Top

Funcţionari publici. Acordarea indemnizaţiei de dispozitiv în cuantum de 25% din salariul de bază personalului civil din domeniul administraţiei locale

Prin sentinţa comercială nr. 408/FCA/10 dec 2008, Tribunalul Brăila a respins ca nefondată acţiunea promovată de reclamanţii C.S., B.T., D.C., H.L. ş.a. în contradictoriu cu pîrîţii Instituţia Primarului comunei M. prin care au solicitat alocarea, calcularea şi plata drepturilor băneşti reprezentând indemnizaţia de dispozitiv lunară în cuantum de 25% din salariul de bază începând cu data de 1.08.2003 şi în continuare până la încetarea raportului de serviciu.

S-a reţinut din motivarea acţiunii că reclamanţii sunt funcţionari publici în cadrul aparatului de specialitate al Primăriei com. M şi potrivit dispoziţiilor art. 9.2. şi 31.1 din Ordinul M.A.I. nr. 496/2003 sunt îndreptăţiţi la indemnizaţia pretinsă prin acţiunea formulată.

In drept s-au invocat Ordinul M.A.I. 496/2003, Legea 138/1991, OUG 30/2007 şi Legea 188/1999.

Pentru a hotărî astfel Tribunalul a reţinut în esenţă că nefiind un drept expres prevăzut de lege într-un act normativ cu forţă generală obligatorie cum este legea sau ordonanţa de guvern aprobată prin lege, indemnizaţia de dispozitiv nu poate fi acordată decât dacă ordonatorul de credite decide dacă încuviinţează.

De altfel dispoziţiile art. 13 din Legea 138/1999 prevăd în mod expres categoriile profesionale beneficiare ale acestui spor, personalul primăriilor cum este cazul în speţă neintrând sub incidenţa acestei legi.

Referitor la Ordinul MAI nr. 496/2003 invocat de reclamanţi, Tribunalul reţinând că potrivit ierarhiei actelor normative prevăzute de Legea 24/2000, art. 4 al.3 actele normative date de guvern se emit în limitele şi potrivit normelor pe care le ordonă. În consecinţă ordinul la care se face trimiterea de către reclamanţi, nu poate completa legea cadru.

Ca atare, în lipsa unei reglementări exprese, Tribunalul a apreciat că invocarea de către reclamanţi a acestui ordin nu justifică pretenţiile formulate.

Prin sentinţa comercială nr. 408/FCA/10 dec 2008, Tribunalul Brăila a respins ca nefondată acţiunea promovată de reclamanţii C.S., B.T., D.C., H.L. ş.a. în contradictoriu cu pîrîţii Instituţia Primarului comunei M. prin care au solicitat alocarea, calcularea şi plata drepturilor băneşti reprezentând indemnizaţia de dispozitiv lunară în cuantum de 25% din salariul de bază începând cu data de 1.08.2003 şi în continuare până la încetarea raportului de serviciu.

S-a reţinut din motivarea acţiunii că reclamanţii sunt funcţionari publici în cadrul aparatului de specialitate al Primăriei com. M şi potrivit dispoziţiilor art. 9.2. şi 31.1 din Ordinul M.A.I. nr. 496/2003 sunt îndreptăţiţi la indemnizaţia pretinsă prin acţiunea formulată.

In drept s-au invocat Ordinul M.A.I. 496/2003, Legea 138/1991, OUG 30/2007 şi Legea 188/1999.

Pentru a hotărî astfel Tribunalul a reţinut în esenţă că nefiind un drept expres prevăzut de lege într-un act normativ cu forţă generală obligatorie cum este legea sau ordonanţa de guvern aprobată prin lege, indemnizaţia de dispozitiv nu poate fi acordată decât dacă ordonatorul de credite decide dacă încuviinţează.

De altfel dispoziţiile art. 13 din Legea 138/1999 prevăd în mod expres categoriile profesionale beneficiare ale acestui spor, personalul primăriilor cum este cazul în speţă neintrând sub incidenţa acestei legi.

Referitor la Ordinul MAI nr. 496/2003 invocat de reclamanţi, Tribunalul reţinând că potrivit ierarhiei actelor normative prevăzute de Legea 24/2000, art. 4 al.3 actele normative date de guvern se emit în limitele şi potrivit normelor pe care le ordonă. În consecinţă ordinul la care se face trimiterea de către reclamanţi, nu poate completa legea cadru.

Ca atare, în lipsa unei reglementări exprese, Tribunalul a apreciat că invocarea de către reclamanţi a acestui ordin nu justifică pretenţiile formulate.

Etichete:

CONT.ADM. Funcţionari publici. Acordarea indemnizaţiei de dispozitiv conform prevederilor Ordinului 496/2003 MIRA

Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Buzău sub nr. 3756/114/2008 din 06.10.2008, reclamantul N.Ş şi alţii au solicitat în contradictoriu cu pârâtul P.M. Buzău pronunţarea unei hotărâri prin care acesta să fie obligat la:

1) – modificarea contractului colectiv de muncă şi implicit a dispoziţiilor de numire în funcţia publică a fiecărui reclamant, în sensul includerii în cuprinsul acestora a obligaţiei angajatorului de a plăti/acorda sporul salarial numit „indemnizaţie de dispozitiv” în procent de 25 % aplicat salariului de bază, care cuprinde: salariul de încadrare, salariul de merit, îndemnizaţia de conducere, începând cu data de 30.09.2008 (dată la care s-a solicitat pe cale administrativă dreptul pretins);

2) – plata, retroactiv, către fiecare funcţionar public – reclamant a sumelor de bani reprezentând contravaloarea sporului de dispozitiv pentru perioada 30.09.2005 – 30.09.2008, actualizată în raport de indicele de inflaţie până la data efectuării plăţii.

În motivarea acţiunii, reclamanţii au învederat că sunt funcţionari publici în cadrul aparatului propriu de specialitate al P.M. Buzău, ocupând funcţii publice. Potrivit dispoziţiilor Legii nr.154/1998 privind salarizarea personalului din unităţi bugetare, modificată şi completată de OUG nr. 24/2000, ale OUG nr.92/2004 şi ale Codul Muncii, sistemul de salarizare cuprinde salariile de încadrare, sporurile, indemnizaţiile de conducere, stimulente şi alte drepturi, gestiunea sistemului de salarizare asigurându-se de către fiecare ordonator principal de credite, cu încadrarea în resursele financiare şi în număr maxim de posturi aprobate potrivit legii.

Reclamanţii au mai arătat că, în conformitate cu dispoziţiile punctului 9.2. din Ordinul MIRA nr. 496/28.07.2003, „indemnizaţia de dispozitiv se acordă şi personalului civil ce-şi desfăşoară activitatea în domeniul administraţiei publice”, iar potrivit punctului 31.1 „ prin personal civil, în sensul prezentului ordin, se înţeleg funcţionarii publici şi personalul contractual din Ministerul Administraţiei şi Internelor”.

Prin acelaşi ordin se prevede că: „personalul civil din MIRA beneficiază de drepturile prevăzute prin Legea nr. 138/1999, cu excepţia celor din domeniul administraţiei publice care beneficiază doar de dreptul prevăzut la art. 13 din lege”, conform căruia „cadrele militare în activitate, militarii angajaţi pe bază de contract şi salariaţii civili beneficiază de o indemnizaţie de dispozitiv lunară de 25 % din solda de funcţie, solda de grad, solda de merit, indemnizaţii de comandă şi gradaţii, respectiv din salariul de bază”.

S-a mai susţinut că, în cauza pendinte judecăţii, prezintă relevanţă juridică şi dispoziţiile următoarelor acte normative: OUG nr. 192/2002 privind reglementările drepturilor salariale ale funcţionarilor publici, OUG nr. 191/2002 privind reglementarea drepturilor salariale ale personalului contractual, OUG nr. 163/2003 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Administraţiei şi Internelor, HG nr. 281/1993 privind salarizarea personalului din unităţile bugetare.

