Legea nr. 10/2001. Notificare formulata de succesorii unei persoane fizice, asociat al persoanei juridice care detinea imobilul la data preluarii acestuia in mod abuziv. Entitatea obligata sa raspunda notificarii. Incidenta dispozitiilor art. 31

În ipoteza în care notificatorul este succesorul unui fost asociat al unei persoane juridice, ale carui bunuri au fost nationalizate legiuitorul a desemnat în mod expres entitatile care trebuie sa solutioneze notificarea si sa propuna acordarea de despagubiri conform titlului VII din Legea nr.247/2005, acestea fiind Ministrul Finantelor sau, dupa caz, institutia implicata în privatizarea societatii comerciale care a preluat patrimoniul persoanei juridice.

Cum fosta Societate Energia nu mai exista si nici nu s-a facut dovada ca a existat o societate comerciala succesoare, se retine ca în speta, devin incidente dispozitiile art. 31 alin. 3 teza a II-a din Legea nr.10/2001, în sensul ca obligatia de a propune reclamantei masuri reparatorii prin echivalent incumba în exclusivitate ministrului finantelor publice, iar nu pârâtilor Municipiul Constanta, S.C. R. S.A. sau S.C. C. S.A.

Prin cererea înregistrata sub nr.1141/118/2007 pe rolul Tribunalului Constanta, reclamanta N.E.V. a solicitat instantei sa constate ca Primarul Municipiului Constanta nu a raspuns notificarii sale formulate în temeiul Legii nr.10/2001 si sa oblige pe pârâtii Primarul Municipiului Constanta, Municipiul Constanta prin Primar si Statul Român prin Ministerul Finantelor Publice la acordarea masurilor reparatorii în echivalent în cota de 1/9 din valoarea de circulatie a imobilului preluat în mod abuziv, situat în Constanta, bd. I.C.B. nr.24-26, compus din teren în suprafata de 11388 mp si constructii, respectiv constructie cu destinatie de ateliere în suprafata de 1045,60 mp si constructie cu destinatie de locuinta în suprafata de 184,50 mp.

În motivare, reclamanta a aratat ca imobilul compus din teren în suprafata de 30276,62 mp si constructii situat la adresa mentionata, a fost dobândit de Societatea cooperativa „E”, prin actul de vânzare nr.150/1931 autentificat sub nr. 104/23.01.1931 la Tribunalul Constanta, încheiat cu Primaria Constanta.

Ulterior, prin decizia Consiliului de administratie si a Adunarii Generale a societatii cooperative, s-au înstrainat catre membrii fondatori ai societatii terenuri în suprafata de 18888,62 mp dobândite în baza actului de vânzare nr.150/1931, ramânând în patrimoniul societatii suprafata de 11388 mp, pe care se gaseau edificate constructii cu destinatia de ateliere pe o suprafata de 1045,60 mp si constructii cu destinatia de locuinta pe o suprafata de 184,50 mp.

La momentul preluarii în mod abuziv de catre regimul comunist a patrimoniului societatii, „E” mai detinea în proprietate imobilul compus din teren în suprafata de 11388 mp si constructiile edificate pe acest teren, pentru care reclamanta a solicitat acordarea de masuri reparatorii în echivalentul valorii de piata a imobilului preluat abuziv de statul român.

Autorul reclamantei a fost S.G., decedat la data de 29.05.1965, unul dintre cei 9 actionari si membri fondatori ai societatii „E”, potrivit adeverintei nr. 908/7.12.1990 eliberata de Arhivele Statului Constanta. Reclamanta este fiica acestuia si a numitei S.O., decedata la data de 5.12.1976.

Din planul întocmit la data de 29.08.1936 rezulta ca pe suprafata de 11388 mp se gaseau constructii, respectiv locuinte, turnatorie, fierarie, cazangerie, strungarie si mecanica. Conform situatiei întocmite de Directiunea Industriei – Statistica Industriala si a Chestionarului industrial întocmit la data de 31.12.1937, SC Energia înfiintata la data de 20.08.1920 detinea teren, cladiri industriale, în scopul realizarii de activitati de profil-reparatii piese.

Dreptul de proprietate al SC E. rezulta si din procesul-verbal întocmit la data de 15.05.1940 de catre Administratia de Constatare Constanta, în cadrul caruia se identifica atât terenul aflat în patrimoniul societatii, de 11388 mp, cât si constructiile existente pe teren, imobilul fiind împrejmuit cu gard de scânduri, în scopul evaluarii si calcularii impozitului anual de echivalent, colectat conform legilor în vigoare la data respectiva.

Ulterior instalarii regimului comunist si a schimbarii politicii cu privire la proprietatea privata, imobilul a fost expropriat si trecut în proprietatea statului fara titlu în cursul anului 1951, autorul reclamantei fiind deposedat în mod abuziv, fara o justa si prealabila despagubire.

A sustinut reclamanta ca a formulat notificare potrivit Legii nr.10/2001, înregistrata sub nr.1870/20.11.2001 la BEJ D.V., îndreptata initial catre Prefectura Constanta. Prin adresa nr.8079/8.09.2005 aceasta institutie a înaintat notificarea catre Primaria municipiului Constanta, care nu a raspuns nici pâna în prezent solicitarii reclamantei.

În drept, a invocat disp. art.3 lit.b , art.4 alin.2, art.1 alin.2, art.18 lit.a, art.22, 23 si 26 din Legea nr.10/2001.

În sustinerea actiunii, au fost depuse urmatoarele înscrisuri: notificarea nr. 1870/20.09.2001, adresele nr.8238/13.03.2003, nr.3023/L/28.07.2005 si nr. 985/L/ 24.06.2004 catre Prefectura judetului Constanta si adresele de raspuns din 6.07.2004 si 15.09.2005, adresele nr. 28948/28.02.2006 si nr. 73502/5.06.2006 catre Comisia de aplicare a Legii nr.10/2001, copii extras de pe actul de vânzare nr.150/1931, declaratie, situatii statistice si chestionar industrial din 31.12.1937, proces-verbal din 15.05.1940 eliberate de Arhivele Statului Constanta, adeverintele nr.36/14.01.1991 si nr.908/7.12.1990 eliberate de aceeasi institutie, act de vânzare-cumparare din 6.11.1937 si proces-verbal de punere în posesie, proces-verbal din 18.06.1932, adresa Directiei Patrimoniu din cadrul Primariei municipiului Constanta nr.R 4469/fara data, acte de stare civila, certificat de mostenitor nr.441/1965.

Pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei si Finantelor a formulat întâmpinare, prin care a invocat exceptia inadmisibilitatii actiunii si exceptia lipsei calitatii procesuale pasive. În sustinerea primei exceptii, a invocat faptul ca nu este posibila promovarea unei actiuni pe dreptul comun, pâna la rezolvarea notificarii pe cale administrativa, în caz contrar s-ar ocoli prevederile Legii nr.10/2001 si s-ar ajunge la obtinerea unor hotarâri contradictorii privind acelasi bun si aceiasi proprietari. În sustinerea celei de a doua exceptii, s-a invocat faptul ca Ministerul Economiei si Finantelor reprezinta interesele statului în justitie în litigiile al caror obiect îl formeaza bunurile din domeniul public de interes national, în conditiile în care participa nemijlocit si în nume propriu. În speta, obligatia de despagubire revine unitatii detinatoare, respectiv Consiliul local Constanta în calitate de administrator al imobilului, având în vedere ca acesta s-a aflat în domeniul privat al unitatii administrativ-teritoriale.

Ulterior, reclamanta a solicitat largirea cadrului procesual în sensul chemarii în judecata în calitate de pârâte si a SC R. si SC C. SA, deoarece prin adresa nr.33959/14.03.2007 Primaria municipiului Constanta a comunicat ca terenul ce face obiectul cererii de restituire apartine acestor societati conform HG nr.834/1991, fiind afectat de constructii noi care apartin acelorasi doua societati si, ca urmare, reclamanta s-a adresat cu notificare si acestora (notificarile înregistrate sub nr.3 si 4/25.06.2007 la BEJ O.S.).

În raport de aceasta împrejurare, pârâtii Primarul municipiului Constanta si Municipiul Constanta prin primar au invocat exceptia lipsei calitatii procesuale pasive, sustinând ca nefiind detinatori asupra bunurilor nu pot avea nici o obligatie corelativa dreptului pretins, iar pe plan procesual nu pot sta în judecata în calitate de pârâti.

La data de 16.10.2007 reclamanta a formulat cerere de chemare în judecata a numitului A.C.E., ca persoana care ar putea pretinde aceleasi drepturi ca si reclamanta, în calitate de mostenitor al autorului comun G.S. A mentionat ca intervenientul fortat este succesor al numitei A.E.M., fiica a O.S., aceasta din urma fiind sotia lui G.S.

La termenul de judecata din data de 11.12.2007 la dosarul cauzei s-a depus o cerere de interventie în interes propriu, formulata de I.A.V. si F.L., la care s-au anexat acte de stare civila si certificate de mostenitor. În motivarea cererii, s-a sustinut faptul ca sunt mostenitorii lui S.G. si întrucât Primaria Constanta a refuzat sa raspunda la notificare au formulat actiune în justitie, ce a format obiectul dosarului nr.2236/2004. Punând în executare sentinta, au aflat ca detinatoarele terenului sunt SC R. SA si SC C. SA, pe care le-au notificat la data de 19.09.2007.

Prin sentinta civila nr. 312/25.03.2008 Tribunalul Constanta a luat act de renuntarea la judecata a reclamantei fata de intervenientul A.C.E.

S-a respins exceptia inadmisibilitatii si exceptia lipsei calitatii procesual pasive invocate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finantelor Publice.

A fost admisa exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a pârâtilor Primarul municipiului Constanta si Municipiul Constanta prin primar si s-a respins actiunea fata de acestia ca fiind îndreptata împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuala pasiva.

A fost respinsa actiunea fata de pârâtele SC ”C” SA – Constanta si SC ”R” SRL – Constanta, ca nefondata.

A fost admisa actiunea formulata de reclamanta N.E.V., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei si Finantelor si s-a constatat ca aceasta are dreptul la despagubiri banesti, în conditiile art. 31 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 si ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005, în cota de ˝ din despagubirile cuvenite de pe urma numitului S. (S.) G., pentru imobilul situat in mun. Constanta, b-dul I.C.B. nr. 24-26, judetul Constanta, compus din teren in suprafata de 11.388 m.p si constructii, respectiv constructie cu destinatie de ateliere in suprafata de 1.045,60 m.p si constructie cu destinatia de locuinta in suprafata de 184,50 m.p.

A fost obligata reclamanta catre pârâtii Primarul municipiului Constanta si Municipiul Constanta prin primar la plata sumei de 500 lei reprezentând cheltuieli de judecata.

Prin decizia civila nr. 206/C din 24.09.2008 a Curtii de Apel Constanta s-au admis apelurile declarate in cauza, s-a desfiintat sentinta apelata si s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanta, retinându-se ca prima instanta nu a solutionat fondul cauzei, prin aceea ca a respins cererea de interventie in interes propriu formulata de intervenientii I.A.V. si F.L., desi acestia au dovedit calitatea lor de succesori ai autorului si deci puteau invoca un drept propriu in procedura legii nr. 10/2001, pornita de reclamanta pentru acelasi imobil.

In rejudecare cauza s-a înregistrat sub nr. 10816/118/2008 si la termenul de judecata din 03.02.2009 s-au repus in discutia partilor exceptiile de inadmisibilitate a actiunii si lipsa calitatii procesual pasive a Statului Roman prin Ministerul de Finante, exceptia lipsei calitatii procesual pasive a paratilor Primarul municipiului Constanta si Municipiul Constanta prin Primar, exceptii invocate in ciclu procesual anterior, exceptii care au fost puse in discutia partilor înaintea acordarii cuvântului pe fond si asupra carora instanta s-a pronuntat prin minuta.

La termenul de judecata din 26.05.2009, având in vedere ca din situatia privind regimul juridic al imobilului pentru care s-au solicitat masuri reparatorii a rezultat ca acesta a format obiectul unor vânzari succesive, reclamanta a formulat precizari cu privire la cadrul procesual pasiv, prin care a solicitat introducerea in cauza in calitate de parati, ca si unitati detinatoare a urmatorilor: SC ”E” SRL Constanta, SC ”A.I.” SA Constanta, SC ”A” SRL Constanta, SC ”A” SRL Cumpana, SC ”D.C.” SRL Constanta, SC ”F.A.” SRL Constanta, SC ”M.P.R. CO” SRL Constanta, SC ”CSC” SRL Constanta, SC ”M” SRL Constanta, SC ”C.C.” SRL Constanta, S.C., C.D. si C.S., C.St. si C.N., SC ”E.M.C.” SRL Constanta si C.G. si O.

Aceasta cerere a fost calificata la termenul din 16.06.2009 ca fiind o cerere de modificare a actiunii (dar instanta nu s-a pronuntat asupra ei), termen la care instanta a mai pus in discutia partilor exceptiile de lipsa calitatii procesual pasive a paratelor SC ”C.” SA si SC ”R” SRL, cu privire la notificarea nr. 1870/20.09.2001 înregistrata la BEJ D.V. si exceptia lipsei de obiect a cererii de interventie formulata de intervenientii in nume propriu I.A.V. si F.L.. Toate aceste cereri si exceptii au fost discutate înaintea acordarii cuvântului pe fond, iar instanta s-a pronuntat prin minuta asupra lor.

Prin sentinta civila nr.445/2 martie 2010, Tribunalul Constanta a respins exceptia inadmisibilitatii actiunii si exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a Statului Român, invocate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei si Finantelor.

S-a admis exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a pârâtilor Municipiul Constanta si Primarul Municipiului Constanta. S-a admis exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a pârâtilor SC C. SA prin lichidator C.L. S-a respins cererea de modificare a actiunii cu privire la cadrul procesual pasiv formulata de reclamanta la termenul din 26.08.2009, ca tardiv formulata.

Prin aceeasi hotarâre, Tribunalul Constanta a admis exceptia lipsei de obiect a cererii de interventie în interes propriu formulata de intervenientii I.A.V. si F.L. si s-a respins actiunea acestora ca fiind ramasa fara obiect. În temeiul art. 246 cod pr.civila, s-a luat act de renuntarea reclamantei la judecata fata de intervenientul fortat A.C.E.

S-a admis actiunea reclamantei N.E.V. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin MFP si s-a constatat ca reclamanta are dreptul la despagubiri banesti în conditiile art. 31 alin.3 din Legea nr.10/2001 si ale Titlului VII din Legea nr.247/2005, în cota de ˝ din despagubirile cuvenite de pe urma numitului S. (S.) G. pentru imobilul situat în Constanta, B-dul B., judetul Constanta, compus din teren în suprafata de 11.388 m.p. si constructii, respectiv constructie cu destinatie de ateliere în suprafata de 1045,60 m.p. si constructie cu destinatia de locuinta în suprafata de 184,50 m.p.

A fost obligata reclamanta catre pârâtii Primarul Municipiului Constanta prin Primar, la plata sumei de 1095 lei reprezentând cheltuieli de judecata, constând în onorariu pentru avocat, în ambele cicluri de judecata.

Pentru a pronunta aceasta solutie, prima instanta a retinut în esenta ca actiunea reclamantei este admisibila, în raport de decizia nr. XX/martie 2007 pronuntata de Î.C.C.J., prin care s-a statuat ca în aplicarea disp. art. 26 alin.3 din Legea 10/2001, instanta de judecata este competenta sa solutioneze pe fond nu numai contestatia formulata împotriva deciziei/dispozitiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natura a imobilelor preluate abuziv, ci si notificarea persoanei îndreptatite în cazul refuzului nejustificat al entitatii detinatoare de a raspunde la notificarea partii interesate.

Pe fondul cauzei s-a retinut ca în speta, sunt aplicabile dispozitiile art. 31 alin. 3 din Legea nr.10/2001, în sensul ca masurile reparatorii cuvenite reclamantei dupa autorul sau S.G., membru fondator al Societatii Cooperative E., persoana juridica desfiintata, urmeaza a fi calculate si acordate dupa respectarea procedurii prevazute de Titlul VII din Legea nr.247/2005, la propunerea Ministerului de Finante.

Referitor la exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a pârâtilor Primarul Municipiului Constanta si Municipiul Constanta, s-a retinut ca în raport de disp. Legii nr.10/2001, acestia nu au calitate de persoane detinatoare si nici nu exista alte dispozitii legale care sa le confere legitimare în cauza.

În ceea ce priveste SC R. SA si SC C. SA, prima instanta a retinut ca în conditiile în care cele doua societati comerciale nu au calitatea de continuatoare ale fostei Societatii Cooperative „E”, iar patrimoniul acestei persoane juridice nu a fost preluat de cele doua pârâte, acestea nu au calitate procesuale pasiva în procedura initiata de reclamanta, conform art.31 alin. 3 teza a II-a din Legea nr.10/2001.

Împotriva acestei sentinte, în termen legal au declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finantelor Publice si intervenientii în interes propriu I.A.V. si F.L.

I. Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finantelor Publice, a criticat legalitatea si temeinicia hotarârii Tribunalului Constanta sub aspectul modalitatii de solutionare a exceptiei lipsei calitati procesuale pasive a Statului Român. Apelantul pârât a sustinut ca, în conditiile în care notificarea reclamantei a fost înaintata Municipiului Constanta, în calitate de unitate detinatoare a terenului ce a apartinut fostei Societatii Cooperative „E”, obligatia de a raspunde la aceasta notificare incumba Primarului Municipiului Constanta, situatie în care, în mod eronat prima instanta a retinut ca Municipiul Constanta nu are calitate procesual pasiva în cauza.

În ceea ce priveste despagubirile acordate de catre instanta de fond reclamantei, s-a sustinut ca Statul Român nu poate fi obligat la plata despagubirilor banesti, repararea prejudiciului suferit de reclamanta urmând a se realiza numai în cadrul procedurii reglementate de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 – art. 3 lit.a si lit. c, coroborat cu disp. art. 13 si 16 din acest act normativ.

În concluzie, apelantul pârât Statul Român a solicitat admiterea apelului si schimbarea solutiei primei instante, în sensul respingerii actiunii reclamantei fata de acest pârât, ca fiind formulata împotriva unei persoane fara calitate procesual pasiva.

II. La rândul lor, apelantii intervenientii I.A.V. si F.L. (fosta I.), au criticat legalitatea si temeinicia sentintei Tribunalului Constanta, sub aspectul modalitatii de solutionare a exceptiei lipsei de obiect a cererii de interventie. Apelantii intervenienti au sustinut ca instanta de fond a retinut în mod gresit ca pretentiile lor în calitate de mostenitori ai fostului actionar al Societatii Cooperative „E” – au fost integral satisfacute în cadrul litigiului ce a facut obiectul dosarului nr. 2236/2004 solutionat prin sentinta civila nr.153/3.02.2005 a Tribunalului Constanta, în realitate prin aceasta hotarâre judecatoreasca, ce a avut ca efect o obligatie de a face promovata în contradictoriu cu Primarul Municipiului Constanta, a fost obligat Primarul sa raspunda notificarii formulate de cei doi intervenienti.

Ulterior, prin decizia civila nr. 206/C/24.09.2008 Curtea de Apel Constanta, admitând apelul intervenientilor, a recunoscut calitatea acestora de succesori ai defunctului S.G., fostul asociat al Societatii Cooperative „E” si a dispus trimiterea cauzei Tribunalului Constanta pentru solutionarea pe fond a tuturor cererilor cu care a fost investita instanta, inclusiv a cererii de interventie formulata de cei doi apelanti.

I. Analizând legalitatea hotarârii apelate, în raport de criticile pârâtului Statul Român prin Ministerul Finantelor Publice – D.G.F.P. Constanta, Curtea retine ca apelul este nefondat pentru urmatoarele considerente :

Pornind de la ratiunea adoptarii Legii nr.10/2001 privind situatia juridica a unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, exprimate în caracterul profund reparatoriu este de precizat ca prin acest act normativ legiuitorul a urmarit sa înlature prejudiciile suferite de fostii proprietari prin abuzurile savârsite de stat.

Conform dispozitiilor art.3 alin.1 lit.l si art. 4 din Legea nr.10/2001, sunt îndreptatite, în sensul acestei legi, la masuri reparatorii constând în restituirea în natura sau, dupa caz, în echivalent, persoanele fizice, asociati ai persoanelor juridice care detineau imobilele si alte active în proprietate la data preluarii acestora în mod abuziv, sau succesorii lor, dupa caz.

Legea nr.10/2001, în capitolul III, reglementeaza o procedura de restituire în natura sau prin echivalent, relativ mai simpla si care presupune implicarea directa a celor care detin cu orice titlu imobilele preluate abuziv de stat, sau dupa caz, a entitatilor stabilite de legiuitor ca fiind obligate sa solutioneze notificarile persoanelor îndreptatite.

Procedura administrativa este declansata de notificarea pe care persoana îndreptatita la restituire o adreseaza unitatii detinatoare sau entitatii investite cu solutionarea notificarii conform legii.

În speta, se retine ca reclamanta N.E.V., în calitate de succesoare (fiica) a defunctului S.G., decedat la data de 29.05.1965, unul din cei noua actionari si membri fondatori ai Societatii Cooperative „E” – conform adeverintei nr. 908/7.12.1990 eliberata de Arhivele Statului Constanta, a solicitat prin notificarea nr. 1870/20.11.2001 înregistrata la B.E.J. D.V. si înaintata initial Prefecturii Constanta conform disp. art. 18 lit. a din Legea nr.10/2001 (text în vigoare la data notificarii), acordarea de masuri reparatorii în echivalent corespunzatoare cotei sale succesorale (1/2) din cota de 1/9 din actiunile societatii detinuta de autorul sau.

Dupa adoptarea Legii nr. 247/2005 si stabilirea unei noi proceduri de acordare a despagubirilor banesti, Prefectura Constanta a directionat notificarea reclamantei spre solutionare Municipiului Constanta prin Primar, conform adresei nr. 3032/L/15.09.2008.

În conditiile în care pârâtul Municipiul Constanta prin Primar (investit cu solutionarea notificarii reclamantei în modalitatea mai sus mentionata), nu a procedat la solutionarea acestei notificari si nici nu si-a declinat competenta de a o solutiona, prin redirectionarea ei entitatii desemnate de legiuitor conform art. 31 din Legea nr.10/2001 modificata prin Legea nr. 247/2005, în mod judicios a retinut prima instanta ca reclamanta era îndreptatita sa se adreseze Tribunalului Constanta pentru cenzurarea refuzului nejustificat al pârâtului de a da curs notificarii reclamantei, dar si pentru solutionarea pe fond a acestei notificari în raport cu toate entitatile obligate prin lege sa raspunda notificarii reclamantei.

Aceasta solutie este în acord cu practica I.C.C.J. (decizia nr.XII/ 19.03.2007 pronuntata în recurs în interesul legii).

Împrejurarea ca notificarea formulata de reclamanta a fost directionata de Prefectura catre Municipiul Constanta, iar nu catre ministrul finantelor sau institutia publica implicata în privatizarea societatii comerciale care ar fi preluat patrimoniul persoanei juridice – Societatea Cooperativa „E” – dupa nationalizare conform art. 31 din Legea nr.10/2001 modificata, nu conduce în mod automat la concluzia ca unitatea administrativ teritoriala este pârâta ce trebuie sa solutioneze notificarea, Statul Român neavând calitate procesuala pasiva, întrucât nu a fost notificat.

Notificarea are rolul de declansare a procedurilor administrative sau judiciare de reparare a prejudiciului cauzat prin preluarile abuzive realizate de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, iar instanta de judecata, sesizata direct de reclamanta careia nu i s-a raspuns în termenul legal la notificarea formulata, analizeaza practic aceasta notificare.

Limitele impuse atât în procedura administrativa, cât si în cea judiciara sunt doar cele referitoare la indicarea imobilului notificat si nu cele privitoare la procedura de restituire aplicabila, respectiv la modalitatea de aplicare a masurilor reparatorii prev. de Legea nr. 10/2001.

Finalitatea legii speciale reparatorii presupune interpretarea acesteia în favoarea persoanei îndreptatite si în conformitate cu principiul constitutional al protejarii si garantarii dreptului de proprietate.

În acest sens, pentru protejarea dreptului de proprietate al persoanei îndreptatite la masuri reparatorii, legiuitorul a prevazut ca notificarea înregistrata face dovada deplina în fata oricaror autoritati, persoane fizice sau juridice, a respectarii termenului de formulare a notificarii reglementat de art. 22 alin. 1 din lege, chiar daca a fost adresata altei unitati decât cea care detine imobilul sau care a fost desemnata de legiuitor ca fiind entitate investita cu solutionarea notificarii (art. 22 alin.4 din Legea nr.10/2001).

Scopul Legii nr.10/2001 a fost acela de a institui masuri reparatorii în interesul fostilor proprietari sau asociati la persoanelor juridice ce detineau imobilele preluate abuziv, nu numai prin restituirea în natura a acestora, atunci când este posibil, ci si prin stabilirea de masuri reparatorii prin echivalent.

Art. 18 din Legea nr.10/2001, republicata, reglementeaza patru situatii în care masurile reparatorii se stabilesc numai prin echivalent. În categoria persoanelor îndreptatite exclusiv la masuri reparatorii în echivalent, intra persoana care era asociat la o persoana juridica proprietara a imobilelor si a activelor la data preluarii acestora în mod abuziv, cu exceptia cazului în care persoana îndreptatita era asociat unic sau persoanele îndreptatite erau membre ale aceleasi familii (art.18 lit.a).

În speta, se retine ca autorul reclamantei a detinut numai o cota de 1/9 din totalul actiunilor Societatii „E” – persoana juridica în prezent desfiintata, situatie în care în mod judicios a retinut prima instanta ca devin incidente în cauza dispozitiile art. 18 lit.a, teza I din Legea nr.10/2001 – mostenitorii fostului asociat fiind îndreptatiti exclusiv la masuri reparatorii prin echivalent.

Sustinerea apelantului pârât Statului Român prin Ministerul Finantelor Publice, în sensul ca acesta nu are calitate procesual pasiva, obligatia de solutionare a notificarii incumbând Primarului Municipiului Constanta nu are temei legal – fata de situatia imobilului preluat de la fosta Societate Energia si în raport de disp. art. 18 lit. a coroborate cu disp. art. 31 alin. 3 din legea nr.19/2001.

Art.31 alin.3 din Legea nr.10/2001 stabileste întreaga procedura în care se realizeaza despagubirea persoanei vizate de art. 3 alin.1 lit.b din legea nr.10/2001, republicata, stabilit în mod expres ca „Masurile reparatorii prin echivalent prev. la art. 1 se vor propune dupa stabilirea valorii recalculate a actiunilor, prin decizia motivata a institutiei publice implicate în privatizarea societatii comerciale care a preluat patrimoniul persoanei juridice sau, dupa caz, prin ordinul al ministrului finantelor publice, în cazul în care societatea comerciala care a preluat patrimoniul persoanei juridice nationalizate nu mai exista, nu poate fi identificat, ori nu a existat o asemenea continuate.

Prin urmare, în ipoteza în care notificatorul este succesorul unui fost asociat al unei persoane juridice, ale carui bunuri au fost nationalizate legiuitorul a desemnat în mod expres entitatile care trebuie sa solutioneze notificarea si sa propuna acordarea de despagubiri conform titlului VII din Legea nr.247/2005, acestea fiind Ministrul Finantelor sau, dupa caz, institutia implicata în privatizarea societatii comerciale care a preluat patrimoniul persoanei juridice.

Se retine ca unitatea administrativ teritoriala – Municipiul Constanta, în speta, este exclusa din cadrul entitatilor desemnate de legiuitor sa solutioneze notificarea conform art. 31 alin.3 din Legea nr.10/2001, Tribunalul Constanta retinând în mod judicios ca nu are calitate procesuala pasiva.

