Contencios administrativ. Refuz nejustificat. Numire curator

Curtea de apel PLOIEŞTI

Tip: Decizie

Nr./Dată: 1330 (01.06.2011)

Prin cererea de chemare în judecata înregistrata la Tribunalul Buzau sub nr. 1334/114/2011, reclamantul B R a chemat în judecata Primarul municipiului Buzau solicitând ca prin hotarârea ce se va pronunta sa fie obligat pârâtul sa emita dispozitia de numire curator pentru copii sai minori B B S si B M R, prin care sa fie reprezentati la încheierea în forma autentica a unor contracte de donatie având ca obiect bunuri imobile proprietatea sa si a sotiei sale, la plata daunelor interese la valoarea prejudiciului dovedit, pentru refuzul emiterii actului administrativ mentionat si la plata tuturor cheltuielilor de judecata efectuate în acest proces.

Prin sentinta nr. 905 din 09.03.2011, Tribunalul Buzau – Sectia comerciala si de Contencios Administrativ, a respins actiunea formulata reclamantul BR.

Pentru a pronunta aceasta solutie, prima instanta a retinut ca cererea reclamantului este neîntemeiata deoarece situatia prezentata de catre acesta nu se încadreaza între cazurile prevazute de lege, respectiv art.152 din Codul Familiei, referitoare la curatela, când autoritatea tutelara poate institui curatela minorului si nici nu exista o prevedere speciala în acest sens.

Instanta a avut în vedere ca în speta prezentata de catre reclamant nu exista contrarietate de interese între parinte si copilul ce urma sa fie reprezentat prin curatorul numit, deoarece se intentioneaza încheierea unui act cu titlu gratuit, o liberalitate, respectiv o donatie.

Împotriva sentintei a declarat recurs reclamantul BR, criticând-o pentru nelegalitate si netemeinicie.

Analizând sentinta recurata prin prisma criticilor formulate, a probelor administrate, a actelor normative ce au incidenta în cauza, precum si sub toate aspectele conform art. 3041 Cod procedura civila, Curtea a retinut urmatoarele:

Curatela este o institutie de ocrotire juridica a intereselor unei persoane care poate fi capabila, cu capacitate de exercitiu restrânsa ori lipsita de capacitate de exercitiu. În aceste doua din urma situatii, curatela nu modifica incapacitatea celui ocrotit, curatorul fiind chemat sa tina locul parintilor sau al tutorelui fie numai cu privire la anumite acte (art. 132, 152 lit.c Codul familiei), fie cu privire la toate atributiile, dar numai în mod provizoriu (art. 139 si 146 Codul familiei).

Potrivit dispozitiilor art.152 lit.c Codul familiei, curatorul minorului se numeste când din cauza unei boli ori din alte motive, parintele sau tutorele este împiedicat sa îndeplineasca un anumit act în numele persoanei pe care o reprezinta sau ale carei acte le încuviinteaza.

În aceste conditii, autoritatea publica nu poate refuza numirea unui curator cu motivarea ca prin aceasta donatie s-ar crea prejudicii întrucât minorii nu-si pot administra în mod legal bunurile.

Un astfel de refuz poate fi interpretat ca o îngradire a atributelor dreptului de proprietate si al dreptului de dispozitie al reclamantului cu privire la bunurile sale, ceea ce ar fi împotriva prevederilor Conventiei Europene a Drepturilor Omului.

Pentru aceste considerente si în temeiul art. 312 si 3041 Cod procedura civila, Curtea a admis recursul, a modificat în tot sentinta în sensul ca a admis actiunea si a dispus obligarea pârâtului sa emita dispozitia de numire curator conform cererii reclamantului recurent.

Tags: contencios administrativ, numire curator, Refuz nejustificat

CONTENCIOS ADMINISTRATIV. Îndeplinirea condiţiilor pentru emiterea somaţiei de plată. Art. 2 alin. 1 din OUG nr. 119/2007

Prin cererea introdusa la aceasta instanta la data de 24.06.2010 si înregistrata sub nr. 2684/116/2010, nr. în format vechi 3042/C/2010, disjunsa din dosarul nr. 2297/116/2010, creditoarea SC G SRL, a solicitat în baza OUG nr.119/2007 în contradictoriu cu debitoarea Directia Sanitar Veterinara si pentru Siguranta Alimentelor Calarasi emiterea unei ordonante de plata pentru suma de 3.897,86 lei, în termenul de plata minim prevazut la art. 10 alin. 3 din lege.

În motivarea cererii, creditoarea arata ca în cursul anului 2008 a prestat pentru debitoare activitatea specifica, respectiv servicii publice de activitate sanitar – veterinara, în speta de identificare, crotaliere si înregistrare a animalelor din speciile bovine, ovine, caprine si suine în circumscriptia sanitar veterinara de pe raza com. Oltenita, jud. Calarasi, în temeiul contractului de concesiune (prestari servicii) individual, ulterior aditionat prin acte aditionale. Se arata ca, pentru activitatea prestata, au fost emise facturile fiscale nr. 0000495/20.02.2009 si nr. 000648/08.10.2009 în valoare totala de 3.897,86 lei.

Mai arata creditoarea ca debitoarea nu contesta activitatea prestata, însa nici nu întelege sa achite debitele restante, desi este vorba despre servicii prestate în cursul anului 2008, termenul de plata ajungând la scadenta cu mult timp în urma, având în vedere cele 60 de zile convenite de la data depunerii documentelor justificative.

Prin urmare, apreciaza ca în speta este vorba de o creanta certa, lichida si exigibila ceea ce justifica pe deplin admiterea cererii formulate, motiv pentru care, în considerarea prevederilor art. 10 alin. 1, raportat la art.2 alin. 1 din OUG nr. 119/2007 solicita admiterea actiunii asa acum a fost formulata, obligarea debitoarei la plata sumei 3.897,86 lei, în termenul de plata minim prevazut la alin. (3) al art.10, obligarea debitoarei la plata dobânzii legale în conformitate cu prevederile art. 3 alin. 1 lit. b pct. 1 din acelasi act normativ, calculata de la data scadentei fiecarei facturi si pâna la data platii efective, în conditiile prevazute de OG 9/2000 precum si obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecata.

În drept s-au invocat dispozitiile OUG nr. 119/2007, OG nr.9/2000, art. 274 C.pr. civ.

În dovedirea cererii s-au depus înscrisuri în copie.

Debitoarea Directia Sanitar Veterinara si pentru Siguranta Alimentelor Calarasi a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii creditoarei, având în vedere faptul ca contractul de prestarii servicii privind identificarea animalelor a fost încheiat în luna octombrie 2008, în perioada aprilie 2008-23.10.2008 nu a existat nici contract de prestarii servicii si nici acte aditionale, activitatea prestata de care vorbeste creditoarea fiind prestata în lunile în care nu au existat contracte, iar pentru acest motiv ordonatorul principal de credite nu a alocat fondurile necesare pentru a face plata.

În considerarea celor prezentate, solicita respingerea actiunii ca nelegala si neîntemeiata.

În drept a invocat dispozitiile art. 115 C.pr. civ.

În sustinerea întâmpinarii a depus înscrisuri în copie.

Verificând cererea depusa în lumina dispozitiilor art. 2 al. 1 din OUG nr.119/2007, instanta constata ca într-adevar creanta invocata este certa, numai în limita sumei de 396,86 lei, dovada acesteia fiind facuta cu mijloacele de proba specifice dreptului comercial – art.46 C.com. – respectiv factura fiscala nr. 000495/20.02.2009 acceptata de debitoare, factura emisa în baza contractului depus la dosar.

Potrivit acelorasi acte depuse, creanta este lichida si exigibila, în temenii fixati de art. 379 C.pr. civ.

Nu s-a avut în vedere factura fiscala nr. 000648/08.10.2009 în cuantum de 3501 lei neacceptata de debitoare si emisa în perioada mai – septembrie 2008 când nu a existat contract de prestarii servicii încheiat cu debitoarea.

Fiind deci îndeplinite conditiile impuse de art. 2 al.1 din OUG nr.119/2007, cererea creditoarei este întemeiata în parte, în limita sumei de 396,86 lei, astfel ca, tribunalul în baza art. 11 din OUG nr. 119/2007, urmeaza a emite o ordonanta de plata numai pentru o parte din creanta pretinsa, respectiv pentru suma de 396,86 lei.

Cum o astfel de obligatie nu poate fi stabilita decât în baza dispozitiilor art. 10 al.3 din OUG nr. 119/2007 si în termenul legal stipulat de aceste dispozitii, urmeaza ca aceasta obligatie de plata sa fie executata în termenul de 30 de zile de la data comunicarii ordonantei de plata.