S-a invocat şi faptul că interpretarea Ordinului nr. 496/2003, în sensul că nu se aplică şi personalului din consiliile judeţene şi locale şi primării ar conduce la o gravă diferenţiere în rândul funcţionarilor publici şi personalului contractual, încălcându-se astfel drepturile fundamentale ale cetăţenilor prevăzute în Constituţie, precum şi în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Prin nota de precizări depusă ulterior, reclamanţii au precizat că renunţă la judecata primului capăt de cerere, stăruind doar în cel de-al doilea capăt de cerere referitor la plata retroactivă a sporului de dispozitiv pentru perioada 30.09.2005 – 30.09.2008, sumă actualizată în raport de indicele de inflaţie.

În aplicarea dispoziţiilor art. 115-118 din Cod procedură civilă, pârâtul a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii ca neîntemeiată. S-a învederat că acordarea drepturilor solicitate, astfel cum au fost definite de reclamanţi, este prevăzută de dispoziţiile Legii 138/1999, aceasta adresându-se exclusiv salariaţilor civili (funcţionari publici şi personal contractual) din cadrul structurilor militare M.I.R.A. Mai mult, în legea bugetului de stat pe anul 2008 nu a fost prevăzută resursa bugetară necesară alocării unor astfel de drepturi.

Prin sentinţa nr. 1300 din 6.11.2008, s-a respins acţiunea ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, instanţa fondului a reţinut:

Prin Ordinul nr. 496/2003 emis de Ministerul Internelor şi Reformei Administrative s-a prevăzut acordarea indemnizaţiei de dispozitiv şi personalului civil care-şi desfăşoară activitatea în domeniul administraţiei publice, prin personalul civil înţelegându-se funcţionarii publici şi personalul contractul din cadrul ministerului.

Dispoziţiile invocate se coroborează cu prevederile art. 13 din Legea 138/1999, care reglementează acordarea acestei indemnizaţii pentru personalul militar din instituţiile publice, de apărare naţională, ordine publică şi siguranţă naţională.

Aplicarea dispoziţiilor legale speciale menţionate anterior nu poate fi extinsă personalului salariat ce face parte din P.M. Buzău. Şi cum această structură funcţionează în cadrul autorităţii administraţiei publice locale, nefăcând parte din MIRA, instanţa a constatat că acţiunea este neîntemeiată, urmând a fi respinsă.

Etichete:

CONT.ADM. Funcţionari publici. Cereri privind acordarea suplimentului postului şi a suplimentului corespunzător treptei de salarizare, conform art. 31 alin.1 lit.c) şi d) din Legea nr. 188/1999

Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Buzău sub nr. 3750/114/2008 din 03.10.2008, reclamantul M.I.D. şi alţii, au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa în contradictoriu cu pârâţii A.N.C.A. Bucureşti şi O.J.C.A. Buzău să se dispună obligarea acestora la plata suplimentului postului în procent de 25 % din salariul de bază şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare în procent de 25 % din salariul de bază, pentru perioada 01.01.2004 până la plata efectivă.

În motivarea acţiunii, reclamanţii au învederat faptul că deşi au calitatea de funcţionari publici nu au beneficiat de dreptul instituit prin art. 29 din Legea 188/1999 (devenit art. 31), constând în primirea unui salariu care să cuprindă suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare, calculate la salariul de bază.

S-a precizat faptul că aceste drepturi au fost suspendate pentru anul 2005 prin art. 44 din OUG nr. 92/2004, iar pentru anul 2006 prin art. 48 din OG nr. 2/2006. Deşi pentru anii 2007 şi 2008 suspendarea nu a mai fost menţinută, totuşi, cu încălcarea prevederilor legale imperative în materie, nu li s-au plătit cele două componente ale salariului de care beneficiază funcţionarul public.

S-a invocat că suspendarea drepturilor solicitate contravine şi dispoziţiilor art. 18, art. 38 şi art. 39 alin. 1 lit. a) şi d) din Legea 53/2003 precum şi prevederilor art. 38 alin. 2 şi art. 53 alin. 1 din Constituţia României.

În aplicarea dispoziţiilor art. 115-118 Cod procedură civilă, pârâta A.N.C.A. Bucureşti a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţiile privind: lipsa calităţii sale procesual pasive (această calitate având-o C.J. Buzău în calitate de ordonator secundar de credite); neefectuarea procedurii prealabile prevăzută de art. 7 alin. 1 din Legea 554/2004 a contenciosului administrativ; prescripţia dreptului la acţiune pentru perioada 2004-septembrie 2005, potrivit Decretului nr. 167/1958.

Pe fond, pârâta a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată motivat de faptul că, până în prezent, nu au fost emise prevederi legale, instrucţiuni sau norme metodologice în aplicarea art. 29(devenit art. 31) din Legea nr. 188/1999, în sensul de a se preciza cuantumul suplimentului postului şi cuantumul treptei de salarizare în vederea aplicării.

Prin sentinţa nr. 1360 din 20.11.2008 s-au respins atât excepţiile invocate de pârâta A.N.C.A. Buzău, cât şi acţiunea formulată de reclamanţi.

Respingând excepţiile invocate de pârâtă, instanţa a reţinut:

Cu privire la excepţia lipsei procedurii prealabile prevăzute de art. 7 alin. 1 din Legea 554/2004: s-a apreciat că procedura a fost efectuată, în condiţiile în care reclamanţii au solicitat acordarea drepturilor salariale prin adresa nr. 889 din 30.05.2008.

Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtei A.N.C.A.: s-a apreciat că aceasta are calitate procesual pasivă în cauza dedusă judecăţii, în condiţiile în care unica sursă de finanţare a cheltuielilor centrelor de consultanţă agricolă este bugetul de stat şi nu bugetul local, pentru perioada 2004 – februarie 2005.

Cu privire la excepţia privind prescripţia dreptului la acţiune pentru perioada 2004- septembrie 2005: s-a apreciat că excepţia este neîntemeiată având în vedere că drepturile solicitate de reclamanţi au fost succesiv suspendate, astfel că nu este împlinit termenul de prescripţie.

Pe fond, instanţa a reţinut:

Reclamanţii au calitatea de funcţionari publici în cadrul O.J.C.A. Buzău.

Conform dispoziţiilor art. 31 din Legea nr. 188/1999, funcţionarii publici au dreptul pentru activitatea desfăşurată la un salariu compus din salariul de bază, sporul pentru vechime în muncă, suplimentul postului, suplimentul corespunzător treptei de salarizare.

În perioada 2004 – 2006, dispoziţiile cuprinse la literele c) şi d) din textul legal menţionat au fost suspendate prin acte normative succesive şi anume OUG nr. 92/2004, Legea nr. 76/20905, OUG nr. 2/2006 şi Legea nr. 417/2006.

Deşi s-a prevăzut în mod expres că în compunerea salariului funcţionarului public, pe lângă salariul de bază şi sporul de vechime în muncă, intră şi suplimentul postului, precum şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare, legiuitorul nu a stabilit cuantumul sporurilor în discuţie, limitându-se la precizarea că suplimentul prevăzut la lit. d) din art. 31 se stabileşte în raport de treapta de salarizare.

Aşa fiind, este evident că stabilirea cuantumului celor două suplimente a fost lăsată de legiuitor în seama Administraţiei a cărei activitate fundamentală este aceea a organizării legii sau a executării în concret a legii.

Prin urmare, este atributul exclusiv al Administraţiei pentru a executa în concret dispoziţiile cuprinse în art. 31 din Legea nr. 188/1999, care beneficiază de o largă marjă de apreciere, singurul criteriu avut în vedere de legiuitor care obligă Administraţia, fiind criteriul treptei de salarizare pentru fiecare categorie de funcţionari publici.

În lipsa unui act infralegislativ emis sau adoptat de către Administraţie, prin care să fie stabilit cuantumul celor două suplimente solicitate prin acţiune de către reclamanţi, instanţa nu are puterea juridică de a determina ea însăşi întinderea suplimentelor salariale, deoarece s-ar substitui Administraţiei, ipoteză în care ar încălca principiul separaţiei puterilor în stat, consacrat în art. 1 alin. 4 din Constituţia României.

Etichete:

Functionari publici. Drepturi banesti reprezentand prime de vacanta.Prima de vacanta

domeniu:Drepturi de munca

Nr/data : 1301/21.12.2006

Tip: sentinta

Autor Tribunalul Vrancea, sectia civila

Functionari publici. Drepturi banesti reprezentand prime de vacanta.Prima de vacanta

Potrivit art 34 alin. 2 din Statutul functionarilor publici –Legea nr. 188/1999 — functionarii publici au dreptul, pe langa indemnizatia de concediu, la o prima egala cu salariul de baza din luna anterioara plecarii in concediu, care se impoziteaza separat.