Cum fosta Societate E. nu mai exista si nici nu s-a facut dovada ca a existat o societate comerciala succesoare, se retine ca în speta, devin incidente dispozitiile art. 31 alin. 3 teza a II-a din Legea nr.10/2001, în sensul ca obligatia de a propune reclamantei masuri reparatorii prin echivalent incumba în exclusivitate ministrului finantelor publice, iar nu pârâtilor Municipiul Constanta, S.C. R. S.A. sau S.C. C. S.A.

Referitor la cele doua societati comerciale S.C. R. S.A. si S.C. C. S.A., se retine ca acestea nu au preluat patrimoniul persoanei juridice Societatea Cooperativa E., ele fiind înfiintate în anul 1990, prin decizii ale Prefectului Judetului Constanta, prin divizarea Întreprinderii Judetene de Productie Industriala si Prestari Servicii Constanta. La rândul ei, autoarea celor doua societati comerciale a fost înfiintata în anul 1979 prin Hotarârea Consiliului Popular al Judetului Constanta si nu s-a facut dovada ca aceasta persoana juridica a preluat patrimoniul Societatii E.

Pentru considerente expuse, curtea retine ca instanta de fond a solutionat în mod judicios problema calitatii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finantelor în prezenta cauza.

În ceea ce priveste cuantumul despagubirilor la care este îndreptatita reclamanta, conform cotei sale succesorale, curtea constata ca instanta de fond a retinut în mod judicios ca acesta urmeaza a fi stabilit dupa parcurgerea procedurii reglementate de art. 16 din Titlul VII al Legii nr.247/2005 de Comisia Centrala, cu respectarea dispozitiilor art. 31 alin. 4 din Legea nr.10/2001.

Dupa modificarea Legii nr.10/2001, prin Legea nr.247/2005 (Titlul VII, art. 16), instanta de judecata nu mai are competente în operatiunea de stabilire a cuantumului despagubirilor banesti, aceasta fiind o atributie exclusiva a Comisiei Centrale, dar instanta poate analiza temeinicia cererii reclamantei sub aspectul îndeplinirii conditiei de „persoana îndreptatita”, caracterul abuziv al preluarii imobilului ce a facut obiectul notificarii, cât si cu privire la posibilitatea restituirii în natura a bunului sau cu privire la dreptul reclamantei de a beneficia exclusiv de masuri reparatorii în echivalent conform art. 18 lit. a coroborat cu art. 31 din Legea nr.10/2001 – cum este cazul în speta.

Conform dispozitiilor art. 16.8 din Normele de aplicare a Legii nr. 247/2005, notificarile formulate în temeiul art. 31 din Legea nr.10/2001, republicata si care nu au fost solutionate pâna la data intrarii în vigoare a legii nr.247/2005, se predau pe baza de proces verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale, în termen de 10 zile de la data adoptarii deciziilor sau, dupa caz, a ordinelor continând propunerile motivate de acordarea despagubirilor.

Pentru considerentele expuse, în baza art. 296 Cod procedura civila, Curtea constata ca apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finantelor este nefondat si urmeaza a fi respins.

II. Analizând legalitatea hotarârii apelate în raport de criticile apelantilor intervenienti, curtea constata ca apelul este fondat si urmeaza a fi admis, pentru urmatoarele considerente :

Tribunalul Constanta, în mod eronat a retinut ca cererea intervenientilor I.A.V. si F.L. (fosta I.) a ramas fara obiect în urma recunoasterii pretentiilor reclamantei, într-un litigiu anterior, care a fost solutionat prin sentinta civila nr.153/3.02.2005 la Tribunalul Constanta, definitiva.

Actiunea civila are ca obiect protectia unui drept subiectiv sau a unui interes pentru a carei realizare calea justitiei este obligatorie. Astfel, obiectul cererii de chemare în judecata consta în pretentia concreta a titularului cererii – în speta, intervenientii au solicitat sa li se recunoasca alaturi de reclamanta N.E.V., atât calitatea de succesori ai fostului asociat al Societatii „E” pentru o cota de 1/2 din 1/9 din actiunile detinute de defunctul S.G. (decedat la 29.05.1965), cât si dreptul acestora de a beneficia de masuri reparatorii conform art. 31 din Legea nr.10/2001.

Prin decizia civila nr. 206/C/24.09.2008 pronuntata de Curtea de Apel Constanta într-un ciclu procesual anterior s-a statuat ca cererea de interventie în interes propriu formulata de I.A.V. si F.L. este admisibila, iar pentru solutionarea pe fond a acesteia, instanta de apel a desfiintat sentinta civila nr.312/25.03.2008 pronuntata de Tribunalul Constanta, trimitând cauza spre rejudecare aceleiasi instante.

Dupa reluarea judecatii, Tribunalul Constanta a interpretat gresit dispozitivul sentintei civile nr.153/2.02.2005 pronuntata de Tribunalul Constanta, definitiva, în sensul ca prin aceasta hotarâre s-ar fi transat definitiv pretentiile intervenientilor referitoare la drepturile ce li se cuvin în procedura Legii nr.10/2001 dupa autorul lor S.G.

Prin sentinta civila nr.153/3.02.2005 pronuntata de Tribunalul Constanta în dosarul civil nr. 2236/2004, instanta a admis actiunea formulata de reclamantul I.A.V. în contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului Constanta si a obligat acest pârât sa se pronunte prin decizie/dispozitie motivata asupra cererii de restituire a imobilului situat în Constanta, B-dul I.C.B. nr.24-26, formulata de reclamant prin notificarea înregistrata sub nr.46/8.02.2002 a BEJ A.R. Prin urmare, aceasta actiune a avut ca obiect o „obligatie de a face”, respectiv obligarea unitatii detinatoare sa raspunda notificarii formulate de reclamant.

Cum pârâtul Primarul Municipiului Constanta, nu s-a conformat obligatiilor stabilite în sarcina sa prin hotarâre judecatoreasca definitiva, în sensul ca nu a analizat notificarea reclamantului I.A.V., acesta împreuna cu succesoarea F.L. au formulat o cerere de interventie în cadrul actiunii promovate de un alt comostenitor (N.E.V.), solicitând instantei cenzurarea refuzului unitatii administrativ teritoriale de a raspunde notificarilor lor, cât si recunoasterea dreptului acestora la despagubiri conform art. 31 din legea nr.10/2001.

De altfel, sentinta civila nr. 153/3.02.2005 a Tribunalului Constanta, fusese pronuntata anterior deciziei civile nr.206/C/24.09.2008 a Curtii de Apel Constanta, prin care, instanta de apel a retinut în mod explicit ca intervenientii se legitimeaza în calitate de persoane îndreptatite sa beneficieze de dispozitiile reparatorii ale Legii nr.10/2001, iar primei instante îi incumba obligatia de a analiza pe fond notificarea acestor conform deciziei nr. XX/2007 pronuntata de ÎCCJ, în conditiile în care pâna în prezent, unitatea notificata nu a emis o dispozitie cu privire la masurile reparatorii cuvenite intervenientilor

Prin urmare, Curtea, constatând ca Tribunalul Constanta, dupa reluarea judecatii cererii de interventie în al doilea ciclu procesual, nu s-a conformat dispozitiilor deciziei de trimitere spre rejudecare si în mod gresit a solutionat cererea de interventie pe exceptia lipsei de obiect, în baza art. 297 Cod procedura civila, va admite apelul intervenientilor în interes propriu si va desfiinta în parte sentinta apelata.

Trimite cererea de interventie spre rejudecare primei instante – Tribunalul Constanta.

Tags: Legea nr.10/2001

Legea nr. 10/2001. Calitatea Societatii Nationale de Cruce Rosie de persoana indreptatita sa beneficieze de dispozitiile Legii nr. 10/2001, conform art. 3 lit. c) din Legea nr. 10/2001. Respectarea principiului prevalentei restituirii in natura a bunului

Se retine ca reclamanta nu este exceptata de la beneficiul Legii nr. 10/2001, ea nefacând parte din categoria institutiilor publice ale statului exceptate prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Declararea Societatii Nationale a Crucii Rosii ca fiind o persoana juridica de drept public, începând cu anul 1926, precum si recunoasterea acestui caracter prin art. 1 din Legea nr. 139/1995 a fost facuta în considerarea importantei deosebite pe care Crucea Rosie Româna a avut-o de-a lungul timpului, fiind singura organizatie care are ca atribut asistenta umanitara în caz de conflict armat.

Prin cererea înregistrata pe rolul Tribunalului Constanta sub nr. 5253/118/2006 (numar vechi 4787/2006), reclamanta Societatea Nationala de Cruce Rosie din România, în contradictoriu cu pârâtii Primarul Orasului Eforie, Orasul Eforie prin Primar si Consiliul Local al Orasului Eforie, a solicitat instantei anularea dispozitiei nr. 435/19.10.2006 emisa de Primarul Orasului Eforie, cu consecinta obligarii pârâtilor la restituirea în natura a terenului în suprafata de 10.570 m.p. situat în Eforie Sud, zona de Nord-Est a orasului, între tarmul Marii Negre si soseaua Constanta–Mangalia, imobil ce în perioada interbelica a avut ca adresa b-dul I.G.D. nr. 57, iar în subsidiar, în cazul în care restituirea imobilului nu este posibila, acordarea de masuri reparatorii prin echivalent, cu cheltuieli de judecata.

În expunerea situatiei de fapt a aratat reclamanta ca, prin notificarea nr. 11276/20.07.2001 a solicitat unitatii detinatoare restituirea imobilului mai sus mentionat.

Prin dispozitia nr. 435/19.10.2006 a fost respinsa notificarea reclamantei cu motivarea ca aceasta „nu are calitate de persoana îndreptatita si nu face obiectul Legii nr. 10/2001 republicata”.

Dispozitia este nelegala, sustine reclamanta, deoarece, pe de o parte, se încadreaza în categoria de persoana îndreptatita, prevazuta de art. 3 alin. 2 al Legii nr. 10/2001, iar pe de alta parte, deoarece a facut dovada cu actele anexate ca este proprietara imobilului în litigiu.

În drept au fost invocate dispozitiile Legii nr. 10/2001 si Normele Metodologice de aplicare a acesteia si Legea nr. 213/1998.

În sustinerea actiunii, s-au depus înscrisuri si anume: notificarea nr. 1312/16.07.2001 (fila 16), dispozitia nr. 435/19.10.2006 emisa de Primarul Orasului Eforie (fila 18), Statutul Societatii Nationale de Cruce Rosie a României, adrese, sentinte civile.

Desi nu a depus întâmpinare, pârâtul Primarul Orasului Eforie a depus întreaga documentatie ce a stat la baza dispozitiei nr. 435/19.10.2006.

În suplimentarea probatoriilor s-a efectuat expertiza topografica, având ca obiective: identificarea terenului în litigiu.

La data de 15.05.2008, reclamanta a formulat, în contradictoriu cu Consiliul Judetean Constanta, o cerere de chemare în judecata a altor persoane prin care, în temeiul art. 57 Cod procedura civila, a solicitat sa fie obligat acesta sa îi restituie în natura terenul în suprafata de 10.570 m.p. sau în subsidiar, în masura în care restituirea imobilului în natura nu este posibila, acordarea de masuri reparatorii prin echivalent, cu cheltuieli de judecata.

În motivarea cererii de chemare în judecata a altor persoane au fost reiterate aceleasi considerente expuse în cererea introductiva.

Prin note de sedinta, intervenientul fortat a solicitat respingerea acestei cereri ca nefondata.

În sedinta publica din data de 4.09.2008, reclamanta si-a precizat atât obiectul cererii de chemare în judecata cât si cadrul procesual.

În ceea ce priveste cadrul procesual a aratat reclamanta ca întelege sa investeasca instanta cu o actiune împotriva pârâtului Consiliul Judetean Constanta si ca renunta implicit la cererea de chemare în judecata a altor persoane.

În calitate de pârât, Consiliul Judetean Constanta a înteles sa invoce exceptia lipsei calitatii sale procesuale pasive.

În sustinerea exceptiei, a aratat pârâtul ca nu se identifica drept entitate detinatoare în temeiul prevederilor Legii nr. 10/2001.

Prin sentinta civila nr. 1120/9 octombrie 2008 Tribunalul Constanta a respins exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a Consiliului Judetean Constanta si a admis în parte actiunea precizata formulata de reclamanta Societatea Nationala de Cruce Rosie din România, în contradictoriu cu pârâtii Primarul Orasului Eforie, Orasul Eforie prin Primar, Consiliul Local Eforie si Consiliul Judetean Constanta.

A fost anulata dispozitia nr. 435/19.10.2006 emisa de Primarul Orasului Eforie.

Au fost obligati pârâtii sa acorde reclamantei în compensare alte bunuri sau servicii, ori sa propuna acordarea de despagubiri în conditiile titlului VII al Legii nr. 247/2005, în situatia în care masura compensarii nu este posibila, pentru terenul în suprafata de 10.570 m.p. situat în Eforie Sud, zona de Nord-Est a orasului, între tarmul Marii Negre si soseaua Constanta–Mangalia.

În temeiul dispozitiilor art. 274 Cod procedura civila, au fost obligati pârâtii, în solidar, la plata în favoarea reclamantei a sumei de 40.698 lei, cu titlu de cheltuieli de judecata, reprezentând onorariile expertului si avocatului ales.

Pentru a pronunta aceasta solutie, prima instanta a retinut, în esenta, ca pârâtul Consiliul Judetean Constanta are calitate procesuala pasiva în raport de dispozitiile art. 10si 21 din Legea nr. 215/2001, coroborate cu dispozitiile H.G. nr. 250/2007 si ale art. 12 alin. (4) din Legea nr. 213/1998.

S-a retinut ca potrivit dispozitiilor art. 9.1 teza a II-a din H.G. nr. 250/2007 „În cazul în care, dupa data intrarii în vigoare a legii, un imobil notificat potrivit legii a fost transferat în administrarea unei alte entitati, aceasta din urma devine entitate detinatoare investita cu solutionarea notificarii”.

Cum prin H.G. nr. 867/2002, o parte a imobilului în litigiu a fost transferat din administrarea Consiliului Local Eforie în administrarea Consiliului Judetean Constanta, aceasta din urma entitate a dobândit si calitate de detinatoare în sensul Legii nr. 10/2001.

Cu privire la calitatea Crucii Rosii de persoana juridica îndreptatita la restituirea în temeiul Legii nr. 10/2001, Tribunalul Constanta a retinut ca aceasta nu face parte din categoria institutiilor publice sau societatilor nationale exceptate de la beneficiul legii, conform art. 3 alin. (2).

Cuprinderea termenului de „societate nationala”, în titulatura reclamantei, reprezinta doar unicitatea Societatii de Cruce Rosie la nivel national, fara nicio legatura cu termenul din art. 3 alin. (2), care priveste exclusiv societatile comerciale.

S-a mai retinut ca reclamanta s-a legitimat ca si proprietara a terenului în suprafata de 10.570 m.p. situat în partea de Nord–Est a localitatii Eforie Sud, între tarmul Marii Negre si soseaua Constanta–Mangalia, partial în incinta Sanatoriului de Ortopedie, identificarea terenului si stabilirea întinderii lui fiind realizate în raport de vecinii identificati în planul parcelar din 1926 al domeniilor Tuzla–Techirghiol coroborate cu înscrisurile depuse de parti la dosar si evidentiate in extenso în hotarâre.

În ceea ce priveste modalitatea de reparare a prejudiciului reclamantei, urmare a preluarii abuzive a terenului de catre stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, s-a retinut ca terenul se afla în prezent în domeniul public de interes judetean si nu poate fi restituit în natura, reclamanta fiind îndreptatita la masuri reparatorii în echivalent, prin acordarea de bunuri sau servicii în compensare sau acordarea de despagubiri conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Împotriva acestei sentinte, în termen legal au declarat apel pârâtii Consiliul Judetean Constanta, Orasul Eforie, Consiliul Local Eforie si Primarul Orasului Eforie, dar si reclamanta Societatea Nationala de Cruce Rosie din România, care au criticat-o pentru nelegalitate si netemeinicie.

I. Consiliul Judetean Constanta a criticat legalitatea si temeinicia hotarârii Tribunalului Constanta sub urmatoarele aspecte:

1. Prima instanta a solutionat în mod gresit exceptia inadmisibilitatii cererii de introducere în cauza a pârâtului Consiliul Judetean Constanta, în temeiul dispozitiilor art. 57 Cod procedura civila, prin încheierea din 20 iunie 2008.

În acceptiunea textului legal, reclamanta nu poate chema în judecata alte persoane, solicitând sa fie obligate sa îi predea imobilul în litigiu, întrucât este evident ca acestea nu ar putea pretinde aceleasi drepturi ca si reclamanta, art. 57 Cod procedura civila referindu-se la situatia în care persoanele chemate în judecata ar putea avea calitate de reclamante în proces în raport de obiectul acestuia.

2. Instanta de fond a solutionat gresit si exceptia tardivitatii formularii cererii de chemare în judecata a Consiliului Judetean Constanta, în calitate de pârât, din perspectiva dispozitiilor art. 132 Cod procedura civila, prima zi de înfatisare fiind împlinita cu multe termene înainte, respectiv la data de 4.09.2008.

3. Tribunalul Constanta a solutionat în mod gresit si exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a Consiliului Judetean Constanta, aceasta solutie fiind pronuntata cu încalcarea dispozitiilor art. 19 si 21 din Legea nr. 10/2001, dar si ale Legii nr. 215/2001 (art. 19 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, modificata si completata prin Legea nr. 286/2006).

În raport de aceste reglementari se impunea a se stabili ca pârâtul Consiliul Judetean Constanta nu are calitate procesuala pasiva, ci numai unitatea administrativ-teritoriala – judetul Constanta.

4. Pe fondul cauzei, solutia pronuntata de Tribunalul Constanta este nelegala si netemeinica sub aspectul retinerii împrejurarii ca reclamanta se legitimeaza ca persoana îndreptatita sa beneficieze de masurile reparatorii prevazute de Legea nr. 10/2001.

Apelantul pârât sustine ca înscrisurile administrate în cauza nu fac dovada calitatii de proprietar a reclamantei cu privire la terenul în suprafata de 10.570 m.p., ce a facut obiectul notificarii si nici cu privire la caracterul abuziv al masurii de preluare a acestui teren, reclamanta nefacând dovada preluarii acestui imobil de catre stat în baza unui act normativ sau de autoritate emis în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989.

Din înscrisurile depuse la dosar rezulta ca reclamantei i s-a nationalizat o suprafata de 900 m.p. (loturile 1202, 1203 si 1204) si acest teren a facut obiectul unei alte notificari nr. 1311/16.07.2001.

5. Instanta de fond a dispus obligarea pârâtilor la plata cheltuielilor de judecata în cuantum de 39.698 lei, reprezentând onorariul de avocat, suma de este exagerat de mare. Onorariul fiind disproportionat în raport cu munca îndeplinita de avocat în cauza, dar si de faptul ca actiunea reclamantei a fost admisa în parte, se impunea reducerea acestuia conform art. 274 alin. (3) Cod procedura civila.

II. Pârâtii Primarul Orasului Eforie, Orasul Eforie prin Primar si Consiliul Local Eforie au criticat legalitatea hotarârii primei instante sub urmatoarele aspecte:

1. În mod gresit Tribunalul Constanta a apreciat ca reclamanta are calitate de persoana îndreptatita, solutia fiind pronuntata cu încalcarea dispozitiilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Conform dispozitiilor art. 1 din Legea nr. 139/1995 ce reglementeaza functionarea Societatii Nationale de Cruce Rosie, reclamanta este o persoana juridica de drept public, autonoma, neguvernamentala, apolitica si fara scop patrimonial care îsi desfasoara activitatea cu caracter umanitar, ca organizatie de ajutor voluntar, auxiliara a autoritatii publice. Reclamanta fiind o persoana de drept public este exceptata de la beneficiul Legii nr. 10/2001.

2. Reclamanta nu a facut dovada calitatii sale de proprietar la momentul preluarii terenului de catre stat, actele depuse la dosar nefacând dovada dreptului sau se proprietate asupra terenului în suprafata de 1 ha teren situat pe amplasamentul identificat prin expertiza realizata în cauza.

3. Orasul Eforie nu are calitate de unitate detinatoare a terenului notificat, bunul fiind transmis în administrarea Consiliul Judetean Constanta, în baza H.G. nr. 867/2002 si a Protocolului nr. 1218/18.03.2003.

4. Imobilul în discutie nu a facut obiectul unei preluari abuzive de catre stat, reclamanta nedepunând la dosar titlul în baza caruia statul i-a preluat imobilul.

5. Solutia primei instante este criticabila si prin prisma cheltuielilor de judecata excesiv de mari ce au fost acordate reclamantei.

III. La rândul sau, reclamanta Societatea Nationala de Cruce Rosie din România a criticat legalitatea si temeinicia hotarârii apelate sub aspectul modalitatii de reparare a prejudiciului suferit de reclamanta, stabilit de instanta, solutionarea cererii fiind facuta cu încalcarea dispozitiilor art. 7 si 9 din Legea nr. 10/2001, care consacra principiul prevalentei restituirii în natura a imobilelor preluate abuziv.

Apelanta reclamanta a sustinut ca prima instanta a retinut în mod nelegal si netemeinic ca imobilul s-ar afla în domeniul public si în consecinta nu poate fi restituit în natura.

Referitor la terenul situat în incinta Spitalului de Ortopedie, Traumatologie si Recuperare Medicala Eforie Sud se sustine ca acesta este afectat numai de alei de circulatie, interioare, spatii verzi si 5 cladiri edificate în urma cu 50 de ani si poate fi restituit în natura, conform art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, solicitare justificata ca, cu atât mai mult cu cât imobilul nu este afectat direct si nemijlocit activitatilor de sanatate.

Referitor la terenul aflat în domeniul privat al orasului Eforie la data notificarii se sustine ca acesta este restituibil în natura, pârâtul neprobând dobândirea acestui teren în baza unui titlu legal.

La termenul de judecata din 7 iulie 2010, în fata instantei de apel, apelanta reclamanta a formulat o cerere de constatare a nulitatii absolute a urmatoarelor contracte:

– contractul de vânzare-cumparare autentificat sub nr. 1060/3.10.2003 de B.N.P.A. „J.D. – D.V.” încheiat între Orasul Eforie prin Primar în calitate de vânzator, pe de o parte si G.M. în calitate de cumparator, pe de alta parte, având ca obiect o suprafata de teren de 438,95 m.p. pe care este edificata o constructie denumita „Braseria P.” ce se afla în proprietatea cumparatorului în temeiul contractului de vânzare-cumparare autentificat sub nr. 4743/10.12.2002 de B.N.P.A. „M.I. si P.I.”;

– contractul de vânzare-cumparare autentificat sub nr. 367/17.03.2004 de B.N.P.A. „J.D. – D.V.” încheiat între Orasul Eforie prin Primar în calitate de vânzator, pe de o parte si G.M. în calitate de cumparator, pe de alta parte, având ca obiect o suprafata de teren de 410,04 m.p. reprezentând terenul aferent „Braseriei P.”;

– contractele de închiriere nr. 445/14.01.2009, nr. 446/14.01.2009 si nr. 447/14.01.2009 încheiate între Consiliul Judetean Constanta prin Presedinte si B.V., S.G. si respectiv N.F. privind constructiile 1, 3 si 4, astfel cum au fost ele identificate prin raportul de expertiza efectuat de expert B.C. si sa se dispuna, în consecinta, repunerea partilor în situatia anterioara.

– sa se dispuna radierea din Cartea Funciara individuala nr. 636 si din Cartea Funciara speciala nr. 126 a localitatii Eforie Sud a dreptului de proprietate înscris pe numele G.M.

În referire la aceasta cerere Consiliul Judetean Constanta a invocat exceptia inadmisibilitatii, în raport de dispozitiile art. 294 alin. (1) teza I Cod procedura civila.

În baza art. 137 Cod procedura civila, vom analiza cu prioritate exceptia inadmisibilitatii cererii privind constatarea nulitatii absolute a contractului de vânzare-cumparare autentificat sub nr. 1060/3.10.2003 de B.N.P.A. „J.D. – D.V.”, a contractului de vânzare-cumparare autentificat sub nr. 367/17.03.2004, cât si a contractelor de închiriere nr. 445/14.01.2009, nr. 446/14.01.2009 si nr. 447/14.01.2009.

Exceptia este fondata pentru urmatoarele considerente:

Conform dispozitiilor art. 294 alin. (1) teza I Cod procedura civila, „în apel nu se poate schimba calitatea partilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecata si nici nu se pot face alte cereri noi”.

Apelul este o cale de atac ce duce la rejudecarea pricinii în fond. Problemele de fapt si de drept dezbatute în fata primei instante sunt supuse în discutia instantei de apel, care va statua atât în fapt, cât si în drept. Efectul devolutiv al apelului consta în posibilitatea pe care o au partile de a supune judecatii în apel, litigiul dintre ele, în ansamblul sau, cu toate problemele de fapt si de drept ce au fost ridicate în prima instanta.

Apelul reprezinta o cale de atac îndreptata împotriva unei hotarâri nedefinitive, deci un mijloc procedural de continuare a procesului, al carui cadru, sub aspectul obiectului si al partilor, a fost stabilit înaintea primei instante – iar nu un mijloc de dezvoltare a cadrului procesual, prin care sa se formuleze noi pretentii între parti sau sa se atraga la judecata alte persoane.

Efectul devolutiv al apelului vizeaza numai ceea ce s-a judecat de catre prima instanta. Un litigiu poate fi dedus în întregime în fata instantei de apel, însa devolutiunea opereaza numai cu privire la aspectele judecate de instanta a carei hotarâre se ataca. Nu ar fi logic ca în apel sa se modifice elementele dezbaterilor, deoarece instanta de apel realizeaza un control judicios al hotarârii primei instante, care presupune cu necesitate situarea pe acelasi teren pe care au fost plasati si judecatorii primei instante. În plus, apelul constituie traducerea în fapt a principiului dublului grad de jurisdictie, însa prezentarea unor pretentii noi în apel ar conduce tocmai la încalcarea acestui principiu.

În raport de aceste considerente, curtea retine ca cererile de constatare a nulitatii contractelor de vânzare-cumparare nr. 367/17.03.2004 si nr. 1060 din 3.10.2003, cât si a contractelor de închiriere nr. 445/14.01.2009, nr. 446/2009 si nr. 447/14.01.2009 constituie cereri noi, formulate în apel, prin care reclamanta urmareste dezvoltarea cadrului procesual, prin atragerea în proces a unor noi persoane si prin formularea unor pretentii noi, iar aceste cereri sunt inadmisibile în raport de dispozitiile art. 294 alin. (1) Cod procedura civila.

Asupra apelurilor partilor:

Constatând ca apelurile pârâtilor Consiliul Judetean Constanta, Orasul Eforie, Consiliul Local Eforie si primarul Orasului Eforie cuprind critici comune ce vizeaza calitatea reclamantei de persoana îndreptatita sa beneficieze de dispozitiile Legii nr. 10/2001 în raport de dispozitiile art. 3 alin. (2) din lege, calitatea de proprietar al bunului la momentul preluarii terenului de catre stat, caracterul abuziv al preluarii imobilului si calitatea pârâtilor de „unitati detinatoare”, curtea va analiza aceste apeluri împreuna, urmând a raspunde acestor critici printr-un considerent comun.