Cât priveste dobânda solicitata, instanta urmeaza sa oblige debitoarea si la plata acesteia, conform art. 3 al.1 lit.b, pct.1 din OUG 119/2007 raportat la art. 2 din OG nr.9/2000.

Astfel, potrivit primului text de lege invocat, creanta produce dobânzi, în cazul contractului încheiat între comercianti si o autoritate contractanta, fara a fi necesara punerea în întârziere a debitorului, daca prin contract a fost fixat un termen de plata, din ziua urmatoare acestui termen.

Dupa cum s-a precizat, termenul de plata stabilit de parti prin contractul încheiat, a fost de 60 de zile, el nefiind respectat de catre debitoare, astfel ca, în lipsa altor prevederi contractuale cu privire la cuantumul dobânzilor, se va acorda conform art. 2 din OG nr.9/2000 dobânda legala aferenta sumei anterior mentionata, începând cu data scadentei de plata pâna la data platii efective.

Cum debitoarea se afla în cupla procesuala, tribunalul în baza art. 274 C.pr. civ. urmeaza a obliga debitoarea sa plateasca creditoarei suma de 39,3 lei, reprezentând taxa de timbru si timbru judiciar.

Pentru considerentele enuntate, vazând si dispozitiile legale aratate, tribunalul urmeaza a admite în parte cererea formulata pe cale de ordonanta de plata de creditoarea SC G SRL în contradictoriu cu debitoarea Directia Sanitar Veterinara si pentru Siguranta Alimentelor Calarasi, a soma debitoarea sa plateasca creditoarei suma de 396,86 lei reprezentând servicii publice de activitate sanitar veterinara, în termen de 30 zile de la data comunicarii ordonantei de plata precum si sa plateasca creditoarei dobânda legala aferenta sumei la care a fost obligata, începând cu data scadentei de plata ( 60 de zile de la data emiterii facturii) pâna la data platii efective, în termen de 30 zile de la comunicare.

Vazând si dispozitiile art. 13 al.1 din OUG nr.119/2007.

Tags: contencios administrativ

Contencios administrativ. Obligarea Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor de a valida sau invalida hotărârea comisiei privind aplicarea legii nr. 9/1998. Netemeinicia cererii.

Reclamantul C.L. a chemat în judecata pârâta A.N.R.P. solicitând obligarea acesteia de a emite o decizie prin care sa valideze sau sa invalideze Hotarârea nr. 2050/27.02.2003 a Comisiei Municipiului Bucuresti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998.

S-a aratat ca, în baza hotarârii susmentionate, reclamantul a primit cu titlul de despagubiri, suma de 186.397.322 lei vechi pentru bunuri abandonate de autorul sau pe teritoriul statului bulgar, hotarâre înaintata pârâtei care însa, încalcând termenul de 60 de zile prevazut de lege, nu a analizat si nu a validat sau invalidat hotarârea.

Cererea reclamantului se dovedeste a fi neîntemeiata.

Din economia dispozitiilor art. 7 din Legea nr. 9/1998 si HG nr. 361/2005 privind organizarea si functionarea ANRP rezulta ca pârâta are obligatia de a se pronunta cu privire la hotarârea pronuntata de Comisia privind aplicarea Legii nr.9/1998, doar în situatia în care partea nemultumita formuleaza contestatie.

Mai mult decât atât, o hotarâre a Comisiei Judetene pentru aplicarea Legii nr.9/1998 poate fi pusa în executare fara sa existe o decizie de validare a acesteia, decizie care se pronunta doar în situatia în care împotriva acestei hotarâri s-au formulat contestatii.

Tags: contencios administrativ

Contencios administrativ. Drepturi salariale functionari publici. Suplimentul postului si suplimentul corespunzator gradului si treptei de salarizare.

Prin cererea înregistrata pe rolul Tribunalului Ialomita, reclamantul P.G., în contradictoriu cu pârâta INSTITUTIA PREFECTULUI JUDETULUI IALOMITA, a solicitat ca aceasta sa-i plateasca suplimentul postului si suplimentul corespunzator gradului, respectiv treptei de salarizare în procent de câte 25% din salariul de baza, actualizate la zi cu indicele de inflatie .

În motivare, a aratat ca a avut calitatea de functionar public în cadrul Institutiei Prefectului si nu a beneficiat de dreptul legal prevazut de lege, si anume acela de a primi un salariu care sa cuprinda si suplimentul postului si suplimentul corespunzator gradului, respectiv treptei de salarizare .

Tribunalul, analizând actele si lucrarile dosarului, constata ca neîntemeiata cererea reclamantului, urmând a fi respinsa pentru urmatoarele considerente :

Potrivit art.31 alin.1, lit.c si d din Legea nr.188/1999, republicata, privind statutul functionarilor publici, pentru activitatea desfasurata, acestia au dreptul la un salariu compus printre altele si din suplimentul postului si suplimentul corespunzator treptei de salarizare .Totodata, potrivit art.31 alin.3 din aceeasi lege, salarizarea functionarilor publici se face conform legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru functionarii publici, al carui proiect cade în sarcina Agentiei Nationale a Functionarilor Publici, potrivit art.22 alin.1 lit.e din aceeasi lege.

În lipsa aparitiei legii salarizarii functionarilor publici, salarizarea acestora în aceasta perioada s-a facut în baza unor ordonante emise de Guvern.

În perioada 2004 – 2006, prevederile referitoare la cele doua sporuri au fost succesiv suspendate, prin O.U.G. nr.92/2004 si O.U.G. nr.2/2006 .

Începând cu anul 2007, potrivit O.G. nr.6/2007, privind unele masuri de reglementare a drepturilor salariale si a altor drepturi ale functionarilor publici, suspendarea celor doua sporuri nu mai este reglementata .

Cum în cuprinsul O.G. nr.6/2007 nu sunt reglementate si definite cele doua sporuri, drepturile pretinse de reclamant nu pot fi acordate, stabilirea la nivelul procentului de 25% pentru fiecare drept fiind arbitrara si fara suport legal pentru ca s-au depasit atributiunile comisiei paritare, prevazute în art.74 din Legea nr.188/1999 dar s-au si încalcat prevederile art.12 alin.1 din Legea nr.130/1996, privind contractul colectiv de munca, potrivit cu care, prin negociere, nu se pot stabili drepturi care sunt reglementate prin lege. Cum potrivit art.31 alin.3 din Legea nr.188/1999 si art.157 alin.2 din Codul muncii, pentru functionarii publici drepturile salariale se stabilesc prin lege, rezulta ca practica stabilirii unor drepturi pe alta cale este nelegala .

Pe de alta parte, actiunea reclamantului, fiind o actiune în pretentii ce presupune angajarea raspunderii patrimoniale a pârâtei, în conditiile art.261 din Codul muncii si art.998 Cod civil, nu sunt îndeplinite conditiile de fond pentru a fi admisa o astfel de cererea, întrucât existenta unui prejudiciu invocat de reclamanti nu este cert, acesta nefiind determinat sau determinabil cât priveste întinderea sa .

În cauza nu se poate invoca nici încalcarea dispozitiilor art.1 din Protocolul Aditional la Conventia pentru Apararea Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale pentru ca cele doua sporuri solicitate de reclamant nu constituie un bun în întelesul art.1 din Protocol, neavând caracterul unei creante certe, lichide si exigibile.

Aceasta situatie a fost transata de practica C.E.D.O, prin decizia din 27 august 2002, J. Turek – Republica Ceha – prin care s-a stabilit ca bunul solicitat nu era existent, iar reclamantul nu avea calitatea de proprietar decât daca are o baza suficienta în dreptul intern, spre exemplu daca existenta sa este confirmata printr-o jurisprudenta clara si concordanta a instantelor nationale.

Ori, potrivit Notei de prezentare a Consiliului Superior al Magistraturi, privind practica neunitara pe trimestrele II si III/2008, rezulta ca instantele nationale, în legatura cu aceasta problema nu s-au pronuntat în mod clar, concludent si uniform.

Pentru toate aceste considerente, cererea formulata de reclamant nu este întemeiata.

Tags: contencios administrativ

Contencios administrativ. Conditii de admisibilitate. Inexistenta vatamarii unui drept recunoscut de lege.