Incepand cu data de 2.01.2001 angajatorul nu si-a executat voluntar obligatia de a plati aceste prime invocand suspendarea prevederilor legale privind plata acestora.

Potrivit art. 1 al.3 din si art. 53 al.1 din Constitutie drepturile cetatenilor sunt garantate, iar suspendarea actelor normative generatoare de drepturi, care implicit duce la o restrangere a exercitiului acestor drepturi, poate fi dispusa numai in cazuri speciale si numai daca se impune, dupa caz, pentru: apararea securitatii nationale, a ordinii, a sanatatii ori a moralei publice, a drepturilor si a libertatilor cetatenilor; desfasurarea instructiei penale; prevenirea consecintelor unei calamitati naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.

Aceste conditii nu au existat, astfel incat restrangerea drepturilor nu se justifica, iar respectarea principiului increderii in statul de drept implica asigurarea aplicarii legilor adoptate in spiritul si litera lor, concomitent cu eliminarea oricarei tendinte de reglementare a unor situatii juridice fictive.

Imprejurarea de a suspenda prin acte normative succesive pe o durata de mai multi ani o norma care recunoaste existenta unui drept patrimonial nu se poate transforma intr-o masura cu caracter permanent, pentru ca aceasta ar insemna insasi inlaturarea acestui drept.

Efectele actelor normative de suspendare au incetat la termenele prevazute in cuprinsul lor si de la acea data s-a putut relua exercitiul dreptului dobandit, respectiv dreptul la plata primei de vacanta.

Etichete:

Funcţionari publici. Cerere prin care solicit acordarea drepturilor băneşti – sporul de 50% din salariul de bază pentru condiţii vătămătoare de muncă, începând cu 1.03.2008.

Tribunalul Vrancea prin sentinţa nr. 486/17.09.2008 a respins acţiunea reclamanţilor, reţinând că aceştia sunt funcţionari publici în cadrul Serviciului Public Comunitar de Evidenţă a Persoanelor Vrancea şi că locul de muncă al acestora nu se regăseşte în anexele la Regulamentul de acordare a sporurilor, întrucât nu au fost identificate condiţii de muncă vătămătoare, deosebite de către Inspectoratul Teritorial de Muncă.

Recursul reclamanţilor a fost respins prin Decizia nr. 151 din 10 februarie 2009.

S-a reţinut că sporul solicitat se acordă numai în condiţiile art. 8 din H.G. nr. 281/1993 iar metodologia de acordare este aceea prevăzută de Regulamentul Comun nr. 6366/1132/1993 al Ministerului Sănătăţii şi Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale, care presupune identificarea locurilor de muncă, expertizarea acestora şi încadrarea lor în categoria acelora cu condiţii deosebite, pe baza buletinului eliberat de Autoritatea de Sănătate Publică.

Buletinele eliberate de A.S.P. trebuie confirmate de inspectorii de muncă din cadrul I.T.M., în sensul că, pe durata efectuării analizei să fi fost aplicate toate măsurile posibile de normalizare a condiţiilor de muncă.

Sub acest aspect, procedurile pentru includerea serviciului în care îşi desfăşoară activitatea reclamanţii, nu au fost respectate astfel că nu se regăseşte în anexele la Regulamentul mai sus menţionat.

Instanţa de recurs a înlăturat şi apărarea formulată în sensul că aflaţi în situaţii similare funcţionari publici din ţară au beneficiat de sporul respectiv, fapt ce generează o stare de discriminare reală, întrucât, instanţa de judecată nu se poate substitui organelor abilitate să identifice şi determine locurile de muncă ce prezintă condiţii vătămătoare, aceasta şi pentru faptul că prin lege specială s-a prevăzut procedura de stabilire a unor astfel de locuri.

Etichete:

Funcţionari publici. Dreptul de acordare a sporului de 100% din salariul de bază, pentru orele lucrate în zilele de repaus săptămânal de funcţionarii publici din cadrul Administraţiei Publice a Penitenciarelor. Inadmisibilitate

Sporul de 100% din salariul de bază prevăzut de art. 43 din Legea nr. 293/2004 poate fi acordat de angajator doar în ipoteza în care funcţionarul public nu a beneficiat de compensarea muncii suplimentare, cu timp liber corespunzător.

Curtea de Apel Iaşi, decizia nr. 482/CA din 3 noiembrie 2008

Prin sentinţa civilă nr. 636/CA/16.05.2008 a Tribunalului Iaşi s-a hotărât admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Ministerul Justiţiei şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor din România, invocate de pârâţi prin întâmpinare; respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul B.L.-R. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor din România, ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; admiterea cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul B.L.-R., în contradictoriu cu pârâtul Penitenciarul I.; obligarea pârâtului la plata către reclamant a sporului de 100% din salariul de bază pentru orele lucrate în zilele de repaus săptămânal sau în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează, în perioada octombrie 2004 – septembrie 2007, conform fişei de pontaj întocmite de către pârât, în condiţiile art. 43 alin. 3 lit. b), ipoteza finală, din Legea nr. 293/2004.

În motivarea sentinţei tribunalul a reţinut următoarele:

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Ministerul Justiţiei şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor din România se constată că este întemeiată având în vedere că raportul de serviciu generat de funcţia publică este stabilit între reclamant şi Penitenciarul I, programul de activitate prestat de reclamant şi plata drepturilor salariale aferente orelor de muncă prestate fiind gestionate de pârâtul Penitenciarul I., neexistând raport juridic pentru plata drepturilor salariale între reclamant şi pârâţii Ministerul Justiţiei şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor din România.

În consecinţă, s-a admis excepţia şi s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul B.L.-R. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor din România ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

În ceea ce priveşte fondul cauzei s-a constatat că cererea de chemare în judecată este întemeiată având în vedere următoarele considerente:

Potrivit art. 43 şi 44 din Legea nr. 293/2004:

„(1) Durata normală a programului de lucru este de 8 ore pe zi şi de 40 de ore pe săptămână. (1 ind. 1) Programul de lucru al personalului din compartimentele a căror activitate impune prezenţa în serviciu mai mult de 8 ore se stabileşte de către directorii unităţilor, în raport cu necesităţile operative, asigurându-se respectarea timpului de lucru legal.

(2) În cazul în care pentru anumite categorii profesionale durata programului normal de lucru este stabilită prin dispoziţii legale specifice, se vor aplica aceste dispoziţii legale.

(3) Orele prestate de funcţionarii publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare peste durata normală a timpului de lucru se compensează cu timp liber corespunzător. În cazul în care compensarea muncii suplimentare cu timp liber corespunzător nu a fost posibilă în următoarele 30 de zile după efectuarea acesteia, orele suplimentare se vor plăti, în luna următoare, cu un spor din salariul de bază, după cum urmează:

a) 75% din salariul de bază pentru primele două ore de depăşire a duratei normale a zilei de lucru;

b) 100% din salariul de bază pentru orele următoare. Cu un spor de 100% se plătesc şi orele lucrate în zilele de repaus săptămânal sau în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează.

(4) Munca peste durata normală a timpului de lucru poate fi prestată şi sporurile prevăzute la alin. (3) se pot plăti numai dacă efectuarea orelor suplimentare a fost dispusă în scris de şeful ierarhic, fără a se depăşi 120 de ore anual, iar în cazuri cu totul deosebite se poate aproba efectuarea orelor suplimentare şi peste acest plafon, dar nu mai mult de 360 de ore anual, cu aprobarea ordonatorului de credite şi cu încadrarea în fondurile bugetare aprobate.

Modul de organizare a timpului de lucru, a pauzelor şi evidenţa prezenţei funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare la serviciu se stabilesc prin regulamente de ordine interioară, elaborate de conducerea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi a unităţilor din subordinea acesteia.”

În raport de datele furnizate de pârâtul Penitenciarul I. prin fişa de pontaj privind evidenţa activităţii prestate de reclamant rezultă că acesta, în perioada octombrie 2004 – septembrie 2007, a fost programat să efectueze serviciul de pază şi control şi în zilele de sâmbăta şi duminica sau în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează, fapt confirmat de către pârât prin întâmpinare.