Analizând legalitatea hotarârii apelate, în raport de criticile pârâtilor:

I. Consiliul Judetean Constanta si II. Orasul Eforie prin Primar, Primarul Orasului Eforie si Consiliul Local Eforie, curtea constata urmatoarele:

1. Critica ce vizeaza exceptia inadmisibilitatii cererii reclamantei de chemare în judecata a pârâtului Consiliul Judetean Constanta în temeiul art. 57 Cod procedura civila, se retine a fi vadit nefondata. În cauza, se retine ca reclamanta nu a formulat o cerere de atragere în proces a Consiliului Judetean Constanta, întemeiata pe dispozitiile art. 57 Cod procedura civila, în calitate de intervenient, ce ar putea pretinde aceleasi drepturi ca si reclamanta, ci a precizat la termenul de judecata din 4.09.2008, ca întelege sa cheme în judecata, în calitate de pârât aceasta institutie, prin extinderea cadrului procesual, urmare a situatiei juridice a imobilului depusa la dosar la un termen anterior si din care rezulta ca o parte din terenul notificat a fost transferat în administrarea Consiliului Judetean Constanta.

2. Referitor la tardivitatea cererii de completare a cadrului procesual, sub aspectul partilor chemate în judecata, în calitate de pârâte, se retine ca prima instanta a solutionat în mod judicios aceasta exceptie.

Legea nr. 10/2001, în capitolul III reglementeaza, pentru exercitarea dreptului de restituire a imobilelor preluate abuziv, doua etape si anume una necontencioasa si alta contencioasa. Aceasta lege, în art. 21 stabileste si partile între care se desfasoara aceste proceduri si anume „persoana îndreptatita la restituire” si „persoana juridica detinatoare a imobilului”, desemnând organele de conducere ale unitatilor administrativ-teritoriale detinatoare care sunt obligate sa emita dispozitie motivata.

Conform dispozitiilor art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, modificata, în cazul în care persoana juridica notificata detine numai în parte bunurile imobile solicitate, va emite dispozitie motivata de retrocedare numai pentru partea din imobil pe care o detine si va comunica persoanelor îndreptatite toate datele privind persoana fizica sau juridica detinatoare a celeilalte parti din imobilul solicitat, anexând comunicarii si copii de pe actele de transfer al dreptului de proprietate sau, dupa caz, de administrare.

Articolul 27.2 din Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007 prevad ca în aceasta situatie persoana juridica notificata va proceda la redirectionarea notificarii unitatii detinatoare a celeilalte parti din imobilul solicitat, sau, dupa caz, entitatii investite cu solutionarea acesteia.

În speta, se retine ca, desi la momentul formularii notificarii în temeiul Legii nr. 10/2001, terenul în suprafata de 10.570 m.p. se afla în patrimoniul Orasului Eforie, ulterior, prin H.G. nr. 867/2002 privind trecerea unor imobile din domeniul privat al statului si din administrarea Ministerului Sanatatii si a Familiei în domeniul public al judetelor si în administrarea consiliilor judetene, imobilul a fost transferat din patrimoniul Orasului Eforie în patrimoniul judetului Constanta si în administrarea Consiliului Judetean Constanta.

Aceasta situatie nu a fost comunicata reclamantei si mai mult, la data de 19.10.2006 Primarul Orasului Eforie a emis Dispozitia nr. 435/19.10.2006 în care se pronunta cu privire la întreaga suprafata de teren, în sensul respingerii notificarii reclamantei, motivat de faptul ca aceasta nu are calitate de persoana îndreptatita sa beneficieze de dispozitiile Legii nr. 10/2001.

În conditiile în care, dupa înregistrarea notificarii – si prin urmare dupa momentul initierii procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001, între Consiliul Local Eforie si Consiliul Judetean Constanta a intervenit o transmisiune a unei parti din imobilul revendicat, în mod evident a operat si o transmisiune a calitatii procesuale pasive în cadrul procedurii mentionate, Consiliul Judetean Constanta devenind unitate detinatoare în sensul Legii nr. 10/2001, obligata la solutionarea notificarii formulata de reclamanta, pentru partea din imobil aflata în administrarea sa.

Împrejurarea ca reclamanta, în calitate de titulara a notificarii, nu a fost încunostiintata de acest transfer, în faza necontencioasa a procedurii si mai mult a fost indusa în eroare cu rea-credinta de catre Orasul Eforie, care prin Dispozitia nr. 435/2006 s-a pronuntat cu privire la întregul teren în suprafata de 10.570m.p. nu constituie un impediment pentru extinderea cadrului procesual în fata primei instante, prin chemarea în judecata în calitate de pârâta a institutiei careia i s-a transmis bunul în administrare, în cauza operând, asa cum am aratat mai sus o transmisiune a calitatii procesuale pasive.

În raport de aceasta situatie si de probatoriul administrat în fata primei instante în legatura cu aceasta problema de drept, curtea apreciaza ca nu suntem în prezenta unei modificari a actiunii, prin extinderea cadrului procesual, dupa prima zi de înfatisare, ci în situatia unei transmisiuni de calitate procesuala pasiva. Consiliul Judetean Constanta, ca dobânditor al unei parti din terenul notificat, a preluat procesul în starea în care acesta se gasea, fiindu-i opozabile toate actele de procedura îndeplinite în raport cu autorul sau.

Solutia Tribunalului Constanta raspunde sub acest aspect si exigentelor art. 6 din C.E.D.O., scopul solutionarii cauzei într-un termen rezonabil îl reprezinta protejarea partilor împotriva duratei excesive a procedurilor, asigurarea eficientei si credibilitatii actului de justitie si evitarea mentinerii partilor într-o stare de nesiguranta cu privire la drepturile lor fundamentale.

Limitarea solutiei Tribunalului Constanta numai la anularea Dispozitiei nr. 435/2006 a Primarului Orasului Eforie motivat de faptul ca a fost emisa de persoana care detine numai partial imobilul notificat, cu consecinta obligarii acestuia de a redirectiona notificarea reclamantei catre Consiliul Judetean Constanta, ar fi fost de natura sa afecteze grav dreptul reclamantei la un proces echitabil sub aspectul duratei rezonabile de solutionare a notificarii sale, astfel cum e reglementata de art. 6 din C.E.D.O. Practic reclamanta s-ar fi aflat în aceeasi situatie cu cea de la data formularii notificarii, în urma cu aproximativ 9 ani.

Pentru considerentele expuse, curtea retine ca prima instanta a solutionat în mod judicios si exceptia tardivitatii formularii cererii de chemare în judecata a pârâtului Consiliul Judetean Constanta.

3. Referitor la criticile ce vizeaza calitatea reclamantei de proprietara a terenului în suprafata de 10.570 m.p. la data preluarii acestuia de catre stat si la caracterul abuziv al preluarii, curtea constata ca si acestea sunt nefondate si urmeaza a fi respinse pentru urmatoarele considerente:

Conform dispozitiilor art. 1 lit. „e” din H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de punere în aplicare a Legii nr. 10/2001, sarcina probei proprietatii, a detinerii legale a acesteia la momentul deposedarii abuzive si a calitatii de persoana îndreptatita la restituire revine persoanei care pretinde dreptul în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (1) lit. „a” si ale art. 23 din lege. În cazul în care pentru imobilul respectiv nu se poate face dovada formala a preluarii de catre stat, iar imobilul respectiv se regaseste în patrimoniul statului dupa data invocata ca fiind data preluarii bunului, solutionarea notificarii se va face în functie si de acest element – faptul ca imobilul se regaseste în patrimoniul statului constituie o prezumtie relativa de preluare abuziva.

În ceea ce priveste circumscrierea actelor invocate de persoana îndreptatita în notiunea de acte doveditoare în sensul Legii nr. 10/2001 (art. 23) retinem ca tocmai din cauza modului abuziv în care statul comunist a trecut în proprietatea sa prin diferite „modalitati” în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989 anumite imobile, legiuitorul, prin Legea nr. 10/2001 si normele metodologice de aplicare a instituit un regim derogatoriu de la dreptul comun pentru probarea dreptului de proprietate asupra imobilelor ce fac obiectul acestei legi largind sfera „actelor doveditoare” ce pot constitui temei pentru recunoasterea dreptului de proprietate, usurând astfel sarcina probei persoanelor deposedate în mod abuziv si mostenitorilor acestora.

Aceasta largire a cadrului probator se întemeiaza pe considerente de echitate, deoarece ar fi profund inechitabil ca în urma unei deposedari brutale, de foarte multe ori facuta în fapt, fara niciun temei legal, fostul proprietar sa fie obligat sa exhibe titlul de proprietate, iar statul sau unitatea administrativ-teritoriala sa se bucure de prezumtia de proprietate rezultata din faptul posesiei, sau chiar sa îsi întemeieze dreptul de proprietate pe existenta unui „titlu” de proprietate.

În acest sens art. 23.1 din H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 prevad ca prin acte doveditoare se întelege orice acte juridice translative de proprietate, care atesta detinerea proprietatii de catre o persoana fizica sau juridica (act de vânzare-cumparare, tranzactie, donatie, extras de carte funciara, act sub semnatura privata încheiat înainte de intrarea în vigoare a Decretului nr. 221/1950; orice acte care atesta detinerea proprietatii de catre persoana îndreptatita sau ascendentul/testatorul acesteia la data preluarii abuzive (extras de carte funciara, istoric de rol fiscal, proces-verbal întocmit cu ocazia preluarii), orice act emanând de la o autoritate din perioada respectiva care atesta direct sau indirect faptul ca bunul respectiv apartinea persoanei respective, pentru mediul rural – extras de pe registrul agricol.

În speta, se retine ca prin adresa nr. 3338/22.07.1991, Ministerul de Interne – Filiala Arhivelor Statului Constanta, precizeaza faptul ca Societatea Nationala de Cruce Rosie din România figureaza în anul 1941, în adresa din strada G.D. nr. 57 (actualmente soseaua Constanta–Mangalia) cu un teren viran a carei suprafata nu era mentionata.

În adresa nr. 3960/5.05.1999 emisa de Circumscriptia Fiscala Oraseneasca Eforie se face cunoscut ca, la matricola fiscala nr. 1107 din 1945, figureaza înscrisa „Crucea Rosie” cu imobil în Eforie Sud, strada I.G.D. (actuala strada Republicii) nr. 57, fara alte amanunte.

Cu adresa nr. 966/23.04.1999 (fila 88 vol. I) Proiect S.A. Constanta comunica faptul ca „În baza datelor consemnate în planul de parcelare Tuzla–Techirghiol, întocmit de Ministerul Agriculturii si Domeniilor, aprobat cu Jurnalul nr. 1593/1926 (III), facem urmatoarele precizari:

Terenul proprietatea Societatii Nationale de Cruce Rosie este situat în partea de Nord–Est a localitatii Eforie Sud, între tarmul Marii Negre si soseaua Constanta–Mangalia în incinta Sanatoriului de Ortopedie. Conform parcelarii 1926, terenul proprietatea Crucii Rosii are ca vecini la Nord, proprietatea Sanatoriului pentru Combaterea Tuberculozei, iar la Sud, proprietatea Casei Muncii CFR II”.

Procedând la transpunerea din planul anexa a suprafetei terenului, expertul topograf a identificat, urmatoarele vecinatati:

– la Nord – Sanatoriul de Ortopedie;

– la Sud – proprietatea Casei Muncii CFR;

– la Est – Plaja Marea Neagra;

– la Vest – b-dul Republicii.

Cu adresa nr. 2102/26.09.2003 (fila 197 vol. I), Spitalul de Ortopedie si Recuperare Medicala Eforie Sud comunica Consiliului Local Eforie, ca în baza H.G. nr. 867/2002 si a Protocolului nr. 1218/18.03.2003 a avut loc predarea-primirea imobilelor din incinta unitatii sanitare pentru trecerea acestora din domeniul privat al statului si administrarea Ministerului Sanatatii si Familiei, în domeniul public al Judetului Constanta si administrarea Consiliului Judetean Constanta.

În ceea ce priveste suprafata terenului în litigiu, din expertiza extrajudiciara, inginer B.P. efectuata în dosarul nr. 6859/1999 al Tribunalului Constanta, rezulta ca acesta este de 10.570 m.p., informatie culeasa de expert din „Planul de parcelare Tuzla–Techirghiol”, întocmit de catre Ministerul Agriculturii si Domeniilor, aprobat cu jurnalul nr. 1593, publicat în Monitorul Oficial al României, partea oficiala din anul 1926, Crucea Rosie fiind individualizata la nivelul acestui an/1926 cu o suprafata de teren de 10.570 m.p.

Din adresa nr. 1807/9.05.2007 (fila 298 vol. I) a Spitalului Clinic de Ortopedie, Traumatologie si Recuperare Medicala Eforie Sud, rezulta ca în prezent, terenul este parte din domeniul public al judetului Constanta, aspect evidentiat si în H.G. nr. 867/16 august 2002, ce cuprinde lista imobilelor terenuri si constructii trecute în domeniul public al judetelor si în administrarea consiliilor judetene, la pozitia nr. 47, figurând si imobilul în litigiu.

Potrivit adresei nr. 485/16.05.2007 a Consiliului Local al Orasului Eforie, terenul este în baza H.G. nr. 867/2002, domeniul public al judetului Constanta.

Aceste relatii se coroboreaza cu înscrisurile depuse în apel de Consiliul Judetean Constanta – reprezentând „fisa mijloacelor fixe”, în care este prezentata situatia cladirilor identificate prin expertiza ca fiind situate pe terenul aflat în administrarea Consiliului Judetean Constanta si despre care se mentioneaza ca au fost edificate de Crucea Rosie în perioada 1914 si au fost incluse în inventarul Spitalului de Ortopedie, Traumatologie si Recuperare Medicala Eforie Sud începând cu anul 1964.

Situatia este confirmata de Spitalul de Ortopedie, Traumatologie si Recuperare Medicala Eforie Sud cu adresa nr. 150/7.01.2010 în care se mentioneaza ca locuintele de serviciu (C 1 si C 4) au fost edificate în anul 1914 si datorita starii avansate de degradare au devenit improprii locuirii, angajatii spitalului, în calitate de chiriasi, realizând o serie de reparatii la aceste cladiri. În ceea ce priveste mijloacele fixe C 2 – „Castel de apa” si constructia C 3 – denumita Constructia „Crucea Rosie nr. 4” – acestea sunt în prezent dezafectate si se afla într-o stare avansata de degradare. Aceasta situatie este confirmata si prin adresa nr. 2172/3.02.2010 emisa de Consiliul Judetean Constanta.

Toate înscrisurile mentionate arata ca reclamanta S.N. „Crucea Rosie” era proprietarul bunului la momentul preluarii de catre stat.

Referitor la caracterul abuziv al preluarii imobilului de catre stat, curtea retine ca prima instanta a solutionat în mod judicios aceasta problema. Pârâtul, pe tot parcursul litigiului – fond si apel – nu a prezentat instantei niciun titlu care sa dovedeasca dreptul sau de proprietate si nu a rasturnat prezumtia relativa de preluare abuziva, consacrata de art. 1 lit. „e” din H.G. nr. 250/2007.

Conform acestor dispozitii, în cazul în care pentru imobilul respectiv nu se poate face dovada formala a preluarii de catre stat, se instituie o prezumtie de preluare abuziva atât timp cât terenul este în posesia statului, cazând în sarcina pârâtei detinatoare dovada preluarii cu titlu valabil a imobilului.

Ori, în speta, apelantul pârât Consiliul Judetean Constanta nu a rasturnat aceasta prezumtie simpla, în sensul ca nu a facut dovada ca terenul a fost preluat de la o alta persoana fizica sau juridica, iar nu de la Crucea Rosie, sau ca transmiterea bunului de la reclamanta la stat s-a realizat în baza unui titlu valabil translativ de proprietate.

4. Cu privire la calitatea reclamantei Societatea Nationala de Cruce Rosie din România de persoana îndreptatita sa beneficieze de masurile reperatorii reglementate de Legea nr. 10/2001 pentru terenul în suprafata de 10.570 m.p. ce a facut obiectul notificarii nr. 11276/20.07.2001, curtea retine ca problema de drept a fost solutionata în mod judicios de Tribunalul Constanta, criticile apelantilor pârâti fiind nefondate pentru urmatoarele considerente:

Potrivit prevederilor art. 3 alin. (1) lit. „c” din Legea nr. 10/2001, „sunt îndreptatite în întelesul prezentei legi, la restituirea prin masuri reparatorii sau prin echivalent, persoanele juridice proprietari ai imobilelor preluate în mod abuziv de stat, de organizatii cooperatiste sau de orice alte persoane juridice dupa data de 6 martie 1945; îndreptatirea la masurile reparatorii prevazute de prezentul capitol este conditionata de continuarea activitatii ca persoana juridica pâna la data intrarii în vigoare a prezentei legi sau de împrejurarea ca activitatea lor sa fi fost interzisa sau întrerupta în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, daca prin hotarâre judecatoreasca se constata ca sunt aceeasi persoana juridica cu cea desfiintata sau interzisa”.

Referitor la continuitatea activitatii reclamantei pâna la data intrarii în vigoare a Legii nr. 10/2001 se retin urmatoarele:

Statutul societatii a fost aprobat la data de 16 septembrie 1876 si publicat în Monitorul Oficial al României nr. 206/29.09.1876.

În anul 1915 a fost emisa Legea pentru recunoasterea Societatii Nationale de Cruce Rosie a României ca persoana morala, publicata în Monitorul Oficial nr. 277/15 martie 1915. Ulterior, în anul 1926 a fost emisa Legea pentru recunoasterea Societatii Nationale de Cruce Rosie a României ca persoana juridica de drept public, publicata în Monitorul Oficial nr. 65/1926. Prin Decretul nr. 203/21.06.1976 se confera reclamantei Ordinul Steaua Republicii Socialiste România clasa I, pentru merite deosebite în activitate, cu ocazia aniversarii a 100 de ani de la înfiintare. De asemenea, în anul 1995 se aproba Legea nr. 139/1995 a Societatii de Cruce Rosie din România, iar în anul 2001 se emite decret cu ocazia aniversarii a 125 de ani de la înfiintarea Societatii de Cruce Rosie.

Din cuprinsul tuturor acestor acte rezulta ca Societatea si-a pastrat continuitatea de-a lungul vremii si ca nu a fost desfiintata sau interzisa, actul din 1976, precum si decretul din 2001 atestând cu putere de lege activitatea neîntrerupta a acestei organizatii.

Se retine ca reclamanta nu este exceptata de la beneficiul Legii nr. 10/2001, ea nefacând parte din categoria institutiilor publice ale statului exceptate prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Declararea Societatii Nationale a Crucii Rosii ca fiind o persoana juridica de drept public, începând cu anul 1926, precum si recunoasterea acestui caracter prin art. 1 din Legea nr. 139/1995 a fost facuta în considerarea importantei deosebite pe care Crucea Rosie Româna a avut-o de-a lungul timpului, fiind singura organizatie care are ca atribut asistenta umanitara în caz de conflict armat.

Aceasta calitate a Societatii Nationale a Crucii Rosii din România, persoana juridica de drept public, independenta, nesubordonata Statului Român, rezulta indubitabil din dispozitiile art. 2 din Legea nr. 139/1995, în care se statueaza ca unul dintre principiile fundamentale în baza caruia îsi desfasoara activitatea este independenta. În baza acestui principiu Crucea Rosie nu este subordonata statului, organele sale de conducere sunt alese dintre membrii organizatiei, fara nicio imixtiune din partea statului, salariile sunt stabilite si platite conform grilei proprii de salarizare din fonduri proprii, iar nu de la bugetul de stat.

Conform dispozitiilor art. 7 din Legea nr. 139/1995, „Societatea Nationala de Cruce Rosie din România (…) beneficiaza de aceleasi masuri de protectie pe care legea le stabileste în favoarea institutiilor publice”. Utilizând argumentul de interpretare „per a contrario”, rezulta ca reclamanta, desi beneficiaza de aceleasi masuri de protectie pe care legea le stabileste în favoarea institutiilor publice, nu este o institutie publica în sensul art. 3 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Daca ar fi fost o institutie publica, nu ar mai fi fost necesar ca legiuitorul sa precizeze ca beneficiaza de aceleasi masuri de protectie de care beneficiaza si institutiile publice. Ori, din acordarea unui regim de favoare reclamantei în baza legii, astfel încât aceasta sa beneficieze atunci când este necesar pentru atingerea scopurilor sale de toate masurile de protectie de care beneficiaza institutiile publice, nu se poate trage concluzia ca ea ar putea fi asimilata ca situatie juridica institutiilor publice, astfel încât sa fie exclusa de la aplicarea prevederilor Legii nr. 10/2001, care urmaresc scopuri si obiective precise atunci când nu permit subiectelor de drept mentionate de art. 3 alin. (2) sa beneficieze de masurile reparatorii consacrate de acest act normativ. Asimilarea unor aspecte ale regimului juridic al institutiilor publice are caracter de exceptie, neputând fi extinsa pe cale de analogie, astfel încât sa se ajunga la o asimilare totala de regim juridic.

De altfel, Înalta Curte de Casatie si Justitie, într-o decizie de speta (dosar nr. 28063/1/2005) a retinut ca Societatea Nationala de Cruce Rosie din România nu se încadreaza în categoria persoanelor prevazute de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, fiind persoana îndreptatita la restituire conform acestui act normativ.

În considerentele deciziei civile nr. 2238/28.02.2006 Înalta Curte de Casatie si Justitie, dupa ce analizeaza prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 arata ca reclamanta Crucea Rosie nu se încadreaza în niciuna din categoriile prevazute de art. 3 alin. (2) din lege, nefiind institutie publica, ce ar avea în administrare bunuri ale statului si nici societate comerciala cu capital de stat (filele 34–39 dosar fond, vol. I)

Reclamanta nu intra nici în categoria „regiilor autonome, companiile/societatile nationale, societati comerciale cu capital de stat, precum si cele privatizate potrivit legii” – exceptate de la art. 3 alin. (2) de le beneficiul Legii nr. 10/2001.

Prin includerea societatilor/companiilor nationale în categoria persoanelor care nu sunt îndreptatite la restituire în temeiul Legii nr. 10/2001, legiuitorul a avut în vedere companiile/societatile nationale create în urma reorganizarii regiilor autonome în companii nationale si societati nationale, în baza Ordonantei de Urgenta nr. 30/1997.

Potrivit dispozitiilor art. 2 alin. (2) din O.U.G. nr. 30/1997, „Societatile comerciale pe actiuni rezultate în urma reorganizarii regiilor autonome având ca obiect activitati de interes public national pot fi denumite companii nationale sau societati nationale, dupa caz, si vor fi supuse procesului de privatizare în conditiile legii”.

Faptul ca legiuitorul în cuprinsul art. 3 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 s-a referit doar la societatile nationale aparute în urma reorganizarii regiilor autonome în temeiul O.U.G. nr. 30/1997, rezulta cu claritate si din interpretarea gramaticala a acestui articol care echivaleaza notiunile de companie nationala si societate nationala folosind sintagma „companiile/societatile nationale”.

Pentru considerentele expuse, curtea retine ca reclamanta Societatea Nationala de Cruce Rosie din România nu intra în categoria institutiilor publice ale statului sau companiilor/societatilor nationale exceptate de aplicarea Legii nr. 10/2001, conform art. 3 alin. (2) din acest act normativ, ci este persoana îndreptatita sa beneficieze de masurile reparatorii ale legii, conform art. 3 alin. (1) lit. „c”.

5. Cu privire la calitatea Consiliului Judetean Constanta de unitate detinatoare a terenului în suprafata de 9.298,12 m.p. si implicit la calitatea sa procesuala pasiva, curtea retine urmatoarele:

Potrivit prevederilor Capitolului 2 din Anexa 1 a H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare unitara a Legii nr.10/2001, unitatea detinatoare este fie entitatea cu personalitate juridica care exercita, în numele statului, dreptul de proprietate publica sau privata la un bun ce face obiectul legii (minister, primarie, institutia prefectului sau orice alta institutie publica), fie entitatea cu personalitate juridica care are înregistrat în patrimoniul sau, indiferent de titlul cu care a fost înregistrat bunul care face obiectul legii (regii autonome, societati/companii nationale si societati comerciale cu capital de stat, organizatii cooperatiste). Ori, în calitate de titular al pretinsului drept de administrare asupra imobilului instituit prin H.G. nr. 867/2002, Consiliul Judetean Constanta este entitatea care, în sensul H.G. nr. 250/2007, exercita în numele statului pretinsul drept de proprietate asupra imobilului.

Deosebit de relevante în aprecierea calitatii procesuale pasive a Consiliului Judetean Constanta sunt si dispozitiile pct. 9.1 din normele metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001 aprobate prin H.G. nr. 614/2001 (o reglementare identica existând si în normele aprobate prin H.G. nr. 498/2003, respectiv H.G. nr. 250/2007), conform carora „în cazul în care, dupa data intrarii în vigoare a legii, un imobil notificat potrivit legii a fost transferat în administrarea unei alte entitati, aceasta din urma devine unitate detinatoare învestita cu solutionarea notificarii. Cum prin H.G. nr. 867/2002 o parte a imobilului a fost transferata din administrarea Consiliului Local Eforie în administrarea Consiliului Judetean Constanta, este evident ca aceasta din urma entitate a dobândit si calitatea de unitate detinatoare în sensul Legii nr. 10/2001 pentru partea din imobil transferata), având si calitate procesuala pasiva în ipoteza în care nu îsi îndeplineste obligatia legala de solutionare a notificarii.

Consiliul Judetean Constanta are calitate procesuala pasiva si în raport cu prevederile Legilor nr. 215/2001 si nr. 213/1998.

Potrivit Legii nr. 215/2001, administratia publica locala este organizata în baza principiului autonomiei locale, definit în lege ca „dreptul si capacitatea efectiva a autoritatilor administratiei publice locale de a solutiona si de a gestiona, în numele si în interesul colectivitatilor locale pe care le reprezinta, treburile publice, în conditiile legii”.

Tot legea precizeaza punctual autoritatile care dispun de autonomie locala si anume „consiliile locale si primarii, precum si (…) consiliile judetene si presedintii acestora, autoritati ale administratiei publice locale”. Din formularea textului de lege se desprinde atât dreptul autoritatilor administratiei publice locale, cât si obligatia de a solutiona situatiile de interes public, ceea ce presupune si calitatea lor procesuala într-un litigiu referitor la bunuri din domeniul public al judetului deoarece aceasta situatie este de interes public.

Autonomia locala este un principiu care guverneaza organizarea, functionarea, atributiile si competentele autoritatilor publice locale. De asemenea, priveste gestionarea resurselor care, potrivit legii, apartin unitatilor administrativ-teritoriale. Astfel, potrivit art. 10 din Legea nr. 215/2001, „Autoritatile administratiei publice locale administreaza sau, dupa caz, dispun de resursele financiare, precum si de bunurile proprietate publica sau privata ale comunelor, oraselor, municipiilor si judetelor, în conformitate cu principiul autonomiei locale”.

În ceea ce priveste litigiile în care sunt implicate unitatile administrativ-teritoriale, regula este data de art. 21 alin. 2 din Legea nr. 215/2001 care arata ca „în justitie, unitatile administrativ-teritoriale sunt reprezentate, dupa caz, de primar sau de presedintele consiliului judetean”.

De la aceasta prevedere, Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publica si regimul juridic a stabilit o exceptie prin intermediul art. 12 alin. (4). Acesta statueaza ca în litigiile referitoare la dreptul de administrare, titularul acestui drept: consiliile locale si consiliile judetene sunt titularii dreptului de administrare a bunurilor revendicate) va sta în nume propriu.

Dupa cum se poate observa cu usurinta, ceea ce diferentiaza cele doua articole este tocmai persoana care are calitate procesuala. Daca în primul caz este vorba de unitatea administrativ-teritoriala, în al doilea caz, ca o derogare de la principiul general, calitate procesuala va avea tocmai consiliul judetean sau local.

Practica judiciara reflecta aceeasi interpretare a articolului, Înalta Curte de Casatie si Justitie utilizându-l pentru argumentarea deciziilor sale în spetele similare.

6. Cu privire la calitatea pârâtilor Orasul Eforie prin Primar si Consiliul Local Eforie de „unitate detinatoare” în sensul Legii nr. 10/2001 pentru terenul în suprafata de 1.142 m.p., curtea retine ca si aceasta problema a fost în mod judicios solutionata de prima instanta.