Prin cererea înregistrata pe rolul acestui tribunal la data de 16 iulie 2008, reclamanta SC UNIMAR SRL URZICENI a chemat în judecata pârâtul CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI URZICENI solicitând obligarea acestuia sa adopte o hotarâre prin care sa vânda reclamantei un teren situat în intravilanul municipiului Slobozia,sustinând ca având în concesiune aceasta suprafata de teren, este îndreptatit la cerere, sa cumpere terenul în litigiu. Arata reclamanta ca terenul face parte din domeniul privat al municipiului Urziceni, si ca refuzul de a-i vinde acest teren reprezinta un excces de putere din partea pârâtului.

Tribunalul, cu referire la cererea de chemare în judecata, analizând actele si lucrarile dosarului, a respins-o pentru urmatoarele considerente :

Rezulta din contractul nr. 11010 din 28.05.2007 privind concesiunea terenului în litigiu catre reclamanta, ca nu exista nicio clauza contractuala din care sa izvorasca obligatia pentru concedent ca, fie în timpul derularii contractului, fie la încetarea acestuia, sa-i vânda concesionarului bunul concesionat.

Mai mult decât atât, art. 21, alin. 1 din Legea 215/2001 privind administratia publica locala prevede ca unitatile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public si au patrimoniu propriu, alcatuit potrivit art. 119 din aceeasi lege din bunurile mobile si imobile ce apartin domeniului public si privat al acestuia, precum si drepturile si obligatiile cu caracter patrimonial.

În conditiile art. 123 din Legea 215/2001 consiliile locale si judetene hotarasc cu privire la cumpararea unor bunuri sau la vânzarea bunurilor ce fac parte din domeniul privat de interes local sau judetean, în conditiile legii. Cumpararea, concesionarea si închirierea acestor bunuri se face prin licitatie publica organizata în conditiile legii.

Prin derogare, în cazul în care consiliile locale sau judetene hotarasc vânzarea unui teren aflat în proprietatea privata a unitatilor administrativ-teritoriale pe care sunt ridicate constructii, constructorii de buna credinta ai acestora beneficiaza de un drept de preemtiune la cumpararea terenului aferent constructiilor. Rezulta asadar din analiza situatiei de fapt, asa cum aceasta este conturata de probele administrate în cauza, ca în legatura cu terenul aflat în litigiu apartinând domeniului privat al municipiului Urziceni, si aflat în concesiunea reclamantului, ca nu exista potrivit normelor legale descrise mai sus, nicio obligatie pentru pârât în a-l vinde reclamantului.

În situatia în care pârâtul hotaraste vânzarea acestui bun, aceasta nu se poate face decât în conditiile art. 123, alin. 2 din Legea 215/2001, prin licitatie publica organizata în conditiile legii, reclamantul nedovedind ca îndeplineste conditiile pentru a fi beneficiarul unui drept de preemtiune, asa cum prevad dispozitiile art. 123, alin. 3 din aceeasi lege.

Cum din probele administrate în cauza rezulta ca refuzul pârâtei de a vinde reclamantei suprafata de teren aflata în litigiu nu excede limitele competentei prevazute de lege, iar prin aceasta reclamantei nu i se vatama un drept recunoscut de lege, tribunalul constata ca în cauza nu exista un excces de putere din partea pârâtului, asa cum acesta este reglementat de art. 2, lit. h) din Legea 55472004.

Pentru toate aceste considerente, tribunalul urmeaza a respinge, ca neîntemeiata, cererea formulata de reclamanta SC Unimar SRL Urziceni împotriva pârâtului Consiliul Local al municipiului Urziceni.

Tags: contencios administrativ

Contencios administrativ-Anulare act administrativ-contestaţie împotriva încheierii deciziei Camerei de Conturi

SENTINTA CIVILA NR. 708

Prin cererea înregistrata la Tribunalul Tulcea la nr….., PRIMARIA COMUNEI …….. – JUDET TULCEA a formulat contestatie împotriva Incheierii nr. VI/273/14.09.2010 si a Deciziei Camerei de Conturi Tulcea nr. 16 din 28.05.2010, solicitând anularea ca netemeinice, nelegale.
S-a sustinut în motivarea actiunii ca, prin Decizia nr. 16 din 25.06.2010 a Camerei de Conturi Tulcea s-a dispus ordonatorului de credite al comunei …….. realizarea unor masuri ca urmare a auditului financiar asupra contului de executie bugetara pe anul 2009.
Astfel, la pct. 3 referitor la tichetele cadou acordate salariatilor Primariei …….., judet Tulcea, Curtea de Conturi a solicitat determinarea contributiilor fata de bugetele publice aferente tichetelor cadou primite, dar se sustine ca nu este legal a se calcula si retine impozit si contributii întrucât nu se încadreaza în dispozitiile art. 55 din Codul fiscal.
La pct. 4 din decizie cu privire la necalcularea, neevidentierea si nevirarea impozitului pe venit datorat, pentru drepturile speciale acordate salariatilor Primariei se sustine ca nu se datoreaza contributii de asigurari sociale de stat, contributii de asigurari sociale de stat, contributii de asigurari sociale de sanatate, si contribuii la bugetul asigurarilor pentru somaj, în situatia în care aceste drepturi nu sunt venituri impozabile.
La punctul 7 din decizie privind plata fara temei a indemnizatiei de dispozitiv de 25% din salariul de baza s-a aratat ca a existat o practica neunitara a instantelor în ce priveste acordarea acestui drept solicitat, astfel ca nu este imputabil institutiei.
In dovedirea actiunii, contestatoarea a depus la dosar Incheierea nr. VI/273/14.09.2010 a Curtii de Conturi, decizia nr. 16 din 28.05.2010 a Camerei de Conturi Tulcea.
Curtea de Conturi a României a formulat Intâmpinare, solicitând respingerea contestatiei ca netemeinica si nelegala, si mentinerea Incheierii nr. VI/273/14.09.2010 a Comisiei de solutionare a contestatiilor din cadrul Curtii de Conturi a României.
S-a invocat ca Primaria …….. nu are personalitate juridica si deci nu poate sta în proces în nume propriu.
Analizând actele si lucrarile dosarului, instanta retine urmatoarele:
Cu privire la lipsa calitatii procesuale active se retine ca potrivit art. 20 alin. 1 din Legea nr. 215/2001, privind administratia publica locala, comunele, orasele, municipiile si judetele sunt unitati administrativ-teritoriale în care se exercita autonomia locala, iar potrivit art. 21 alin. 1, unitatile administrativ teritoriale sunt persoane juridice de drept public cu capacitate deplina si patrimoniu propriu.
Este adevarat ca, potrivit art. 77 din Legea nr. 215/2001, Primaria reprezinta o structura functionala cu activitate permanenta, compusa din primar, viceprimar, secretar si aparatul de specialitate, dar în cauza actiunea a fost formulata prin Primarul comunei, fiind în acelasi timp si parte în structura functionala, cu activitate permanenta a Primariei, astfel ca nu se va retine lipsa calitatii procesuale active a contestatoarei.
Cu privire la fondul cauzei, instanta retine ca prin Decizia nr. 16/2010, s-a stabilit în sarcina ordonatorului de credite obligatia de a determina prejudiciul si a dispune masurile necesare recuperarii acestuia în urma verificarii acordarii de tichete cadou angajatilor, fara a se calcula, retine si vira la bugetele publice obligatiile aferente acestor venituri.
Sustinerea contestatoarei ca aceste contributii nu sunt datorate nu este întemeiata, întrucât tichetele cadou acordate personalului Primariei sunt avantaje materiale de natura salariala ori asimilate salariilor conform art. 55 alin. 2 si 4 Cod fiscal, ceea ce face ca angajatorul sa calculeze, sa retina si sa vireze impozitul pe venit si contributiile sociale aferente.
Drept urmare, în mod corect la pct. 3 din Decizia nr. 16/2010 s-a stabilit în sarcina conducatorului institutiei obligatia platii sumelor stabilite.
La pct. 4 din decizia nr. 16/2010, de asemenea s-a constatat în mod corect ca trebuie determinat prejudiciul privind drepturile speciale acordate salariatilor în sensul calcularii, retinerii si virarii impozitului pe venit si a contributiilor aferente.
Nu este întemeiata sustinerea ca nu se datoreaza impozit si contributii întrucât drepturile speciale acordate salariatilor în baza contractelor colective de munca, pentru mentinerea sanatatii, refacerea capacitatii de munca, tinuta decenta si premii sunt drepturi sau avantaje în bani conform art. 55 alin. 1 si 2 lit. k) si art. 41 lit. b) din Codul fiscal, potrivit cu care sunt considerate venituri din salarii toate veniturile în bani si/sau în natura obtinute de o persoana fizica ce desfasoara o activitate în baza unui contract individual de munca, fiind asimilate salariilor în vederea impunerii si orice alte sume sau avantaje de natura salariala.
La pct. 7 din Decizia nr. 16/2010, s-a dispus în sarcina contestatoarei, luarea masurilor pentru stabilirea întinderii prejudiciului si recuperarea acestuia, prejudiciu creat prin plata fara temei legal a indemnizatiei de dispozitiv si prin Incheierea NR. vi/273/14.09.2010 s-a respins contestatia formulata de catre contestatoare în mod corect în conditiile în care Primaria …….. nu se regaseste printre institutiile publice, din sectorul de aparare nationala, ordine publica si siguranta nationala si deci nu se justifica acordarea indemnizatiei de dispozitiv personalului din subordine.
De asemenea, prin Decizia nr. 39/2009 a I.C.C.J. s-a admis recursul în interesul legii, declarat de Procurorul general privind acordarea indemnizatiei de dispozitiv si categoriile de personal care beneficiaza de acest spor si s-a stabilit ca indemnizatia de dispozitiv lunara în cuantum de 25% din salariul de baza se acorda functionarilor publici si personalului contractual care îsi desfasoara activitatea în cadrul Ministerului Administratiei si Internelor si în institutiile publice din subordinea ministerului, precum si personalului care îsi desfasoara activitatea în serviciile comunitare din subordinea consiliilor locale si a prefecturilor care au beneficiat de acest drept salarial si înainte de transfer sau detasare din cadrul fostului Minister de Interne.
Fata de toate aceste considerente, se va respinge actiunea ca nefondata.

