca urmare a aplicarii dreptului intern, respectiv OUG nr. 50/2008, cât si sustinerile reclamantei care a mentionat nelegalitatea taxei ca urmare a aplicarii directe a reglementarii comunitare, instanta constata ca în cauza sunt aplicabile în mod direct dispozitiile din dreptul comunitar, care au prioritate fata de dreptul national, staul nostru asumându-si obligatia de a respecta dispozitiile din tratatele originale ale Comunitatii dinainte de aderare (Legea nr. 157/2005 de ratificare a Tratatului de aderare a României si Bulgariei la Uniunea Europeana).

Ca urmare a efectului direct al art. 90(1) din Tratat, pentru ordinea juridica interna a României, instanta constata ca dispozitiile OUG nr. 50/2008 sunt reglementari contrare si ca deci nu pot fi aplicabile spetei de fata, judecatorul national fiind obligat sa aplice normele comunitare, în mod direct, daca acestea contravin normelor interne, fara a solicita sau astepta eliminarea acestora pe cale administrativa sau a unei alte proceduri constitutionale.

Instanta apreciind ca au fost încalcate dispozitiile art. 90 din Tratat prin instituirea taxei de poluare pentru autovehicule prin dispozitiile OUG nr. 50/2008, va admite actiunea si va obliga pârâta sa înmatriculeze autoturismul reclamantului marca VOLKSWAGEN, tip PASSAT, capacitate cilindrica 1896 cmc, cu nr. identificare *, fara plata taxei de poluare.

In baza art. 274 Cod proc. Civila instanta va obliga pârâta la plata sumei de 504,03 lei cu titlu de cheltuieli de judecata.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

HOTARASTE

Respinge exceptia lipsei procedurii prealabile.

Admite actiunea formulata de reclamantul S.I., cu domiciliul în jud. Bacau, împotriva pârâtei INSTITUTIA PREFECTULUI JUDETULUI BACAU – SERVICIUL PUBLIC COMUNITAR REGIM PERMISE DE CONDUCERE SI ÎNMATRICULARE A VEHICULELOR BACAU .

Obliga pârâta sa înmatriculeze autoturismul reclamantului, marca WOLKSVAGEN tip PASSAT, capacitate cilindrica 1896 cmc cu nr. identificare WVWZZZ3BZXE383193, fara plata taxei de poluare.

Obliga pârâta la plata sumei de 504,03 lei cu titlu de cheltuieli de judecata.

Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.

Pronuntata în sedinta nepublica .

Tags: Contencios administrativ şi fiscal

Contencios administrativ si fiscal – anulare act emis de autoritatile publice locale

R O M Â N I A

TRIBUNALUL BACAU

SECTIA COMERCIALA SI CONTENCIOS ADMINISTRATIV

SENTINTA CIVILA Nr. 310

Sedinta publica de la 19 Mai 2010

Pe rol judecarea cauzei de Contencios administrativ si fiscal privind pe reclamant D.B.-PRESEDINTELE CONSILIULUI JUDETEAN BACAU în contradictoriu cu pârât S.A. – prin procurator O.V., pârâta S.M.M., pârâtul S.G., având ca obiect anulare act emis de autoritati publice locale.

Dezbaterile în fond au avut loc în sedinta publica din data de 12.05.2010 ce au fost consemnate în încheierea de sedinta din aceeasi data si face parte integranta din prezenta hotarâre.

TRIBUNALUL

-deliberând-

Asupra cauzei de fata, constata urmatoarele:

Prin cererea înregistrata sub nr. 5273/110/2007 reclamantul Presedintele Consiliului Judetean Bacau în contradictoriu cu pârâtii S.A., S.M.M. si S.G. a solicitat ca prin hotarârea ce se va pronunta fata de pârâtul S.A. sa se dispuna anularea Dispozitiei Presedintelui Consiliului Judetean Bacau nr. */2007 privind restituirea în natura a imobilului din Municipiul Bacau, analizând validitatea contractului de vânzare cumparare autentificat sub nr. */12.09.2007 sa se constate nulitatea acestuia, repunerea partilor în situatia anterioara, precum si anularea procesului verbal de punere în posesie nr. */3.09.2007.