Reglementând modalitatea de exercitare a dreptului la restituirea în natura sau prin echivalent a imobilelor preluate abuziv, Legea nr. 10/2001 a instituit doua etape ale procedurii de restituire, una necontencioasa si alta contencioasa, iar în art. 22 a stabilit partile între care se desfasoara aceste proceduri si anume „persoana îndreptatita la restituire” si „persoana juridica detinatoare a imobilului”. Articolul 21 din lege stabileste categoriile de persoane juridice obligate sa se pronunte asupra notificarilor prin decizia/dispozitia motivata a organelor de conducere, iar în alin. (1) prevede ca au calitate de unitati detinatoare si unitatile administrativ-teritoriale, în cazul carora restituirea se face prin dispozitie motivata a primarilor, ori, dupa caz, a presedintelui consiliului judetean.

„Persoana îndreptatita la restituire” care are calitate procesuala activa si „unitatea detinatoare” care are calitate procesuala pasiva, figureaza ca atare în ambele faze ale procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001 si nu pot fi înlocuite de o alta parte astfel ca în cazul în care bunul notificat apartine patrimoniului unitatii administrativ-teritoriale – obligatia de solutionare a notificarii nu poate fi opusa decât „detinatorului”.

În speta, se retine ca notificarea nr. 11276/20.07.2001 formulata de reclamanta a fost solutionata de Primarul Orasului Eforie prin Dispozitia nr. 435 din 19.10.2006, iar reclamanta nemultumita de modalitatea de solutionare a pretentiilor sale a contestat aceasta dispozitie, conform art. 26 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, reclamanta justificând calitatea procesuala pasiva a pârâtilor Orasul Eforie, Consiliul Local Eforie si Primarul Eforie, în calitate de emitenti ai dispozitiei contestate.

Pe de alta parte, se retine ca Orasul Eforie detine în patrimoniul public si/sau privat o suprafata de teren de 1.142 m.p., astfel cum a fost identificata prin expertiza ing. B.C., teren care se afla în afara limitelor Spitalului de Ortopedie.

Cum aceasta suprafata de teren nu a facut obiectul transferului din administrarea Primariei Eforie în administrarea Consiliului Judetean Constanta, în baza H.G. nr. 867/2002, ci este afectata partial de cai de comunicatie, alei de acces sau de plaja ori a facut obiectul unor acte de dispozitie încheiate de Orasul Eforie cu terte persoane fizice sau juridice, curtea constata ca pârâtul Orasul Eforie are calitate de „unitate detinatoare” în sensul art. 21 din Legea nr. 10/2001.

7. Cu privire la criticile apelantilor pârâti ce vizeaza cuantumul cheltuielilor de judecata acordate reclamantei si incidenta în cauza a dispozitiilor art. 274 alin. (3) Cod procedura civila, curtea constata ca aceste critici sunt fondate si urmeaza a fi admise pentru urmatoarele considerente:

Conform dispozitiilor art. 274 alin. (3) Cod procedura civila, „Judecatorii au însa dreptul sa mareasca sau sa micsoreze onorariile avocatilor, potrivit cu cele prevazute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat ca sunt nepotrivit de mici sau de mari fata de valoarea pricinii sau munca îndeplinita de avocat”.

Articolul 274 alin. (3) Cod procedura civila reglementeaza un aspect al raportului juridic procesual civil dintre partile contractante, textul stabilind modalitatea de calculare a sumei datorate cu titlu de cheltuieli de judecata de catre cel ce a cazut în pretentii, partii care le solicita. În aceste conditii se constata ca raportul juridic civil dintre avocat si client nu este stânjenit în niciun mod, deoarece activitatea instantei se limiteaza doar la reducerea corespunzatoare a cheltuielilor de judecata.

În cadrul analizei cererii de micsorare a onorariului de avocat munca avocatului constituie un criteriu fundamental în raport cu care instanta poate statua în conformitate cu prevederile art. 274 alin. (3) asupra posibilitatii de reducere a onorariului de avocat. Munca avocatului are însa un caracter complex, situatie în care pentru aprecierea onorariului ce urmeaza a fi suportat de partea adversa, care a cazut în pretentii, se impune a fi avute în vedere mai multe aspecte si anume: timpul si volumul de munca solicitata pentru executarea mandatului primit si activitatile solicitate de client, natura, noutatea si dificultatea cazului, importanta intereselor în cauza, împrejurarea ca acceptarea mandatului acordat de client îl împiedica pe avocat sa accepte un alt mandat din partea unei alte persoane, notorietatea si specializarea avocatului, constrângerile de timp în care avocatul este obligat de împrejurarile cauzei sa actioneze pentru a asigura serviciile legale performante.

În speta, se retine ca în raport de complexitatea cauzei, munca desfasurata de avocat pe parcursul a aproximativ 2 ani pentru solutionarea cauzei, dar si fata de împrejurarea ca litigiul nu prezinta un caracter de noutate si nici nu impune si aplicarea unei legislatii noi, onorariul de avocat în valoare de 40.000 lei este exagerat, situatie în care se impune o reducere a acestuia la valoarea de 10.000 lei, suma ce urmeaza a fi suportata în parti egale de autoritatile locale (5.000 lei) si respectiv de pârâtul Consiliul Judetean Constanta (5.000 lei).

Pentru considerentele expuse, în baza art. 296 Cod procedura civila, se va admite apelul pârâtilor si se va schimba în parte sentinta apelata, în sensul obligarii pârâtilor la plata unor cheltuieli de judecata care vor include onorariul de expertiza (1.000 lei) si onorariul de avocat în valoare de 10.000 lei, cheltuieli ce vor fi suportate în mod egal de catre pârâti.

III. Analizând legalitatea hotarârii apelate în raport de criticile apelantei reclamante, se constata urmatoarele:

1. Cu privire la terenul în suprafata de 9.298,12 m.p. situat în perimetrul Spitalului de Ortopedie, Traumatologie si Recuperare Medicala Eforie Sud si în administrarea Consiliului Judetean Constanta, curtea constata ca pârâtul nu a invocat un titlu valabil pentru detinerea terenului, situatie în care se va analiza posibilitatea de restituire în natura a terenului liber de constructii, conform art. 10 din Legea nr. 10/2001.

Potrivit dispozitiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, „Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unitatilor administrativ-teritoriale bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, daca au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constitutiei si a tratatelor internationale la care România era parte si a legilor în vigoare la data preluarii lor de catre stat”.

Hotarârea de Guvern nr. 687/2002 nu poate constitui un titlu legal valabil, respectiv un temei valabil pentru includerea imobilului notificat în domeniul public al judetului Constanta si în administrarea Consiliului Judetean Constanta, cât timp nici Statul Român si nici unitatea administrativ-teritoriala – Orasul Eforie, din administrarea careia s-a dispus transferarea bunului, nu pot justifica un drept de proprietate asupra imobilului notificat de reclamanta. Pentru ca acest teren sa fie inclus în mod valabil în domeniul public, era necesar în prealabil sa fi fost dobândit în mod legal de stat sau de Orasul Eforie, ori în speta nu s-a probat modalitatea în care s-a realizat în mod valabil preluarea terenului de la reclamanta.

Încadrarea acestui teren în domeniul public de interes judetean nu are relevanta în aprecierea posibilitatii de restituire în natura a acestuia, pentru ca statul nu a avut niciodata un titlu valabil constituit, iar pe de alta parte „restituirea” realizata în temeiul Legii nr. 10/2001 nu echivaleaza cu o „înstrainare” a unui bun din domeniul public si pe cale de consecinta, caracterul inalienabil, insesizabil si imprescriptibil al proprietatii publice nu i se aplica. Legea nr.10/2001nu face nicio distinctie între bunurile evidentiate în domeniul public sau privat al statului sau al unitatilor administrativ-teritoriale la momentul formularii notificarii, singurele conditii impuse de legiuitor pentru neaplicarea masurii de restituire în natura a unui teren fiind acelea ca terenul sa nu intre în aria de cuprindere a sintagmei „amenajari de utilitate publica a localitatilor urbane si rurale”, astfel cum este determinata de prevederile art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare unitara a Legii nr. 10/2001 aprobata prin H.G. nr. 250/2007 si sa nu fie afectat de constructii realizate anterior datei de 1.01.1990.

Mai mult, legiuitorul a prevazut în art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 coroborat cu anexa nr. 2 lit. „a” din lege ca si imobilele necesare si afectate exclusiv si nemijlocit activitatilor de interes public, de învatamânt, sanatate sau social-culturale, se vor restitui fostilor proprietari, sau, dupa caz, mostenitorilor acestora, cu obligatia de a-i mentine afectatiunea pe o perioada de pâna la 3 ani, pentru cele aratate la pct. 3 si 4 din anexa nr. 2 lit. „a”, sau, dupa caz, de pâna la 5 ani de la data emiterii deciziei sau a dispozitiei, pentru cele aratate la pct. 1 si 2 din anexa nr. 2 lit. „a”.

Prin urmare, se constata ca, aparenta apartenentei unui bun la domeniul public nu constituie un impediment legal pentru respingerea unei cereri de restituire în natura a imobilului notificat, sens în care s-a pronuntat, în decizii de speta si Înalta Curte de Casatie si Justitie (exemplu: decizia civila nr. 7312 din 21.09.2006).

În consecinta, la stabilirea modalitatii de reparare a prejudiciului cauzat reclamantei, prin preluarea abuziva a imobilului de catre stat, curtea urmeaza sa aiba în vedere principiul prevalentei restituirii în natura a bunurilor notificate ce guverneaza procesul de aplicare a Legii nr. 10/2001 (legiferat prin art. 9), cât si dispozitiile art. 10 din lege.

Potrivit dispozitiilor Legii nr. 10/2001, prin teren liber, restituibil în natura, se întelege terenul neconstruit sau neafectat de amenajari de utilitate publica, ce nu afecteaza caile de acces (existenta pe terenul respectiv a unor strazi, parcari, trotuare), existenta sau utilizarea unor amenajari subterane (conducte de alimentare cu apa, gaze, petrol, electricitate de mare calibru).

Dispozitiile art. 10 alin. (2) din lege mentioneaza ca „în cazul în care pe terenurile pe care s-au aflat constructii preluate în mod abuziv, s-au edificat noi constructii, autorizate, persoana îndreptatita va obtine restituirea în natura a partii de teren ramasa libera, iar pentru suprafata ocupata de constructii noi, cea afectata servitutilor legale si altor amenajari de utilitate publica ale localitatilor urbane si rurale, masurile reparatorii se stabilesc în echivalent”.

În cauza se retine ca terenul aflat în administrarea pârâtului Consiliul Judetean Constanta a fost identificat prin expertiza ing. B.C. – completare la raportul de expertiza, între punctele 36, 37, 20, 31, suprafata acestuia fiind de 9.298,12 m.p.

Pe aceasta suprafata de teren se afla amplasate 3 constructii cu caracter definitiv si cu destinatia de locuinta de serviciu, notate C 1, C 3 si C 4 si o constructie în stare avansata de degradare si neutilizata denumita „foisor” si notata C 2.

Referitor la constructiile definitive cu destinatia de locuinte, curtea retine ca acestea nu au facut obiectul notificarii reclamantei, instantele de judecata nefiind investite cu vreo cerere ce vizeaza restituirea în natura sau prin echivalent si a acestor constructii.

În raport de dispozitiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, se retine ca terenul afectat de cele 3 locuinte de serviciu aflate în administrarea Consiliului Judetean Constanta, nu este un teren liber în sensul Legii nr. 10/2001 si nu poate face obiectul restituirii în natura, asa cum sustine apelanta reclamanta.

Terenul ocupat de cele 3 cladiri – C 1, C 3 si C 4, având o suprafata totala de 342,31 m.p. nefiind teren liber, nu poate fi restituit în natura reclamantei, aceasta fiind îndreptatita sa primeasca exclusiv despagubiri conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

În ceea ce priveste terenul de 8.955,81 m.p., reprezentând diferenta dintre întreaga suprafata de teren de 9.298,12 m.p. aflata în administrarea pârâtului Consiliul Judetean Constanta si terenul ocupat de constructii (342,31 m.p.), expertul a aratat în raportul de expertiza ca acesta este liber de constructii, cât si din punct de vedere juridic, fiind acoperit de vegetatie salbatica (neîngrijita) si nu este necesar si afectat exclusiv si nemijlocit activitatii de interes public a pârâtului.

Cele doua alei existente pe acest teren sunt alei secundare, pe care nu se realizeaza accesul la vreuna din sectiile complexului sanitar, nefiind necesare exploatarii normale a institutiei publice. În ceea ce priveste accesul la locuintele de serviciu ramase în administrarea Consiliului Judetean Constanta, acesta se poate realiza pe trotuarele marcate cu punctele 10, 11, 36 si 37 si respectiv 21, 22, 29, 30, care marginesc terenul restituit. Aceste trotuare nu vor fi restituite în natura, desi au facut obiectul notificarii reclamantei, fiind afectate interesului public.

2. Cu privire la terenul ramas în administrarea Consiliului Local Eforie se retin urmatoarele:

Prin expertiza efectuata de ing. B.C. s-a identificat terenul ramas în administrarea Consiliului Local Eforie dupa momentul aplicarii H.G. nr. 867/2002 privind trecerea unor imobile în administrarea consiliilor judetene, acesta având o suprafata de 1.142 m.p.

Din aceasta suprafata de teren s-a constatat ca o parte este afectata de trotuar (punctele 10, 11, 37 si 36), de aleea de acces spre faleza (punctele 21, 22, 29, 30) – 153,27 m.p., digul faleza si plaja 265,87 m.p. constructia fostului restaurant „P” (constructie extinsa si în curs de modernizare), terasa, platforma si zidul de sprijin la drum în suprafata totala de 300,28 m.p.

Conform dispozitiilor art.10 alin.(2) din Legea nr. 10/2001 si pct. 10.3 al Normelor metodologice de aplicare unitara a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007, restituirea în natura a terenurilor libere este limitata de destinatia si suprafata acestora, în maniera de a nu afecta caile de acces (existenta pe terenul respectiv a unor strazi, trotuare, parcari amenajate, diguri, etc.), existenta si utilizarea unor amenajari subterane, dotari tehnico-edilitare subterane, piete pietonale sau altele asemenea, în determinarea terenului liber avându-se în vedere atât servitutile legale, cât si documentatiile de amenajare a teritoriului si de urbanism.

În raport de aceste dispozitii legale, instanta de apel urmeaza sa constate ca Tribunalul Constanta a apreciat în mod judicios ca pentru terenul afectat de cai de comunicatie, trotuar, dig de sustinere a malului, alee de acces spre faleza si plaja reclamanta este îndreptatita exclusiv la masuri reparatorii prin echivalent, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Imposibilitatea restituirii în natura a acestui teren este determinata de afectatiunea publica a acestuia, destinatia terenului intrând în aria de cuprindere a sintagmei „amenajari de utilitate publica a localitatilor urbane si rurale”, astfel cum este determinata de prevederile mai sus invocate.

În ceea ce priveste suprafata de teren de 848,99 m.p., reprezentând terenul ocupat de „Braseria P.” (438,95 m.p.) si terenul afectat acestei constructii proprietatea unui tert – C.M. (410,04 m.p.) ce a facut obiectul contractelor de vânzare-cumparare autentificate sub nr. 367/17.03.2004 si nr. 1060/3.10.2003, curtea constata ca acest teren nu este liber din punct de vedere juridic si nu mai este detinut de unitatea notificata Orasul Eforie. În conditiile în care contractele de vânzare-cumparare mai sus mentionate, încheiate între Orasul Eforie si C.M. nu au fost anulate conform art. 45 din Legea nr. 10/2001, iar legalitatea acestora nu a facut obiectul unor dezbateri contradictorii, în raport cu toate partile interesate (inclusiv subdobânditorul imobilului C.M.), în fata primei instante investite cu solutionarea actiunii reclamantei, curtea constata ca acest teren nu este restituibil în natura, reclamanta fiind îndreptatita la masuri reparatorii prin echivalent si pentru aceasta suprafata de teren, conform art. 18 lit. „c” din Legea nr. 10/2001.

Desi instantele de judecata investite cu solutionarea notificarilor persoanelor îndreptatite, nemultumite de refuzul de a li se restitui în natura bunurile notificate, pot în principiu sa analizeze pe cale incidentala legalitatea titlului subdobânditorului în raport cu dispozitiile art. 21 alin. (5) Cod procedura civila principiul respectarii dublului grad de jurisdictie, respectarea dreptului la aparare, respectarea principiilor contradictorialitatii si al egalitatii armelor în procesul civil – elemente ale unui proces echitabil în sensul art. 6 din C.E.D.O. – impun ca aceasta problema de drept sa faca obiectul cercetarii instantei de fond, iar partile interesate sa aiba posibilitatea sa îsi expuna punctul de vedere si sa se apere. În speta, se retine ca aceasta problema de drept nu a facut obiectul analizei primei instante de judecata, apelanta reclamanta formulând aceasta cerere direct în apel.

Pentru considerentele pe care le-am expus cu ocazia analizarii exceptiei inadmisibilitatii formularii unei cereri noi în apel si pe care nu le vom mai relua, curtea constata ca nulitatea actelor de vânzare-cumparare nu poate face obiectul analizei instantei de apel, conform art. 294 teza a II-a Cod procedura civila.

Apelanta reclamanta avea posibilitatea sa promoveze o actiune în nulitatea acestor contracte de vânzare-cumparare, iar pâna la solutionarea acestei actiuni putea sa solicite suspendarea judecatii apelului conform art. 244 pct. 1 Cod procedura civila, dar aceasta nu a optat pentru aceasta solutie, cauza sa urmând a fi analizata în raport de limitele investirii primei instante si de dispozitiile art. 18 lit. „c” din Legea nr. 10/2001.

Din concluziile raportului de expertiza si din schita anexa (filele 111– 112, vol. I dosar apel), curtea retine ca terenul identificat prin punctele 20, 21, 30 si 31, situat la limita terenului detinut de Consiliul Judetean Constanta si care i-a fost restituit în natura reclamantei, este liber de constructii, cât si din punct de vedere juridic si poate fi restituit în natura reclamantei conform art. 10 din Legea nr. 10/2001.

Pentru considerentele expuse, în baza art. 296 Cod procedura civila, se va admite apelul reclamantei si se va schimba în parte sentinta apelata, în sensul restituirii în natura a terenurilor mai sus mentionate. Se vor mentine celelalte dispozitii ale hotarârii apelate.

Conform art. 274 alin. (2) si (3) Cod procedura civila, obliga intimatii pârâti Consiliul Local Eforie, Orasul Eforie, Primarul Orasului Eforie, pe de o parte si pe intimatul Consiliul Judetean Constanta, pe de alta parte, la câte 6.750 lei cu titlu de cheltuieli de judecata catre apelanta reclamanta, reprezentând onorariul de expertiza si onorariul redus de avocat, proportional cu pretentiile admise si cu complexitatea muncii depuse de avocat în dosarul de apel si dupa compensarea partiala cu cheltuielile efectuate de apelantii pârâti, ale caror apeluri au fost admise în parte, numai sub aspectul cheltuielilor datorate la fond.

Tags: Legea nr.10/2001

Legea nr. 10/2001. Teren situat în extravilanul localitatii la data preluarii abuzive. Incidenta dispozitiilor art. 8 din lege. Exceptarea de la beneficiul Legii nr. 10/2001.

Conform dispozitiilor art. 8 alin.(1) din Legea nr. 10/2001, republicata „Nu intra sub incidenta prezentei legi terenurile situate în extravilanul localitatilor la data preluarii abuzive sau la data notificarii, precum si cele al caror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare si prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole si cele forestiere.”

Solutia de excludere a unor asemenea categorii de terenuri este rezultatul optiunii legiuitorului si are la baza exercitarea dreptului acestuia de a decide asupra modului de reparare a abuzurilor din legislatia trecuta cu privire la proprietatea funciara.

În acest sens, Curtea Constitutionala investita cu solutionarea exceptiei de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 8 alin.(1) din Legea nr. 10/2001, a retinut ca aceste dispozitii legale nu contravin nici dispozitiilor art. 44 si 21 din Constitutie (Decizia nr. 2 din 18 ianuarie 2005, Decizia nr. 34 din 30 ianuarie 2003).

Prin cererea înregistrata sub nr. 2557/118/2007 reclamantii N.A.M. s.a., au solicitat, in contradictoriu cu pârâtii Primarul Municipiului Constanta, Municipiul Constanta prin Primar si Consiliul Local Constanta, restituirea în natura a suprafetelor de teren libere de constructii în suprafata de 2 ha si 9813,26 mp, situat în Constanta, fost catun Anadalchioi, actualmente ocupat partial de cartierul T. si parcul Tabacarie, suprafete ce urmeaza a fi identificate prin raport de expertiza.

Totodata, s-a solicitat emiterea ofertei de despagubire, prin compensarea cu alte terenuri pentru suprafetele de teren ocupate de constructii si care nu pot fi restituite în natura, terenuri ce urmeaza sa fie identificate prin raport de expertiza.

S-a solicitat si obligarea pârâtilor la plata cheltuielilor de judecata.

În considerentele cererii de chemare de judecata, reclamantii au învederat urmatoarele:

Autorii reclamantilor, respectiv G.P.C., G.P.H., B.F. si N.D. au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu în baza contractului de donatie transcris la Grefa Tribunalului Constanta în registrul de transcriptiuni imobiliare sub nr.1473/30.06.1931, prin care, numitul G.P. a donat acestora nuda proprietate asupra suprafetei de 2 ha si 9813,26 mp, situat în Constanta, fost catun Anadalchioi si care reprezinta loturile nr.2 si 3.

S-a aratat ca, la rândul sau, numitul G.P. a dobândit dreptul de proprietate asupra acestui teren în baza cartii de judecata civila nr. 35/14.10.1922 a fostei Judecatorii de Ocol, investita cu formula executorie nr.18/1922.

S-a sustinut ca terenul a fost preluat fara titlu valabil, astfel încât sunt incidente dispozitiile art.2 lit.h din Legea nr.10/2001.

S-a relevat ca terenul în litigiu era intravilan, cel putin începând cu anul 1936, când figureaza în planul cadastral al orasului Constanta întocmit în anii 1936 – 1938, în registrul de proprietati vol. IX, pag.1858, nr. crt.18580, lotul nr.3 din careul 43, astfel cum rezulta din adresa nr. 5639/1992 a S.C. Proiect S.A.

Prin sentinta civila nr. 1931 din 1 noiembrie 2007, Tribunalul Constanta a respins ca nefondata actiunea reclamantilor.

Pentru a pronunta aceasta solutie prima instanta a retinut, în esenta, ca la data preluarii terenului proprietatea autorului reclamantilor de catre stat imobilul se afla în extravilanul Municipiului Constanta, având destinatie agricola, situatie în care devin incidente dispozitiile art.8 alin.(1) din Legea nr.10/2001, republicata, regimul juridic al terenului fiind reglementat prin Legea nr. 18/1991, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare si prin Legea nr. 1/2000, neputând face obiectul masurilor de despagubire reglementate de Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei sentinte, în termen legal au declarat apel reclamantii N.G.V. s.a., care au criticat-o pentru nelegalitate si netemeinicie sub urmatoarele aspecte:

– În mod gresit prima instanta a retinut ca imobilul ce a facut obiectul notificarii reclamantilor – teren în suprafata de 2,9813,26 ha nu se încadreaza în dispozitiile art.2 alin.(1) lit.”h” din Legea nr. 10/2001, bunul fiind preluat abuziv, fara un temei legal, nefiind mentionat în tabelul cu suprafetele de terenuri agricole expropriate conform Legii reformei agrare nr. 187/1945 situate pe mereaua Municipiului Constanta.

– În cauza nu sunt aplicabile dispozitiile art. 8 alin.(1) din Legea nr. 100/2001 care vizeaza exclusiv terenurile aflate în extravilanul localitatilor la data preluarii abuzive sau la data notificarii, ori în speta, terenul proprietatea reclamantilor se afla la data preluarii în intravilanul Municipiului Constanta, situatie mentinuta si în prezent.

– Considerentele deciziei civile nr. 32243 din 13 octombrie 2000, pronuntata de Curtea Suprema de Justitie în recursul având ca obiect revendicarea aceluiasi teren, în sensul ca a fost un teren extravilan agricol, nu pot fi retinute cu autoritate de lucru judecat, în raport de înscrisurile noi administrate în cauza si de împrejurarea ca Legea nr. 10/2001 a fost adoptata ulterior pronuntarii acestei hotarâri judecatoresti, situatia fiind radical modificata.

– Reclamantii si-au justificat calitatea de persoane îndreptatite conform Legii nr. 10/2001 în baza actelor de stare civila si a certificatelor de mostenitor anexate la dosar, iar aceasta calitate nu a fost contestata.

Conform dispozitiilor art. 295 alin.2 Cod procedura civila, instanta a solicitat partilor completarea probatoriului cu înscrisuri, fiind depuse la dosar somatiunea nr. 3325 din 17 martie 1923 emisa de Corpul Portareilor Tribunalului Constanta, încheierea din 20 mai 1922 si cartea de judecata civila de partaj nr. 35 din 14 octombrie 1922, pronuntata de Judecatoria Ocolului Rural Caramurat din judetul Constanta.

Analizând legalitatea hotarârii apelate în raport de criticile reclamantilor si întregul material probator administrat în cauza, se retine ca apelul este nefondat pentru urmatoarele considerente.

Pornind de la ratiunea adoptarii Legii nr. 10/2001 privind situatia juridica a unor imobile preluate abuziv în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989 exprimata în caracterul profund reparatoriu este de precizat ca prin acest act normativ legiuitorul a urmarit sa înlature prejudiciile suferite de fostii proprietari prin abuzurile savârsite de stat.

Art. 2 alin.(1) din legea nr. 10/2001 evidentiaza domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001 sub aspectul modalitatii de preluare a imobilelor. Dispozitiile mentionate acopera sfera tuturor modalitatilor de preluare, odata ce, în completarea cazurilor prevazute la lit.”a-f”, ele se refera la toate celelalte cazuri, fie ca ar corespunde unei preluari cu titlu valabil, fie ca ar corespunde unei preluari fara titlu valabil.

În aceste conditii, în afara reglementarii Legii nr. 10/2001, ramân numai cazurile expres exceptate, cum este cazul reglementat de la art.8 alin.(1) care exclude de la aplicarea legii bunuri imobile pentru care exista o alta lege de reparatie, si anume, Legea nr. 18/1991 si Legea nr. 1/2000.

Conform dispozitiilor art. 8 alin.(1) din Legea nr. 10/2001, republicata „Nu intra sub incidenta prezentei legi terenurile situate în extravilanul localitatilor la data preluarii abuzive sau la data notificarii, precum si cele al caror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare si prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole si cele forestiere.”

În H.G. nr. 250/2007 s-a prevazut ca în cazul în care s-au depus notificari cu privire la imobilele prevazute la alin.(1) al art.8 din lege, acestea, în temeiul art. V alin.(2) din titlul I din Legea nr. 247/2005, cu modificarile si completarile ulterioare, urmeaza a fi înaintate, în vederea solutionarii, comisiilor comunale, orasenesti si municipale constituite potrivit Legii fondului funciar nr. 18/1991, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare si Legii nr. 1/2000 cu modificarile si completarile ulterioare.

Solutia de excludere a unor asemenea categorii de terenuri este rezultatul optiunii legiuitorului si are la baza exercitarea dreptului acestuia de a decide asupra modului de reparare a abuzurilor din legislatia trecuta cu privire la proprietatea funciara.

În acest sens, Curtea Constitutionala investita cu solutionarea exceptiei de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 8 alin.(1) din Legea nr. 10/2001, a retinut ca, aceste dispozitii legale nu contravin nici dispozitiilor art. 44 si 21 din Constitutie (Decizia nr. 2 din 18 ianuarie 2005, Decizia nr. 34 din 30 ianuarie 2003).