Tags: contencios administrativ

Contencios Administrativ-obligaţie de a face-înmatriculare fără plata taxei de poluare

Dosar nr. 4457/88/2010

R O M Â N I A
TRIBUNALUL TULCEA
SECTIA CIVILA, COMERCIALA
SI CONTENCIOS ADMINISTRATIV
SENTINTA CIVILA NR. 146
Sedinta publica de la 14 ianuarie 2011
Completul compus din:
PRESEDINTE: …
GREFIER: …

Pe rol judecarea cauzei în contencios administrativ formulata de reclamantul …, cu domiciliul în Tulcea str. …, jud. Tulcea, în contradictoriu cu INSTITUTIA PREFECTULUI JUDETULUI TULCEA, Serviciul Public Comunitar Regim Permise de Conducere si Înmatriculare a Autovehiculelor, cu sediul în Tulcea, str. Pacii, nr 18, jud. Tulcea, având ca obiect obligatia de a face.
La apelul nominal facut în sedinta publica lipsesc partile.
Procedura de citare este legal îndeplinita.
S-a facut referatul cauzei de catre grefier care învedereaza ca actiunea este timbrata, ca s-a depus întâmpinare, comunicata, ca se solicita judecata în lipsa, dupa care:
Nefiind motive de amânare, instanta constata dosarul în stare de judecata si retine cauza spre solutionare.