Reclamantul nu se află în situaţia de a fi prestat ore suplimentare astfel cum prevede ipoteza iniţială a art. 43 alin. 3 din Legea nr. 293/2004, ci acesta invocă ca temei al acţiunii sale ipoteza finală art. 43 alin. 3 lit. „b”, din Legea nr. 293/2004: „Cu un spor de 100% se plătesc şi orele lucrate în zilele de repaus săptămânal sau în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează.” situaţie cu privire la care legiuitorul nu a mai prevăzut compensarea prin acordarea de zile libere (ture libere), ca în cazul orelor lucrate suplimentar.

Prin urmare, atâta timp cât reclamantul a lucrat potrivit programului de lucru stabilit prin Regulamentul de organizare a activităţilor, a timpului de lucru, a pauzelor şi evidenţei prezenţei funcţionarilor publici din Penitenciarul I. nr. X-21459/30.03.2007, adoptat de directorul unităţii, şi în zilele de repaus săptămânal sau în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează, în perioada octombrie 2004 – septembrie 2007, are dreptul la plata sporului de 100% din salariul de bază pentru orele lucrate în aceste condiţii.

Faţă de dispoziţiile legale incidente se constată că reclamantul nu putea beneficia de ture libere pentru orele lucrate în zilele de repaus săptămânal sau în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează, în perioada octombrie 2004 – septembrie 2007, ci doar de sporul de 100% din salariul de bază prevăzut de legiuitor, astfel încât susţinerile pârâtului privind netemeinicia pretenţiei reclamantului ca urmare a acordării zilelor libere sunt neîntemeiate.

Curtea, verificând probatoriul aflat la dosarul cauzei, coroborat cu susţinerile părţilor din cadrul dezbaterilor, a constatat recursul promovat de pârâtă în cauză ca fiind întemeiat, pentru considerentele de mai jos.

Eronat a interpretat dispoziţiile art. 43 din Legea nr. 293/2004 prima instanţă, în sensul că „reclamantul nu putea beneficia de ture libere pentru orele lucrate în zilele de repaus săptămânal sau în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare … ci doar de sporul de 100% din salariul de bază prevăzut de legiuitor”, deşi în considerentele sentinţei era reprodus in extenso textul de lege sus-evocat, şi care prevedea expres: „În cazul în care compensarea muncii suplimentare cu timp liber corespunzător nu a fost posibilă în următoarele 30 zile după efectuarea acesteia, orele suplimentare se vor plăti, în luna următoare, cu un spor din salariul de bază … b) 100% din salariul de bază…”. Mai mult, în temeiul art. 44 din Legea nr. 293/2004 privind Statutul funcţionarilor publici din A.N.P. sub nr. 33.819/04.10.2004 la nivelul Penitenciarului de Maximă Siguranţă I. a fost adoptat Regulamentul privind organizarea activităţilor, a timpului de lucru, a pauzelor şi evidenţa prezenţei funcţionarilor publici, în care se prevede expres caracterul „permanent şi obligatoriu” serviciului din sistemul administraţiei penitenciare, ce se desfăşoară conform graficelor şi pontajelor stabilite din timp, ce prevăd şi turele libere corespunzătoare orelor prestate în zilele de sâmbătă şi duminică, iar intimatul nu contestă respectarea de recurentă a programării adoptate.

Art. 3 din acelaşi regulament prevede de asemenea în alin. (1) că „Munca prestată peste durata normală a timpului de lucru poate fi prestată, iar sporurile prevăzute de art. 43 alin. 3 din Legea nr. 293/2004 se pot plăti, numai dacă efectuarea orelor suplimentare a fost dispusă, în scris, de şeful ierarhic, fără a se depăşi 120 ore anual”, iar în speţă intimatul nu a probat prestarea vreunei ore de serviciu în afara pontajelor depuse de recurentă la dosar, ori împrejurarea că ar fi fost chemat în scris la serviciu, de şeful său ierarhic, peste programul de lucru stabilit.

Rezultă aşadar, că recurenta a respectat în cauză dispoziţiile legale incidente, privitoare la acordarea repausului săptămânal reclamantului, legislaţia internă fiind în deplină concordanţă cu normele europene în materie, reclamantul-intimat fiind cel ce nu a fost în măsură a dovedi vătămarea suferită într-un drept al său, recunoscut de lege, prin modul de derulare a programului de lucru în cadrul Penitenciarului I., program ce de altfel nu a fost contestat de acesta în condiţiile legii, fiind de notorietate disciplina şi responsabilitatea ce le implică postul ocupat de acesta în cadrul instituţiei penitenciare.

Faţă de cele arătate în cele ce preced, Curtea a procedat la admiterea recursului promovat de pârâtul Penitenciarul I., cu consecinţa modificării în parte a sentinţei civile nr. 636/CA/16.05.2008 a Tribunalului Iaşi, în sensul respingerii acţiunii reclamantului B.L.-R., în contradictoriu cu pârâtul Penitenciarul I., cu menţinerea celorlalte dispoziţii ale sentinţei privitoare la soluţionarea excepţiilor invocate în cauză.

Etichete:

Funcţionari publici. Drepturi salariale constând în suplimentul postului în procent de 25% din salariul de bază şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare în procent de 25% din salariul de bază. Condiţii de acordare

Opinia majoritară a considerat că aceste sporuri nu pot fi acordate atât timp cât nu există o suplimentare, printr-un act intralegislativ, care să stabilească modalitatea de calcul a drepturilor băneşti solicitate.

Opinia minoritară s-a pronunţat în sensul obligării angajatorului – instituţie bugetară -, la plata sporurilor în litigiu, suspendarea unui drept salarial neputând echivala cu anularea lui, la nivel naţional existând o cuantificare a lui.

Curtea de Apel Iaşi, decizia nr. 563/CA din 17 decembrie 2008

Prin sentinţa civilă 236/CA/22.09.2008 a Tribunalului Vaslui s-a dispus:

Admite cererea formulată de reclamanta M.V. în contradictoriu cu pârâta Direcţia pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală – Vaslui.

Obligă pârâta să plătească reclamantei drepturile băneşti reprezentând suplimentul postului în procent de 25% din salariul de bază şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare în procent de 25% din salariul de bază, începând cu data de 22.03.2004 şi până la data de 22.09.2008, drepturi băneşti ce vor fi actualizate cu rata inflaţiei de la data plăţii.

A reţinut instanţa de fond că reclamanta M.V. a chemat în judecată pe pârâta Direcţia pentru agricultură şi dezvoltare rurală Vaslui pentru a fi obligată la plata drepturilor băneşti reprezentând suplimentul postului în procent de 25% din salariul tarifar de încadrare şi suplimentul treptei de salarizare în procent de 25% din salariul tarifar de încadrare începând cu data de 15 noiembrie 2004, drepturi băneşti actualizate cu rata inflaţiei de la data plăţii.

S-a solicitat ca acordarea acestor drepturi să se facă şi în viitor, până la abrogarea prevederilor legale ce reglementează aceste drepturi.

Potrivit dispoziţiilor art. 29 lit. c şi d din Legea nr. 188/1999, devenit art. 31 prin republicare în 2006, pentru activitatea desfăşurată , funcţionarii publici au dreptul la un salariu compus din salariul de bază, sporul pentru vechime în muncă, suplimentul postului, suplimentul gradului.

Conform prevederilor art. 44 din O.U.G.nr.92/2004 şi art. 48 din O.U.G. nr.2/2006, acordarea acestor drepturi a fost suspendată până la 31 decembrie 2006. Dispoziţiile art.29, devenit 31 prin republicare, au reintrat în vigoare de la 1 ianuarie 2007 conform art. 13 din Legea nr.251/2006.

Tot prin această lege s-a modificat art.29 al.1 lit.”d” din Legea nr.188/1999, în sensul că „suplimentul gradului „ a fost înlocuit cu” suplimentul corespunzător treptei de salarizare”.