Referitor la aplicabilitatea în cauza a dispozitiilor art. 8 alin.(1) din Legea nr. 10/2001, republicata, se retine ca prima instanta a solutionat judicios aceasta problema de drept, terenul – fosta proprietate a autorilor reclamantilor – fiind situat la data preluarii abuzive de catre stat, în extravilanul Municipiului Constanta, fiind o parte a terenului în suprafata totala de 8,9918 ha situat în Anadalchioi, Constanta, ce a facut obiectul partajului succesoral solutionat prin cartea de judecata civila de partaj nr. 35 din 14 octombrie 1922, pronuntata de Judecatoria Ocolului Rural Caramurat din judetul Constanta.

Potrivit acestei hotarâri judecatoresti s-a atribuit în deplina proprietate lui Petre Grigorescu – autorul reclamantilor, câtimea de 2,9813,26 ha, reprezentând lotul nr. 2 si 3 (din parcelele 2 si 3 si 2 si 3 din ambele terenuri, compusa din 2 ha 7753,80 m.p. în trupul unu, marginita de lotul 1, proprietatea lui I.G., lotul mic nr. 12 si proprietatea Ministerului de Razboi, lotul 4 si drumul public spre cariera de nisip si din 0,2059,40 ha facând parte din trupul al doilea marginit de proprietatea M.I.D., lotul 1 proprietatea lui I.G., proprietatea Ministerului de Razboi si lotul nr.4.

Conform adresei nr. 5639 din 15 octombrie 1992, emisa de Proiect S.A. Constanta, acest teren situat pe fosta merea a satului Anadalchioi este consemnat în planul cadastral al orasului Constanta întocmit în anii 1936-1938 în proprietatea lui G.P.H. (registrul de proprietati Vol.IX, pag. 1858, nr. crt. 18580, lotul nr. 3 din careul 43 – extravilan”, situatie necontestata de apelanti, care recunosc împrejurarea ca la momentul dobândirii terenului de catre autorul lor, cât si în perioada 1936 – 1938 terenul era extravilan agricol.

Aceasta situatie s-a mentinut si la momentul deposedarii abuzive a autorilor reclamantilor C.P.G., H.P.G., F.A.B. si D.G.N. În schita de sistematizare generala a orasului Constanta, Proiect nr. 4723/1960, în planul cu situatia existenta, terenul a fost consemnat ca aflându-se în folosinta G.A.S. Ovidiu, ca teren arabil – asa cum rezulta din adresa nr. 39084 din 3 iulie 2000, emisa de Primaria Municipiului Constanta – Directia de patrimoniu – dosar nr. 1068/2000 al Curtii Supreme de Justitie.

Prin urmare, în anul 1960 terenul nu se mai afla în posesia autorilor reclamantilor, ci fusese preluat de stat, fiind folosit ca teren arabil de G.A.S. Ovidiu. Ulterior anului 1960, prin aprobarea schitei de sistematizare a Municipiului Constanta, terenul a fost inclus în intravilanul orasului, fiind în prezent afectat de cartierul T.N.

Asa cum corect a retinut si instanta de fond, faptul ca terenul a fost preluat de stat fara un temei legal – nefiind inclus nici în Decretul nr. 92/1950 si nici în tabelul gospodariilor expropriate conform Legii nr. 187/1945 si a fost dat în folosinta G.A.S. Ovidiu, ca teren agricol, nu este de natura sa schimbe regimul juridic al acestuia, din extravilan în intravilan, imobilului fiindu-i aplicabile dispozitiile art.8 alin.(1) din Legea nr. 10/2001.

De altfel, regimul juridic al acestui bun a facut obiectul analizei instantei supreme, în cadrul actiunii în revendicare întemeiata pe dispozitiile art. 480 Cod civil, Curtea Suprema de Justitie retinând în decizia civila nr. 3243/2000, ca reclamantii nu au la îndemâna actiunea în revendicare, ci aceea a reconstituirii dreptului de proprietate în conditiile si în procedura Legii nr. 18/1991, modificata, terenul preluat de la autorii lor fiind un teren agricol extravilan.

Este reala sustinerea apelantilor în sensul ca aceasta hotarâre judecatoreasca nu poate fi invocata cu autoritate de lucru judecat în prezenta cauza, obiectul celor doua cereri fiind distinct, dar aceasta hotarâre judecatoreasca pronuntata cu respectarea principiului contradictorialitatii a dezlegat o problema de drept ce vizeaza regimul juridic al bunului la data preluarii abuzive caracterul de teren extravilan.

De altfel, instanta de fond, în solutionarea prezentei cereri, nu s-a limitat la a invoca numai considerentele acestei hotarâri judecatoresti, ci a realizat o analiza temeinica cu respectarea principiului contradictorialitatii si a nemijlocirii, a tuturor probelor administrate în cauza.

Împrejurarea ca la momentul solutionarii actiunii în revendicare prin decizia civila nr. 3243/2000 a Curtii Supreme de Justitie nu era în vigoare Legea nr. 10/2001 nu are relevanta sub aspectul solutionarii prezentei cauze, asa cum sustin reclamantii, cât timp actul normativ a înteles sa excluda în mod expres de la beneficiul sau, titularii terenurilor situate la momentul preluarii abuzive în extravilanul localitatilor.

În ceea ce priveste calitatea reclamantilor de mostenitori ai fostului proprietar al bunului, asa cum corect retin si apelantii, aceasta calitate nu a fost contestata, instanta de fond retinând numai împrejurarea ca bunul nu face obiectul Legii nr. 10/2001, pretentiile reclamantilor neputând fi valorificate în conditiile Legii nr. 10/2001.

Pentru considerentele expuse, în baza art. 296 Cod procedura civila, se respinge apelul reclamantilor ca nefondat.

Tags: Legea nr.10/2001

Legea nr. 10/2001. Teren expropriat si afectat în totalitate de lucrari de sistematizare (blocuri, cai de acces, trotuare). Acordarea unui teren în compensare este atributul exclusiv al autoritatii investite cu solutionarea notificarii.

Examinarea coroborata a art. 26 din Legea nr. 10/2001, republicata, si art. 1 alin. 5 din acelasi act normativ, astfel cum a fost modificat prin OUG nr. 209/2005, conduce la concluzia ca singura autoritate competenta sa stabileasca natura masurilor compensatorii este entitatea investita cu solutionarea notificarii, pentru ca ea este singura care poate aprecia daca masura este posibila din punctul sau de vedere, iar instanta sesizata de cel nemultumit poate dispune doar în limitele tabelului ce contine bunurile disponibile care se pot acorda în compensare.

Includerea bunurilor în categoria celor disponibile este o atributie care revine Consiliului local în temeiul art. 38 lit.”h” din legea nr. 215/2001, consiliul, ca autoritate deliberativa, fiind singura entitate care este îndrituita sa analizeze daca un bun proprietate a unitatii administrativ teritoriale trebuie sau nu mentinut în proprietatea acesteia, fiind sau nu necesar satisfacerii intereselor unitatii administrativ teritoriale respective.

Prin cererea înregistrata pe rolul Tribunalului Constanta sub nr. 3093/118/2007, reclamantul L.M. a solicitat instantei, în contradictoriu cu pârâtii Primarul Municipiului Constanta, Municipiul Constanta prin Primar si Consiliul Local Constanta anularea dispozitiei nr. 611 din 1 martie 2007, acordarea în compensare a unui imobil de aceeasi categorie, suprafata si valoare cu imobilul proprietatea sa, în suprafata de 276 m.p. si obligarea pârâtilor la plata cheltuielilor de judecata.

În motivarea cererii, reclamantul a aratat ca a formulat notificare în temeiul Legii nr.10/2001, solicitând sa i se atribuie în natura o suprafata de teren echivalenta ca valoare cu cea detinuta în strada M. nr.15, teren expropriat în baza Decretului nr. 321/21.08.1978, pe care se afla amplasate în prezent strazi si blocuri.

În contradictie cu dispozitiile art.10 pct.10 din Legea nr.10/2001, prin dispozitia contestata s-a propus acordarea de despagubiri în conditiile Titlului VII din Legea nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietatii si justitiei, în loc sa i se atribuie în compensare un teren de aceeasi categorie, suprafata si valoare cu cel expropriat.

A sustinut reclamantul ca a formulat si actiune civila, prin care a solicitat atribuirea în natura prin compensare pentru vechiul amplasament afectat în prezent de domeniul public, ce face obiectul dosarului nr.4432/2006 al Tribunalului Constanta.

Pârâtii nu au formulat întâmpinare, dar au depus în aparare documentatia aferenta dispozitiei contestate.

Prin sentinta civila nr. 2003 din 13 noiembrie 2007, Tribunalul Constanta a respins contestatia ca nefondata.

Pentru a pronunta aceasta solutie prima instanta a retinut ca terenul ce a facut obiectul notificarii nu poate fi restituit în natura, fiind afectat de constructia blocului FZ2, alei de acces, trotuare, parcare si spatiu verde aferent acestora, în suprafata de 39,47 m.p., iar cu adresa nr. 142648 din 9 noiembrie 2007 Primaria Municipiului Constanta a comunicat instantei ca nu dispune de alte terenuri pentru a fi oferite în compensare.

S-a mai retinut ca solicitarea reclamantului de a i se oferi un teren alaturat celui preluat abuziv, conform propunerii expertului B.D. nu poate fi primita, ca fondata, întrucât aceasta propunere implica o modificare a planului urbanistic al localitatii.

Împotriva acestei sentinte, în termen legal a declarat apel reclamantul L.M., care a criticat-o pentru nelegalitate si netemeinicie sub aspectul neacordarii unui teren în compensare de aceeasi valoare si cu aceleasi caracteristici tehnico-edilitare precum cel preluat abuziv.

Apelantul a sustinut ca aprecierea primei instante, în sensul ca nu este posibila restituirea în natura a unui teren învecinat cu terenul preluat abuziv de stat, în suprafata de 205,8 m.p., identificat prin expertiza B.D. este gresita, situatie în care se impune atribuirea acestui teren, iar pentru diferenta de 70,2 m.p. ce nu poate fi restituita în natura, sa fie acordate bunuri în compensare sau despagubiri.

Se mai arata ca expertul ar fi avut posibilitatea, în cadrul unei noi expertize, sa identifice pe raza Municipiului Constanta si alte terenuri libere, aflate în domeniul privat al Municipiului Constanta, cec ar fi putut fi atribuite în compensare, dar prima instanta nu a încuviintat o expertiza cu acest obiectiv.

În apel, la cererea partilor, s-a dispus suplimentarea probatoriului cu înscrisuri administrate în fata instantei de fond, fiind depusa adresa nr. 34014 din 18 martie 2008, emisa de Primaria Municipiului Constanta, Directia Patrimoniu, cu privire la situatia terenurilor disponibile din Municipiul Constanta, întocmita conform art.1 alin.(5) din Legea nr. 10/2001.

Analizând legalitatea hotarârii apelate, în raport cu criticile reclamantului, se constata ca apelul este nefondat pentru urmatoarele considerente:

Reclamantul a criticat sentinta primei instante exclusiv pentru refuzul acesteia de a-i acorda în compensare, în schimbul terenului preluat abuziv, în suprafata de 276 m.p., ocupat de constructii de interes public si cai de acces, terenul în suprafata de 205,8 m.p. identificat în expertiza B.D. sau un alt teren în echivalent.

Este real ca prin art. 26 din Legea nr. 10/2001, republicata, s-a stabilit o obligatie alternativa în sarcina detinatorului imobilului a carui restituire în natura nu mai poate fi dispusa, iar obligatia de a acorda persoanei îndreptatite în compensare alte bunuri sau servicii are caracter principal în raport cu obligatia subsidiara de a se acorda despagubiri, dar acest text trebuie corelat cu prevederile art.(1) alin.(5) din acelasi act normativ, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 209/2005, care instituie obligatia primarilor sau, dupa caz, a conducatorilor unitatilor investite cu solutionarea notificarilor, de a afisa lunar tabelul bunurilor disponibile si/sau, dupa caz, al serviciilor care pot fi acordate prin compensare.

Examinarea coroborata a acestor norme legale conduce la concluzia ca singura autoritate competenta sa stabileasca natura masurilor compensatorii este entitatea investita cu solutionarea notificarii, pentru ca ea este singura care poate aprecia daca masura este posibila din punctul sau de vedere, iar instanta sesizata de cel nemultumit poate dispune doar în limitele tabelului ce contine bunurile disponibile care se pot acorda în compensare.

Includerea bunurilor în categoria celor disponibile este o atributie care revine Consiliului local în temeiul art. 38 lit.”h” din Legea nr. 215/2001, consiliul, ca autoritate deliberativa, fiind singura entitate care este îndrituita sa analizeze daca un bun proprietate a unitatii administrativ teritoriale trebuie sau nu mentinut în proprietatea acesteia, fiind sau nu necesar satisfacerii intereselor unitatii administrativ teritoriale respective.

Prin urmare, instanta nu poate dispune de bunuri care nu sunt incluse în lista bunurilor disponibile, pentru ca, astfel, s-ar micsora patrimoniul unitatii administrativ teritoriale împotriva vointei titularului dreptului si în absenta oricarei justificari legale.

Asa cum a retinut si instanta suprema în mai multe decizii de speta, acordarea în compensare de alte bunuri este o obligatie a unitatii detinatoare, însa o astfel de reparatie nu depinde numai de vointa unitatii notificate si a notificatorului, ci si de existenta în patrimoniul unitatii notificate a unor bunuri care sa poata fi acordate în compensare. Aceste considerente au justificat, de altfel, si solutia instantelor de fond si de apel care au respins cererea reclamantului de a realiza o expertiza pentru identificarea unor terenuri libere pe raza municipiului Constanta si care sa fie atribuite reclamantului, desi nu erau înscrise în lista bunurilor disponibile.

Ori, în cauza, din înscrisurile depuse la dosar, atât în fond, cât si în apel, rezulta ca terenurile ce au figurat în lista întocmita conform art.1 alin.(5) din Legea nr. 10/2001, republicata, au fost acordate, la data solutionarii litigiului, în compensare altor persoane, care detineau hotarâri judecatoresti definitive si irevocabile în acest sens, neexistând nici un alt teren liber si disponibil pentru a fi atribuit în compensare reclamantului.

În ceea ce priveste terenul în suprafata de 205,8 m.p. indicat de apelantul reclamant si identificat prin raportul de expertiza întocmit la instanta de fond, se retine ca acesta nu este inclus în lista bunurilor disponibile, întocmita conform dispozitiilor art.1 alin.(5) din lege, instanta neputând dispune atribuirea acestuia în compensare. În plus, refuzul pârâtilor de a oferi reclamantului acest bun nici nu poate fi calificat ca un abuz de drept, câta vreme, chiar în raportul de expertiza s-a mentionat ca terenul face parte din planul urbanistic întocmit pentru zona respectiva, iar atribuirea lui catre reclamant, ar implica o modificare a acestuia prin reducerea suprafetelor de teren afectate accesului pietonal la magazinul alimentar si la ghena de gunoi, precum si o prelungire a aleii de acces pietonal la blocul FZ3 (expertiza efectuata de inginer B.D.).

Oricum, în masura în care apelantul reclamant apreciaza ca aceasta suprafata de teren identificata prin expertiza s-ar putea atribui în compensare, fara a modifica substantial planul urbanistic din zona, se poate adresa eventual instantei competente pentru a solicita obligarea intimatilor la includerea acestui teren în tabelul bunurilor disponibile, acesta fiind singurul cadru procesual în care se poate analiza, în contradictoriu cu titularul dreptului, necesitatea mentinerii unui bun în domeniul privat al unitatii administrativ teritoriale.

Pentru considerentele expuse, în baza art. 296 Cod procedura civila, se respinge apelul reclamantului ca nefondat.

Tags: Legea nr.10/2001

Legea nr. 10/2001. Imobil preluat de stat în baza Decretului nr. 223/1974, cu plata. Caracterul abuziv al preluarii bunului. Dreptul fostului proprietar la plata unor despagubiri în conditiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005

Preluarea în proprietatea statului a imobilului în litigiu nu a fost facuta cu titlu valabil ci se încadreaza în ipoteza descrisa de art. 2 alin. 1 lit. i din Legea nr. 10/2001 deoarece, chiar daca autoritatea de stat a emis decizia administrativa nr. 440/1989 si a stabilit o suma de 35.102 lei cu titlu de pret, statul a preluat bunul fara titlu valabil, încalcând regimul constitutional al ocrotirii proprietatii prin obligatia pe care a impus-o proprietarului de a-i înstraina apartamentul.

„Persoana îndreptatita la restituire”, care are calitate procesual activa si „unitatea detinatoare”, care are calitate procesual pasiva, figureaza ca atare în ambele faze ale procedurii speciale reglementate de Legea nr. 10/2001 si nu pot fi înlocuite de o alta persoana astfel ca, în cazul în care bunul apartine patrimoniului unei unitati administrativ-teritoriale, obligatia de solutionare a notificarii prin care se solicita restituirea lui în natura sau prin echivalent nu poate fi opusa decât „detinatorului”, respectiv comunei, orasului sau municipiului, ca persoane juridice de drept public, reprezentate în justitie prin Primar.

Ca atare, este gresita concluzia instantei de fond, în sensul ca în litigiul fundamentat pe dispozitiile Legii nr. 10/2001 calitatea procesual pasiva apartine si Consiliului Local Constanta alaturi de Municipiul Constanta si Primarul Municipiului Constanta.

Prin cererea înregistrata pe rolul Tribunalului Constanta sub nr. 9863/118/2007 reclamantii S.N. si S.L. au solicitat în contradictoriu cu pârâtii Primarul Municipiului Constanta, Municipiul Constanta, Consiliul Local Constanta si Statul Român prin Ministerul Finantelor sa se constate dreptul lor de proprietate asupra imobilului – apartament – situat în Constanta, Aleea H. nr. 3, si sa fie obligati pârâtii sa le restituie în natura acest imobil, iar în ipoteza în care restituirea bunului nu mai este posibila, sa se dispuna acordarea de masuri reparatorii prin echivalent, constând în despagubiri acordate conform Legii nr. 10/2001.

În motivarea cererii reclamantii au sustinut ca imobilul în litigiu a fost proprietatea lor, conform contractului de vânzare-cumparare autentificat sub nr. 10684/1986, iar prin deciziile administrative nr. 48/1989 si nr. 440/1989, emise în baza Decretului nr. 223/1974, bunul a fost preluat de catre stat.

Dupa aparitia Legii nr. 10/2001 reclamantii au adresat unitatii detinatoare – Municipiul Constanta – o notificare, conform art. 24 din lege, dar pâna la data promovarii prezentei cereri, pârâtii nu au raspuns solicitarii reclamantilor.

La termenul de judecata din 3 decembrie 2007 reclamantii si-au precizat actiunea, în sensul ca solicita instantei sa constate calitatea lor de persoane îndreptatite sa beneficieze de masurile reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001 si sa oblige pârâtii sa le restituie în natura bunul iar, în ipoteza în care restituirea în natura nu este posibila, sa se dispuna acordarea de despagubiri.

Prin sentinta civila nr. 32 din 21 ianuarie 2008 Tribunalul Constanta a admis exceptia lipsei calitatii procesual pasive a Statului Român si a respins actiunea reclamantilor în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind îndreptata împotriva unei persoane fara calitate procesuala.

S-a respins exceptia lipsei calitatii procesual pasive a pârâtilor Primarul Municipiului Constanta, Municipiul Constanta si a Consiliului Local Constanta.

S-a admis actiunea precizata de reclamanti si s-a constatat ca reclamantii sunt persoane îndreptatite la masuri reparatorii în echivalent, pentru imobilul situat în Constanta, Aleea H. nr. 3.

Au fost obligati pârâtii sa acorde reclamantilor, în compensare, bunuri sau servicii, ori sa propuna acordarea de despagubiri în conditiile legii speciale privind regimul de stabilire si plata a despagubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situatia în care masura compensarii nu este posibila sau nu este acceptata de reclamanti.

A fost obligata reclamanta S.L: sa restituie pârâtilor suma de 35.102 lei reactualizata conform dispozitiilor O.U.G. nr. 184/2002.

Pentru a pronunta aceasta solutie instanta de fond a retinut ca imobilul în litigiu, fosta proprietate a reclamantilor, a fost preluat de stat abuziv, conform Decretului nr. 223/1974, prin deciziile nr. 440 din 20 septembrie 1989 si nr. 48 din 7 februarie 1989 emise de Consiliul Popular al Judetului Constanta. Cota de 1/2 din imobil, proprietatea reclamantului S.N., a fost preluata fara despagubire, iar cota de 1/2 proprietatea reclamantei S.L. a fost preluata contra cost.

Întrucât restituirea în natura a bunului nu mai este posibila, apartamentul fiind înstrainat unor terti în baza Legii nr. 10/2001, instanta a retinut ca reclamantii sunt îndreptatiti la despagubiri în conditiile Legii nr. 247/2005, Titlul VII.

Împotriva acestei sentinte, în termen legal, au declarat apel Primarul Municipiului Constanta, Consiliul Local Constanta si Municipiul Constanta, care au criticat-o pentru nelegalitate si netemeinicie sub urmatoarele aspecte:

1. Contradictia existenta în cadrul dispozitivului, în sensul ca instanta, dupa ce admite exceptia lipsei calitatii procesual pasive a Statului Român, respingând actiunea în contradictoriu cu Statul ca fiind formulata împotriva unei persoane fara calitate, ulterior, admite actiunea si în contradictoriu cu acest pârât.

2. În mod gresit instanta a solutionat exceptia lipsei calitatii procesual pasive a pârâtilor Municipiul Constanta, Consiliul Local Constanta si a Primarului Constanta în raport cu capatul de cerere ce viza restituirea în natura a bunului. Imobilul în litigiu a fost preluat de catre stat si, în conditiile în care nu mai poate fi restituit în natura, reclamantii sunt îndreptatiti sa primeasca despagubiri de la stat, reprezentat de Comisia Centrala a Despagubirilor.

3. În mod gresit pârâtii au fost obligati sa acorde reclamantilor în compensare bunuri sau servicii, în conditiile în care nici în notificare si nici în actiunea precizata reclamantii nu au facut o asemenea cerere, iar compensarea cu alte bunuri nu este posibila.

4. În mod gresit instanta a dispus acordarea de despagubiri pentru întregul imobil. Dreptul la despagubiri îl are numai reclamantul S.N., întrucât cota sa de 1/2 din imobil a fost preluata fara plata de catre stat, în timp ce reclamanta S.L. a primit despagubiri pentru cealalta cota de 1/2.

Hotarârea este nelegala si sub aspectul modalitatii în care a fost obligata reclamanta sa plateasca suma actualizata pârâtilor în conditiile în care bunul nu s-a restituit în natura.

Prin întâmpinare intimatii reclamanti au solicitat respingerea apelului ca nefondat.

Analizând legalitatea hotarârii apelate în raport cu criticile formulate se constata urmatoarele:

1. Prin sentinta civila nr. 32 din 21 ianuarie 2008 Tribunalul Constanta, admitând exceptia lipsei calitatii procesual pasive a Statului Român prin Ministerul Finantelor în actiunea formulata de reclamanti în temeiul Legii nr. 10/2001, a respins actiunea ca fiind promovata împotriva unei persoane fara calitate procesual pasiva.

Prima instanta a retinut în mod judicios ca în procedura contencioasa instituita de Legea nr. 10/2001 chemarea în judecata a Statului intervine numai în situatia prevazuta de art. 28 alin. 3, respectiv atunci când unitatea detinatoare nu a fost identificata, situatie inexistenta în cauza dedusa judecatii.

În considerentele hotarârii instanta a retinut ca în prezenta cauza se justifica numai calitatea procesual pasiva a pârâtilor Consiliul Local Constanta, Municipiul Constanta si a Primarului Municipiului Constanta, imobilul fosta proprietate a reclamantilor fiind înstrainat de unitatea specializata în administrarea fondului locativ al Municipiului Constanta unor terti conform Legii nr. 112/1995.

Din analiza considerentelor hotarârii cât si a minutei redactate dupa deliberare nu rezulta nicio contradictie între masurile dispuse de instanta, mentionarea numelui Statului în dispozitivul sentintei civile nr. 32 din 21 ianuarie 2008 pronuntate de Tribunalul Constanta, alaturi de Municipiul Constanta, Consiliul Local Constanta si Primarul Municipiului Constanta fiind o simpla eroare materiala.

2. Critica apelatilor ce vizeaza lipsa calitatii procesual pasive a Consiliului Local Constanta, a Municipiului Constanta si a Primarului Municipiului Constanta este fondata numai în parte, cu privire la Consiliul Local Constanta.

Reglementând modalitatea de exercitare a dreptului la restituirea imobilelor preluate abuziv, Legea nr. 10/2001 a instituit doua etape ale procedurii de restituire, una necontencioasa si alta contencioasa, iar în art. 22 a stabilit partile între care se desfasoara aceste proceduri si anume „persoana îndreptatira la restituire” si „persoana juridica detinatoare a imobilului”. Articolul 21 din lege stabileste categoriile de persoane juridice care sunt obligate la restituirea proprietatii catre persoanele îndreptatite, prin dispozitia motivata a organelor de conducere si prevede în alin. 4 ca au calitatea de unitati detinatoare si unitatile administrativ-teritoriale, în cazul carora restituirea se face prin dispozitia motivata a primarilor ori, dupa caz, a presedintelui consiliului judetean.

„Persoana îndreptatita la restituire”, care are calitate procesual activa si „unitatea detinatoare”, care are calitate procesual pasiva, figureaza ca atare în ambele faze ale procedurii speciale reglementate de Legea nr. 10/2001 si nu pot fi înlocuite de o alta persoana astfel ca, în cazul în care bunul apartine patrimoniului unei unitati administrativ-teritoriale, obligatia de solutionare a notificarii prin care se solicita restituirea lui în natura sau prin echivalent nu poate fi opusa decât „detinatorului”, respectiv comunei, orasului sau municipiului, ca persoane juridice de drept public, reprezentate în justitie prin Primar.

Aceasta interpretare se impune întrucât persoana juridica de drept public are, potrivit legii, personalitate juridica, capacitate de folosinta si un patrimoniu în care se pot gasi bunuri care cad sub incidenta acestui act normativ, iar din interpretarea legii speciale rezulta cu evidenta ca în întreaga procedura de restituire primarul nu figureaza în nume propriu ci reprezinta unitatea administrativ-teritoriala.

În exercitarea atributiilor care îi revin ca reprezentant legal al persoanei juridice de drept public, primarul exercita si atributia stabilita prin art. 67 din Legea nr. 215/2001, în sensul ca emite o dispozitie motivata, intentia legiuitorului fiind aceea de a desemna, în mod expres, actul procedural prin care se solutioneaza notificarile, iar nu aceea de a stabili o „obligatie în nume propriu”.

Ca atare, este gresita concluzia instantei de fond, în sensul ca în litigiul fundamentat pe dispozitiile Legii nr. 10/2001 calitatea procesual pasiva apartine si Consiliului Local Constanta alaturi de Municipiul Constanta si Primarul Municipiului Constanta.

De altfel, art. 21.5 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250 din 3 aprilie 2007, prevede ca în ipoteza în care entitatea obligata la restituire este unitatea administrativ-teritoriala, organul abilitat în mod expres de lege (alin. 4 al art. 21) este primarul ori, dupa caz, presedintele consiliului judetean. Fata de aceasta prevedere expresa se retine ca responsabilitatea aplicarii Legii nr. 10/2001 apartine în totalitate primarului ori presedintelui consiliului judetean, nefiind necesara o aprobare prealabila sau ulterioara a Consiliului local.