T R I B U N A L U L

Prin cererea adresata Tribunalului Tulcea si înregistrata la nr. …/88/09.12.2010, reclamantul … a solicitat obligarea pârâtei INSTITUTIA PREFECTULUI JUDETULUI TULCEA – Serviciul Public Comunitar Regim Permise de Conducere si Inmatricularea Vehiculelor la înmatricularea definitiva a autoturismului marca … tip … numar de identificare …., fara plata taxei de poluare instituita de O.U.G. nr. 50/2008, cu modificarile ulterioare.
In motivare, reclamantul arata ca, la 30.08.2007, a dobândit autoturismul marca …, cu numar de identificare …, an de fabricatie 1998, prin cumparare de la un cetatean italian, fiind asadar neînmatriculat în România si, desi s-a adresat institutiei pârâte, solicitând înmatricularea fara achitarea taxei de poluare prin adresa nr. P …/03.12.2010, i s-a comunicat refuzul acesteia.
Se mai sustine ca, prevederile art. 4 lit. a din O.U.G. nr. 50/2008 sunt contrare prevederilor Tratatului de aderare a României la U.E. or, conform art. 148 alin. 2 si 4 din Constitutie, legea comunitara este aplicabila cu prioritate fata de cea nationala, iar potrivit art. 25 CE, între statele membre sunt interzise taxele vamale la import si export sau taxele cu efect echivalent, fiind interzis statelor membre si sa aplice produselor altor state membre impozite interne de orice natura mai mari decât cele care se aplica produselor similar nationale, în acest sens pronuntându-se si instantele judecatoresti.
În drept, s-au invocat prevederile art. 11 din Constitutie, art. 148 alin. 2 si 4 din Constitutie, art. 25 si art. 90 din Tratatul CE.
In dovedirea cererii, reclamantul a depus la dosar, în copie, contractul de vânzare-cumparare din 30 august 2007, cartea de identitate a autovehiculului si înscrisuri privind înmatricularea.
In aparare, institutia pârâta a depus întâmpinare.
Examinând cauza, în raport cu probele administrate, instanta retine ca reclamantul a achizitionat un autoturism marca …, în baza contractului de vânzare-cumparare din 30.07.2007, an de fabricatie 1998 si nr. de identificare …, iar la 19.11.2010 s-a adresat institutiei pârâte solicitând înmatricularea fara achitarea taxei de poluare, invocând legislatia comunitara, însa, prin adresa nr. P/…/03.12.2010 i s-a comunicat refuzul, prevalându-se de dispozitiile art. 7 lit. j din Ordinul MAI nr. 1501/2006.
Problema dedusa judecatii consta în a lamuri daca taxa de poluare a carei plata este prevazuta ca obligatorie de textele de lege anterior invocate, contravine Tratatului Constitutiv al Uniunii Europene – art. 90, paragraful 1, urmând ca analiza dispozitiilor O.U.G. nr. 50/2008 privitoare la problema dedusa judecatii, sa aiba în vedere si dispozitiile art. 11 si 148 din Constitutia României, Legii nr. 157/2005, si jurisprudentei Curtii de Justitie.
Astfel, se constata ca, în reglementarea interna, a fost introdusa initial o taxa de prima înmatriculare a autoturismelor prin Legea nr. 343/2000, modificata prin O.U.G. nr. 110/2006, art. 2142) – 2143) incluse în Codul fiscal stabilind obligatia achitarii, modul de calcul al taxei, si scutirile de la plata acesteia.
Prin O.U.G. nr. 50/21 aprilie 2008, publicata în Monitorul Oficial din 25 aprilie 2008, s-au abrogat art. 2141) – 2143) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, fiind stabilit, prin acelasi act normativ cadrul legal pentru instituirea taxei de poluare pentru autovehiculele care constituie venit la bugetul Fondului pentru Mediu si se gestioneaza de Administratia Fondului pentru Mediu, în vederea finantarii programelor si proiectelor pentru protectia mediului.
Astfel, potrivit art. 4 din O.U.G. nr. 50/2008, obligatia de plata a taxei de poluare intervine cu ocazia primei înmatriculari a unui autovehicul în România si respectiv la repunerea în circulatie a unui autovehicul dupa încetarea unei exceptari sau scutiri dintre cele la care se face referire în art. 3 si 9 (forma în vigoare la data achitarii taxei).
Din prevederile legale aratate, rezulta ca taxa de poluare se datoreaza atât pentru autoturismele noi, cât si pentru cele înmatriculate anterior în celelalte state comunitare ori în alte state, si reînmatriculate în România, dupa aducerea lor în tara, începând cu data de 1 iulie 2008, aceeasi taxa nefiind perceputa pentru autoturismele deja înmatriculate în România.
În conformitate cu art. 90 paragraful 1 din Tratatul de Instituire a Comunitatii Europene, nici un stat membru nu aplica, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne de orice natura mai mari decât cele care se aplica, direct sau indirect, produselor nationale similare.
Art. 90 din Tratatul CE reprezinta unul din temeiurile de baza ale consacrarii liberei circulatii a bunurilor si serviciilor în cadrul tarilor membre comunitare, instituind regula în conformitate cu care toate statele membre comunitare trebuie sa se abtina a institui, respectiv sunt obligate sa înlature orice masura de natura administrativa, fiscala sau vamala, care ar fi de natura a afecta libera circulatie a bunurilor, marfurilor si serviciilor în cadrul Uniunii Europene.
Norma indicata se refera la interzicerea masurilor protectioniste instituite de un stat membru cu privire la anumite produse, prin care s-ar putea crea o situatie de discriminare negativa sau un statut de vadit dezavantaj economic pentru produsele similare concurente provenite din alte state membre comunitare.
În speta, taxa de poluare s-a instituit atât pentru autoturismele noi, indiferent de provenienta lor geografica sau nationala, dar si pentru autovehiculele second-hand provenite din state membre UE sau alte state, dar o atare taxa nu este prevazuta si pentru autovehiculele deja înmatriculate, cu toate ca gradul de poluare al acestora este acelasi cu cel produs de autovehiculele second-hand importate, uneori chiar mai mare.
Însa, normele comunitare au caracter prioritar în raport cu cele nationale, ceea ce rezulta din Constitutia României, din jurisprudenta Curtii Europene de Justitie, precum si din prevederile Legii nr. 157/2005.
Astfel, potrivit art. 11 alin. 1 si 2 din Constitutie, statul român se obliga sa îndeplineasca întocmai si cu buna credinta obligatiile ce-i revin din tratatele la care este parte. Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern”.
Art. 148 alin. 2 si 4 din Constitutie statueaza ca, urmare a aderarii, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum si celelalte reglementari comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate fata de dispozitiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare…Parlamentul, presedintele României, Guvernul si autoritatea judecatoreasca garanteaza aducerea la îndeplinire a obligatiilor rezultate din actul aderarii si din prevederile alineatului 2.
Din prevederile constitutionale citate si fata de Legea nr. 157/2005 de ratificare a Tratatului de aderare a României si Bulgariei la Uniunea Europeana, rezulta ca, urmare a aderarii României la Uniune, Tratatul de Constituire a Uniunii Europene are caracter obligatoriu pentru statul român.
Chiar daca statul român a adoptat si prin introducerea art. 4 lit. a din O.U.G. nr. 50/2008, norme de discriminare fiscala între produsele importate si cele similare autohtone, se constata ca dispozitiile dreptului comunitar au prioritate fata de dreptul national, în temeiul principiului suprematiei dreptului comunitar. Conform acestui principiu, orice norma comunitara are forta juridica superioara normelor nationale, chiar si atunci când acestea din urma sunt adoptate ulterior normei comunitare, regula aplicându-se indiferent de rangul normei în ierarhia sistemului juridic national si de acela al normei comunitare.
Obligativitatea instantelor din statele membre de a aplica prioritar Tratatul Uniunii a fost statuata si prin Hotarârile pronuntate de CJE în cauzele Flaminio Costa v. Enel (15 iulie 1964), precum si Amministratione delle Finanze dello Stato v. Simmenthal S.p.a (9 martie 1978).
Potrivit considerentele CEJ, redate în aceste hotarâri, la intrarea în vigoare a Tratatului, acesta a devenit parte integranta a ordinii juridice a Statelor Membrei, instantele din aceste state fiind obligate sa îl aplice. Curtea a retinut ca “o instanta nationala ce este chemata, în limitele competentei sale, sa aplice prevederi ale dreptului comunitar are obligatia de a aplica aceste prevederi, daca este necesar chiar refuzând sa aplice legislatia nationala, inclusiv cea adoptata ulterior, nefiind necesar ca instanta sa ceara sau sa astepte abrogarea prevederilor contrare de catre puterea legislativa sau Curtea Constitutionala”.
În consecinta, judecatorul national, ca prim judecator comunitar, are competenta, atunci când da efect direct dispozitiilor art. 90 din Tratat sa aplice procedurile nationale în asa fel încât, drepturile prevazute în Tratat sa fie deplin si efectiv protejate.
Ca o taxa interna impusa autovehiculelor second-hand este discriminatorie, în sensul art. 90 paragraful 1 din Tratat s-a decis în cauza conexata NADASDI si NEMETH unde Curtea de Justitie a aratat ca o taxa de înmatriculare este interzisa atâta timp cât este perceputa asupra autoturismelor second-hand puse pentru prima data în circulatie pe teritoriul unui stat membru si ca valoarea taxei, determinata exclusiv prin raportare la caracteristicile tehnice ale autovehiculului (tip motor, capacitate cilindrica) si la clarificarea din punct de vedere al poluarii este calculata fara a se lua în seama deprecierea autoturismului de o asemenea maniera încât, atunci când se aplica autoturismelor second hand importate din statele membre, aceasta excede valoarea reziduala a unor autoturisme second-hand similare care au fost deja înmatriculate în statul membru în care sunt importate.
În aceste conditii, este evident, dupa cum s-a aratat, ca normele interne ce reglementeaza obligatia de plata a taxei de poluare la înmatricularea autoturismelor second-hand contravin dispozitiilor Tratatului de Instituire a Uniunii Europene, normele interne dispunând cu privire la o taxa discriminatorie si care încalca principiul liberei circulatii a marfurilor.
Cum România este stat membru al Uniunii Europene începând cu 1 ianuarie 2007, sunt activate dispozitiile art. 148 alin. 2 din Constitutia României conform carora legislatia comunitara cu caracter obligatoriu prevaleaza legii interne, iar conform alin. 4 din acelasi articol, jurisdictiile interne garanteaza îndeplinirea acestor exigente.
Pe de alta parte, obligatia de a aplica prioritar dreptul comunitar nu este opozabila numai jurisdictiilor ci si Guvernului însusi si organelor componente ale acestuia, cum sunt si organele fiscale. Din aceasta perspectiva, invocarea de catre organul fiscal a legii fiscale interne în temeiul careia s-a perceput taxa speciala dovedita contrar normelor dreptului comunitar înfrânge nu numai dispozitiile constitutionale precizate, dar pune serioase semne de întrebare asupra îndeplinirii obligatiei de loialitate comunitara asumata de România ca stat membru.
Într-o atare ipoteza, revine jurisdictiilor sa elimine aceasta disfunctionalitate, recunoscând particularilor drepturile prin aplicarea directa a Tratatului în asa fel încât acestei norme sa i se recunoasca si caracterul ei util.
Prin urmare, argumentele prezentate impun concluzia ca taxa de poluare nu este datorata, asa încât acest motiv nu poate constitui un impediment pentru înmatriculare.
Asa fiind, având în vedere cele expuse, instanta urmeaza a admite cererea si a obliga pârâtul la înmatricularea definitiva a autoturismului în discutie, fara achitarea taxei de poluare.

PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
H O T A R A S T E:

Admite cererea formulata de reclamantul …, cu domiciliul în Tulcea str. …, jud. Tulcea, în contradictoriu cu INSTITUTIA PREFECTULUI JUDETULUI TULCEA, Serviciul Public Comunitar Regim Permise de Conducere si Înmatriculare a Autovehiculelor, cu sediul în Tulcea, str. Pacii, nr. 18, jud. Tulcea, având ca obiect obligatia de a face.
Obliga pârâtul la înmatricularea definitiva a autoturismului marca …, cu numar de identificare …, an de fabricatie 1998, fara plata taxei de poluare.
Definitiva.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronuntata în sedinta publica din 14 ianuarie 2011.

PRESEDINTE, GREFIER,
…

26.01.2011/Red.jud.
Tehnored/ex. 4/31.01.2011

Tags: contencios administrativ

Fond-Contencios administrativ – contestaţie decizie desfacere contract de muncă

Dosar nr. 897/88/2008

R O M Â N I A

TRIBUNALUL TULCEA

SECTIA CIVILA, COMERCIALA SI CONTENCIOS ADMINISTRATIV

SENTINŢA CIVILĂ NR.152

Şedinţa publică din data de 2 februarie 2009

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Tulcea sub nr.1941/88/2007 reclamantul ……. a formulat contestaţie împotriva deciziei de desfacere a contractului de muncă nr.241 din 26.07.2007 emisă de Regia Naţională a Pădurilor – Romsilva – Direcţia Silvică Tulcea, solicitând anularea acesteia ca nelegală şi netemeinică şi reintegrarea în funcţia avută anterior,cu obligarea la plata drepturilor salariale ce i se cuvin până la reintegrarea efectivă, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea contestaţiei, contestatorul a arătat că a funcţionat în calitate de pădurar al Direcţiei Silvice Tulcea din anul 1972 iniţial la Ocolul Silvic ……, iar din anul 2004 la Ocolul Silvic ……. având în supraveghere Cantonul 9 Zaclău.

S-a mai arătat că în perioada martie – aprilie 2007 s-a efectuat un control de fond la cantonul supravegheat de contestator, urmare căreia i s-a desfăcut contractul de muncă motivat de faptul că datorită gestionării neglijente şi efectuării unei paze necorespunzătoare, în canton s-au produs 255 delicte silvice cu un volum de 202,972 m.c.

S-a invocat excepţia tardivităţii emiterii deciziei întrucât angajatorul a aplicat sancţiunea disciplinară peste termenul legal de 30de zile calendaristice calculate de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare.

S-a mai solicitat să se constate că decizia în discuţie este lovită de nulitate absolută motivat de faptul că pretinsa faptă nu a fost descrisă în mod corespunzător angajatorul neprecizând în ce constă aceasta, făcând referire generică la un nr.de 255 delicte silvice situaţie în care se află în imposibilitatea formulării apărării.

În măsura în care angajatorul prin delicte silvice a avut în vedere tăieri ilegale de arbori în cantonul supravegheat de contestator, acesta a solicitat să se constate că în legătură cu astfel de fapte, şi-a îndeplinit întocmai sarcinile de serviciu în perioada 2004 – 2007 în cadrul Ocolului Silvic …… identificând autorii şi întocmind un nr.de aprox.200 procese -verbale de contravenţie.

Prin sentinţa civilă nr.2399 din 19 dec.2007, tribunalul a respins contestaţia, ca nefondată.

Împotriva acestei sentinţe civile a declarat recurs contestatorul ……., criticând-o sub aspectul legalităţii, întrucât prin contestaţie a invocat excepţia tardivităţii emiterii deciziei nr.241/26.07.2007, excepţie pusă în discuţia părţilor la termenul de judecată din 6.12.2007, asupra căreia instanţa a omis a se pronunţa, iar prin soluţionarea cauzei pe fond la acel termen i-a fost încălcat dreptul la apărare.

Prin decizia civilă nr.173/24 martie 2008 Curtea de Apel Constanţa a admis recursul, a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe.

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că, prin contestaţia introdusă pe rolul Tribunalului Tulcea contestatorul ……. a invocat excepţia tardivităţii emiterii deciziei de desfacere a contractului de muncă nr.241/26.07.2007, excepţie pusă în discuţia contradictorie a părţilor la termenul de judecată din 06.12.2007, asupra căreia instanţa a aomis a se pronunţa, statuând la data de 19.12.2007 în sensul respingerii contestaţiei ca nefondată.

Procedând în acest fel, instanţa de fo9nd s-a pronunţat pe altceva decât ceea ce i s-a cerut la termenul de judecată din 06.12.2007, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului dreptului, fiind totodată încălcat principiul contradictorialităţii cu privire la dezbaterile de la acea dată asupra contestaţiei formulate de ……..

După casare cu trimitere spre rejudecare, cauza a fost înregistrată la Tribunalul Tulcea sub nr.897/88/2008.

În cauză a fost administrată proba cu înscrisuri, proba cu martori şi proba cu expertiza tehnică specialitatea silvicultură.

La termenul când s-a judecat cauza, contestatorul prin avocat a arătat că înţelege să nu mai solicite reintegrarea în muncă, motivat de faptul că, s-a pensionat.

Examinând cauza, instanţa reţine următoarele:

Referitor la excepţia tardivităţii emiterii deciziei contestate se constată că ea este nefondată.

Prin decizia nr.241/26.07.2007 s-a procedat la desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă al contestatorului, pădurar în cadrul Ocolului Silvic ….. în temeiul art.100 lit.”g” din Contractul colectiv de muncă coroborat cu dospoz.art.48 alin.2 lit.g din OG nr.59/2000 privind Statutul Personalului Silvic aprobată şi modificată prin Legea nr.247/2001.

S-a menţionat în cuprinsul deciziei contestate că măsura disciplinară a fost aplicată ca urmare a constatării unor delicte silvice în cantonul nr.9 Zaclău, aflat în paza şi gestiunea contestatorului, respectiv un nr.de 255 delicte silvice cu un volum de 202,972 mc. şi o valoare de 28.455,48 Ron.

Se mai constată că prin raportul înregistrat la Direcţia Silvică ……. sub nr.360/22.02.2007 întocmit de tehnicianul silvic ……, fila 45 din dosar, au fost sesizate anumite nereguli privind gestionarea masei lemnoase din Cantonul pădurarului ……..

Urmare acestui raport s-a dispus efectuarea unui control parţial, control care s-a desfăşurat în perioada 26-28 febr.2007 şi a relevat existenţa unui nr.de 253 delicte silvice pentru care nu au fost prezentate documente justificative şi care au fost evidenţiate în carnetul de inventariere, întocmit la 26.02.2007 şi 28.02.2008 însuşit de contestator.

Acest fapt este adus la cunoştinţa conducerii Direcţiei Silvice ……. cu raportul nr.464/12.03.2007 înregistrat sub nr.1256/16.03.2007 la Direcţia Silvică ……

Ţinând seama de constatările cuprinse în raport, precum şi de propunerile de sancţionare făcute, respectiv desfacerea disciplinară a contractului de muncă a contestatorului, s-a făcut aplicarea dispoz.art.49 alin.2 din Statutul personalului silvic coroborat cu art.18 din Ordinul nr.247/2002, potrivit cu care „în cazul abaterilor disciplinare pentru care se propun sancţiuni menţionate la art.48 alin.(2) lit.d,f,g consiliul de disciplină analizează faptele săvârşite în vederea adoptării dintre sancţiunile respective, astfel că documentaţia a fost comunicată spre analiză, dezbatere şi propunere Consiliului de disciplină.

Finalizarea acţiunilor desfăşurate de către Consiliul de disciplină s-a concretizat în raportul nr.2917/27.06.2007 care a fost comunicat conducerii, astfel cum prevede art.50 alin.3 din Statutul personalului silvic şi art.22 alin.4 din Ordinul nr.247/2002 pentru ca pe baza propunerii acestui organism să se aplice sancţiunea (art.53 alin.1 lit.b).

Decizia contestată nu a fost emisă tardiv, întrucât au fost respectate termenele prevăzute de art.268 din Codul muncii, cât şi cele prevăzute de Legea nr.188/1999.

Sancţiunea disciplinară nu a fost aplicată peste termenul de prescripţie a răspunderii disciplinare de 6 luni, deoarece de la înregistrarea raportului nr.1256/16.03.2007 şi până la emiterea deciziei au trecut mai puţin de 6 luni. Totodată a fost respectat şi termenul de 30 de zile privind aplicarea sancţiunii disciplinare prin emiterea deciziei în forma scrisă. Momentul începerii curgerii termenului este cel al înregistrării contestaţiei formulate de ……. (nr.88/22.06.2007). Acest moment este în concordanţă cu prevederea art.24 alin.1 din Ordinul nr.274/2002, în acelaşi sens fiind şi art.52 alin.2 din Statutul personalului silvic.

Chiar în ipoteza în care se consideră ca moment al începerii termenului data raportului Consiliului de disciplină nr.2917/27.06.2007 se poate concluziona că decizia este emisă în termenul legal de 30 de zile.

Decizia contestată a fost emisă şi cu respectarea dispoz.art.77 alin.5 din Legea 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, potrivit cu care sancţiunile disciplinare se aplică în termen de cel mult 1 an de la data sesizării comisiei de disciplină cu privire la săvârşirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 2 ani de la data săvârşirii abaterii disciplinare.

Ori, din probele administrate în cauză a rezultat că data săvârşirii debitelor reţinute în sarcina contestatorului este perioada ianuarie – februarie 2007.

Este neîntemeiată şi susţinerea potrivit cu care decizia contestată este lovită de nulitate deoarece fapta imputată nu a fost descrisă concret, întrucât din considerentele deciziei rezultă care este fapta imputată, respectiv constatarea delictelor silvice în cantonul 9 Zaclău, aflat în paza şi gestiunea contestatorului, respectiv un nr.de 255 delicte silvice cu un volum de 202,972 mc. şi o valoare de 28.455,48 Ron.

Faptul că în decizia contestată nu sunt arătate in extenso abaterile reţinute în sarcina contestatorului nu este de natură să ducă la concluzia că decizia ar fi lovită de nulitate, întrucât abaterile au fost detaliate în cuprinsul actelor care au stat la baza emiterii deciziei, iar contestatorul a luat cunoştinţă despre acestea, în timpul cercetării prealabile, fiind audiat.

Din probele administrate în cauză a rezultat şi existenţa faptei reţinute în sarcina contestatorului, acesta făcându-se vinovat de săvârşirea abaterii disciplinare abatere de o gravitate deosebită cu consecinţe din punct de vedere material.

În nota explicativă dată de contestator în cursul efectuării cercetării prealabile, acesta a recunosc ut implicarea în producerea anumitor delicte ca şi încercarea acestuia de a ascunde producerea prejudiciului.

Prin săvârşirea faptelor reţinute în sarcina sa, contestatorul nu şi-a îndeplinit principala atribuţie stabilită prin Regulamentul pentru paza pădurii şi fişa postului, respectiv paza cantonului al cărui tutelar era.

Expertiza efectuată în cauză a constatat existenţa unor tăieri ilegale de arbore în perioada ianuarie – februarie 2007, care deşi nu sunt în numărul reţinut, prin decizia de sancţionare, această expertiză a fost efectuată la 2 ani de la constatarea săvârşirii delictelor, iar zona a fost inundabilă şi vegetaţia a crescut.

Faţă de toate aceste considerente, urmează a respinge excepţia tardivităţii emiterii deciziei contestate, ca nefondată.

Urmează a respinge excepţia de nulitate absolută a deciziei contestate pentru nedescrierea abaterilor, ca nefondată.

Urmează a respinge contestaţia ca nefondată.

Tags: contencios administrativ

Fond – Contencios administrativ – suplimentul postului-treaptă de salarizare

Dosar nr. 2933/88/2008

TRIBUNALUL TULCEA

SECTIA CIVILA, COMERCIALA SI CONTENCIOS ADMINISTRATIV

SENTINTA CIVILĂ Nr. 220

Şedinţa publică de la 12 Februarie 2009

Prin cererea adresată Tribunalului Tulcea şi înregistrată la nr. 2933/88/2008, reclamanţii ………….. au chemat în judecată pe pârâta DIRECŢIA GENERALĂ DE ASISTENŢĂ SOCIALĂ, pentru a fi obligată la plata sumelor de bani reprezentând sporuri privind suplimentul postului în procent de 25% din salariul tarifar de încadrare şi respectiv privind suplimentul treptei de salarizare în procent de 25% din salariul tarifar de încadrare, în baza art. 31 alin. 1 lit. c şi d din Legea nr. 188/1999, începând cu data de 1 ianuarie 2004, actualizate cu indicele de inflaţie până la efectuarea plăţii.

In motivare, reclamanţii arată că, la solicitarea de acordare a sporurilor arătate, pârâţii au comunicat că nu se pot plăti aceste sume pentru că nu au fost prevăzute în bugetul instituţiei, capitole cu această destinaţie, cu toate că aceste drepturi trebuiau acordate începând cu 1 ianuarie 2004, fiind introduse în Legea nr. 188/1995 prin Legea nr. 161/2003, după care prin art. 44 din O.U.G. nr. 92/2004, s-a suspendat aplicarea respectivelor dispoziţii pentru perioada 2004 – 2006.

Se mai învederează că nici executivul, şi nici legiuitorul nu putea suspenda sau abroga acest drept întrucât un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă odată câştigat nu mai poate fi anulat, iar cenzurarea legalităţii suspendării succesive a actului normativ revine instanţei, sub sancţiunea denegării de dreptate, şi nu Curţii Constituţionale.

Reclamanţii precizează, în continuare, că normele legale de suspendare contravin art. 41 şi art. 53 din Constituţie pentru că un drept nu poate fi restrâns în mod discriminatoriu şi contrar echităţii impuse de o societate democratică dar contravin şi art. 16 alin. 1 din Constituţie pentru că se creează o situaţie de discriminare faţă de celelalte categorii de persoane încadrate în muncă şi art. 15 alin. 2 deoarece aceste norme legale sunt retroactive, suspendând un drept câştigat sub imperiul Legii nr. 188/1999 în mod retroactiv, încălcându-se şi art. 1 din Protocolul adiţional la C.E.D.O., în condiţiile în care sporurile solicitate reprezintă un drept de creanţă, respectiv un bun în înţelesul protocolului.

Se subliniază, de asemenea, că s-a îndeplinit procedura prealabilă prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004 şi că suspendările succesive au întrerupt cursul prescripţiei extinctive ce şi-a reluat cursul după încetarea suspendării, invocându-se şi dispoziţiile art. 1 alin. 2 lit. i) din O.U.G. nr. 137/2000 întrucât se creează discriminare faţă de categoriile de funcţionari publici ce au câştigat aceste drepturi.

In drept, se invocă dispoziţiile Constituţiei României, Legii nr.188/1999, Decretul nr.167/1958; Legea nr.554/2004; OUG nr.137/2000.

In dovedirea cererii, reclamanţii au depus la dosar, în copie, practică judiciară.

In apărare, pârâta Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Tulcea a depus întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii reclamanţilor, ca nefondată.

Examinând cauza, în raport cu probele administrate, instanţa reţine că, reclamanţii sunt funcţionari publici în cadrul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Tulcea.

Potrivit art. 31 din Legea nr. 188/1999, republicată, forma în vigoare începând cu 1 aprilie 2004, pentru activitatea desfăşurată, funcţionarii publici au dreptul la un salariu compus din salariul de bază, sporul de vechime în muncă, suplimentul postului, suplimentul corespunzător treptei de salarizare.

In perioada 2004 – 2006, dispoziţiile cuprinse la literele c) şi d) din textul legal menţionat au fost suspendate prin acte normative succesive: O.U.G. nr. 92/2004, Legea nr. 76/2005, O.U.G. nr. 2/2006 şi Legea nr. 417/2006.

Deşi este prevăzut în mod expres că în compunerea salariului funcţionarului public, pe lângă salariul de bază şi sporul de vechime, intră şi suplimentul postului, precum şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare, legiuitorul nu a stabilit şi cuantumul sporurilor în discuţie sau un minim de criterii în baza cărora să poată fi determinate, limitându-se la precizarea că suplimentul prevăzut la lit. d) din art. 31 se stabileşte în raport cu treapta de salarizare.

In aceste condiţii, este evident că stabilirea cuantumului celor două suplimente a fost lăsată de legiuitor în competenţa Administraţiei a cărei activitate fundamentală este aceea a organizării legii sau a executării în concret a legii.

In consecinţă, este atributul exclusiv al Administraţiei să execute în concret prevederile cuprinse în art. 31 din Legea nr. 188/1999 şi care beneficiază de o largă marjă de apreciere din moment ce singurul criteriu impus de legiuitor fiind cel relativ la treapta de salarizare pentru fiecare categorie de funcţionari publici.

A stabili la acest moment legalitatea sau nelegalitatea dispoziţiilor de suspendare nu este relevant în speţă pe de o parte pentru că perioada de suspendare a expirat, iar pe de altă parte, pentru că suspendarea nu a vizat decât plata acestor drepturi salariale şi nu existenţa acestora, ce nu a fost înlăturată, prevederile legale ce reglementau dreptul la cele două tipuri de sporuri producându-şi efectele şi în continuare.

Insă, în lipsa unui act infralegislativ emis sau adoptat de către Administraţie, prin care să fie stabilit cuantumul sau procentul celor două suplimente solicitate de reclamantă, instanţa nu are competenţa de a determina ea însăşi întinderea drepturilor salariale deoarece s-ar substitui Administraţiei, ipoteză în care ar încălca principiul separaţiei puterilor în stat, consacrat în art. 1 alin. 4 din Constituţia României.

Prin urmare, funcţionarii publici, înainte de a solicita plata respectivelor suplimente, ar trebui să acţioneze în sensul determinării Administraţiei să-şi îndeplinească atribuţiile de stabilire a cuantumului sau procentului sporurilor, după ce a rămas în pasivitate o atât de îndelungată perioadă de timp, profitând de faptul că s-a dispus suspendarea temporară a plăţilor acestora.

Este lipsit de eficienţă că, la acest moment, să se dispună plata celor două sporuri salariale, în mod generic, întrucât, ulterior, în condiţiile în care Administraţia persistă într-o atare atitudine de pasivitate, o hotărâre pronunţată în sensul arătat ar fi imposibil de executat, în lipsa unor minime criterii de determinare, după cum s-a arătat.

De asemenea, chiar dacă se verifică o situaţie discriminatorie în raport cu alţi funcţionari publici ce au obţinut hotărâri judecătoreşti prin care s-au admis acţiunile, o atare discriminare este doar aparentă întrucât, aşa cum s-a învederat, acele hotărâri nu pot fi puse în executare pentru că nu se poate determina modul de plată.

In măsura în care intervine Administraţia şi în îndeplinirea atribuţiilor sale, precizează modul de calcul al sporurilor respective, iar instituţia pârâtă persistă în refuzul de plată al sumelor la care reclamanta şi ceilalţi funcţionari publici au dreptul, nimic nu o împiedică pe reclamantă să promoveze o altă acţiune, fără a intra în discuţie o autoritate de lucru judecat.

Aşa fiind, având în vedere aspectele prezentate, instanţa urmează a respinge ca nefondată acţiunea promovată.

Tags: contencios administrativ

Fond – Contencios administrativ – sesizare Curte de Conturi-inadmisibilitate

Dosar nr. 2918/88/2008

TRIBUNALUL TULCEA

SECTIA CIVILA, COMERCIALA SI CONTENCIOS ADMINISTRATIV

SENTINŢA CIVILĂ NR. 232

Şedinţa publică din data de 12 februarie 2009

Prin Încheierea nr.39/2007 din 02 decembrie 2008, Curtea de Conturi a României – Camera de Conturi Tulcea a sesizat Tribunalul Tulcea, sesizare înregistrată sub nr.2918/88/2008, solicitând, pentru stabilirea răspunderii juridice şi obligarea la plată, în favoarea Primăriei Comunei ………., a pârâţilor ………., ……….,………. şi ………., pentru prejudiciul în sumă de 56.800 lei şi dobânda de 7214 lei, precum şi pentru dobânda calculată după data de 30 septembrie 2008 până la data recuperării prejudiciului de la persoanele răspunzătoare.

Prin Încheierea menţionată, s-a reţinut că, potrivit pct.8 din Raportul de control intermediar examinat, instituţia a fost prejudiciată cu suma totală de 56.800 lei, prin plata unor drepturi salariale neprevăzute de legislaţia în vigoare, sumele fiind plătite de la titlul II „bunuri şi servicii”.

Astfel, instituţia a efectuat plăţi în sumă totală de 56.800 lei reprezentând „drepturi salariale” acordate salariaţilor, în baza Acordului colectiv de muncă nr.64 din 20.11.2006 semnat de ordonatorul de credite.

Sumele au fost achitate prin casieria instituţiei, în numerar, ca drepturi speciale pentru „menţinerea sănătăţii şi asigurarea protecţiei personalului, funcţionari publici şi personalul contractual” în vederea refacerii capacităţii de muncă, în cuantum lunar de 300 lei lunar, respectiv 44.800 lei pe total, precum şi pentru „o ţinută decentă şi asigurarea unei imagini corespunzătoare în raport de publicul şi instituţiile cu care colaborează”.., în cuantum de 500 lei la fiecare trimestru al anului 2007, respectiv 12.000 lei pe total, sume ce au fost înregistrate în contabilitate.

Prin această faptă a fost produs un prejudiciu în sumă totală de 56.800 lei, neexistând temeiul legal pentru acordarea drepturilor speciale, legislaţia în vigoare, referitoare la salarizarea personalului instituţiilor publice, neprevăzând posibilitatea acordării acestor drepturi, ba mai mult, interzicând negocierea prin contract a drepturilor a căror acordare şi cuantum sunt stabilite prin dispoziţii legale.

Alăturat încheierii din 02 decembrie 2008, s-au anexat raportul de control intermediar din nr.948 din 30 septembrie 2008, cu anexele acestuia, state de plată, explicaţiile scrise ale pârâţilor, acordul de muncă nr.64/20 noiembrie 2006, situaţia sumelor acordate nelegal, precum şi alte înscrisuri.

În apărare, pârâţii ………., ………. şi ………. au depus întâmpinare, invocând excepţia inadmisibilităţii acţiunii promovate de Curtea de Conturi, motivat de faptul că, în conformitate cu prevederile Legii nr.94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.217/2008, instituţia în cauză nu are competenţa de a promova acţiuni pentru stabilirea răspunderii juridice. În consecinţă solicită admiterea excepţiei şi respingerea acţiunii ca inadmisibilă.

Examinând excepţia invocată, instanţa reţine că, prin raportul de control nr. S/125/30 septembrie 2008 şi respectiv raportul de control intermediar nr. 948 din 30 sept. 2008, întocmit urmare a verificării contului de execuţie şi a bilanţului contabil încheiat pe anul 2007 de către Primăria Comunei ………. jud. Tulcea, s-a constatat că instituţia a fost prejudiciată cu suma totală de 56.800 lei prin plata unor drepturi salariale neprevăzute de legislaţia în vigoare pentru refacerea capacităţii de muncă şi pentru ţinută necorespunzătoare, de la titlul II „bunuri şi servicii”, prin aceasta fiind încălcate prevederile art. 54 alin. 6 din Legea nr. 2737/2006; art. 7 din O.G. nr. 119/1995, art. 8 alin. 1, art. 12 alin. 1 şi art. 24 alin. 1 din Legea nr. 130/1996, lipsa de temei legal rezultând şi din adresa nr. 1107 din 23 ianuarie 2008 emisă de D.M.P.S. TULCEA, cât şi din adresa nr. 420965 din 13 februarie 2008 emisă de Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, iar răspunderea pentru producerea prejudiciului revenind pârâţilor ………., – primar, în calitate de ordonator principal de credite, ………. – referent, care a acordat viza de control financiar, ………., jurist, care a acordat viza de legalitate şi ………. – secretar al Comunei ………., care a avizat documentul din punct de vedere al legalităţii, la suma iniţială de 56.800 lei fiind calculate şi dobânzi de la data efectuării plăţilor şi până la data de 30 septembrie 2008, în sumă de 7214 lei,răspunderea pentru abaterea prezentată revenind acestora.

La data de 28 octombrie 2008, a intrat în vigoare Legea nr. 217/24 octombrie 2008 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 94/1992 prin care s-au abrogat dispoziţiile art. 40 şi următoarele care reglementau competenţa materială şi teritorială a instanţelor Curţii de Conturi, ce ulterior a revenit instanţelor judecătoreşti, odată cu preluarea judecătorilor financiari.

Actul normativ menţionat, în forma în vigoare, nu mai prevede posibilitatea Curţii de Conturi, prin Camerele de Conturi judeţene, de sesizare a instanţei judecătoreşti pentru stabilirea răspunderii civile pentru pagubele cauzate şi plata de amenzi pentru abateri cu caracter financiar de către administratori, gestionari şi contabili, precum şi de celelalte persoane supuse jurisdicţiei Curţii de Conturi, art. 31 alin. 3 stipulând că în situaţiile în care se constată existenţa unor abateri de la legalitate şi regularitate, care au determinat producerea unor prejudicii, se comunică conducerii entităţii publice audiate această stare de fapt, iar stabilirea întinderii prejudiciului şi dispunerea măsurilor pentru recuperarea acestuia revin acesteia.

De asemenea, în art. 1 alin. 4 din Legea nr. 94/1994, modificată prin legea nr. 217/2008, se prevede că litigiile rezultate din activitatea Curţii de Conturi se soluţionează de instanţele judecătoreşti specializate.

În consecinţă, coroborând prevederile legale arătate, se concluzionează că stabilirea răspunderii persoanelor vinovate şi a întinderii prejudiciului se poate realiza de către instanţele judecătoreşti numai la solicitarea entităţii publice verificate.

Relativ la aplicarea legii în timp, având în vedere că sesizarea instanţei s-a realizat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 217/2008, este de subliniat că, potrivit art. 725 alin. 1 şi 2 Cod proc. civ., dispoziţiile legii noi de procedură se aplică, din momentul intrării ei în vigoare şi proceselor în curs de judecată, începute sub legea veche, precum şi executărilor silite începute sub acea lege, în timp ce procesele în curs de judecată la data schimbării competenţei instanţelor legal investite vor continua să fie judecate de acele instanţe.

În opinia instanţei, art. 725 alin. 2 are în vedere ipoteza în care acţiunile aflate în curs de judecată rămân în competenţa instanţelor judecătoreşti, doar că se modifică instanţa competentă să judece respectivul tip de cauză, nu însă şi situaţia în discuţie când se aplică regula instituită prin alin. 1 pentru că nu se mai poate stabili răspunderea unor persoane pentru prejudicii aduse instituţiilor în cadrul cărora funcţionează la cererea unui terţ – organ de control, în lipsa solicitării entităţii publice păgubite, numai aceasta din urmă fiind în măsură să decidă modul de acţiune.

În aceste condiţii, faţă de dispoziţiile legale învederate, sesizarea Curţii de Conturi a devenit inadmisibilă, urmând ca entitatea publică controlată prin conducerea sa, să decidă modul de valorificare a concluziilor raportului de control întocmit, şi în privinţa acesteia procedurile fiind de imediată aplicare.

Aşa fiind, având în vedere aspectele prezentate, instanţa urmează a admite excepţia şi a respinge ca atare sesizarea Curţii de Conturi a României – Camera de Conturi Tulcea, ca inadmisibilă.

Tags: contencios administrativ