Excepţia de nelegalitate a normelor legale de suspendare invocată de reclamantă nu este întemeiată. Curtea Constituţională a statuat, în mod constant ,că beneficiul unor drepturi salariale, cum sunt şi sporurile solicitate prin acţiune, nu constituie un drept constituţional fundamental,iar prevederile art. 5.,3 ,art. 41 ,art. 15 ( 2 ) .art.16 ( 2 ) din Constituţie nu sunt incidente în privinţa reglementărilor , legiuitorul fiind în drept să le acorde, să le modifice, ori să înceteze acordarea lor , precum şi să stabilească perioada în care se acordă.

Suspendarea exerciţiului dreptului la suplimentul postului şi la suplimentul treptei de salarizare nu echivalează cu înlăturarea lui cât timp prin nici o dispoziţie legală nu i-a fost înlăturată existenţa şi nici nu s-a constatat neconstituţionalitatea textului de lege ce priveşte acest drept.

Potrivit art.1 din Protocolul adiţional 1 la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea drepturilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului” .Dreptul reclamantei este un drept de creanţă şi, prin urmare, este un bun în sensul art. 1din Protocolul adiţional la Convenţie.

Reclamanta nu a beneficiat de aceste sporuri deşi în art. 41 din O.G.nr.6/2007 privind salarizarea funcţionarilor publici s-a stipulat dreptul funcţionarilor publici la plata sporurilor şi a altor drepturi salariale prevăzute de legislaţie specifică autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea.

De asemenea, prevederile ordonanţei nr.6/2007 se completează cu cele ale Legii nr.188/1999, precum şi cu dispoziţiile actelor normative speciale care reglementează salarizarea şi alte drepturi pentru personalul bugetar.

În anexa la O.G. nr. 6/2007 la pct.”D” denumit sporuri specifice s-a prevăzut că personalul menţionat în anexă beneficiază şi drepturile prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare, deci şi de sporurile pretinse de reclamantă prin cererea formulată.

Pentru considerentele reţinute mai sus, instanţa a admis cererea.

Curtea a constatat recursul promovat în cauză de angajatorul D.A.D.R. – Vaslui ca fiind întemeiat, pentru considerentele ce vor urma.

Astfel, prima instanţă a considerat că reclamanta dispune de un „drept de creanţă”, constând în „suplimentul treptei de salarizare” pentru intervalul 2004 -2008, ce a fost reglementat prin art. 29 al. 1 lit. d) din Legea 188/1999 generic, fără a fi identificat cuantumul acestuia nici prin actul normativ generator de drepturi, ori printr-o normă ulterioară, considerând că în cauză îşi găseau incidenţa prevederile art. 1 din Protocolul adiţional 1 la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, ce fac referire la „respectarea drepturilor” persoanelor.

Ori, art. 29 din Legea nr. 188/1999 a fost introdus prin Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei.

În perioada 2004 -2006, prevederile referitoare la suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare au fost suspendate prin O.U.G. nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2005, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 76/2005, şi prin O.G. nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 417/2006.

Legea nr. 251/2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici.

„Art. XIII –Prezenta lege intră în vigoare la 15 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, cu excepţia prevederilor art. 29,56,57,581 şi ale art. 601 alin.(1) lit. b) din Legea nr. 188/1999, republicată, cu modificările ulterioare, precum şi cu modificările şi completările aduse prin prezenta lege, care intră în vigoare la 1 ianuarie 2007”.

O.G. nr.6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar de salarizare şi alte drepturi ale funcţionarilor publici, precum şi creşterile salariale care se acordă funcţionarilor publici în anul 2007.

Art. 3: „Gestiunea sistemului de salarizare a funcţionarilor publici se asigură de fiecare ordonator principal de credite, cu încadrarea în resursele financiare şi în numărul maxim de posturi aprobate potrivit legii”.

În aplicarea dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 188/1999, text introdus prin Legea nr. 161/2003, Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici a elaborat un proiect de act normativ privind salarizarea funcţionarilor publici, ce nu a fost însă adoptat până la această dată.

Pentru a fi posibilă cuantificarea (calcularea) suplimentului postului şi a suplimentului gradului, ca părţi componente ale salariului funcţionarilor publici este necesară existenţa unor dispoziţii date în aplicarea (executarea) art. 29 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999, atribuţie ce revine fie legiuitorului, în cazul promovării unui act normativ cu forţă juridică de lege, fie Guvernului, în cazul promovării unei hotărâri date în executarea prevederilor respective din Legea nr. 188/199.

Or, sub acest aspect, practica judecătorească este în sensul că este inadmisibilă în condiţiile art. 1 din Legea 554/2004, cererea de chemare în judecată prin care se solicită obligarea Guvernului să emită un act normativ cu conţinut special (decizia nr. 1257 din 28 februarie 2007, în Jurisprudenţa Secţiei pe anul 2007 – Semestrul I, p.17-20).

În condiţiile în care nu este reglementată printr-un act intralegislativ, modalitatea de calculare a suplimentului postului şi a suplimentului gradului, acordarea acestor drepturi presupune, pe de o parte, obligarea angajatorului la plata unor sume de bani care nu este certă, fiind şi imposibil de calculat, iar pe de altă parte, eventuala cuantificare de către instanţă în raport cu diverse criterii, reprezintă o nesocotire a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 820/2008, în cuprinsul căreia s-a reţinut expresis verbis că „instanţele judecătoreşti nu au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative”, astfel că nu au nici competenţa de a se substitui legiuitorului ori executivului în privinţa acordării efective a unui drept prevăzut de lege, dar care în prezent nu este pasibil de executare efectivă.

Rezultă aşadar, că atât timp cât vocaţia intimatei la primirea sporului în litigiu, nu a fost materializată prin identificarea cuantumului dreptului salarial respectiv, de administraţia competentă identificată de legiuitor, în condiţiile în care ordonatorului principal de credite nu-i fuseseră acordate sumele corespunzătoare acordării vreunui drept salarial reprezentând un astfel de spor, reclamanta nu dispunea de vreun drept salarial „recunoscut prin lege”, în sensul art. 1 din Legea 554/2004 a contenciosului administrativ, la plata căreia angajatorul pârât să poată fi obligat de instanţa de contencios administrativ, în actualul cadru legislativ.

Se impune aşadar admiterea recursului promovat de pârâta D.A.D.R. Vaslui, cu consecinţa modificării în tot a sentinţei civile 236/CA/2008 a Tribunalului Vaslui, în sensul respingerii acţiunii reclamantei M.V., promovată în contradictoriu cu pârâta D.A.D.R. Vaslui.

OPINIE SEPARATĂ

Prin prezenta opinie, apreciez că sentinţa recurată este temeinică şi legală motivat de faptul că, potrivit dispoziţiilor art.29 lit.c şi d din Legea nr.188/1999, devenit art.31 prin republicare în anul 2006, pentru activitatea desfăşurată, funcţionarii publici au dreptul la un salariu compus din salariul de bază, sporul pentru vechime în muncă, suplimentul postului, suplimentul gradului.

Conform prevederilor art.44 din O.U.G nr.92/2004 şi art.48 din O.U.G nr.2/2006, acordarea acestor drepturi a fost suspendată până la 31 decembrie 2006.Dispoziţiile art.29, devenit art.31 prin republicare, au reintrat în vigoare de la 1 ianuarie 2007 conform art.13 din Legea nr.251/2006.

Prin această lege s-a modificat art.29 alin.1 lit.d din Legea nr.188/1999, în sensul că”suplimentul gradului” a fost înlocuit cu”suplimentul corespunzător treptei de salarizare”.

Excepţia de nelegalitate a normelor legale de suspendare, invocată de reclamantă, nu este întemeiată. Curtea Constituţională a statuat, în mod constant, că beneficiul unor drepturi salariale, cum sunt şi sporurile solicitate prin acţiune, nu constituie un drept constituţional fundamental, iar prevederile art.5.3, art.41, art.15(2), art.16(2) din Constituţie nu sunt incidente, în privinţa reglementărilor legiuitorul fiind în drept să le acorde, să le modifice ori să înceteze acordarea lor, precum şi să stabilească perioada în care se acordă.

Suspendarea exerciţiului dreptului la suplimentul postului şi la suplimentul treptei de salarizare nu echivalează cu înlăturarea lui cât timp prin nici o dispoziţie legală nu i-a fost înlăturată existenţa şi nici nu s-a constatat neconstituţionalitatea textului de lege ce priveşte acest drept.