În ceea ce priveste exceptia lipsei calitatii procesual pasive a Statului Român, aceasta a fost judicios solutionata de prima instanta, motivat de faptul ca în procedura contencioasa a Legii nr. 10/2001 chemarea în judecata a Statului intervine numai atunci când unitatea detinatoare nu a fost identificata iar nu si atunci când bunul a fost înstrainat conform Legii nr. 112/1995 de unitatea specializata în vânzarea fondului locativ al unitatii administrativ-teritoriale, catre un tert. În aceasta ipoteza devin incidente dispozitiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, Municipiul Constanta si Primarul Municipiului Constanta fiind obligati sa propuna reclamantilor acordarea de despagubiri pentru imobilul preluat abuziv în baza Decretului nr. 223/1974.

3. Critica apelantilor pârâti ce vizeaza modalitatea de reparare a prejudiciului reclamantilor, prin acordarea în compensare a unor bunuri sau servicii în mod generic, neindividualizate, este fondata.

Instanta de fond a retinut corect situatia de fapt, respectiv împrejurarea ca imobilul ce a facut obiectul notificarii reclamantilor nu poate fi restituit în natura, fiind înstrainat în mod legal, conform art. 18 lit. c din Legea nr. 10/2001.

Articolul 26 din Legea nr. 10/2001, republicata, prevede ca în ipoteza în care restituirea în natura nu este posibila, entitatea investita cu solutionarea notificarii este obligata sa acorde persoanelor îndreptatite în compensare alte bunuri sau servicii, ori sa propuna acordarea de despagubiri în conditiile legii speciale privind regimul de stabilire si plata a despagubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situatiile în care masura compensarii nu este posibila sau aceasta nu este acceptata de persoana îndreptatita.

Dar masura compensarii cu alte bunuri sau servicii ramâne la latitudinea detinatorului imobilului sau, dupa caz, a entitatii investite cu solutionarea notificarii, singura care poate aprecia daca, din punctul sau de vedere, masura este sau nu posibila.

Prin urmare, în cazul compensarii cu alte bunuri sau servicii, entitatea investita cu solutionarea notificarii are plenitudine de competenta în stabilirea masurii reparatorii, în timp ce în privinta despagubirilor formuleaza numai o propunere de acordare a acestora. Chiar daca din cuprinsul art. 26 alin. 1 al legii reparatorii rezulta ca, în cazul imposibilitatii restituirii în natura, regula este acordarea masurilor compensatorii si numai în subsidiar, daca aceasta masura nu este posibila ori nu este acceptata de cel îndreptatit, se vor face propuneri de acordare de despagubiri, apreciem ca dispozitiile amintite trebuie coroborate cu prevederile art. 1 alin. 5 din lege, în forma modificata prin O.U.G. nr. 209/2005. În acest sens, instanta sesizata de cel nemultumit nu va putea acorda ca masura compensatorie alte bunuri decât cele cuprinse în tabelul bunurilor disponibile care se pot acorda în compensare.

Includerea bunurilor în categoria celor disponibile este o atributie care revine Consiliului Local, în temeiul art. 38 lit. h din Legea nr. 215/2001, singura autoritate care este îndrituita sa analizeze daca un bun proprietate a unitatii administrativ-teritoriale trebuie sa fie mentinut sau nu în proprietatea sa, fiind sau nu necesar satisfacerii intereselor unitatii administrativ-teritoriale. În aceste conditii, instanta de judecata, în cadrul contestatiei celui nemultumit de modul de solutionare a notificarii sale, nu poate dispune de un alt bun decât cel înscris în lista bunurilor disponibile, peste vointa titularului dreptului.

În speta, se retine ca unitatea detinatoare a imobilului notificat si care nu poate fi restituit în natura nu a facut nicio oferta de compensare cu alte bunuri sau servicii reclamantilor si nici reclamantii nu au facut dovada ca pârâta a refuzat, nemotivat, sa le dea în compensare un anumit bun care era înscris în lista bunurilor disponibile.

În conditiile în care nu s-a facut dovada existentei unor bunuri sau servicii care pot fi oferite în compensare si acceptate de reclamanti, nu se poate retine în sarcina pârâtilor o obligatie generica de acordare în viitor a unor bunuri sau servicii.

Instanta de fond s-a rezumat practic la preluarea dispozitiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001 în dispozitivul hotarârii, fara a determina în concret bunurile sau serviciile ce trebuie oferite în compensare reclamantilor în raport cu valoarea imobilului ce nu mai poate fi restituit în natura si având în vedere despagubirile deja încasate pentru o cota de 1/2 din imobil.

4. Critica ce vizeaza legalitatea titlului statului pentru cota de 1/2 din imobil, proprietatea reclamantei S.L., se retine a fi nefondata.

Asa cum rezulta din cuprinsul Legii nr. 10/2001 si cum au stabilit în mod constant jurisprudenta si doctrina, calificarea preluarii unui imobil ca fiind „abuziva”, în sensul existentei sau nu a unui „titlu valabil”, este atributul exclusiv al instantelor de judecata învestite sa solutioneze actiuni intentate în baza Legii nr. 10/2001.

Desi legea speciala nu defineste notiunea de „preluare abuziva”, în art. 2 alin. 1 enumara situatiile juridice care constituie preluari cu acest caracter, astfel ca instanta de fond, fiind învestita cu solutionarea contestatiei prin care se invoca tocmai inexistenta unui titlu valabil de preluare a apartamentului ce le-a apartinut în proprietate reclamantilor, trebuia sa aprecieze daca situatia acestora se încadra într-unul dintre cazurile prevazute de text.

Ca urmare, în mod corect a apreciat tribunalul asupra conformitatii Decretului nr. 223/1974 cu regimul constitutional din acea vreme si cu tratatele internationale la care România era parte, ca si asupra nevalabilitatii acestui pretins titlu al statului, deoarece actul normativ mentionat contravenea Constitutiei din 1965 – potrivit careia dreptul de proprietate personala era ocrotit de lege, iar terenurile si constructiile puteau fi expropriate numai pentru lucrari de interes obstesc si cu plata unei juste despagubiri – Codului civil – care prevedea ca nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afara numai pentru o cauza de utilitate publica si primind o dreapta si prealabila despagubire – precum si Declaratiei Universale a Drepturilor Omului.

Dispozitia invocata de apelanti drept temei pentru respingerea pretentiilor reclamantei S.L. ignora împrejurarea ca, în situatia parasirii definitive a tarii, reclamanta, ca de altfel toti cei aflati în situatii similare, era obligata sa procedeze la înstrainarea constructiei catre stat, în schimbul unei sume, pe care tot acesta o stabilirea si care, din acest motiv, nu putea sa reprezinte valoarea reala a bunului, mai exact despagubirea rezonabila la care se face referire în text.

Este pur teoretic argumentul cuprins în anterioarele norme metodologice, referitor la vocatia proprietarului de a fi îndestulat rezonabil daca înstraina imobilul înainte de formalizarea intentiei de a parasi tara pentru ca, practic, o astfel de operatiune era imposibila, în conditiile în care art. 5 din Decretul nr. 223/1974 prevedea expres ca actele juridice încheiate în scopul eludarii acestui act normativ erau nule de drept, ceea ce constituia o încalcare a principiului libertatii contractuale.

Rezulta ca preluarea în proprietatea statului a imobilului în litigiu nu a fost facuta cu titlu valabil ci se încadreaza în ipoteza descrisa de art. 2 alin. 1 lit. i din Legea nr. 10/2001 deoarece, chiar daca autoritatea de stat a emis decizia administrativa nr. 440/1989 si a stabilit o suma de 35.102 lei cu titlu de pret, statul a preluat bunul fara titlu valabil, încalcând regimul constitutional al ocrotirii proprietatii prin obligatia pe care a impus-o proprietarului de a-i înstraina apartamentul.

În acelasi sens dispun si actualele Norme Metodologice de aplicare unitara a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, care, în art. 1.4. lit. B prevad ca preluarea dispusa în temeiul Decretului nr. 223/1974 este abuziva atât în cazul trecerii imobilului fara plata în proprietatea statului, cât si în cazul în care persoana a facut cerere de plecare definitiva din tara si a înstrainat în mod obligatoriu locuinta catre stat.

Prima instanta a retinut în mod eronat ca, în cauza, sunt aplicabile dispozitiile art. 12 din Legea nr. 10/2001 conform carora restituirea în natura a imobilului preluat abuziv este conditionata de rambursarea unei sume reprezentând valoarea despagubirii primite, actualizata cu coeficientul de actualizare stabilit.

Aceste dispozitii vizeaza exclusiv situatia restituirii în natura a locuintei, ori, în cauza, în mod corect s-a statuat ca bunul nu poate fi restituit în natura, reclamantii fiind îndreptatiti la masuri reparatorii constând în despagubiri, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Conform dispozitiilor art. 11 alin. 7 din Legea nr. 10/2001, în ipoteza în care persoana deposedata abuziv de bun a primit despagubiri, iar bunul sau nu este restituibil în natura, aceasta este îndreptatita la masuri reparatorii în echivalent, care se stabilesc prin scaderea valorii actualizate a despagubirilor primite pentru imobil, din valoarea de piata a bunului de la data notificarii, stabilita conform standardelor internationale de evaluare.

În acelasi sens, dispozitiile art. 1 lit. B alin. 2 teza a II-a din H.G. nr. 250/2007 prevad ca în situatia în care persoana a facut cerere de plecare definitiva din tara si a înstrainat în mod obligatoriu locuinta sa catre stat iar bunul nu mai poate fi restituit în natura se vor acorda persoanei îndreptatite celelalte masuri reparatorii prevazute de lege pentru diferenta dintre suma primita, actualizata cu coeficientul de actualizare prevazut la art. I alin. 1 al Titlului II din O.G. nr. 184/2002 si valoarea de piata a locuintei, stabilita potrivit standardelor internationale de evaluare.

În consecinta, în conditiile în care imobilul în litigiu nu mai poate fi restituit în natura reclamantilor S.N. si S.L., se constata ca acestia sunt îndreptatiti la despagubiri în conditiile legii speciale privind regimul de stabilire si plata a despagubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, cuantumul acestor despagubiri reprezentând diferenta dintre suma încasata cu titlu de despagubire conform deciziei nr. 440/1989 emisa de fostul Consiliul Popular Constanta în baza Decretului nr. 223/1974, actualizata cu coeficientul de actualizare legal si valoarea de piata a locuintei, stabilita conform standardelor internationale de evaluare.

Pentru considerentele expuse, în baza art. 296 Cod procedura civila se admite apelul pârâtilor si se schimba în parte hotarârea apelata în sensul celor mai sus mentionate.

Tags: Legea nr.10/2001

Legea nr. 10/2001. Competenta primarului, în calitate de reprezentant al unitatii administrativ teritoriale, de a emite o dispozitie materiala cu oferta de restituire prin echivalent, dupa intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005. Aplicarea în timp a legii

Legea noua se aplica imediat situatiilor obiective care iau nastere sub imperiul ei. Dreptul subiectiv reclamat îsi are fundamentul direct si imediat în preluarea abuziva a imobilului pentru care s-au solicitat masuri reparatorii prin echivalent, adica într-un raport juridic trecut. Efectele viitoare ale acestui raport sunt imperativ stabilite de legea noua – Legea 247/2005, existenta la momentul emiterii deciziei/dispozitiei, de imediata aplicare.

Prin urmare, în conformitate cu dispozitiile art. 26 din Legea 10/2001, astfel cum a fost modificata prin Legea 247/2005 unitatea administrativ teritoriala investita cu solutionarea notificarii este obligata, în ipoteza în care restituirea în natura a bunului nu mai este posibila, sa propuna acordarea de despagubiri în conditiile legii speciale privind regimul de stabilire si plata a despagubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Prin cererea înregistrata pe rolul Tribunalului Constanta sub nr. 1100/118/2007 reclamantii D.A. si D.R. au solicitat în contradictoriu cu Primarul Comunei Cumpana, anularea Dispozitiei nr. 3/08.01.2007 emisa în procedura Legii 10/2001.

În motivarea cererii, reclamantii au aratat ca dupa aparitia Legii nr. 10/2001 au adresat Primarului Comunei Cumpana notificarea nr. 502/13.02.2002 prin care au solicitat despagubiri banesti pentru 2000 mp teren intravilan si constructie compusa din 3 încaperi si dependinte, situate pe raza comunei Cumpana – satul Straja, bunuri ce au fost expropriate în baza Decretului nr. 199/1987 pentru constructia Canalului Dunare – Marea Neagra. Prin dispozitia nr. 3/2007, Primarul Comunei Cumpana a respins notificarea reclamantilor, retinând ca imobilul solicitat nu face obiectul Legii 10/2001, iar reclamantii nu au facut dovada preluarii abuzive a bunului.

Prin încheierea din 12.10.2007 prima instanta a admis exceptia lipsei capacitatii procesuale a reclamantului D.R., întrucât acesta era decedat la data formularii contestatiei, asa cum rezulta din certificatul de deces seria DR nr. 723925 eliberat de Primaria Comunei Cumpana.

La solicitat reclamantei D.A., în baza art. 57 alin. 1 C.proc.civ. au fost introdusi în cauza mostenitorii defunctului si anume D.I., D.T., D.G. si B.I.

Prin sentinta civila nr. 2375/21.12.2007, Tribunalul Constanta a respins contestatia ca nefondata.

Pentru a pronunta aceasta solutie prima instanta a retinut în esenta ca Primarul Comunei Cumpana nu avea dreptul de a solutiona notificarea care privea cererea de despagubiri, întrucât dispozitiile art. 36 alin.(2) si (3) din Legea 10/2001, în vigoare la data notificarii prevedeau ca notificarile prin care persoanele îndreptatite solicitau despagubiri banesti, se adresau prefectului. S-a mai retinut ca nici dupa adoptarea Legii 247/2005, primarul nu a devenit competent sa solutioneze aceasta notificare, care trebuia înaintata spre solutionare Comisiei Centrale, conform Titlului VII din Legea 247/2005.

Împotriva acestei sentinte, în termen legal au declarat apel reclamantii D.A., D.I., D.T., D.G. si B.I. care au criticat-o pentru nelegalitate si netemeinicie sub urmatoarele aspecte:

1. Exista o vadita contradictie între considerentele hotarârii judecatoresti si dispozitivul hotarârii.

Desi în considerentele sentintei s-a retinut ca în cauza erau aplicabile dispozitiile art. 36 alin.(2) si (3) din Legea 10/2001 în forma sa initiala si dispozitiile art. 16 alin.(2) din Legea 247/2005, în sensul ca Primarul comunei Cumpana este un organ necompetent în solutionarea notificarii având ca obiect acordarea de despagubiri banesti pentru imobilele preluate abuziv de catre stat actiunea a fost respinsa ca nefondata, fara a se analiza fondul cauzei.

2. În mod gresit prima instanta a retinut ca pârâtul nu avea competenta sa emita o dispozitie motivata cu propunere de acordare a despagubirilor în sensul art. 16 alin.(2) din Legea 247/2005.

Titlul VII privind regimul stabilirii si platii despagubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv din Legea 247/2005, nu contine dispozitii potrivit carora persoanele notificate sa nu aiba competenta solutionarii notificarilor formulate conform Legii 10/2001 si nu înlatura obligatia reglementata de art. 26 alin.(1) din Legea 10/2001 republicata, conform careia persoana notificata, prin dispozitie sau decizie motivata trebuie sa faca persoanei îndreptatite o oferta de restituire prin echivalent, corespunzatoare valorii imobilului.

3. Pe fondul cererii, reclamantii si-au justificat calitatea de persoane îndreptatite la masuri reparatorii conform Legii 10/2001, cât si faptul ca imobilul a fost preluat abuziv, în baza Decretului de expropriere nr. 199/1987 pentru realizarea obiectivului Canalul Dunare – Marea Neagra, dar prima instanta nu a analizat sustinerile si probatoriul administrat de reclamant.

Prin întâmpinare intimatul pârât a solicitat respingerea apelului.

Analizând legalitatea hotarârii apelate în raport cu criticile reclamantilor si întregul material probator administrat în cauza se constata ca apelul este fondat si urmeaza a fi admis.

Criticile ce vizeaza competenta Primarului comunei Cumpana de a solutiona notificarea reclamantilor sunt fondate pentru urmatoarele considerente:

Prin notificarea înregistrata la BEJ S.C.A. din Constanta sub nr. 502/13.02.2002 adresata Prefecturii Judetului Constanta, D.R. si D.A. au solicitat despagubiri banesti pentru imobilul situat în comuna Cumpana, sat Straja, judetul Constanta compus din 2000 mp teren si casa de locuit, imobil expropriat pentru realizarea obiectivului Canalul Dunare – Marea Neagra.

Notificarea a fost înaintata spre solutionare Primarului Comunei Cumpana, iar prin Dispozitia nr. 3/8.01.2007 emisa dupa intrarea în vigoare a Legii 247/2005, a fost respinsa cu motivarea ca imobilul nu a fost preluat abuziv si nu face obiectul Legii nr. 10/2001.

Solutia Tribunalului Constanta conform careia, dupa intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, unitate administrativ teritoriala, prin primar nu are competenta sa emita o dispozitie motivata cu oferta de restituire prin echivalent titularilor notificarii, conform art. 26 alin.(1) din Legea 10/2001 republicata nu are fundament legal.

Art. 16 alin.(1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 prevede ca deciziile/dispozitiile emise de entitatile investite cu solutionarea notificarilor, a cererilor de retrocedare sau dupa caz, ordinele conducatorilor administratiei publice centrale investite cu solutionarea notificarilor si în care s-au consemnat sume ce urmeaza a se acorda ca despagubire se înainteaza Secretariatului Comisiei Centrale, care dupa evaluare va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despagubiri.

Din modul de formulare a textului art. 16 alin.(1) din Titlul VII al Legii 247/2005, care se refera la decizii/dispozitii emise de entitatile investite cu solutionarea notificarilor, la ordine ale conducatorilor administratiei publice centrale investite cu solutionarea notificarilor în care s-au consemnat sume ce urmeaza a se acorda ca despagubire, care trebuie predate Secretariatului Comisiei Centrale în cel mult 60 de zile de la data intrarii în vigoare a Legii 247/2005, rezulta ca este vorba de notificari solutionate pâna la momentul intrarii în vigoare a Legii nr. 247/2005.

Se retine ca dispozitiile art. 16 alin.(1) din Titlul VII al Legii 247/2005 nu sunt aplicabile în speta, notificarea reclamantilor nefiind solutionata anterior intrarii în vigoare a Legii 247/2005, ci ulterior acestei date, prin dispozitia nr. 3/8.01.2007.

Dimpotriva alin.(2) art. 16 din Titlul VII priveste numai notificarile nesolutionate pâna la data intrarii în vigoare a Legii 247/2005, statuând ca deciziile, dispozitiile sau ordinele conducatorilor administratiei publice centrale care contin propunerile motivate de acordare a despagubirilor vor fi înaintate Secretariatului Comisiei Centrale în termen de 10 zile de la data adoptarii lor.

Numai prin Legea nr. 247/2005 s-a introdus un articol nou, art. 1 alin. 21, potrivit caruia masurile reparatorii prin echivalent constând în compensarea cu alte bunuri si servicii se acorda prin decizia/dispozitia motivata a entitatii investita cu solutionarea notificarii, în timp ce masurile reparatorii prin echivalent constând în despagubiri acordate în conditiile legii speciale, se propun a fi acordate prin decizia/dispozitia entitatii investita cu solutionarea notificarii.

Legea noua se aplica imediat situatiilor obiective care iau nastere sub imperiul ei. Dreptul subiectiv reclamat îsi are fundamentul direct si imediat în preluarea abuziva a imobilului pentru care s-au solicitat masuri reparatorii prin echivalent, adica într-un raport juridic trecut. Efectele viitoare ale acestui raport sunt imperativ stabilite de legea noua – Legea 247/2005, existenta la momentul emiterii deciziei/dispozitiei, de imediata aplicare.

Întrucât în planul dreptului intertemporal, dispozitiile cuprinse în legea în vigoare la data solutionarii notificarii, de imediata aplicare din momentul intrarii lor în vigoare, sunt imperative, iar dupa intensitatea si puterea lor, obligatorii, rezulta ca legea veche ramâne fara aplicare.

Prin urmare, în conformitate cu dispozitiile art. 26 din Legea 10/2001, astfel cum a fost modificata prin Legea 247/2005 unitatea administrativ teritoriala investita cu solutionarea notificarii este obligata, în ipoteza în care restituirea în natura a bunului nu mai este posibila, sa propuna acordarea de despagubiri în conditiile legii speciale privind regimul de stabilire si plata a despagubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Din dispozitiile legale mai sus invocate rezulta ca legiuitorul a stabilit în mod expres care este procedura de urmat în cazul acordarii de despagubiri banesti, precum si autoritatile competente în desfasurarea acesteia, iar în aceste conditii, tribunalul în mod gresit a apreciat ca Primarul comunei Cumpana nu avea competenta sa se pronunte asupra notificarii formulate de reclamanti.

2. Si critica ce vizeaza nepronuntarea primei instante în limitele investirii, asupra obiectului cererii deduse judecatii se retine a fi fondata.

Conform art. 129 ultim alineat C.proc.civ. instantei de judecata îi revine obligatia de a se pronunta în limitele investirii, cu privire la partile si obiectul dedus judecatii, analiza cererii reclamantilor urmând a fi facuta în limitele contestatiei si în raport cu recunoasterile pe care unitatea detinatoare le-a facut prin decizia contestata.

Desi reclamantii au supus controlului judiciar legalitatea dispozitiei nr. 3/8.01.2007 emisa de Primarul comunei Cumpana, sub aspectul respingerii cererii de acordare de despagubiri pentru imobilul expropriat, instanta nu a analizat sustinerile si apararile partilor cu privire la calitatea reclamantilor de persoane îndreptatite la masuri reparatorii conform Legii 10/2001, ci a retinut, în mod gresit ca Primarul comunei Cumpana nu era competent sa solutioneze notificarea reclamantilor, hotarârea pronuntata neraspunzând exigentelor art. 6 din CEDO:

Conform jurisprudentei CEDO, notiunea de proces echitabil presupune ca o instanta interna, care nu a motivat decât pe scurt hotarârea sa fi examinat totusi, în mod real problemele esentiale care i-au fost supuse si fara a cere un raspuns detaliat fiecarui argument al reclamantilor, aceasta obligatie presupune totusi, ca partea interesata sa poata astepta raspuns specific si explicit la mijloacele decisive pentru solutionarea procedurii în cauza (Cauza Albina împotriva României, hotarârea din 28.04.2005, Cauza Vlasia Grigore Vasilescu împotriva României, hotarârea din 8 iunie 2006).

Dreptul la un proces echitabil nu poate trece drept efectiv decât daca cererile si observatiile partilor sunt cu adevarat „studiate” adica examinate de catre tribunalul sesizat. Art. 6 din CEDO implica în sarcina instantei obligatia de a face o examinare efectiva a mijloacelor, argumentelor si ofertelor de dovezi ale partilor.

Constatându-se ca prima instanta a solutionat procesul fara a intra în cercetarea fondului contestatiei reclamantilor, iar prin hotarârea apelata nu s-a dat un raspuns explicit si specific reclamantilor în legatura cu temeinicia pretentiei lor de acordare a unor despagubiri banesti conform Legii 10/2001 pentru imobilul expropriat, ce a facut obiectul notificarii nr. 502/2001, în baza art. 297 C.proc.civ. se va admite apelul reclamantilor si se va desfiinta hotarârea apelata, cauza fiind trimisa spre rejudecare Tribunalului Constanta în limitele investirii.

Cererea apelantilor de obligare a intimatilor la plata cheltuielilor de judecata urmeaza a fi respinsa, nefiind întrunite conditiile art. 274 Cod procedura civila, în sensul ca pârâtii nu au avut o culpa procesuala în declansarea apelului. În urma admiterii apelului reclamantilor, Curtea a desfiintat hotarârea apelata si a trimis litigiul spre rejudecare la instanta de fond, întrucât aceasta a solutionat gresit litigiul, fara a intra în cercetarea fondului cererii reclamantilor. În aceasta situatie, instanta de apel care desfiinteaza hotarârea atacata nu poate obliga intimatul la plata cheltuielilor de judecata prin decizia de desfiintare. Admiterea apelului s-a întemeiat, deci, pe eroarea savârsita de instanta de fond care a omis sa se pronunte asupra fondului pretentiilor reclamantilor, neputând fi retinuta în aceasta faza procesuala culpa intimatilor pârâti.

Situatia cheltuielilor de judecata efectuate în prezentul ciclu procesual poate fi analizata doar în final, dupa solutionarea în fond a cauzei, deoarece numai în aceste conditii instanta se poate pronunta asupra tuturor cheltuielilor de judecata efectuate de parti, în raport cu solutia data litigiului.

Tags: Legea nr.10/2001

Legea nr. 10/2001. Imobil preluat în baza Legii nr. 4/1973 si ulterior închiriat fostului proprietar. Restituirea în natura a bunului conform art. 10-12 din Legea nr. 10/2001. Conditionarea restituirii în natura a imobilului de obligatia rambursarii

În conditiile în care locuinta restituita reclamantei conform Legii nr. 10/2001 nu mai corespunde structurii cladirii preluata abuziv de stat, parte din constructie fiind demolata, fapt ce nu este imputabil chiriasilor, reclamanta nu poate fi obligata sa restituie integral despagubirile încasate în anul 1985.

Referitor la obligatia rambursarii de catre persoana îndreptatita, a despagubirii primite la data preluarii bunului, din prevederile art. 10-12 din Legea nr. 10/2001, republicata, rezulta ca persoana îndreptatita are obligatia de a restitui despagubirile încasate pentru imobilele primite efectiv în natura, nu si pentru cele care, dupa preluare, au fost demolate.

Prin cererea înregistrata pe rolul Tribunalului Constanta sub nr. 972/2004, reclamanta M.L.G. a solicitat anularea dispozitiei nr. 11 din 1 iunie 2004, emisa de S.C. U.S. 96 S.R.L. în ceea ce priveste obligatia reclamantei de a restitui statului suma încasata cu titlu de despagubiri la data preluarii imobilului, situat în Eforie Sud, strada R. nr. 113B, format din constructii si 300 m.p. teren, în baza Legii nr. 4/1973.

Prin sentinta civila nr. 456 din 25 martie 2005, Tribunalul Constanta, Sectia Civila, a admis în parte actiunea formulata de recloamanta M.L.G., în contradictoriu cu pârâta S.C. U.S. 96 S.R.L. Eforie, a dispus anularea deciziei nr. 11 din 1 iunie 2004, emisa de pârâta, referitor la terenul de 600 m.p. si a obligat pârâta sa înainteze notificarea nr. 1690 din 29 august 2001, formulata de petentul M.C. si documentatia aferenta catre unitatea detinatoare, respectiv orasul Eforie, spre solutionare si pronuntare prin decizie motivata cu privire la terenul în suprafata de 600 m.p.

A mentinut celelalte dispozitii ale deciziei si a luat act ca reclamanta nu a solicitat cheltuieli de judecata.

Pentru a hotarî astfel, tribunalul a retinut ca reclamanta este fiica lui M.C. si T.T., nepoata defunctilor M.M. si M.E., proprietarii imobilului teren, în suprafata de 600 m.p.

Tatal reclamantei, decedat la 04 aprilie 2003, a adresat notificare pârâtei la 29 august 2001, iar aceasta a dispus restituirea constructiei în stadiul în care se afla la acel moment.

Comparativ cu imobilul preluat de stat în anul 1985, imobilul retrocedat conform Legii nr. 10/2001 este diferit, în sensul ca lipsesc din componenta initiala constructiile anexe formate din doua magazii, în suprafata de 18,72 m.p., fiind demolate în totalitate, iar încaperea de baie este o ruina, fiind inutilizabila.