În drept au fost invocate dispozitiile art.112 si urmatoarele Cod procedura civila, art. 1(6) din Legea nr. 554/2004 cu modificarile si completarile ulterioare si Legea nr. 422/2004 privind protejarea monumentelor istorice, republicata.

În sustinerea actiunii au fost depuse înscrisuri:

Prin întâmpinarea formulata de pârâtii: S.M.M. si S.G., au invocat exceptia necompetentei materiale a instantei de contencios administrativ în solutionarea capatului de cerere privind nulitatea contractului de vânzare – cumparare.

S-a aratat ca instanta civila Judecatoria Bacau este competenta a solutiona acest capat de cerere, deoarece imobilul în discutie face obiectul restituirii în baza Legii 10/2001, se afla în circuitul civil, a facut obiectul unui contract civil între persoane fizice private, astfel ca cele doua capete de cerere sunt diferite, ambele cu caracter principal, pot fi solutionate diferit, în procese diferite, iar calitatea de pârâti nu revine acelorasi persoane, astfel încât se impune disjungerea si declinarea competentei în solutionarea celui de-al doilea capat al cererii în favoarea Judecatoriei Bacau, ca prima instanta.

Prin încheierea din data de 03.02.2010 instanta a respins exceptia necompetentei materiale privind solutionarea capatului doi al cererii de chemare în judecata.

Prin aceeasi încheiere au fost respinse ca nefondate si exceptiile: lipsei calitatii procesuale active a reclamantului, invocata de pârâtul S.A., dreptul acestuia de a solicita nulitatea Dispozitiei nr. 184/29.06.2007 cu privire la suprafata de teren de 899 mp., si exceptia lipsei calitatii procesuale active a reclamantei în raport de al doilea capat de cerere, exceptie invocata de catre pârâtii S.M.M. si S.G..

În ce priveste exceptia lipsei calitatii procesuale active a Presedintelui Consiliului Judetean fata de capatul doi al cererii de chemare în judecata invocata de pârâti, instanta prin aceeasi încheiere a respins exceptia lipsei calitatii procesuale active a Presedintelui Consiliului Judetean Bacau, în raport de al doilea capat de cerere, retinând ca acesta are calitate procesuala activa, fata de dispozitiile art. 1 alin.6 teza II din Legea nr.554/2004, acesta solicitând prin cererea de chemare în judecata , ca instanta sa se pronunte asupra validitatii contractului de vânzare cumparare, autentificat sub nr. */12.09.2007, si asupra nulitatii actelor încheiate în baza actului administrativ nelegal, precum si asupra efectelor juridice produse de aceasta.

Pe fondul cauzei, având în vedere dispozitiile legale în vigoare, instanta retine urmatoarele:

Prin cerere separata a fost completata actiunea introdusa initial solicitându-se si: Anularea procesului verbal de punere. în posesie nr. */3.09.2007.

Prin notificarea nr. 194/3.08.2001 emisa prin executorul judecatoresc, d-l S.A. a solicitat restituirea în natura a imobilului situat în Bacau. În urma verificarii documentatiei si pe baza referatului nr. */25.06.2007 prin care Comisia interna de analiza a notificarilor care a propus restituirea în natura a imobilului, Presedintele Consiliului Judetean Bacau – D.B. – în temeiul atributiilor conferite de art. 106 alin. 1 din Legea nr. 215/2001, a emis Dispozitia nr. */29.06.2007 privind restituirea în natura a imobilului solicitat.

Ulterior îndeplinirii acestor formalitati, autoritatile administratiei publice au constatat ca imobilul restituit în natura avea regim special de monument istoric, fiindu-i aplicabila procedura de restituire prevazuta de Legea nr. 422/2001. Prin îndeplinirea formalitatilor prevazute de Legea nr. 10/2001, actele întocmite au intrat în circuitul civil, astfel încât revocarea lor nu mai putea fi dispusa de entitatea care a emis Dispozitia.