Potrivit art.1 din Protocolul adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi A Libertăţilor Fundamentale,”Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea drepturilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului”. Dreptul reclamantei este un drept de creanţă şi, prin urmare, este un bun în sensul art.1 din Protocolul adiţional la Convenţie.

Reclamanta nu a beneficiat de aceste sporuri deşi în art.41 din O.G nr.6/2007 privind salarizarea funcţionarilor publici s-a stipulat dreptul funcţionarilor publici la plata sporurilor şi a altor drepturi salariale prevăzute de legislaţia specifică autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea.

De asemenea, prevederile Ordonanţei nr.6/2007 se completează cu cele ale Legii nr.188/1999, precum şi cu dispoziţiile actelor normative speciale care reglementează salarizarea şi alte drepturi pentru personalul bugetar.

În anexa la O.G nr.6/2007, la pct.”D”, denumit sporuri specifice, s-a prevăzut că personalul menţionat în anexă beneficiază şi de drepturile prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare, deci şi de sporurile pretinse de reclamantă prin cererea formulată.

Referitor la faptul că aceste sporuri nu au fost cuantificate în prealabil de ordonatorul de credite, apreciez că la nivel naţional existau cuantificate la 25% aceste sporuri, motiv pentru care, prin analogie, legea fiind unică şi aplicabilă pentru toţi funcţionarii publici, s-a acordat acest cuantum în mod egal şi de către instanţa de fond.

Faţă de cele reţinute şi având în vedere dispoziţiile CEDO şi ale art.312 din Codul de procedură civilă, consider că recursul urma a fi respins şi a fi menţinută, ca fiind legală şi temeinică, sentinţa recurată.

Etichete:

Funcţionari publici. Drepturi salariale solicitate în temeiul legislaţiei aplicabile funcţionarilor publici cu atribuţii similare, din cadrul instituţiilor ierarhic superioare. Competenţa instanţelor

În condiţiile în care reclamanţii funcţionari publici nu au urmat procedura legală de contestare a oricăruia din elementele ce aveau legătură cu nivelul salariilor de bază, sporurilor, premiilor şi altor drepturi prevăzute prin actele normative aplicabile şi nu s-a cerut, respectiv nu s-a constatat neconstituţionalitatea vreunei prevederi referitoare la sistemul general de salarizare a funcţionarilor publici, nu intră în competenţa instanţelor judecătoreşti de a stabili politicile salariale, ca atribut exclusiv al guvernului, ci doar de a aplica legea în vigoare la data soluţionării.
Curtea de Apel Iaşi, decizia nr. 313/CA din 16 iunie 2008
Prin sentinţa civilă nr.263/CA din 22 februarie 2008, Tribunalul Iaşi, respingând excepţia inadmisibilităţii acţiunii, a admis acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamanţii H.D., C.E., H.M.-I., H.C.-G., C.A.-M., G.V. şi D.L. în contradictoriu cu pârâţii: Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, obligând pe pârâţi să plătească reclamanţilor drepturile salariale reprezentând diferenţa dintre salariul prevăzut pentru funcţionarii publici din cadrul departamentului economico-financiar şi administrativ al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi cel prevăzut pentru funcţionarii din cadrul departamentelor economico-financiare şi administrative ale celorlalte instanţe, pentru perioada 01.11.2004 – 01.11.2007, actualizate cu rata inflaţiei la data plăţii efective, precum şi pentru viitor, până la elaborarea unui sistem nediscriminatoriu de salarizare a funcţionarilor publici, respingându-se cererea de chemare în garanţie formulată de Ministerul Public în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că reclamanţii au avut calitatea de funcţionari publici, în cadrul departamentelor economico-financiare şi administrative ale Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi şi de pe lângă Tribunalul Iaşi şi că, deşi aceştia desfăşoară activitatea în cadrul unor departamente cu atribuţii similare care indiferent de gradul de jurisdicţie al instanţei, are acelaşi conţinut, ei beneficiază de o salarizare diferită, faţă de cea prevăzută pentru aceeaşi categorie de personal, dar care funcţionează la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în condiţiile în care recrutarea acestora se face în condiţii identice, iar Legea nr.404/2004 le tratează în mod unitar.
Raportându-se la dispoziţiile introduse prin Anexa 1 la O.U.G. nr. 92/2004, prima instanţă a apreciat că prin înscrierea unei categorii în Anexa 1 şi a celeilalte în Anexa 3, situaţie perpetuată prin O.G. nr.2/2006 şi O.G. nr.6/2007 cu ignorarea art.6 alin.2 din Codul muncii, care garantează pentru toţi salariaţii o retribuţie egală pentru muncă şi pregătire profesională egală şi a faptului că statul este obligat să asigure respectarea acestui drept printr-o legislaţie adecvată, nediscriminatorie, apare ca inacceptabil, într-un stat de drept, ca, prin legi sau ordonanţe, să se încalce principii de drept consacrate prin legi constituţionale, legi organice sau convenţii internaţionale.
Prima instanţă a mai apreciat că modul de stabilire, prin lege, a unor drepturi, în favoarea unor categorii profesionale, în mod diferit faţă de alte categorii, ori reglementarea de către legiuitor a unor anumite aspecte care ţin de statutul profesional al unei categorii de personal, este o problemă ce poate fi examinată din punct de vedere al discriminării şi că aceasta este cu atât mai gravă cu cât ea este rezultatul unui text dintr-o lege de o forţă juridică inferioară, fapte interzise de art.7 alin.1 lit.b) din Decretul nr.212/1974 pentru ratificarea Pactului cu privire la drepturile civile şi politice.
Instanţa de fond a apreciat de asemenea ca fiind fără nici o justificare rezonabilă faptul că, deşi au fost recrutaţi şi au aceleaşi atribuţii ca personalul analog al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, reclamanţii beneficiază de un salariu evident mai scăzut, această diferenţiere având un caracter profund inechitabil şi discriminatoriu, încălcându-se flagrant art.20 din Constituţia României, art.6 alin.2 din Codul muncii, art.23 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi art.14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, evocându-se în acest sens decizii ale Curţii Europene a Drepturilor Omului şi ale Curţii Constituţionale.
În aceste condiţii, prima instanţă a reţinut că întrucât discriminarea a fost constatată şi prin Hotărârea nr.262 din 21 iunie 2007 a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, se impune admiterea acţiunii reclamanţilor, în sensul reparării prejudiciului, prezent şi viitor, creat acestora, în condiţiile O.G. nr.137/2000.
Curtea constată că cererea pârâtului Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Î.C.C.J. este întemeiată, sens în care reţine următoarele:
Este necontestat faptul că reclamanţii-intimaţi au statut de funcţionari publici, că ei îşi desfăşoară activitatea şi se află în raporturi de serviciu cu Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi şi de pe lângă Tribunalul Iaşi şi că regimul lor juridic este guvernat de Legea nr. 188/1999.
Este de asemenea necontestat faptul că, cu ocazia numirii reclamanţilor în funcţia publică ce o exercită, cei ce i-au numit au stabilit, prin actele administrative emise în regim de putere publică, şi elementele salarizării acestora şi că drepturile băneşti cuvenite pentru munca prestată se calculează şi se plătesc, pe baza actelor administrative de numire în funcţie, exclusiv de către instituţiile publice cu care se află în raporturi de serviciu, respectiv Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nefiind implicat în nici una din aceste operaţiuni.
Ceea ce s-a solicitat prin acţiune este exclusiv „obligarea primilor patru pârâţi (respectiv a Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi, Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Ministerului Finanţelor) la plata drepturilor salariale reprezentând diferenţa dintre salariul revăzut pentru funcţionarii publici din cadrul departamentului economico-financiar şi administrativ al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi cel prevăzut pentru funcţionarii publici din cadrul departamentelor economico-financiare şi administrative ale celorlalte instanţe judecătoreşti şi parchete”, precum şi „obligarea pârâţilor să includă în bugetul de stat, respectiv la prima rectificare de buget, a sumelor datorate reclamanţilor”, invocându-se şi urmându-se procedura prevăzută de O.G. nr.137/2000, fără să se fi urmat însăşi procedura prevăzută de art.31 din O.G. nr.6/2007, de art.31 din O.G. nr.2/2006 sau de art.30 din O.U.G. nr.92/2004.
Atâta timp cât reclamanţii nu au urmat procedura legală de contestare a oricăruia din elementele ce aveau legătură cu nivelul salariilor de bază, sporurilor, premiilor şi a altor drepturi prevăzute prin actele normative evocate, inclusiv a reţelei sau grilei de salarizare, instanţa nu putea accepta ca, pe o cale ocolită, să se pună în discuţie legalitatea sistemului şi a actului administrativ individual de stabilire a salarizării, indiferent cât de „inacceptabil”, „inechitabil” sau vădit „discriminatoriu” ar fi fost acestea.
Faptul că, prin Hotărârea nr.262 din 21 iunie 2007, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a reţinut că faptele prezentate în petiţia nr.5833 din 09 noiembrie 2006 reprezintă un tratament diferenţiat şi a recomandat Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici să aplice un tratament asemănător categoriilor profesionale ce presupun condiţii de recrutare şi activitate asemănătoare, nu îndreptăţea prima instanţă ca, încălcând principiul separaţiei puterilor în stat, să se substituie puterii legiuitoare, stabilind ea însăşi reguli privitoare la sistemul de salarizare a funcţionarilor publici, sistem pe care, fără nici o bază legală îl caracterizează, în ansamblul său, ca fiind „profund inechitabil şi discriminatoriu”.
Prima instanţă nu numai că şi-a depăşit limitele puterii acordate prin Constituţie, ignorând dispoziţiile art.124 care stabilesc că justiţia se înfăptuieşte în numele legii şi nu împotriva acesteia, dar şi-a arogat şi competenţa de a judeca concordanţa legilor şi a ordonanţelor cu dispoziţiile constituţionale, ignorând dispoziţiile Legii nr.47/1992; nimic neîmpiedicând-o ca, în cazul în care ar fi apreciat că dispoziţiile O.U.G. nr.92/2004, ale O.G. nr.2/2006 sau ale O.G. nr.6/2007 încalcă „flagrant art.20 din Constituţia României” să urmeze procedura referitoare la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate.
Atâta timp cât nu s-a obţinut desfiinţarea sau modificarea actelor administrative prin care a fost stabilită salarizarea cuvenită funcţionarilor publici reclamanţi pentru munca prestată, iar cei care au dreptul de numire în funcţie nu au fost obligaţi să emită noi acte administrative, prin care să se pună de acord elementele salarizării cu cele ce se aplică altor funcţionari publici ocupând funcţii analoge şi compatibile, şi cât nu s-a cerut şi nu s-a constatat neconstituţionalitatea vreunei prevederi referitoare la sistemul general de salarizare a funcţionarilor publici, nu existau temeiuri de fapt şi de drept pentru a se dispune obligarea pârâţilor la plata vreunei sume, fie cu titlu de salariu, fie cu titlu de despăgubire.
Orice plată nu poate fi decât urmarea directă şi nemijlocită a recunoaşterii dreptului şi a materializării acestuia într-un act administrativ, care să înlocuiască, sau să modifice, actul iniţial, considerat nelegal şi discriminatoriu, politicile salariale fiind de resortul absolut al Guvernului şi Parlamentului şi nu al instanţelor judecătoreşti, al căror atribut este doar de a aplica legea, nu de a face lege.
De altfel, pârâtul-recurent nici nu se află în raporturi juridice directe cu reclamanţii-intimaţi, obligaţia de a calcula şi plăti drepturile salariale cuvenite funcţionarilor publici din prezenta cauză revenind exclusiv instituţiilor publice în cadrul cărora ei îşi desfăşoară activitatea şi cu care se află în raporturi juridice de serviciu, respectiv Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi, lor nefiindu-le recunoscut nici un drept în ceea ce priveşte construcţia şi execuţia bugetară, care, potrivit Legii nr.500/2002, se realizează exclusiv la nivelul ordonatorilor de credite, raporturi faţă de care reclamanţii trebuiau consideraţi terţi.
Ca atare, constatând că s-a făcut o greşită aplicare a legii, recunoscându-se şi dându-se eficienţă unui raport obligaţional inexistent, fără ca anterior să se fi stabilit în mod voluntar sau printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, greşita aplicare a grilei de salarizare pentru funcţionarii publici din cadrul compartimentelor economico-financiare şi administrative, Curtea, în temeiul art.312 Cod procedură civilă, a admis recursul pârâtului, a modificat în parte hotărârea atacată, şi, urmare acestui fapt, a respins acţiunea intentată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, păstrându-se hotărârea în partea referitoare la Parchetul de pe lângă Curtea de apel Iaşi şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi, ca una ce nu a fost atacată de cei interesaţi, ce au o poziţie procesuală distinctă de cea a recurentului, în mod justificat instanţa considerându-se competentă să soluţioneze un litigiu referitor la exercitarea funcţiei publice, pentru care nu era necesar parcurgerea vreunei proceduri speciale, dat fiind obiectul acţiunii, şi care nu justifica admiterea cererii de chemare în garanţie a unei autorităţi ce nu are drept de decizie în materia elaborării şi execuţiei bugetului de stat.