A constatat tribunalul, ca decizia referitoare la teren nu este legala, pentru ca, desi nu era detinatoare, pârâta a respins cererea de restituire, în loc sa comunice persoanei îndreptatite datele privind persoana fizica sau juridica detinatoare.

Apelul declarat de reclamanta a fost respins prin decizia civila nr. 18/C din 08 februarie 2006 a Curtii de Apel Constanta.

Curtea de Apel a retinut ca prin decizia atacata, pârâta a restituit reclamantei constructia compusa din doua camere de locuit în suprafata de 32,54 m.p., baie, bucatarie, culoar si doua magazii, cu obligatia acesteia de a restitui suma primita de la stat cu titlu de despagubiri la data preluarii.

In cuprinsul notificarii, autorul reclamantei a mentionat ca este de acord sa ramburseze suma pe care a primit-o cu titlu de despagubiri, actualizata.

Potrivit art. 12 din Legea nr. 10/2001, restituirea în natura este conditionata de rambursarea sumei reprezentând valoarea despagubirilor primite, actualizata cu coeficientul de actualizare stabilit.

împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamanta.

Prin decizia civila nr. 8114 din 12 octombrie 2006 înalta Curte de Casatie si Justitie a admis recursul reclamantei, a casat decizia civila nr. 18/C din 8 februarie 2006, pronuntata de Tribunalul Constanta si a trimis apelul spre rejudecare aceleeasi instante.

Pentru a pronunta aceasta solutie instanta de recurs a retinut ca în apel s-a facut o aplicare gresita a dispozitiilor art. 10 si 12 din Legea nr. 10/2001, mentinându-se obligatia reclamantei de a restitui întreaga suma primita ca despagubire la data preluarii abuzive a imobilului, fara ca situatia de fapt sa fie pe deplin stabilita.

S-a mai retinut ca terenul aferent locuintei nu a fost restituit în natura, iar parte din constructie este demolata, situatie în care în mod gresit reclamanta a fost obligata la restituirea integrala a despagubirilor încasate de autorul ei la data preluarii.

Instanta de casare a statuat ca pentru determinarea întinderii obligatiei de restituire a despagubirilor trebuiau administrate probe pentru a determina cauza demolarii unei parti din constructii, valoarea constructiilor demolate si diferenta dintre valoarea despagubirilor primite pentru constructie si valoarea constructiei demolate, iar pentru administrarea acestor probe se impunea casarea cu trimitere spre rejudecare Curtii de Apel Constanta.

Dupa casarea cu trimitere, cauza a fost înregistrata pe rolul Curtii de Apel Constanta sub nr. 1460/36/2007, iar în conformitate cu dispozitiile art. 315 Cod procedura civila, în limitele deciziei de casare, instanta a încuviintat completarea materialului probator cu înscrisuri, martori si expertiza tehnica imobiliara pentru lamurirea aspectelor ce vizau cauzele demolarii unei parti din constructie si valoarea despagubirilor ce trebuie restituite de reclamanta, în raport cu bunul ce i-a fost restituit prin Decizia nr. 11 din 01 iunie 2004, emisa de intimata S.C. U.S. 96 S.R.L.

Analizând legalitatea hotarârii primei instante, în raport cu criticile reclamantei si cu respectarea dispozitiei deciziei de casare, obligatorii pentru instanta cu privire la problemele de drept dezlegate, se retine ca apelul este fondat pentru urmatoarele considerente.

Pornind de la ratiunea adoptarii Legii nr.10/2001 privind situatia juridica a unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, exprimata în caracterul profund reparatoriu, este de precizat ca prin acest act normativ legiuitorul a urmarit sa înlature prejudiciile suferite de fostii proprietari prin abuzurile savârsite de stat.

Conform dispozitiilor art 3 si 4 din Legea nr. 10/2001, sunt îndreptatiti la masuri reparatorii constând în restituirea în natura sau, dupa caz, prin echivalent persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluarii în mod abuziv a acestora si mostenitorii legali sau testamentari ai persoanelor îndreptatite.

Imobilul ce a constituit proprietatea sotilor M.M. si I. – autorii reclamantei – a trecut în proprietatea statului prin decizia nr. 447 din 24 decembrie 1985 a fostului Consiliu popular al orasului Constanta, în baza Legii nr. 4/1973, la data preluarii locuintei având o suprafata construita de 109,75 m.p., iar valoarea despagubirii stabilite pentru terenul aferent de 300 m.p. si constructie a fost de 9547 lei.

I.C.C.J. a statuat ca în conditiile în care constructia restituita reclamantei conform Legii nr. 10/2001 nu mai are aceeasi structura ca la momentul preluarii, persoana îndreptatita are obligatia de a restitui despagubirile încasate pentru imobilele primite efectiv în natura, nu si pentru cele care, dupa preluare, au fost demolate.

Din expertiza efectuata în apel, dupa casare cu trimitere, rezulta ca imobilul retrocedat reclamantei este format dintr-un corp de cladire tip parter cu destinatia de locuinta, format din doua camere de locuit, o sala, o baie, o bucatarie si un culoar.

Fata de starea initiala a constructiei preluata abuziv prin Decizia nr. 447/1985, s-a constatat ca în prezent lipsesc doua magazii demolate în totalitate si o baie, aflate în ruina, având doua ziduri prabusite, constructii care reprezentau 20% din valoarea imobilului preluat abuziv. Expertul a concluzionat ca valoarea constructiilor demolate, la data preluarii, era de 1.892. lei vechi.

Referitor la starea tehnica a cladirii restituite, s-a retinut ca aceasta este grav afectata, cladirea fiind catalogata neutilizabila, datorita degradarilor accentuate asupra spatiilor utile.

Pentru determinarea conditiilor în care s-a realizat degradarea imobilului si demolarea celor trei încaperi (doua magazii si o baie) conform dispozitiilor art. 315 Cod procedura civila, au fost administrate probe cu înscrisuri si martori.

Din declaratiile martorului S.T. rezulta ca în perioada 1983-1985, cu ocazia vizitelor realizate în casa autorilor reclamantei, a constatat ca imobilul era bine întretinut si era compus din 4-5 camere. Constructia era realizata partial din caramida si partial din paianta cu chirpic. In prezent casa este degradata în proportie de 80%, martora constatând ca degradarile s-au datorat infiltratiei apelor pluviale. Unele ziduri ale casei s-au crapat datorita degradarii fundatiei, urmare a inundatiilor care au avut loc în zona, în ultimii ani. Aceeasi martora a declarat ca autorii reclamantei, în calitate de chiriasi ai imobilului, s-au preocupat de realizarea lucrarilor marunte de întretinere a casei, fara a avea posibilitatea sa efectueze lucrari capitale de consolidare a locuintei.

Aceasta declaratie se coroboreaza cu concluziile celor doua expertize tehnice efectuate în cauza, cât si cu relatiile obtinute de la Ministerul Mediului si Dezvoltarii Durabile – Centrul Meteorologic Regional Dobrogea.

Conform diagnozei meteorologice mai sus mentionata, la data de 28 august 2004, precipitatiile au totalizat 280,5 1/m.p. în 24 ore si au avut un caracter torential, fiind însotite de frecvente descarcari electrice si intensificari puternice ale vântului, care a prezentat pentru scurte perioade de timp aspect de vijelie.

Precipitatiile abundente si conditiile meteorologice nefavorabile, coroborate cu lipsa oricaror lucrari de consolidare si reparatii capitale de la data preluarii imobilului de catre stat în anul 1985, au fost de natura sa afecteze buna functionalitate a acestei cladiri.

Dupa preluarea imobilului de catre stat în anul 1985, autorii reclamantei au folosit imobilul în calitate de chiriasi.

Conform dispozitiei art. 28 lit.(b), (c) si (d) din Legea nr. 114/1996 – Legea locuintei – pe parcursul executarii contractului de închiriere, locatorul este obligat sa ia masuri pentru repararea si mentinerea în stare de siguranta în exploatare si de functionalitate a cladirii pe toata durata închirierii locuintei si sa întretina în bune conditii elementele structurii de rezistenta, elementele de constructie exterioare ale cladirii.

Tot în sarcina locatorului sunt si reparatiile – indiferent de natura lor, determinate de un caz de forta majora – (seism, inundatii), deoarece este vorba de suportarea unor riscuri.

Conform art. 29 din Legea nr. 114/1996, chiriasului îi revine obligatia de a asigura curatenia si igienizarea în interiorul locuintei si sa repare elementele de constructie si de instalatii deteriorate ca urmare a folosirii lor necorespunzatoare.

In cauza, din probatoriile administrate, inclusiv din plansele fotografice anexate la dosar, rezulta ca structura de rezistenta a imobilului – fundatie si pereti, au fost afectate, datorita vechimii cladirilor, infiltrarii apelor pluviale, favorizate de materialele de constructie interioare utilizate la realizarea casei (chirpic si paianta), dar si datorita absentei oricaror lucrari de consolidare a cladirii în perioada închirierii, lucrari care incumbau pârâtilor, în calitate de proprietari.

Nu se poate retine o culpa a autorilor reclamantei în demolarea celor trei încaperi (doua magazii si o baie), întrucât lucrarile de consolidare, lucrarile capitale nu le incumbau, iar pe de alta parte nu s-a probat ca acestia au demolat voluntar parte din cladire.

Desi s-a solicitat intimatei pârâte sa depuna la dosar înscrisuri din care sa rezulte aprobarea si efectuarea unor lucrari de investitii la aceasta cladire, în perioada în care a administrat-o, pârâta nu a produs astfel de probe.

Pe de alta parte, nici nu a probat ca autorii reclamantei au fost sanctionati pentru demolarea unei parti din cladire sau ca urmare a utilizarii necorespunzatoare a imobilului, locatorul ar fi luat masuri pentru evacuarea sa, conform dispozitiilor art. 24 lit.(b) din Legea nr. 114/1996.

Prin urmare, în conditiile în care locuinta restituita reclamantei conform Legii nr. 10/2001 nu mai corespunde structurii cladirii preluata abuziv de stat, parte din constructie fiind demolata, fapt ce nu este imputabil chiriasilor, reclamanta nu poate fi obligata sa restituie integral despagubirile încasate în anul 1985.

Referitor la obligatia rambursarii de catre persoana îndreptatita, a despagubirii primite la data preluarii bunului, din prevederile art. 10-12 din Legea nr. 10/2001, republicata, rezulta ca persoana îndreptatita are obligatia de a restitui despagubirile încasate pentru imobilele primite efectiv în natura, nu si pentru cele care, dupa preluare, au fost demolate.

Fata de aceste dispozitii legale si întregul material probator administrat în cauza, urmeaza a se admite apelul reclamantei, ca fondat.

In baza art. 296 Cod procedura civila, schimba în parte hotarârea apelata, în sensul ca anuleaza dispozitia nr. 11 din 1 iunie 2004 în parte si obliga reclamanta sa restituie statului numai suma de 7.290 lei (ROL) încasata cu titlu de despagubire pentru constructie în anul 1985, actualizata cu coeficientul de actualizare stabilit conform art.I alin.l al Titlului II din O.U.G. nr. 184/2002.

Obliga S.C. U.S. 96 S.R.L. Eforie Sud sa înainteze orasului Eforie, prin Primar, în vederea solutionarii, notificarea si documentatia aferenta ce vizeaza terenul în suprafata de 300 m.p. aferent constructiei, situat în Eforie Sud, strada R. nr. 113B, retinându-se ca Orasul Eforie are calitatea de unitate detinatoare a terenului, conform art. 22 din Legea nr. 10/2001.

Desi la dosar s-a depus o copie a Dispozitiei nr. 1166 din 5 septembrie 2007, emisa de Orasul Eforie, cu privire la terenul în suprafata de 300 m.p., reclamanta a aratat ca aceasta nu i-a fost comunicata oficial, pentru a produce efecte juridice, ci i-a fost înmânata numai în copie si, în prezent, nu are cunostinta daca a fost revocata de autoritatea emitenta.

Prima instanta a retinut gresit ca terenul aferent constructiei are o suprafata de 600 m.p., în realitate, prin Decizia civila nr. 447/1985 statul a preluat numai 300 m.p., diferenta pâna la 600 m.p. ramânând în proprietatea autorilor reclamantei.

Sustinerea apelantei pârâte, în sensul ca nu datoreaza nici o suma de bani cu titlu de despagubire, întrucât intimata pârâta nu a facut dovada cu un înscris ca a platit autorilor reclamantei suma de 9547 lei consemnata în decizia de preluare nr. 447/1985 nu poate fi acceptata ca fondata, pe de o parte pentru faptul ca încasarea sumei a fost recunoscuta de M.C., tatal reclamantei si fiul lui, M.M. si I., la data notificarii nr. 1690 din 29 august 2001, iar pe de alta parte, aceasta problema de drept a fost dezlegata de instanta de recurs, Î.C.C.J. casând hotarârea Curtii de Apel Constanta în primul ciclu procesual numai pentru determinarea cuantumului sumei ce trebuie restituita de reclamanta, în conditiile în care parte din constructia preluata în anul 1985 a fost demolata, iar cauzele demolarii partiale a constructiei notificate nu au fost lamurite de instantele inferioare.

Limitele casarii si probatoriile necesare lamuririi acestor aspecte au fost clar stabilite prin decizia civila nr. 8114 din 12 octombrie 2006 si ele sunt obligatorii pentru instanta de trimitere conform art. 315 Cod procedura civila.

In baza art. 274 Cod procedura civila, obliga intimata pârâta la 900 lei cheltuieli de judecata catre apelanta.

Tags: Legea nr.10/2001

Legea nr. 10/2001. Imobil preluat de stat în baza Legii nr. 18/1968. Inaplicabilitatea art. 2 din legea nr. 10/2001.

Legea nr.18/1968 – care a sanctionat dobândirea pe cai nelegale a proprietatii – ca si Decretul nr.221/1960 – care reglementa procedura executarii silite împotriva persoanelor fizice a platii impozitelor, a taxelor neachitate în termen si a creantelor banesti ale organizatiilor socialiste, precum si procedura executarii confiscarii – au fost în concordanta cu normele Constitutiei din 1965, care ocrotea numai proprietatea personala dobândita pe cai legale, dar si cu prevederile Constitutiei din 1991 – sub puterea careia au fost mentinute pâna la reglementarea domeniului prin Legea nr. 115/1996, respectiv O.G. nr. 11/1996.

În consecinta, imobilele preluate în temeiul Legii nr. 18/1968 sau în contul creantei constatata conform acestui act normativ, prin hotarâre judecatoreasca definitiva, în cazul carora masura a fost luata cu respectarea prevederilor Decretului nr. 221/1960, nu intra în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001.

Prin actiunea înregistrata la 10.10.2006, reclamantul B.V. a chemat în judecata pe pârâtii Primarul municipiului Constanta si Municipiul Constanta prin Primar pentru ca prin hotarâre judecatoreasca sa fie obligati sa-i restituie în natura imobilul situat în Constanta, Bdul M. nr.96, compus din constructii si teren în suprafata de 319,60 mp, si la plata cheltuielilor de judecata.

În motivarea actiunii s-a aratat ca prin contractul de vânzare-cumparare transcris sub nr.538/08.12.1971 reclamantul a dobândit dreptul de proprietate asupra unui apartament format din doua camere si dependinte si asupra terenului aferent, în suprafata de 527,10 mp, situate în Constanta, Bd. L. nr.96. Prin decizia civila nr.1011/15.08.1973 a Tribunalului Judetean Constanta s-a constatat ca vânzatorii au predat doar suprafata de 319,60 mp, nu pe cea înscrisa în cuprinsul contractului de vânzare-cumparare; totodata, reclamantul a construit, ulterior, înca un corp de cladire format din doua camere si dependinte, cu o suprafata utila de 91 mp.

Întreg imobilul a fost preluat de stat în temeiul sentintei civile nr.3953/30.06.1976 a Judecatoriei Constanta, definitiva si irevocabila – prin care a fost admisa sesizarea Comisiei constituita în temeiul Legii nr.18/1968, iar bunul a fost trecut în proprietatea statului – si a deciziei nr. 481/22.09.1978 a Comitetului Executiv al fostului Consiliu Popular al judetului Constanta – prin care bunul a fost transmis în administrarea fostei Întreprinderi de Constructii, Reparatii si Administrare a Fondului Locativ Constanta.

A mai sustinut reclamantul ca locuieste si în prezent în imobilul ce i-a apartinut în proprietate, în calitate de chirias, si ca a solicitat restituirea lui în natura în temeiul Legii nr.10/2001, dar pârâtii au refuzat sa dea curs solicitarii sale, desi au fost obligati la solutionarea notificarii prin hotarâre judecatoreasca.

Prin sentinta civila nr.1796/19.10.2007 Tribunalul Constanta a admis actiunea si a obligat pârâtii sa restituie în natura, catre reclamant, imobilul situat în Constanta, Bdul M. nr.96, compus din constructie si teren în suprafata de 319,60 mp, identificat prin raportul de expertiza efectuat de expertul B.D., si la plata cheltuielilor de judecata în suma de 1.600 lei.

Pentru a hotarî în acest sens prima instanta a retinut ca reclamantul a facut dovada dreptului sau de proprietate asupra imobilului aflat în litigiu si ca acesta se afla în prezent în domeniul privat al municipiului Constanta, unde a intrat ca efect al unei sentinte civile pronuntate în temeiul Legii nr.18/1968.

Referitor la aceasta hotarâre judecatoreasca s-a retinut ca nu identifica imobilul preluat – dupa vecinatati, componenta constructiei sau întinderea suprafetei de teren aferenta – si ca în aceste împrejurari nu se poate retine identitatea între imobilul la care se face referire în sentinta mentionata si cel solicitat de reclamant în prezenta cauza; pe cale de consecinta, instanta a constatat ca titularul actiunii este îndreptatit sa solicite direct în instanta restituirea în natura a imobilului, dat fiind refuzul evident al autoritatii administrative de a da raspuns la notificare.

Împotriva acestei sentinte au declarat apel pârâtii Primarul municipiului Constanta si Municipiul Constanta prin Primar, dar nu au aratat motivele de fapt si de drept pe care se întemeiaza calea de atac.

Prin concluzii scrise, apelantii pârâti au aratat ca tribunalul a facut o gresita aplicare a prevederilor Legii nr.10/2001, în sensul ca restituirea constructiei nu era posibila câta vreme nu a fost ceruta prin notificarea formulata în temeiul actului normativ mentionat, iar în ceea ce priveste terenul, s-a aratat ca suprafata ce putea fi restituita nu o putea depasi pe cea preluata efectiv, astfel cum este ea mentionata în decizia nr.481/1978 a fostului Consiliu Popular al judetului Constanta.

Intimatul reclamant a solicitat prin concluzii scrise respingerea apelului ca nefondat, iar în motivare a reiterat considerentele expuse în cuprinsul cererii de chemare în judecata.

Desi apelantii nu au aratat care sunt criticile fata de modul în care s-a desfasurat judecata de fond si fata de hotarârea atacata, curtea va face aplicarea art.292 alin.2 din Codul de procedura civila care prevede, într-o asemenea situatie, ca instanta de apel se va pronunta, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanta.

Procedând, pe cale de consecinta, la rejudecarea în fond a litigiului în limita motivelor invocate în fata tribunalului, curtea a retinut urmatoarele:

Legea nr.10/2001 reglementeaza o procedura speciala de restituire în natura sau prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv de catre stat, de organizatii cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

Art.2 din lege defineste notiunea de preluare abuziva si enumera nelimitativ si în raport de modalitatea, motivul sau conditiile preluarii, toate situatiile în care masura a fost nelegala deoarece s-a întemeiat pe acte normative, administrative de putere sau jurisdictionale, contrare regimului juridic constitutional de la data producerii lor si, totodata, contrare drepturilor si libertatilor fundamentale consacrate în legislatia internationala opozabila în domeniu.

Legea nr.18/1968 – care a sanctionat dobândirea pe cai nelegale a proprietatii – ca si Decretul nr.221/1960 – care reglementa procedura executarii silite împotriva persoanelor fizice a platii impozitelor, a taxelor neachitate în termen si a creantelor banesti ale organizatiilor socialiste, precum si procedura executarii confiscarii – au fost în concordanta cu normele Constitutiei din 1965, care ocrotea numai proprietatea personala dobândita pe cai legale, dar si cu prevederile Constitutiei din 1991 – sub puterea careia au fost mentinute pâna la reglementarea domeniului prin Legea nr. 115/1996, respectiv O.G. nr. 11/1996.

În consecinta, imobilele preluate în temeiul Legii nr. 18/1968 sau în contul creantei constatata conform acestui act normativ, prin hotarâre judecatoreasca definitiva, în cazul carora masura a fost luata cu respectarea prevederilor Decretului nr. 221/1960, nu intra în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001.

În speta, actele dosarului confirma faptul ca imobilul situat în Constanta, B-dul M. nr.96, care a apartinut în proprietate reclamantului, a fost preluat de stat cu respectarea dispozitiilor legale în vigoare la acea data si ca nu poate fi retinuta incidenta nici uneia din ipotezele reglementate de art.2 din Legea nr. 10/2001.

Astfel, prin sentinta civila nr. 3953/30.06.1976 a Judecatoriei Constanta s-a stabilit, în baza Legii nr. 18/1968, ca reclamantul nu a justificat provenienta licita a unor bunuri în valoare de 67.671 lei si s-a dispus trecerea în patrimoniul statului a imobilului situat în Constanta, str. L. nr.96, în valoare de 60.000 lei si obligarea reclamantului, pârât în acel litigiu, la plata catre stat, în numerar, a sumei de 7.671 lei.

În temeiul acestei hotarâri judecatoresti, Comitetul Executiv al fostului Consiliu Popular Judetean Constanta a emis decizia nr. 481/22.09.1978, prin care imobilul situat în Constanta, B-dul L. nr.96, compus din constructii în suprafata totala de 116,70 mp si suprafata totala de 307 mp, fost proprietatea numitului B.V., a fost transmis în administrarea Întreprinderii de constructii, reparatii si administrare a fondului locativ Constanta.

Rezulta, din cele ce preced, ca imobilul dobândit de reclamant prin actul de vânzare-cumparare încheiat în 1971 a trecut în proprietatea statului ca bun dobândit ilicit, în temeiul unei hotarâri judecatoresti definitive, pronuntata în temeiul Legii nr.18/1968, care constituia titlu legal de preluare, si ca titularul actiunii nu poate sustine cu temei caracterul abuziv al preluarii, pentru ca masura nu se încadreaza în nici una din situatiile reglementate de art.2 alin.1 lit.a-h din Legea nr.10/2001 si nici în cazurile prevazute de lit.i a aceluiasi text de lege.

Aceasta concluzie nu poate fi infirmata de pretinsa lipsa de identitate dintre imobilul dobândit de reclamant prin actul de vânzare cumparare încheiat cu numitii A.I. si E. în 1971 si cel a carui preluare în patrimoniul statului a intervenit prin sentinta civila nr.3953/1976 a Judecatoriei Constanta, retinuta în mod nejustificat de instanta de fond. Ca preluarea dispusa în temeiul Legii nr.18/1968 a privit imobilul cumparat de reclamant în 1971 rezulta din chiar considerentele cererii de chemare în judecata – unde acesta arata expres ca a dobândit imobilul a carui restituire o solicita prin actul de vânzare cumparare autentificat sub nr. 538/1971 si ca ulterior s-a constatat ca “vânzatorii A.I. si A.E.” au predat o suprafata de teren mai mica decât cea înscrisa în acte – dar si din considerentele deciziei nr.481/1978 a fostului Comitet Executiv al Consiliului Popular Judetean Constanta – unde imobilul preluat este identificat prin adresa, suprafata construita si suprafata totala a terenului aferent constructiei – si din analiza coroborata a concluziilor expertizei cu mentiunile actului de vânzare-cumparare din 1971, din care rezulta ca imobilul cumparat de la sotii A. si cel expertizat au aceleasi vecinatati, respectiv Spitalul Militar la est si sud si B-dul M. (fost L.) la vest.

Rezulta, deci, ca tribunalul a facut o gresita aplicare a prevederilor Legii nr.10/2001 – pentru ca imobilul a carui restituire se solicita este exceptat din sfera imobilelor prevazute de acest act normativ – si ca, pe cale de consecinta si în temeiul art.296 din Codul de procedura civila, se impune admiterea apelului si schimbarea în tot a hotarârii atacate, în sensul respingerii actiunii reclamantului ca nefondata.

În temeiul art.274 alin.1 din acelasi cod, intimatul reclamant va fi obligat la 300 lei cheltuieli de judecata catre apelanti.

Tags: Legea nr.10/2001

Legea nr. 10/2001. Imobil nationalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950 si înstrainat partial chiriasilor, în baza art. 9 din Legea nr. 112/1995. Teren aferent locuintei înstrainate. Limitele restituirii bunului în procedura Legii nr. 10/2001

Din interpretarea dispozitiilor art. 26 alineatul ultim din Legea nr. 112/1995 si art. II din HG nr. 11/1997, rezulta ca terenurile care depasesc suprafata aferenta constructiilor înstrainate, ramân în proprietatea statului, per a contrario, cele care nu depasesc aceasta suprafata, respectiv cele care asigura o utilizare normala a locuintei, se dobândesc în virtutea legii în proprietate, odata cu cumpararea constructiei, situatia acestui drept urmând a fi solutionata ulterior, conform art. 36 din Legea nr. 18/1991.

Prin urmare, terenul aferent locuintei înstrainate nu poate fi restituit fostului proprietar în procedura Legii nr. 10/2001, acesta urmând sa fie despagubit pentru apartamentul înstrainat si pentru terenul aferent acestuia, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Prin cererea inregistrata sub nr.5148/118/2006 pe rolul Tribunalului Constanta, reclamantii B.E. si V.I.F. au investit instanta , în contradictoriu cu pârâtul Primarul Orasului Eforie, solicitând anularea dispozitiei nr.42/19.10.2006 emisa de catre pârât si obligarea acestuia la restituirea în natura a imobilului situat în orasul Eforie, Bdul R. nr 229, iar in subsidiar, în masura în care imobilul a fost înstrainat, sa se stabileasca dreptul la masuri reparatorii.

Motiveaza reclamantii ca, prin decizia contestata li s-a respins cererea de restituire a imobilului cu motivarea ca nu se face dovada calitatii de proprietar a autorului M.G.. Au aratat reclamantii ca imobilul in discutie a fost proprietatea autorului, care a fost mostenit de sotia sa M.M. iar aceasta, la rândul ei, a transmis bunul prin mostenire care B.Z. (zisa si Z.). Imobilul a fost preluat in proprietatea statului, in mod abuziv, in temeiul Decretului nr.92/1950.

Prin sentinta civila nr.1767/15.10.2007 Tribunalul Constanta a admis actiunea si a dispus anularea dispozitiei atacate, constatând ca reclamantii au calitatea de persoane îndreptatite la masuri reparatorii conf.Legii 10/2001. A fost obligat pârâtul sa restituie reclamantilor în natura imobilul compus din teren in suprafata de 525 mp si constructie compusa din doua camere, hol si vestibul identificata în expertiza efectuata in cauza si a obligat pârâtul sa acorde reclamantilor masuri reparatorii prin compensare sau despagubiri pentru partea din constructie înstrainata chiriasilor.

La pronuntarea acestei hotarâri prima instanta a retinut ca autorul comun al reclamantilor este M.G. casatorit cu M.M. iar în urma dezbaterii succesiunii de pe urma acestora a ramas ca mostenitoare B.Z., conform certificatului de mostenitor 12225/2000 emis de BNP B.

Autorul reclamantilor apare, conform actelor emise de catre Arhivele Statului si în evidentele fiscale, ca fiind proprietarul unui imobil situat in Eforie Sud, str. R. nr.229, compus din teren si constructie cu sase camere si dependinte.

Desi reclamantii nu au prezentat un titlu de proprietate, inteles ca act constitutiv sau translativ de drepturi, instanta a apreciat ca prin actele depuse la dosar reclamantii au facut dovada ca, la data nationalizarii M.M., sotia supravietuitoare a lui M.G., detinea în proprietate imobilul.