Singura în masura sa se pronunte în acest context este instanta, pentru ca noua Decizie de restituire în natura sa fie în acord si cu dispozitiile Legii nr. 422/2001, care sunt de interes public.

In cauza a fost invocata si exceptia de nelegalitate a Ordinului nr. 2314/2004 emis de Ministrul Culturii si Cultelor privind trecerea pe Lista monumentelor istorice în anul 2004 a imobilului situat în Bacau, trecut la pct 156, cod BC II m B – 00787, publicat în M.O. nr. */16.07.2004.

În motivarea cererii s-a invocat nulitatea absoluta a deciziei contestate deoarece imobilul restituit este monument istoric fiind înscris pe lista monumentelor istorice sub nr. 156 Cod LM 1 BC II MB00787 aprobata prin Ordinul nr.2314/2004 emis de Ministerul Culturii si Cultelor.

În baza art. nr.4 din Legea nr.554/2004 pârâtii S.M.M. si S.G. au invocat exceptia de nelegalitate a Ordinului nr. 2314/2004 în ceea ce priveste includerea imobilului din municipiul Bacau, pe lista monumentelor istorice motivând ca acest ordin a fost emis cu încalcarea dispozitiilor Legii nr.422/2001 si ale Legii nr. 10/2001 pentru un imobil care, din punct de vedere arhitectural sau cultural, nu reprezinta un monument istoric.

Prin încheierea din data de 15.11.2007 Tribunalul Bacau a dispus sesizarea Curtii de Apel Bacau ca instanta de contencios administrativ competenta cu solutionarea exceptiei de nelegalitate invocata de pârâti, retinând ca aceasta are legatura cu cauza, întrucât anularea dispozitiei de restituire s-a solicitat pentru includerea imobilului pe lista monumentelor istorice prin Ordinul nr. 2314/2004.

Curtea de Apel Bacau –Sectia Comerciala si de Contencios Administrativ si Fiscal a pronuntat sentinta civila nr.33/17.03.2008, prin care a admis exceptia de nelegalitate invocata de pârâtii: S.M.M. si S.G. si a constatat nelegalitatea Ordinului nr. */2004 emis de Ministerul Culturii si Cultelor, în ceea ce priveste trecerea pe lista monumentelor istorice 2004- Bacau, a imobilului situat în Bacau, trecut la punctul 156, Cod BC m B-00787.

Prin decizia nr. 4183 pronuntata de Înalta Curte de Casatie si Justitie –Sectia de Contencios Administrativ si Fiscal, în dosar nr. */2007, la data de 19.11.2008, a admis recursurile declarate de Benea Dragos si Ministerul Culturii si Cultelor împotriva sentintei nr.33/17.03.2008 a Curtii de Apel Bacau – Sectia Comerciala si de Contencios Administrativ si Fiscal, a casat hotarârea atacata si a respins exceptia de nelegalitate invocata de S.M.M. si S.G. ca neîntemeiata.

Înalta Curte de Casatie si Justitie –Sectia de Contencios Administrativ si Fiscal a retinut ca ordinul contestat de pârâti este un act administrativ cu caracter individual, deoarece stabileste regimul juridic al unor bunuri individul determinate, în sesnul clasarii si evidentierii lor ca monumete istorice.

Fiind un act administrativ cu caratecter individual emis anterior intrarii în vigoare a Legii nr. 554/2004, se constata ca Ordinul nr. 2314/2004 nu era supusa controlului judecatoresc pe calea exceptiei de nelegalitate în conditiile prevazute de art. 4 alin.1 din acest act normativ.

Cu privire la dispozitiile art. 4 alin.4 din Legea nr. 554/2004, cu modificarile si completarile ulterioare si art. II alin.2 Teza finala din Legea nr.262/2007, care au reprezentat temeiul de drept al invocarii exceptiei de nelegalitate, Înalta Curte de Casatie si Justitie retine ca judecatorului national îi revine rolul de a aprecia, pe de o parte, în sensul art. 20 alin.2 din Constitutie, republicata cu privire le eventuala prioritate a tratamentelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte (cum este cazul Conventiei Europene a Drepturilor Omului), iar pe de alta parte, în sensul art. 148 alin.2 din Constitutie, republicata, cu privire la compatibilitatea si concordanta normelor din dreptul intern cu reglementarile jurisprudenta comunitare.

În exercitarea rolului care revine judecatorului national, ca prim judecator conventional si comunitar, prin raportare la Conventia Europeana a Drepturilor Om ului, la jurisprudenta CEDO, la reglementarile comunitare si jurisprudenta Curtii de Justitie de la Luxemburg, Înalta Curte a înlaturat dispozitiile din Legea nr. 554/2004, cu modificarile si completarile ulterioare, care permit cenzurarea fara limita în timp, pe cale incidentala a exceptiei de nelegalitate, a actelor administrative unilaterale cu caracter individual emise anterior intrarii în vigoare a acestei legii, si a retinut ca aceste dispozitii contravin unor principii fundamentale contraventionale si comunitare a caror respectare asigura exercitiul real al drepturilor fundamentale ale omului.

Astfel, Curtea a retinut ca dispozitiile sus mentionate din Legea nr. 554/2004, în masura în care permit cenzurarea legalitatii actelor administrative cu caracter individual emise anterior intrarii în vigoare a legii respective, încalca dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, la jurisprudenta CEDO, precum si de art. 47 din Cartea Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, prin prisma atingerii aduse principiului securitatii juridice, principiu care este implicit în totalitatea articolelor conventiei, si care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept (CEDO, Hotarârea din 6.12.2007, Beian contra României).

Fata de cele aratate Înalta Curte a retinut ca dispozitiile Legii nr.554/2004, cu modificarile si completarile ulterioare care permit repunerea în discutie în mod repetat si fara limita în timp, a legalitatii oricarui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, încalca principiile si drepturile fundamentale mentionate, contravin jurisprudentei CEDO si a Curtii de Justitie de la Luxenburg, si în consecinta a înlaturat în speta aplicarea dispozitiilor art. 4 alin.1 din Legea nr.554/2004, cu modificarile si completarile ulteriore, si ale ar II alin.2 Teza finala din Legea nr. 267/2007 cu privire la actul administrativ unilateral cu caracter individual emis anterior intrarii în vigoare a Legii nr. 554/2004.

Pentru aceste considerente Înalta Curte a admis recursurile, a casat hotarârea atacata si a respins ca neîntemeiata exceptia de nelegalitate invocata de intimatii pârâtii S.M.M. si S.G. cu privire la Anexa nr. 1, pct.156, cod BC-m- B-00787 din Ordinul nr.2314/2001 emis de si Ministerul Culturii si Cultelor.

Instanta retine ca potrivit dispozitiilor art.1 alin.6 din Legea nr. 554/2004

„ Autoritatea publica emitenta a unui act administrativ unilateral nelegal poate sa solicite instantei anularea acestuia, în situatia în care actul nu mai poate fi revocat întrucât a intrat în circuitul civil si a produs efecte juridice. In cazul admiterii actiunii, instanta se pronunta, daca a fost sesizata prin cererea de chemare în judecata, si asupra validitatii actelor juridice încheiate în baza actului administrativ nelegal, precum si asupra efectelor juridice produse de acestea. Actiunea poate fi introdusa în termen de un an de la data emiterii actului”, conditie îndeplinita în speta de fata.

Potrivit art. 25 alin. 4, 5 si 7 din Legea nr. 10/2001 „ Decizia sau, dupa caz, dispozitia de aprobare a restituirii în natura a imobilului face dovada proprietatii persoanei îndreptatite asupra acestuia, are forta probanta a unui înscris autentic si constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, dupa îndeplinirea formalitatilor de publicitate imobiliara, iar potrivit alin.(5) Proprietarii carora, prin procedurile administrative prevazute de prezenta lege, le-au fost restituite în natura imobilele solicitate vor încheia cu detinatorii actuali ai acestora un protocol de predare-preluare, în mod obligatoriu, în termen de 30 de zile de la data ramânerii definitive a deciziei/dispozitiei de restituire, termen dupa care, daca protocolul nu a fost semnat, se va încheia în prezenta executorului judecatoresc un proces-verbal de constatare unilaterala a preluarii imobilului.

(7) Prevederile alin. (1) – (6) sunt aplicabile si dispozitiilor emise de primari ori, dupa caz, de presedintii consiliilor judetene potrivit art. 21 alin. (4).

Hotarârea nr. 250 din 7 martie 2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitara a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, precizeaza la . punctul 25.6 si 25,7, si la punctul 25.6. „Dispozitia de aprobare a restituirii în natura este un act administrativ de putere care atesta restituirea proprietatii si care, odata îndeplinite formalitatile de publicitate imobiliara, se consolideaza ca titlu de proprietate supus regulilor prevazute de dreptul comun (devine act de proprietate în sensul prevederilor Codului civil), punctul 25.7. „Dupa efectuarea formalitatilor de publicitate imobiliara de catre noul proprietar, dispozitia de aprobare a restituirii în natura nu mai poate fi revocata de entitatea care a dispus-o “.

Legea nr. 422/2001 reglementeaza la art. 1 alin. 3 ca „Regimul de monument istoric este conferit prin clasarea acestor bunuri imobile conform procedurii prevazute în prezenta lege, iar art. 2 alin. 1 – 3 prevede ca „Monumentele istorice fac parte integranta din patrimoniul cultural national si sunt protejate prin lege.

Art. 2 alin.1-3 prevede ca „activitatile si masurile de protejare a monumentelor istorice se realizeaza în interes public. In conditiile prezentei legi interventiile asupra monumentelor istorice pot constitui cauza de utilitate publica.

In sensul legi, prin protejare se întelege ansamblul de masuri cu caracter stiintific, juridic, administrativ, financiar, fiscal si tehnic menite sa asigure identificarea, cercetarea, inventarierea, clasarea, evidenta, conservarea, inclusiv paza si întretinerea, consolidarea, restaurarea, punerea în valoare a monumentelor istorice si integrarea lor social-economica si culturala în viata colectivitatilor locale “.

Potrivit art. 4 alin. 4-5 „ Monumentele istorice aflate în proprietatea persoanelor fizice sau juridice de drept privat pot fi vândute numai în conditiile exercitarii dreptului de preemtiune ale statului român, prin Ministerul Culturii si Cultelor, pentru

monumentele istorice clasate în grupa A, sau prin serviciile publice deconcentrate ale Ministerului Culturii si Cultelor, pentru monumentele istorice clasate în grupa B, ori al unitatilor administrativ-teritoriale, dupa caz, potrivit prezentei legi, sub sanctiunea nulitatii absolute a vânzarii.

Proprietarii, persoane fizice sau juridice de drept privat, care intentioneaza sa vânda monumente istorice, transmit serviciilor publice deconcentrate ale Ministerului Culturii si Cultelor înstiintarea privind intentia de vânzare, însotita de documentatia stabilita prin ordin al ministrului culturii si cultelor “.

Art. 5 prevede ca „In actele de înstrainare, concesionare, închiriere, dare în administrare sau dare în folosinta gratuita a monumentelor istorice se va mentiona regimul de monument istoric al imobilelor si obligatia protejarii acestora potrivit prezentei legi”.

Autoritatile administratiei publice centrale de specialitate si institutiile din subordinea acestora, precum si autoritatile administratiei publice locale coopereaza cu proprietarii monumentelor istorice, persoane fizice sau juridice, cu detinatorii si administratorii acestora, precum si cu institutiile publice si organizatiile neguvernamentale din domeniul protejarii monumentelor istorice si îi sprijina în conditiile legii”.

Instanta retine ca reclamantul are dreptul la restituirea în natura a imobilului situat în Bacau, str. Gheorghe Vrânceanu, nr.44, în calitatea de mostenitor al proprietarului în conformitate cu dispozitiile legale mentionate.

Datorita însa unor erori cu privire la încadrarea imobilului în categoria monumentelor istorice, actul administrativ de restituire în natura, respectiv Dispozitia nr. 184/2007 nu cuprinde elementele obligatorii prevazute în Legea nr. 422/2001 de natura sa protejeze aceasta categorie de imobile.

Aceste lipsuri ale Dispozitiei, si având în vedere intrarea ei în circuitul civil, nu pot fi remediate decât prin anularea acesteia întrucât actul unilateral de dispozitie a fost emis cu încalcarea prevederilor exprese ale Legii nr. 422/2001, fiind nelegal.

Prevederile Legii nr. 422/2001, mentionate în articolele 1, 2, 4, 5, 7 si 53 mai sus citate, sunt de ordine publica, respectarea lor fiind de natura sa duca la respectarea vointei statului de a proteja si de a mentine patrimoniul cultural al tarii. Lipsa mentiunilor cu privire la regimul de monument istoric al imobilului retrocedat, a celor privind posibilitatea înstrainarii acestuia doar în conditiile exercitarii dreptului de preemtiune al statului sau al unitatii administrativ teritoriale, sunt de natura sa aduca atingere interesului general.

Fata de aceste motive instanta retine ca Dispozitia nr. 184/2007 este nelegala si se impune anularea acesteia, urmând ca noua Dispozitie ce va fi emisa sa cuprinda mentiunile obligatorii si necesare în cazul restituirii unui bun ce face parte din categoria monumentelor istorice.

Aceeasi solutie se impune si în privinta procesului verbal de punere în posesie, nefiind de admis existenta acestuia în lipsa unei Dispozitii de restituire în conformitate cu prevederile legale.

De altfel si pârâtii: Sachelarie Monica si S.G. precizeaza ca au o pozitie similara cu apararile formulate de catre reclamant., nefiind necesara anularea în tot a dispozitiei ci doar a se constata existenta viciului actului atacat si includerea imobilului în regimul de monument istoric.

Imobilul restituit potrivit Dispozitiei nr. 184/2007 a fost înstrainat de S.A., persoana îndreptatita la restituire, pârâtilor S.M.M. si S.G. prin actul de vânzare cumparare nr. */12.09.2007.

Pentru aceste considerente, instanta apreciaza ca în lipsa mentiunilor obligatorii pentru protejarea monumentelor istorice si a manifestarii dreptului de preemtiune al statului sau al unitatii administrativ teritoriale, actul de înstrainare este lovit de nulitate, astfel încât, în conformitate cu prevederile art. 1 alin. 6, teza a Il-a din Legea nr. 554/2001, se impune anularea acestuia si repunerea partilor în situatia anterioara.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

HOTARASTE

Admite actiunea formulata de reclamantul D.B.-PRESEDINTELE CONSILIULUI JUDETEAN BACAU cu sediul în Bacau, în contradictoriu cu pârât S.A. – prin procurator O.V. cu domiciliul în Ploiesti, jud. Prahova, pârâta S.M.M. cu domiciliul în Bucuresti, pârâtul S.G. cu domiciliul în Bacau.

Anuleaza dispozitia Presedintelui Consiliului Judetean Bacau nr.*/2007, privind restituirea în natura a imobilului situat în Bacau.

Anuleaza contractul de vânzare-cumparare nr. */12.09.2007 si repune partile în situatia anterioara.

Anuleaza procesul verbal de punere în posesie nr. */03.09.2007.

Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.

Pronuntata în sedinta publica.

Tags: Contencios administrativ şi fiscal