Etichete:

Funcţionari publici. Modificare raport serviciu. Termenul de la care se poate sesiza instanţa

Prin sentinţa civilă nr. 611/E/ din 23.11.2005, Tribunalul Iaşi a respins acţiunea formulată de reclamantul D.R. în contradictoriu cu pârâta Primăria comunei Răducăneni, ca tardivă.

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că reclamantul a desfăşurat activitatea corespunzătoare funcţiei de referent, în cadrul Primăriei Răducăneni, în perioada 1.09.2000 – 15.07.2003 şi de la 01.01.2005 până în prezent, în perioada 15.07.2003 – 31.12.2004 acesta fiind trecut în rândul personalului contractual, urmare modificării organigramei şi statului de funcţii.

S-a mai reţinut că, deşi reclamantul susţine că nu i s-a comunicat nici o decizie în acest sens, el recunoaşte faptul că a luat un salariu mai mic, din luna iulie 2003, dispoziţiile Legii nr. 29/1990 fiind considerate inaplicabile, dat fiind statutul de funcţionar public al acestuia.

Raportându-se la dispoziţiile art. 94 din Legea nr. 188/1999, prima instanţă a apreciat că şi în cazul în care decizia nr. 213/23.07.2003 nu ar fi fost comunicată reclamantului, acesta avea la dispoziţie acelaşi termen de 30 zile pentru a contesta trecerea sa într-o altă funcţie, termen ce curge de la data luării la cunoştinţă, în orice alt mod.

Cum reclamantul cunoştea faptul că a încasat un salariu mai mic în perioada respectivă şi că pe parcursul a doi ani nu a înţeles să conteste această situaţie, acţiunea trebuie considerată a fi tardiv introdusă.

Recursul declarat de reclamanta D.R. a fost admis de Curtea de Apel Iaşi, casându-se sentinţa de fond cu trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe pentru rejudecare, întrucât:

Este dovedit că, în baza Legii nr. 188/1999, reclamantul recurent a fost numit în funcţia publică de referent, dobândind astfel statutul de funcţionar public, al cărui regim este consacrat prin actul normativ menţionat.

Acest statut a fost modificat unilateral de către Primarul comunei Răducăneni, prin dispoziţia nr. 213 din 23 iulie 2003, când s-a suprimat raportul de serviciu, în favoarea unui raport contractual, fără însă ca între părţi să se fi perfectat un contract de muncă individual.

Întrucât această modificare nu se regăseşte printre cele enumerate de art. 75 din Legea nr. 188/1999 şi nici nu poate fi asimilată cazurilor de încetare a raporturilor de serviciu, prevăzute la art. 89 din Legea privind statutul funcţionarilor publici, care se completează, în acest caz, cu prevederile art. 283 Codul muncii, astfel cum se stabileşte la art. 93 din primul act normativ citat.

Ori, atât art. 89 din Legea nr. 188/1999, cât şi art. 283 Codul muncii stabilesc că sesizarea instanţei, în vederea anulării actului administrativ prin care s-a dispus încetarea sau modificarea raportului de serviciu, se poate face în termen de 30 zile de la comunicare.