În cauza, imobilul a fost preluat in proprietatea statului in temeiul Decretului nr.92/1950, iar art.2 alin.1 din Legea 10/2001 stabileste in mod expres ca imobilele nationalizate in temeiul acestui decret sunt preluate abuziv în proprietatea statului.

In ceea ce priveste masurile reparatorii s-a retinut ca parte din imobil, respectiv doua camere, a facut obiectul înstrainarii, iar anexele existente pe teren sunt constructii provizorii neautorizate. Prin urmare, instanta a dispus restituirea in natura a terenului în întregime si a constructiilor nevândute si a dispus sa se acorde masuri reparatorii în compensare sau despagubiri pentru partea din constructie ce a facut obiectul vânzarii.

Impotriva acestei sentinte a declarat apel pârâtul Primarul Orasului Eforie, criticând hotarârea atacata pentru urmatoarele motive:

Primarul Orasului Eforie nu are calitate procesuala în solutionarea cererii de restituire a constructiilor, deoarece Orasul Eforie nu are calitatea de unitate detinatoare. Constructiile a caror restituire se solicita sunt in patrimoniul S.C. U.S. 96 SRL catre care s-a si inaintat documentatia aferenta in vederea solutionarii cererii reclamantilor.

În mod nelegal a dispus instanta restituirea integrala a suprafetei de teren intrucât o data cu instrainarea constructiei s-a dispus si cu privire la dreptul de folosinta asupra terenului aferent constructiei. Ori, aceasta suprafata, aferenta constructiei, este imposibil de restituit deoarece este ocupata si afectata de proprietatea altei persoane instanta încalcând dispozitiile art 10 din Legea10/2001.

Analizând hotarârea apelata din prisma acestor critici, instanta apreciaza întemeiat apelul pentru urmatoarele considerente:

Reclamantii au procedat, in conformitate cu dispozitiile art 22 Legea 10/2001 republicata, la notificarea Primariei Orasului Eforie, în calitate de unitate detinatoare, solicitând restituirea în natura a imobilului compus din constructie si teren situat in Eforie Sud, str R. nr 229.

Notificarea a fost solutionata prin emiterea dispozitiei motivate, potrivit art 21 alin.4 Legea10/2001, de catre Primarul Orasului Eforie.

Astfel, in contestatia formulata impotriva dispozitiei nr. 421/19.10.2006 Primarul Orasului Eforie care, prin dispozitia sa, a dispus asupra cererii ce i s-a adresat de catre persoana îndreptatita prin notificarea de restituire a imobilului casa si teren, se legitimeaza procesual pasiv.

În dispozitia emisa, pârâtul a analizat cererea de restituire a întregului imobil din prisma calitatii de proprietar al petentului B.E. fara a mentiona faptul ca, în ceea ce priveste constructia, Primaria Eforie nu are calitatea de unitate detinatoare. Daca Primaria Eforie nu avea calitatea de unitate detinatoare a constructiei, atunci cererea de restituire trebuia analizata numai cu privire la teren si, potrivit art. 27 alin.2 din Legea 10/2001, sa i se comunice persoanei îndreptatite toate datele privind persoana fizica sau juridica detinatoare a celeilate parti din imobil.

De altfel, în apel, pârâtul invoca faptul ca nu are calitate de unitate detinatoare ci, U.S. 96 Eforie, dar nu dovedeste aceasta sustinere iar atât în decizia emisa si referatul ce a stat la baza deciziei cât si la judecata cauzei in fond nu a facut nicio aparare in acest sens.

Referitor la suprafata de teren, se resine ca, în raportul de expertiza efectuat la judecata cauzei în fond, a fost identificat imobilul a carui restituire se solicita, expertul aratând ca se compune din suprafata de 525 mp teren si constructie ce este impartita în doua unitati locative distincte. Insa, partea de constructie amplasata în spate a facut obiectul contactului de vânzare-cumparare nr 42/04.04.1997 fiind dobândit în proprietate de familia Z.G. si M., în proprietatea statului ramânând partea din fata a constructiei.

Aceste aspecte retinute de catre expert sunt confirmate de contractul sus mentionat, din care rezulta ca familia Z. a dobândit in temeiul Legii 112/1995, 2 camere de locuit cu suprafata utila de 52,96 mp.

Potrivit art 26 alin. ultim din Legea 112/1995 ”suprafetele de teren preluate de stat sau de alte persoane juridice, aflate la data de 22 decembrie 1989 în posesia acestora si care depasesc suprafata aferenta constructiilor, ramân in proprietatea statului”.

Normele metodologice de aplicare a Legii 112/1995, republicata in baza art II din HG nr.11/1997, prevad în art 37 ca „in situatiile de vânzare catre chiriasi a apartamentelor si, când este cazul a anexelor gospodaresti si a garajelor aferente, dreptul de proprietate asupra terenului se dobândeste si asupra terenului aferent, cu respectarea dispozitiilor art.26 alin. ultim din lege”.

Din interpretarea logica a acestor dispozitii rezulta ca, daca terenurile care depasesc suprafata aferenta constructiilor ramân in proprietatea statului, per a contrario, cele care nu depasesc aceasta suprafata, respectiv cele care asigura o utilizare normala a locuintei, se dobândesc in virtutea legii in proprietate, odata cu cumpararea constructiei, situatia acestui drept urmând a fi rezolvata ulterior, pe cale administrativa, in conformitate cu art.36 din Legea 18/1991.

Prin urmare, terenul aferent constructiei înstrainate familiei Z.G. si M. nu poate fi restituit in natura reclamantilor astfel ca, în ceea ce priveste suprafata de teren, sentinta urmeaza a fi schimbata in parte, in sensul ca va fi obligat pârâtul sa restituie în natura numai diferenta de teren dintre suprafata de 525 mp si suprafata aferenta constructiei cumparate de catre fostii chiriasi.

Pentru aceasta suprafata nerestituibila in natura, in conformitate cu dispozitiile art 26 din Legea 10/2001, va fi obligat pârâtul sa acorde reclamantilor in compensare alte bunuri si servicii, ori sa propuna acordarea de despagubiri în cazul în care, masura compensarii nu este posibila sau nu este acceptata de catre reclamanti.

Fata de cele ce preced, instanta apreciind întemeiat apelul din prisma acestui al doilea motiv, va admite apelul si va schimba hotarârea atacata in sensul celor sus aratate.

Tags: Legea nr.10/2001

Legea nr. 10/2001. Imobil expropriat în baza decretului de expropriere nr. 69/22.02.1960. Aplicabilitatea dispozitiilor art. 11 din Legea nr. 10/2001. Ruina edificiului expropriat. Prevalenta restituirii bunului în natura.

Art. 11 din Legea nr. 10/2001 asigura realizarea în practica a întregii proceduri de restituire si, respectiv, a masurilor reparatorii în echivalent, constituind cadrul juridic, cu caracter special, pentru cererile de retrocedare a imobilelor expropriate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, singurul ce poate fi invocat dupa intrarea în vigoare a acestei legi. În ipoteza în care constructia expropriata nu a fost demolata, aceasta se restituie în natura, în starea în care se afla, fostului proprietar, conform art. 9 din lege.

Prin cererea înregistrata pe rolul Tribunalului Constanta sub nr.2866/118/2007 reclamantii I.F. si N.V. au solicitat în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Constanta prin Primar, obligarea pârâtului la restituirea în natura a imobilului situat în Constanta,str. L. nr.3 precum si obligarea pârâtului la acordarea de despagubiri pentru constructia ruinata.

În expunerea situatiei de fapt arata reclamantii ca prin acte translative de proprietate M.L.C. a dobândit un teren în suprafata de 310,15 mp, pe care ulterior a edificat o constructie.

Aceasta a decedat în anul 1955 ramânând ca mostenitori cei trei copii: C. (A.) M., C. (I.) V. si C.A., reclamantii justificându-si calitatea de mostenitori ai acestuia din urma.

În baza Decretului nr.69/1960 imobilul a fost trecut în proprietatea statului prin expropriere.

Prin sentinta civila nr.1581/27.09.2007 Tribunalul Constanta a admis actiunea reclamantilor si a obligat pârâtul sa restituie reclamantilor în natura imobilul – teren situat în Constanta, str. L. nr.3, în suprafata de 310,10 mp.A fost obligat pârâtul sa acorde reclamantilor pentru imobilul constructie D+P (corpA) amplasat pe latura de N a proprietatii si pentru imobilul parte, amplasat pe latura de V a imobilului,masurile reparatorii prin echivalent, constând în compensare cu alte bunuri sau servicii.

În baza art.274 Cod pr.civila pârâtul a fost obligat la 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecata catre reclamanti.

Pentru a pronunta aceasta solutie prima instanta a retinut, în esenta, ca imobilul – teren si constructii, fosta proprietate a autoarei reclamantilor M.L.C. a fost expropriat în baza Decretului nr.69/1960, dar exproprierea nu si-a atins scopul, imobilul – constructie nu a fost demolat, dar în prezent se afla într-o stare avansata stare de degradare. S-a mai retinut ca degradarea ireversibila a celor doua cladiri este imputabila pârâtului, care nu a luat masuri de conservare, motiv pentru care, conform art.11 alin.(8) din Legea nr.10/2001, reclamantii sunt îndreptatiti la masuri reparatorii pentru locuintele distruse.

Împotriva acestei sentinte, în termen legal a declarat apel pârâtul Municipiul Constanta prin Primar, care a criticat-o pentru nelegalitate si netemeinicie sub urmatoarele aspecte:

1. Dispozitiile Legii nr.10/2001 nu erau aplicabile în speta, în cauza nu a fost emisa nici o dispozitie în temeiul art.26 din lege, iar Legea nr.33/1994 nu a fost abrogata, acest act normativ reglementând conditiile de restituire a imobilului – fosta proprietate a autoarei reclamantilor si care a facut obiectul exproprierii, în baza Decretului nr.69/1960.

2. În conditiile în care dispozitiile Legii nr.10/2001 îsi gasesc aplicabilitatea în speta, prima instanta a facut o gresita aplicarea dispozitiilor art.11 din aceasta lege, întrucât nu a dispus si obligarea reclamantilor la restituirea sumei încasata cu titlu de despagubiri, dupa exproprierea imobilului.

3. În mod gresit prima instanta a asimilat ruina unui edificiu cu cazul prevazut de lege pentru imobilele demolate. În conditiile în care locuinta se afla în fiinta, ea trebuia restituita în natura, în starea în care se afla, întrucât Legea nr.10/2001 nu asimileaza cladirile aflate în ruina imobilelor demolate.

4. În mod gresit prima instanta a obligat pârâtul sa acorde reclamantilor o anumita categorie de masuri reparatorii, în conditiile în care nu s-a dovedit ca exista alte bunuri, disponibile pentru a fi oferite în compensare, iar oferirea unor bunuri si servicii este atributul exclusiv al unitatii detinatoare.

5. Prin actiune directa în instanta se tinde la obligarea primarului sa restituie un bun care se afla în patrimoniul unitatii administrativ teritoriale, în conditiile în care primarul are o capacitate speciala, în baza legii nr.10/2001, doar în etapa administrativ obligatorie.

Prin întâmpinare, intimatii reclamanti au solicitat respingerea apelului pârâtului ca nefondat.

Analizând legalitatea hotarârii apelate în raport cu criticile pârâtului Municipiului Constanta prin Primar se constata urmatoarele:

1. Pornind de la ratiunea adoptarii Legii nr.10/2001 privind situatia juridica a unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, exprimate în caracterul profund reparatorii, este de precizat ca prin acest act normativ legiuitorul a urmarit sa înlature prejudiciile suferite de fostii proprietari prin abuzurile savârsite de stat.

Sustinerea apelantului pârât în sensul ca dispozitiile legii nr.10/2001 nu erau aplicabile în cauza, întrucât imobilul, fosta proprietate a autorilor reclamantilor a facut obiectul unei masuri de expropriere este vadit nefondata, în cauza nefiind incidente dispozitiile Legii nr.33/1994.

Prin Decizia nr.LIII(53) din 4 iunie 2007 pronuntata de Înalta Curte de Casatie si Justitie conform art.329 Cod pr.civila si publicate în Monitorul oficial al României, Partea I nr.769/13.11.2007 s-a statuat ca ”Dispozitiile art.35 din Legea nr.33/1994 privind exproprierea pentru cauze de utilitate publica se interpreteaza în sensul ca aceste dispozitii nu se aplica în cazul actiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, introduse dupa intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001”.

Înalta Curte de Casatie si Justitie a retinut, în considerentele acestei decizii, ca dispozitiile art.11 si urm-din Legea nr.10/2001 asigura realizarea în practica a întregii proceduri de restituire si respectiv, a masurilor reparatorii în echivalent constituind cadrul juridic, cu caracter special, pentru cererile de retrocedare a imobilelor expropriate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, singurul ce poate fi invocat dupa intrarea în vigoare a acestei legi.

2. Aplicabilitatea dispozitiilor art.11 din Legea nr.10/2001 în speta, este lipsita de orice îndoiala.

Conform dispozitiilor art.11 din legea nr.10/2001 „Imobilele expropriate si ale caror constructii edificate pe acestea nu au fost demolate se vor restitui în natura persoanei îndreptatite daca nu au fost înstrainate cu respectarea dispozitiilor legale.

Daca persoana îndreptatita a primit o despagubire, restituirea în natura este conditionata de rambursarea unei sume reprezentând valoarea despagubirilor primite actualizate cu coeficientul de actualizare stabilit conform legislatiei în vigoare”.

Sintagma „despagubiri primite” vizeaza acele despagubiri calculate si încasate efectiv de proprietarul imobilului care a fost expropriat.

Conform dispozitiilor art.11.3 din H.G. nr.250/2007 de aplicare a Legii nr.10/2001, în cazul în care despagubirile nu s-au încasat sau în cazul în care persoana îndreptatita prezinta o declaratie autentificata prin care declara pe propria raspundere ca nu s-au încasat despagubiri pentru imobilul expropriat si îsi asuma obligatia rambursarii acestora, în cazul în care ulterior acordarii beneficiului legii se constata si se dovedeste ca totusi s-au acordat despagubiri, restituirea în natura sau acordarea de alte masuri reparatorii nu se conditioneaza de rambursarea ori de deducerea despagubirii.

Din analiza Decretului de expropriere nr.69/22 februarie 1960 rezulta ca exproprierea terenurilor în suprafata de 52.000 mp împreuna cu constructiile aferente s-a realizat fara acordarea unor despagubiri pentru bunurile preluate de stat, în art.2 din Decret prevazându-se numai obligatia Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Orasului Constanta de a lua masuri ca locatarii din constructiile expropriate sa fie mutate în locuinte corespunzatoare înainte de începerea demolarii contructiilor.

În anexa la decizia nr.69/1960 este mentionat la pozitia 28 si imobilul situat în str. L. nr.3, proprietatea C.A., C.V. si A.M., fara a se face vreo mentiune cu privire la vreo despagubire platita proprietarilor.

Conform dispozitiilor art.1169 Cod civil celui ce face o afirmatie în fata instantei de judecata îi incumba si obligatia de a face dovada temeiniciei acestor sustineri.

Cum în speta, nici în fata instantei de fond si nici în apel pârâta nu a facut dovada ca autorii reclamantilor au încasat o despagubire pentru imobilul – teren si constructii – supus exproprierii, în mod corect prima instanta nu a conditionat restituirea în natura sau prin echivalent a imobilului expropriat, de restituirea unei sume de bani, încasata cu titlu de despagubire, criticile apelantului pârât fiind nefondate.

3. Critica ce vizeaza asimilarea gresita a ruinei edificiului cu demolarea cladirii, dupa expropriere este fondata.

Legea nr.10/2001 se înscrie în încercarea legiuitorului român de a reglementa masuri reparatorii cât mai complete si mai adecvate proprietarilor, fostilor proprietari sau, dupa caz, mostenitorilor acestora, posedati abuziv de statul român în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. Legiuitorul a fost preocupat sa acopere pe cât posibil toate situatiile de preluare a imobilelor de catre stat în perioada de referinta, acordând prevalenta principiului restituirii în natura a bunurilor abuziv preluate de stat.

În acest sens art.9 din Legea nr.10/2001 consacra cu titlu de regula guvernatoare faptul ca imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se afla în prezent, se restituie în natura în starea în care se afla la data cererii de restituire si libere de orice sarcini, iar în conditiile în care restituirea în natura nu este posibila, se vor acorda despagubiri în conditiile reglementate de acelasi act normativ.

În cauza, se retine ca imobilul supus exproprierii se compunea dintr-o suprafata de teren de 310,10 mp si doua corpuri de cladire corpul A, având 2 nivele si corpul B o locuinta tip parter.

Terenul în suprafata de 310,10 mp a fost dobândit de cumparatoarea M.L.C. în baza contractului de vânzare-cumparare nr.5958/1936 si nr.1716/7 mai 1936, iar prin autorizatia nr.890/1937 aceasta a fost autorizata sa execute o constructie din zidarie conform planurilor aprobate.

Din declaratia globala pentru impunerea veniturilor proprietatilor cladite si asimilate lor nr.809/07.03.1950 rezulta ca autoarea reclamantilor – M.L.C. detinea în proprietate un imobil cladit compus din 2 corpuri de cladire în Constanta, str. L. nr.3. Conform descrierilor din aceasta declaratie, un corp de cladire avea structura parter, cu o suprafata cladita de 36 mp si avea destinatia de locuinta (pozitia 1) iar cel de-al doilea corp de cladire avea structura subsol si parter (2 nivele), era neterminat si nelocuit.

Corpul de cladire A compus din S+P s-a aflat în stadiul de constructie neterminata si nelocuibila si la data aplicarii Decretului de expropriere nr.69/1960. Acest aspect rezulta din interpretarea înscrisurilor întocmite dupa condamnarea unuia dintre succesorii fostilor proprietari – I.V. (fosta C.) – pentru savârsirea infractiunii prevazuta de art.236 lit.c cod penal, prin sentinta penala nr.33/15.01.1962 pronuntata de Tribunalul Popular al Orasului Constanta.

Prin aceasta sentinta penala s-a dispus si confiscarea averii inculpatei, iar în vederea executarii hotarârii judecatoresti s-a procedat la inventariera averii acesteia. Desi imobilul situat în Constanta, str. L. nr. 3 facuse deja obiectul exproprierii conform Decretului nr.69/1960, în anul 1962 a fost inventariat în vederea preluarii cotei de 1/3 proprietatea condamnatei I.V. (decizia nr.870/19 septembrie 1962).

Din procesul-verbal întocmit la 17 octombrie 1962, rezulta ca acest corp de cladire era neterminat fiind realizata numai zidaria si acoperisul din tigla, lipsind usile, ferestrele si celelalte elemente de constructie.

Din analiza acestor înscrisuri rezulta ca din anul 1950 (când s-a întocmit declaratia globala pentru impunerea veniturilor proprietarei M.C.) si pâna în anul 1960 si ulterior în anul 1962, imobilul compus din 2 nivele – demisol si parter-nu a fost finalizat si nu a fost locuibil, fiind lipsit de usi, ferestre si alte elemente constructive, aspect de natura sa afecteze în timp rezistenta imobilului si sa determine ruinarea acestuia.

Situatia s-a perpetuat si dupa exproprierea bunului,constructia nu a fost demolata, dar nici nu a fost finalizata, în prezent aflându-se într-o stare avansata de degradare.

Din expertiza efectuata în cauza de ing. I.F. rezulta ca imobilul D+P (corpul A) prezinta în prezent fundatii continui de beton, zidarie portanta din caramida cu o uzura de 70%, sarpanta din lemn, învelitoare tigla deteriorata si este lipsita, ca si la data preluarii de finisaje interioare si exterioare, instalatii electrice de iluminat, instalatii sanitare si instalatii de încalzire.

Conform concluziilor expertizei corpul A a fost realizat în baza autorizatiei de construire nr.8901/30.03.1937, constructia fiind stopata în anul 1940 când structura de rezistenta si acoperisul au fost terminate. Dupa anul 1940, timp de 20 de ani, pâna la data preluarii de stat, conform Decretului de expropriere nr.69/1960, constructia a fost abandonata si proprietarul nu a luat masuri de conservare (închiderea golurilor, tencuirea peretilor), situatie mentinuta si dupa expropriere, fapt ce a determinat o uzura accentuata a cladirii.

Cladirea nu a fost demolata dupa expropriere ea regasindu-se pe teren si în prezent într-o stare avansata de degradare.

Conform dispozitiilor art.11 al.(1) din Legea nr.10/2001, imobilele expropriate si ale caror constructii edificate pe acestea nu au fost demolate se vor restitui în natura. Aceste dispozitii îsi gasesc aplicabilitate în speta, în raport cu corpul de cladire A, prima instanta facând o aplicare gresita a acestor dispozitii legale. Se impune schimbarea în parte a hotarârii apelate, în sensul obligarii pârâtului sa restituie în natura reclamantului alaturi de terenul în suprafata de 310,10 mp si constructia tip D+P (nominalizata corp A în expertiza ing. I.F.) situata în Constanta, str. L. nr.3.

În ceea ce priveste corpul de cladire B, reprezentând o locuinta tip parter, functionala la data exproprierii, din expertiza efectuata în cauza rezulta ca aceasta este demolata integral, statul nu a luat nici o masura pentru conservarea ei dupa momentul preluarii abuzive, motiv pentru care în mod corect prima instanta a retinut ca acest corp de cladire nu mai poate fi restituit în natura reclamantii fiind îndreptatiti la masuri reparatorii conform art.26 din Legea nr.10/2001 pentru acest corp de cladire.

4. Este întemeiata si critica pârâtului ce vizeaza obligarea sa la acordarea în exclusivitate a unor bunuri sau servicii în compensare pentru cladirea ce nu mai poate fi restituita în natura.

Conform disp.art.10 si art.26 alin.(1) din Legea nr.10/2001 republicata, în ipoteza în care restituirea în natura a imobilelor nu este posibila entitatea investita cu solutionarea notificarii este obligata sa acorde persoanei îndreptatite în compensare, alte bunuri sau servicii, ori ca propuna acordarea de despagubiri în conditiile legii speciale, privind regimul de stabilire si plata a despagubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situatiile în care masura compensarii nu este posibila sau aceasta nu este acceptata de persoana îndreptatita.

Prin urmare, în cazul compensarii cu alte bunuri sau servicii, entitatea investita cu solutionarea notificarii are plenitudine de competenta în stabilirea masurilor reparatorii, în timp ce în privinta despagubirilor formuleaza numai o propunere de acordare a acestora. Chiar daca din cuprinsul art.26 alin.(1) al Legii nr.10/2001 rezulta ca, în cazul imposibilitatii restituirii în natura, regula este acordarea masurilor compensatorii si numai în subsidiar, daca aceasta masura nu este posibila, ori nu este acceptata de cel îndreptatit, se vor face propuneri de acordare de despagubiri, instanta retine ca aceste dispozitii trebuie coroborate cu prevederile art.1 alin.(5) din lege, în forma modificarii prin OUG nr.209/2005. În acest sens, instanta sesizata de cel nemultumit nu va putea acorda ca masura compensatorie alte bunuri decât cele cuprinse în tabelul bunurilor disponibile care se pot acorda în compensare.

Acordarea în compensare de alte bunuri este o obligatie a unitatii detinatoare, însa o astfel de reparatie nu depinde numai de vointa unitatii notificate si a notificatorului, ci si de existenta în patrimoniul unitatii notificate a unor bunuri care sa poata fi acordate în compensare.

Includerea bunurilor în categoria celor disponibile este o atributie care revine Consiliului Local Constanta în temeiul art.38 lit.”h” din Legea nr.215/2001, singura autoritate care este îndrituita sa analizeze daca un bun proprietate a unitatii administrativ teritoriale trebuie sa fie mentinut sau nu în proprietatea sa, fiind sau nu necesar satisfacerii intereselor unitatii administrativ teritoriale. În aceste conditii, instanta de judecata nu poate dispune de un alt bun decât cel înscris în lista bunurilor disponibile, peste vointa titularului dreptului.

În cauza se retine ca prima instanta a obligat pârâtul Municipiul Constanta, prin Primar sa acorde reclamantilor exclusiv masuri reparatorii prin echivalent constând în compensare cu alte bunuri sau servicii pentru corpul de cladire ce nu poate fi restituit în natura desi nu s-a facut dovada ca exista disponibile bunuri sau servicii si ca reclamantii ar fi fost de acord cu o anumita oferta facuta de pârât.

Fata de considerentele mai sus expuse, în baza art.26 din Legea nr.10/2001, se va schimba în parte hotarârea apelata, în sensul obligarii pârâtului sa acorde reclamantilor pentru imobilul parter, amplasat pe latura de vest a proprietatii (corp B în raport de expertiza efectuat de ing. I.F.) masuri reparatorii în echivalent constând în bunuri sau servicii, iar în ipoteza în care aceasta masura nu este posibila sau nu este acceptata de catre reclamanti, sa propuna acordarea de despagubiri, conform Titlului VII din Legea nr.247/2005.

5. Critica ce vizeaza obligarea prin actiune directa, în instanta, a Primarului sa restituie reclamantilor un bun din patrimoniul unitatii administrativ teritoriale este nefondat.

Conform dispozitiilor art. 21 din Legea nr.10/2001 republicata în cazul imobilelor detinute de unitatile admininistrativ-teritoriale restituirea în natura sau prin echivalent catre persoane îndreptatite se face prin dispozitia motivata a primarilor, respectiv a primarului general al Municipiului Bucuresti.

Avându-se în vedere aceasta precizare expresa a legiuitorului, rezulta ca nu este necesara o aprobare prealabila sau ulterioara a restituirii de catre Consiliul Local, responsabilitatea aplicarii legii apartinând în totalitate primarului (art.21.5 din H.G. nr.250/2007).

Conform dispozitiilor art.22 din Legea nr.10/2001, în termen legal reclamantii au notificat unitatea detinatoare – Municipiul Constanta, prin Primar, cu privire la solicitarea lor de a li se restitui imobilul situat în Constanta, str. L. nr.3, imobil ce a facut obiectul unei masuri de expropriere, iar în lipsa unui raspuns la notificare, în termenul legal de 60 de zile, reclamantii s-au adresat direct instantei de judecata, cu o actiune îndreptata împotriva unitatii detinatoare – Municipiul Constanta -, iar nu împotriva primarului, care este doar reprezentantul unitatii administrativ-teritoriale în aceasta procedura.

Prin Decizia civila nr.20/19.03.2007 Înalta Curte de Casatie si Justitie a statuat în recurs în interesul legii ca, în aplicarea dispozitiilor art.26 al.(3) din Legea nr.10/2001 „instanta de judecata este competenta sa solutioneze pe fond nu numai contestatia formulata împotriva deciziei/dispozitiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natura a imobilelor preluate abuziv, ci si actiunea persoanei îndreptatite în cazul refuzului nejustificat al entitatii detinatoare de a raspunde la notificarea partii interesate.

În considerentele acestei decizii, Înalta Curte de Casatie si Justitie a retinut ca „în raport cu spiritul reglementarilor de ansamblu date prin Legea nr.10/2001, atunci când unitatea detinatoare nu raspunde persoanei îndreptatite în termen de 60 de zile de la data înregistrarii notificarii, instanta învestita cu solutionarea cauzei are competenta sa evoce fondul cererii si sa constatate pe baza materialului probator administrat, daca este sau nu întemeiata cererea de restituire în natura. Într-un asemenea caz, ,,lipsa raspunsului unitatii detinatoare echivaleaza cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate ramâne necenzurat de instanta de judecata”.

Pentru considerentele expuse, în baza art.296 Cod pr.civila, se admite apelul pârâtului Municipiul Constanta prin Primar în parte, în sensul celor mai sus mentionate.

Tags: Legea nr.10/2001