Comunicarea, în sensul stabilit de legiuitor, presupune înmânarea deciziei persoanei vizate, predarea acesteia unei alte persoane din unitate, comunicare ori prin afişare, fiind considerată nelegală şi fără efecte juridice în ceea ce-l priveşte pe funcţionarul public implicat în actul modificator al raportului de serviciu, comunicarea trebuie să fie scrisă, lipsa ei neputând fi înlocuită cu alte probe din care să rezulte că persoana respectivă a luat cunoştinţă în alt mod de luare a respectivei măsuri.

Caracterul imperativ al comunicării şi condiţionarea de aceştia a producerii efectelor actului administrativ modificator al raporturilor de serviciu, face ca aspectele decurgând din diminuarea salariului ori din demersurile făcute de reclamant la A.N.F.P. să apară ca lipsite orice relevanţă şi efecte juridice sau chiar din trecerea unei perioade mai îndelungate de timp, întrucât dreptul de a sesiza instanţa de contencios administrativ se naşte din faptul şi respectiv din momentul comunicării nemijlocite a actului administrativ, în speţă a dispoziţiilor nr. 213 din 23 iulie 2003.

Cum însăşi pârâta-intimată recunoaşte că nu a comunicat niciodată reclamantului dispoziţia atacată, faptul afişării neputând fi luat în consideraţie, întrucât o atare procedură este străină voinţei legiuitorului, în mod greşit a reţinut prima instanţă că acţiunea vizând anularea actului administrativ prin care s-a suprimat statutul de funcţionar public al reclamantului nu a fost introdusă în termenul de 30 zile, atâta timp cât comunicarea nu a avut loc.

Lipsind comunicarea, reclamantul era în drept oricând să introducă acţiunea, astfel că, constatând că s-a făcut o greşită aplicare a legii şi că pricina nu a fost soluţionată pe fond, în temeiul art. 312 alin. 5 Cod procedură civilă, recursul a fost admis, în sensul casării hotărârii recurate şi trimiterii cauzei în vederea rejudecării aceleiaşi instanţe.

(Decizia nr. 73 / C.A. / 20.03.2006)

Etichete:

Funcţionari publici. Litigiu privind acordarea sporului de dispozitiv în sumă de 25%.

Sporul de dispozitiv prevăzut de Legea nr. 138/1999, republicată, se acordă strict unei categorii profesionale care, la data intrării în vigoare a legii – 1999 – privea personalul militar din cadrul MI, MAN, SRI, SIE, SPP şi MJ..

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava – Secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal sub nr.2463/86 din 06.05.2008, reclamantele N.M. şi D.F. în contradictoriu cu pârâta Primăria mun. Rădăuţi au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată aceasta să le plătească drepturile băneşti reprezentând indemnizaţia de dispozitiv în cuantum de 25 % lunar, calculat la salariul de bază, începând cu data de 01.03.2005 şi în continuare, precum şi actualizarea acestor sume în raport cu rata inflaţiei la data plăţii efective.

În motivare, reclamantele au arătat că prin Ordinul MAI nr.496 din 28.07.2003 s-a procedat la uniformizarea sistemului de acordare a veniturilor salariale pentru personalul care îşi desfăşoară activitatea sub autoritatea acestui minister şi că potrivit art.9.2 şi 31.1 din ordinul citat indemnizaţia de dispozitiv în procent de 25 % din salariul de bază se acordă şi personalului civil ce-şi desfăşoară activitatea în domeniul administraţiei publice, că obligaţia de acordare a indemnizaţiei rezultă şi din prevederile art.47 din Legea nr.138/1999, coroborate cu art.13 din aceeaşi lege.

Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată.

Tribunalul Suceava – secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal prin sentinţa nr. 870 din 19 iunie 2008 a admis în parte acţiunea reclamantelor şi a obligat pârâta să acorde şi să plătească acestora drepturile băneşti reprezentând indemnizaţia de dispozitiv în cuantum de 25% lunar, calculat la salariul de bază, începând cu data de 06.05.2005 şi până la data de 19.06.2008, data pronunţării prezentei sentinţe, proporţional cu timpul lucrat, sume ce vor fi indexate cu indicele de inflaţie de la data scadenţei şi până la data plăţii efective. Totodată, a respins capătul de cerere privind acordarea sporului de dispozitiv în continuare, ca nefondat.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că potrivit art. 13 din Legea nr. 138/1999, cadrele militare în activitate, militarii angajaţi pe bază de contract şi salariaţii civili beneficiază de o indemnizaţie de dispozitiv lunară de 25% din solda de funcţie, solda de grad, solda de merit, indemnizaţia de conducere şi gradaţii, respectiv din salariul de bază, conform art. 1 din Legea nr. 138/1999, dispoziţiile prezentei legi aplicându-se personalului militar şi civil din cadrul M.A.N., M.I.R.A., S.R.I., S.I.E., S.P.P., S.T. S. şi M.J..

Instanţa de fond a avut în vedere că potrivit art. 9 alin. 4 din O.U.G. nr. 63/2003 M.I.R.A. a emis Ordinul nr. 496/2003, prin care a fost completat Ordinul M.A.I. nr. 275/2002, în sensul introducerii pct. 9.2 având conţinutul „indemnizaţia de dispozitiv se acordă şi personalului civil ce-şi desfăşoară activitatea în domeniul administraţiei publice”.

În fine, a apreciat instanţa că această completare le vizează şi pe reclamantele din prezenta cauză, care îşi desfăşoară activitatea ca personal civil în sensul dat de art. 31 pct. 1 din Ord. MAI nr. 275/2002, în cadrul Primăriei mun. Rădăuţi.

Împotriva sentinţei a declarat recurs pârâtul Municipiul Rădăuţi – prin primar, criticând sentinţa ca nelegală, motivându-şi acţiunea pe prevederile Legii nr.138/1999.

Reclamantele intimate, prin întâmpinări, au solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei recurate ca fiind temeinică şi legală.

Analizând recursul declarat de pârât, în raport de motivele invocate, Curtea constată că acesta este întemeiat.

Legea nr. 138/1999 republicată, care reglementează salarizarea şi alte drepturi ale personalului militar din instituţiile publice de apărare naţională, ordine publică şi siguranţă naţională, precum şi acordarea unor drepturi salariale personalului civil din aceste instituţii, prevede plata unei indemnizaţii de dispozitiv lunară de 25% din solda de funcţie, solda de grad, solda de merit, indemnizaţie de comandă şi gradaţii, respectiv din salariul de bază.

Prevederile acestui act normativ se adresează strict unei categorii profesionale care la data intrării în vigoare a legii – 1999 – privea personalul militar din cadrul M.I., M.A.N., SRI, SIE, SPP şi M.J.

În anul 2004, structura Ministerului de Interne a suferit modificări în sensul că a devenit Ministerul Internelor şi Administraţiei Locale, prin trecerea în cadrul administraţiei locale a unor servicii cum sunt: paşapoartele, evidenţa personalizată, etc. În acest context, a fost emis Ord. M.I. nr. 496/2003, prin care se specifică faptul că pentru personalul civil trecut în rândul administraţiei publice locale funcţiile specifice din armată sunt asimilate noilor funcţii care sunt însă strict enumerate.

Deşi au fost invocate şi prev. art. 9.2 din ordin, potrivit cărora „indemnizaţia de dispozitiv se acordă personalului civil care-şi desfăşoară activitatea în domeniul administraţiei publice şi s-a reţinut că legiuitorul nu a făcut distincţie între nivelele administraţiei publice şi nici între categoriile de personal ce funcţionează în cadrul administraţiei publice”, Curtea a apreciat de fapt că Ordinul nr. 496/2003 nu poate extinde sfera de aplicare a unei legi pe care este chemat să o aplice, deoarece adăugarea la lege nu este permisă, avându-se în vedere şi principiul ierarhiei forţei juridice a actelor normative.

În acest context nu a fost reţinută nici discriminarea invocată de către reclamantele intimate, legiuitorul urmând a emite un act normativ care să reglementeze salarizarea tuturor bugetarilor.

Pentru cele ce preced, Curtea, în temeiul art. 312 alin. 1 rap. la art. 304 pct.9 Cod proc. civilă, a admis recursul şi a modificat sentinţa,, în sensul că a respins ca nefondată cererea reclamantelor.

Etichete: