Litigiu de munca. Competenta teritoriala absoluta. Exceptia prescriptiei dreptului la actiune.

Art. 284 Codul muncii prevede in alin. 1 ca judecarea conflictelor de munca este de competenta instantelor stabilite conform Codului de procedura civila. Aceeasi dispozitie legala, in alin. 2, stabileste ca cererile referitoare la asemenea litigii se adreseaza instantei competente in a carei circumscriptie reclamantul îsi are domiciliul sau resedinta.

Faptul ca Legea nr.168/1999, care constituie legea speciala de reglementare a procedurii de solutionare a conflictelor de munca, prevede in art. 72, competenta teritoriala a instantei in a carei circumscriptie isi are sediul unitatea, nu determina aplicabilitatea in cauza a dispozitiei art. 72 mentionata, având in vedere ca in prezent este in vigoare Legea nr. 53/2003 (noul cod al muncii) care este ulterioara Legii nr. 168/1999.

Cu privire la exceptia prescrierii dreptului la actiune pe capatul de cerere referitor la pretentiile vizând plata ajutorului material – contravaloarea a 4.000 mc gaze, s-a apreciat ca aceste drepturi cad sub incidenta art. 283 lit. e Codul muncii.

Conform art. 283 alin. 1 lit. c Codul muncii, se prescriu în termen de trei ani de la data nasterii dreptului la actiune pretentiile reclamantului în situatia în care obiectul conflictului individual de munca consta în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despagubiri catre salariat, precum si în cazul raspunderii patrimoniale a salariatilor fata de angajator.

Potrivit art. 283 alin. 1 lit. e Codul muncii, se prescriu în termen de 6 luni de la data nasterii dreptului la actiune, pretentiile formulate în cazul neexecutarii contractului colectiv de munca ori a unor clauze ale acestuia.

Prin cererea înregistrata pe rolul Tribunalului Constanta sub nr. 6598/118/2009 reclamantii M.A. s.a. au chemat in judecata pe parata SC P. SA – Membru Group OMV Bucuresti, solicitând instantei ca prin hotarârea ce se va pronunta sa se dispuna obligarea pârâtei la plata contravalorii a 4000 mc/an de gaze naturale fiecarui reclamant, suma pe care au solicitat-o actualizata la data platii, pentru o perioada de 3 ani în urma de la data promovarii actiunii, cu cheltuieli de judecata.

In considerentele actiunii, reclamantii au învederat ca începând cu anul 1996 prin contractul colectiv de munca la nivel de ramura, societatea pârâta era obligata sa acorde fiecarui salariat, anual, un ajutor material egal cu contravaloarea a 4.000 m.c. de gaze naturale, la pretul zilei.

Acest drept a fost statuat prin art. 187 din CCM la nivel de ramura energie electrica, termica, petrol si gaze, iar pentru neacordarea dreptului mentionat, unitatea datoreaza aceste sume actualizate cu rata inflatiei. Faptul ca ulterior prin art.178 din CCM la nivel de unitate s-a prevazut ca aceste drepturi ar fi compensate prin includerea în salariul de baza, constituie un caz de nulitate deoarece contravine prevederilor legale în domeniu, în conditiile în care nu pot fi restrânse drepturile acordate de CCM la nivel de ramura prin CCM la nivel inferior, potrivit art. 238 alin. 1 Codul muncii.

În drept, au fost invocate dispozitiile art.155, art. 238 si art. 241 Codul muncii, art. 11 din Legea nr. 130/1996.

Prin întâmpinarea depusa la 04.08.2008, pârâta S.C. P. SA. – MEMBRU OMV GRUP a solicitat respingerea actiunii, invocând doua exceptii: de necompetenta teritoriala a Tribunalului Constanta, motivat de faptul ca potrivit art. 72 din Legea nr. 168/1999 – cererile referitoare la solutionarea conflictelor de drepturi se adreseaza instantei judecatoresti competente în a carei circumscriptie îsi are sediul unitatea, respectiv Tribunalul Bucuresti si de prescriptie a dreptului la actiune prin prisma prevederilor art. 283 alin. 1 lit. e Codul muncii, în considerarea faptului ca ajutorul material reprezentând contravaloarea a 4.000 mc de gaze nu se include în categoria drepturilor salariale.

Prin sentinta civila nr. 1172/12.11.2009, Tribunalul Constanta a respins exceptia de necompetenta teritoriala a acestei instante, invocata de pârâta SC ”P” SA-Membru Group OMV – Bucuresti .

A dispus disjungerea pricinilor cu privire la reclamantii M.V. s.a. si a cererii de interventie cu privire doar la intervenientul L.I. si înregistrarea separata a acestora, in acest sens formându-se alte 10 dosare corespunzator domiciliilor reclamantilor sus-mentionati. (Iasi, Bacau, Neamt, Tulcea, Vâlcea, Vaslui, Gorj, Arges, Buzau si Prahova).

A admis exceptia prescriptiei dreptului la actiune, invocata de pârâta.

A respins actiunea formulata de reclamantii T.G., C.I., C.A.N., D.D., D.S., S.G., B.G., C.N., D.L., D.C., B.L., P.I., C.N., cu domiciliu procesual ales în loc. Constanta – la sediul S.C.A: „C. si Asociatii”, ca fiind prescrisa.

A respins cererea de interventie formulata de intervenientul O.E., cu domiciliu procesual ales în loc.Constanta – la sediul S.C.A: „C. si Asociatii”, întrucât pretentiile solicitate prin aceasta sunt prescrise.

Pentru a pronunta aceasta solutie, prima instanta a retinut, urmatoarea situatie de fapt :

1. Fata de exceptia de necompetenta teritoriala, s-au retinut urmatoarele :

Pentru aceste motive, având in vedere ca o parte din reclamanti isi au domiciliile in judetul Constanta, iar ceilalti in alte judete din tara, instanta urmeaza a dispune disjungerea cauzei pentru reclamantii care isi au domiciliile pe raza altor judete din tara cu exceptia judetului Constanta, iar pentru acestia din urma va respinge exceptia de necompetenta teritoriala invocata de parata prin întimpinare, retinând, fata de cele expuse, ca aceasta instanta este competenta teritorial sa solutioneze pricina.

Aceeasi solutie se impune si cu privire la cererea de interventie formulata de intervenientii O.E. si L.I., respectiv disjungerea cauzei cu privire la intervenientul L.I., având in vedere ca acesta are domiciliul in judetul Bacau si retinerea cauzei spre judecata pentru intervenientul O.E., cu domiciliul pe raza judetului Constanta.

2. Cu privire la exceptia prescrierii dreptului la actiune pe capatul de cerere referitor la pretentiile vizând plata ajutorului material – contravaloarea a 4.000 mc gaze, instanta a apreciat ca aceste drepturi cad sub incidenta art. 283 lit. e Codul muncii.

S-a avut în vedere astfel, reglementarea distincta data de art. 283 alin. 1 lit. c si e Codul muncii, regulilor vizând calculul prescriptiei.

În speta, pretentiile ce formeaza obiectul litigiu nu se circumscriu sferei drepturilor salariale, întrucât salariul reprezinta potrivit art. 154 Codul muncii contraprestatia muncii depuse de catre salariat, aceasta cuprinzând – în raport de prevederile art. 155 Codul muncii – salariul de baza, indemnizatiile, sporurile, precum si alte adaosuri.

Masurile de protectie sociala, în cadrul carora se includ si drepturile acordate periodic în vederea cresterii nivelului de viata al salariatilor ori compensatiile dispuse prin contractul colectiv de munca în domeniul asigurarii si securitatii în munca nu sunt însa drepturi salariale, ci alte drepturi cu valoare patrimoniala, acordate în raport cu dispozitiile contractului.

Împotriva sus mentionatei sentinte civile au declarat recurs – recurentii reclamanti T.G. s.a. si,

– recurentii reclamanti M.A. s.a., criticând-o pentru nelegalitate si netemeinicie.

1. Prin recursul formulat de recurentii reclamanti T.G. s.a., se critica hotarârea primei instante, prin prisma disp. art. 304 pct.9 si art. 304/1 cod pr.civila, pentru urmatoarele aspecte :

În mod eronat instanta de fond s-a pronuntat asupra pretentiilor solicitate ca fiind prescrise, întrucât sunt drepturi cu caracter patrimonial ce intra în sfera de aplicare a art. 283 pct.1 lit.c codul muncii, potrivit cu care termenul de prescriptie este de 3 ani.

Instanta recunoaste caracterul patrimonial al pretentiilor si apreciaza ca nu sunt drepturile salariale în conditiile în care angajatorul nu a acordat aceste drepturi în acesti ani, tocmai pentru ca a sustinut ca a inclus aceste drepturi în salariul acordat. Este o contradictie în aceste sustineri si considera ca în mod eronat a apreciat instanta de fond asupra pretentiilor solicitate, ca fiind prescrise. Clauzele contractuale din contractul colectiv de munca sunt clauze ce fac implicit parte din contractul individual de munca.

2. Prin recursul declarat de catre recurentii reclamanti M.A. s.a., este criticata hotarârea instantei de fond, sub urmatoarele aspecte :

Prevederile art. 47 din Cod de pr.civila stabilesc ca „mai multe persoane pot fi împreuna reclamante sau pârâte daca obiectul pricinii este un drept sau o obligatie comuna ori daca drepturile sau obligatiile lor au aceeasi cauza”. În mod clar, toti angajatii P., Zona de operare P. Constanta, domiciliati sau nu în Constanta au solicitat acelasi drept, respectiv un ajutor material egal cu contravaloarea a 4000 m.c. gaze naturale, care trebuia achitat anual, deci se justifica pe deplin coparticiparea procesuala în prezenta cauza a angajatilor care locuiesc în Constanta împreuna cu angajatii aceleiasi unitati, dar care au domiciliul în alte orase din tara. Riscul în cauza este ca parte din acesti angajati sa dobândeasca acest drept si altii sa nu beneficieze de acest drept în conditiile în care au promovat aceeasi actiune si au solicitat acelasi drept, dar vor exista hotarâri judecatoresti cu solutii contrare. Pe de alta parte, nimic nu justifica efortul acestei disjungeri,atunci când legea ne permite coparticiparea procesuala, atât pentru obiect comun, cât si pentru cauza comuna.

Prin urmare, raportat la prevederile art. 284 alin.1 codul muncii si coroborând art. 2 cod pr.civila cu art. 47 cod pr.civila, apreciaza ca Tribunalul Constanta este pe deplin competent în solutionarea cauzei cu privire la toti reclamantii cuprinsi în cererea de chemare în judecata.

Începând din anul 1996 s-a prevazut, în conformitate cu art. 187 din CCM la nivel de ramura Energie Electrica, Termica, Petrol si Gaze, se va acorda ajutorul de gaz natural pentru „salariatii P. si sucursale… vor primi anual un ajutor material egal cu contravaloarea a 4000 m.c. de gaze naturale” si cu toate acestea, drepturile nu au fost acordate.

Ulterior, prin art. 178 din CCM la nivel de unitate s-a prevazut ca aceste drepturi ar fi compensate prin includerea în salariul de baza. Aceasta clauza este nula, deoarece contravine prevederilor legale în domeniu pentru ca nu pot fi restrânse drepturile acordate de CCM la nivel de ramura prin CCM la nivel inferior si de asemenea nu pot fi anulate drepturi care au fost recunoscute anterior.

În conformitate cu prevederile art. 238 alin.1 Codul muncii: ”contractele colective de munca nu pot contine clauze care sa stabileasca drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de munca încheiate la nivel superior”.

În respectarea art. 6 si 7 din CCM la nivel de ramura Energie Electrica, Termica, petrol si Gaze nu se pot prevedea drepturi sub limitele minime sau dispozitii contrare celor deja aprobate si pe cale de consecinta neacordarea acestor drepturi este ilegala, astfel ca orice clauza în acest sens este nula.

C.C.M. încheiat în 1997, în art. 176 alin.1, prevedea ca începând cu 01.06.1997, ajutorul material reprezentând contravaloarea a 4000 m.c. gaze naturale ce se acorda fiecarui salariat va fi inclus în salariul de baza. Modalitatea de calcul va face obiectului unui act aditional la contract. Cu toate acestea, acest act aditional nu a fost încheiat niciodata deci acest ajutor nu putea fi inclus în salariul de baza deoarece nu exista o baza legala.

Pe de alta parte, acest ajutor determinabil nu se putea include în salariul de baza din doua alte motive :

a) acest ajutor cuantificat în 4000 m.c. gaze naturale pe un an nu are o valoare fixa, deoarece anual valoarea pentru 1 m.c. gaz natural este actualizat ;

b) salariul în conformitate cu prev. art. 155 codul muncii cuprinde salariul de baza, indemnizatiile, sporurile, precum si alte adaosuri, prin urmare acest ajutor nu se poate include în salariul de baza deoarece acesta reprezinta salariul de încadrare al fiecarui salariat raportat la munca prestata, la calificarea acestuia si la functia detinuta.

În plus, includerea în salariul de baza a altor drepturi salariale creeaza un mod arbitrat la îndemâna angajatorului de a calcula drepturile angajatilor si lipsesc angajatul de control asupra drepturilor sale si transparenta necesara în relatia angajat si angajator.

Analizând sentinta recurata din prisma criticilor formulate, Curtea a respins recursurile ca nefondate, pentru urmatoarele considerente :

Potrivit art. 284 alin.2 din Codul muncii „cererile referitoare la cauzele prevazute la alin.(1) se adreseaza instantelor competente în a carei circumscriptie reclamantul îsi are domiciliul sau resedinta, ori, dupa caz, sediul”.

Prin urmare, în materia litigiilor de munca, competenta teritoriala este exclusiva, reglementata prin norme imperative, astfel ca reclamantii legati printr-un consortiu procesual nu pot alege instanta competenta teritorial în functie de domiciliul unuia dintre ei.

Art.9 cod pr.civila creeaza posibilitatea optiunii reclamantului pentru instanta competenta în cazul pluralitatii de pârâti, ceea ce nu înseamna ca, extrapolând, este permisa alegerea instantei competente teritorial în cazul pluralitatii de reclamanti.

Alegerea instantei competente permisa în cadrul pluralitatii de pârâti, nu este posibila în tacerea legii pentru pluralitatea de reclamanti, prorogarea de competenta operând doar când exista o dispozitie expresa a legii.

Legiuitorul a instituit competenta teritoriala absoluta la domiciliul reclamantului în litigiile si conflictele de munca pentru a-i usura sarcina probei si pentru a evita cheltuieli si deplasari specifice unui proces.

În consecinta, în cazul pluralitatii de reclamanti, în conflictele si litigiile de munca, actiunea se introduce întotdeauna la instanta competenta teritorial de la domiciliul acestora, nefiind permisa alegerea de domiciliu, în vederea stabilirii unei alte instante competente teritorial.

În ceea ce priveste exceptia prescriptiei dreptului la actiune, în mod corect prima instanta a admis exceptia invocata de pârâta si a respins cererea pentru o parte din reclamanti si cererea intervenientului O.E., ca fiind prescrise.

Potrivit art.283 alin.1 lit. (e) din codul muncii: ”cererile în vederea solutionarii unui conflict de munca, pot fi formulate în termen de 6 luni de la data nasterii dreptului la actiune, în cazul neexecutarii contractului colectiv de munca ori a unor clauze ale acestuia”.

Prin cererea formulata, reclamantii au solicitat obligarea pârâtei la plata ajutorului material reprezentând contravaloarea unei cote de gaze naturale, respectiv 4000 m.c. anual.

Ajutorul material solicitat este prevazut prin art. 176 din C.C.M. la nivel P. si respectiv art. 187 din C.C.M. la nivel de ramura, energie electrica, termica, petrol si gaze.

Prin chiar vointa partilor, contravaloarea celor 4000 m.c. gaze naturale reprezinta un ajutor material acordat fiecarui salariat.

Pretentiile solicitate, izvorând din neexecutarea unor clauze înserate în contractul colectiv de munca, care prevad acordarea unor ajutoare materiale, în mod corect prima instanta a respins actiunea ca prescrisa.

Prescriptia extinctiva este o exceptie de fond, peremptorie si absoluta, care face de prisos analizarea celorlalte motive referitoare la fondul cauzei.

Tags: Litigiu de muncă

Publicat de: pe 29 July, 2011

Categorie: Jurisprudenta

Subscrie

Litigiu de munca – prejudiciu cauzat prin executarea defectuoasa a contractului individual de munca

Prin actiunea înregistrata pe rolul Judecatoriei Constanta la 11.06.2004, reclamanta SC Eforie SA a chemat în judecata pe pârâta BL, pentru ca prin hotarâre sa fie obligata la plata sumei de 43.741.084 lei – reprezentând prejudiciul cauzat prin executarea defectuoasa a contractului sau individual de munca, sa se dispuna actualizarea debitului pâna la momentul platii efective si obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecata.

În motivarea actiunii s-a aratat ca, între parti a intervenit un contract de munca, în baza caruia pârâta a fost încadrata pe postul de barman gestionar.

Prin decizia nr.193/18.06.2001, Comitetul de Directie al SC Eforie SA a aprobat mutarea acesteia în functia de sef complex la Complexul „Vraja Marii” din Eforie Nord, pârâta predând gestiunea mijloacelor fixe, obiecte de inventar, bar si bucatarie, conform listelor întocmite la acel moment.â

Cu ocazia verificarilor din 01.09.2001, 29.09.2001 si 08.10.2001, s-a constatat – pe baza intrarilor si iesirilor de produse si a doua inventare – existenta unor diferente în minus între stocul scriptic si cel faptic, iar debitul rezultat dupa scaderea garantiei constituite a fost de 43.741.084 lei.

S-a mai aratat ca pârâta a semnat listele de inventar fara observatii si fara a putea justifica minusurile constatate si a semnat un angajament de plata pentru suma reprezentând contravaloarea debitului.

Prin sentinta civila nr.13587/20.12.2004 Judecatoria Constanta a admis exceptia de necompetenta materiala a acestei instante si a declinat competenta de solutionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanta.

La termenul de judecata din 01.04.2005, pe rolul acestei din urma instante, reclamanta a depus la dosar înscrisuri privind schimbarea denumirii societatii în SC Turism, Hoteluri si Restaurante „Marea Neagra” SA Eforie Nord.

Prin decizia civila nr.570/15.04.2005 Tribunalul Constanta a respins actiunea reclamantei ca nefondata.

A retinut ca prin angajamentul de plata semnat în iulie 2002, pârâta s-a obligat sa achite reclamantei suma de 44.482.511 lei pâna la data de 15.05.2002.

Acest înscris constituie titlu executoriu, conform dispozitiilor art.107 al.2 din fostul Cod al Muncii, în vigoare pâna la 01.03.2003 si art.32 din Legea nr.22/1969 modificata prin Legea nr.54/1994 si, prin urmare, creditoarea poate solicita instantei de executare, în temeiul art.371 si urm.Cod pr.civila, încuviintarea executarii silite a acestui titlu, actiunea de obligare a pârâtei la plata valorii actualizate a debitului pentru care s-a obtinut angajamentul de plata fiind. În consecinta, nefondata.

Împotriva acestei sentinte a declarat recurs reclamanta SC T.H.R „Marea Neagra” SA.

Analizând hotarârea atacata, instanta retine urmatoarele:

Din actele dosarului rezulta ca între parti au existat raporturi de munca, intimata-pârâta îndeplinind functia de gestionar al Complexului „Vraja Marii” din Eforie Nord.

Prin realizarea defectuoasa a atributiilor de serviciu, intimata a creat unitatii un prejudiciu în cuantum de 48.999.217 lei, care a fost compensat, în parte, cu garantia constituita de gestionar, iar pentru diferenta de 44.482.511 lei salariatul a semnat în iulie 2002, un angajament de plata prin care si-a asumat obligatia achitarii debitului pâna la data de 15.05.2002.

Acest angajament de plata constituia, conform art.107 al.2 din Codul Muncii anterior, titlu executoriu, astfel ca recurenta-reclamanta avea posibilitatea recuperarii prejudiciului prin executare silita, cum în mod corect a apreciat instanta de fond.

Aceasta deoarece angajamentul de plata invocat în speta, a fost asumat de pârâta-intimata anterior intrarii în vigoare a noului Cod al Muncii, care nu mai face nici o referire la un asemenea act si, deci, nici la caracterul sau executoriu, iar acesta are valoarea conferita de reglementarea sub imperiul careia a fost dat, respectiv cea de titlu, în temeiul caruia se putea cere executarea silita a creantei certe, lichide si exigibile ce o constata.

Cu toate acestea, se constata ca la data solutionarii cauzei în recurs, a expirat termenul de prescriptie înauntrul caruia recurenta-creditoare putea initia procedura de executare silita, iar posibilitatea recuperarii prejudiciului pe aceasta cale nu mai exista.

În consecinta, actiunea reclamantei-recurente urmeaza a fi analizata în raport cu dispozitiile noului Cod al Muncii, dupa a caror intrare în vigoare a fost introdusa si care, în art.270 al.1 prevad ca „salariatii raspund patrimonial în temeiul normelor si principiilor raspunderii civile contractuale pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina si în legatura cu munca lor”.

În cauza, recurenta a demonstrat probator ca intimata a prejudiciat-o patrimonial prin îndeplinirea defectuoasa a atributiilor de serviciu, iar prezumtia relativa de culpa instituita în sarcina intimatei-gestionare de dispozitiile art.24 si 25 din Legea nr.22/1969, modificata prin Legea nr.54/1994, nu a fost rasturnata de aceasta. Mai mult, prin angajamentul de plata semnat în iulie 2002 intimata a consimtit la achitarea diferentei de debit ce a ramas neacoperita dupa compensarea lui partiala cu garantia constituita, iar acest înscris constituie o proba concludenta în cauza, fiind un act de recunoastere a datoriei, pe baza caruia se poate angaja raspunderea patrimoniala a gestionarului.

În consecinta, se constata ca recursul este întemeiat astfel ca, în temeiul art.81 din Legea nr.168/1999 va fi admis, se va casa hotarârea atacata, se va retine cauza si judecând-o în fond, în temeiul art.270 al.1 si art.164 al.2 din Legea nr.53/2003, Curtea va admite actiunea reclamantei si va obliga pârâta la plata sumei de 43.741.084 lei, actualizata cu indicele de inflatie la data efectuarii platii.

Decizia civila nr.434/MC/19 iulie 2005

Tags: Litigiu de muncă

Publicat de: pe 29 July, 2011

Categorie: Jurisprudenta

Subscrie

Litigiu de munca – restituirea drepturilor banesti, respectiv cote de impozit, calculate si retinute în mod nelegal de Ministerul Justitiei, Ministerul Finantelor, Ministerul Apararii Nationale, etc.

Litigiu de munca – restituirea drepturilor banesti, respectiv cote de impozit, calculate si retinute în mod nelegal de Ministerul Justitiei, Ministerul Finantelor, Ministerul Apararii Nationale, etc.

Prin actiunea înregistrata la 22.12.2004, reclamantii MV, PAM, JIV, SBE si RA, au chemat în judecata pe pârâtii Ministerul Apararii Nationale, Parchetul de pe lânga Înalta Curte de Casatie si Justitie – Sectia Parchetelor Minitare si Ministerul Finantelor Publice, pentru ca prin hotarâre judecatoreasca sa fie obligati primii doi pârâti la restituirea cotelor de impozit calculate si retinute în mod nelegal de la reclamanti – carora le-a fost conferita diploma „Meritul Judiciar” – actualizate prin aplicarea coeficientilor de devalorizare a monedei nationale de la data retinerii ilegale, pâna la data restituirii integrale a acestor sume, precum si obligarea ordonatorului principal de credite, respectiv Ministerul Finantelor Publice, sa includa în bugetul anului 2005 sumele necesare platilor, pretinse de la pârâtii anteriori.

În motivarea actiunii, s-a aratat ca, în aplicarea art.107 si 108 din Legea nr.92/1992 pentru organizarea judecatoreasca, modificata si completata prin OUG nr.179/1999, prin Decretul nr.602/28.06.2002 al Presedintelui României, reclamantilor – procurori militari la Parchetul Militar de pe lânga Tribunalul Militar Bucuresti – le-au fost conferite diplome „Meritul Judiciar” în clase corespunzatoare conditiilor de vechime si celor referitoare la rezultatele obtinute în activitatea profesionala.

Pe cale de consecinta, acestia urmau sa beneficieze de o reducere a impozitului pe venit, în cote corespunzatoare claselor acordate, dar dispozitiile art.109 al.1 din Legea nr.92/1992 nu au mai fost aplicate, deoarece prin art.86 pct.5 din OG nr.73/1999 au fost abrogate.

La rândul sau, OG nr.73/1999 a fost abrogata prin art.85 pct.1 din OG nr.7/2001, iar ulterior, respinsa prin Legea nr.206/2002, astfel ca dispozitiile art.109 al.1 din Legea nr.92/1992 au fost repuse în vigoare.

Au sustinut reclamantii ca nu sunt incidente în cauza dispozitiile art.60 al.3 din Legea nr.24/2000 privind normele de tehnica legislativa pentru elaborarea actelor normative, în reglementarea anterioara datei de 24.05.2004 – care stabilea ca abrogarea unei dispozitii sau a unui act normativ, are întotdeauna un caracter definitiv – deoarece aceste prevederi se refera numai la acte normative de acelasi nivel.

De altfel, în al.3 teza finala a art.62 din Legea nr.24/2000 privind normele de tehnica legislativa pentru elaborarea actelor normative, introdus prin Legea nr.189/2004, s-a prevazut ca, prin respingerea prin lege de catre Parlament a unei ordonante a Guvernului care a prevazut norme de abrogare, se repune în vigoare actul normativ initial si, cum OG nr.73/1999 a fost respins prin Legea nr.206/2002, magistratii care îndeplineau conditiile de vechime si pe cele referitoare la rezultatele obtinute în activitatea profesionala, aveau vocatia conferita de art.109 al.1 din Legea nr.92/1992 ulterior intrarii în vigoare a acestui act normativ, respectiv de la 24.04.2002.

Cum aceasta vocatie s-a transformat, pentru reclamanti, într-un drept concret prin acordarea distinctiei Diploma „Meritul Judiciar” prin Decretul nr.602/2002 al Presedintelui României, începând cu data de 01.08.2002 drepturile lor salariale au fost în mod nelegal diminuate prin calcularea si retinerea acestor impozite mai mari.

Pârâtul, Ministerul Public – Parchetul de pe lânga Înalta Curte de Casatie si Justitie, a solicitat prin întâmpinare, respingerea actiunii ca nefondata, motivat de faptul ca dispozitiile legale pe care se întemeiaza cererea au fost abrogate expres prin OUG nr.73/1999, iar ulterior prin Legea nr.303/2004, iar respingerea acestei ordonante prin Legea nr.206/2002 nu prezinta relevanta pentru ca o interpretare contrara încalca dispozitiile art.60 al.3 din Legea nr.24/2000.

A invocat pârâtul si exceptia de necompetenta materiala a Tribunalului Constanta în solutionarea cauzei, motivat de faptul ca natura cauzei este de contencios administrativ si fiscal, procedura de judecata fiind guvernata de dispozitiile OUG nr.177/2002, care reprezinta norma speciala, iar nu de dispozitiile Codului Muncii, respectiv norma cu caracter general.

Tot prin întâmpinare s-a invocat si exceptia lipsei calitatii procesuale pasive, care a fost întemeiata pe dispozitiile art.37 din Legea nr.54/1993, conform carora mijloacele materiale, inclusiv drepturile salariale ale personalului instantelor si parchetelor militare, se asigura de Ministerul Apararii Nationale.

Conform art.60-63 Cod pr.civila si art.112 pct.7 din Codul Fiscal, s-a formulat de catre pârât cerere de chemare în garantie a Ministerului Finantelor Publice.

Ministerul Apararii Nationale a invocat prin întâmpinare exceptia de necompetenta materiala a Tribunalului Constanta, cu motivarea ca raportul juridic dedus judecatii are natura fiscala, iar contestatia este de competenta instantei de contencios administrativ.

Prin încheierea din 02.03.2005, instanta a respins exceptia de necompetenta materiala ca nefondata.

Prin sentinta civila nr.413/18.03.2005 Tribunalul Constanta a respins exceptia lipsei calitatii procesuale pasive invocata de Parchetul de pe lânga Înalta Curte de Casatie si Justitie ca nefondata, a admis în parte, actiunea reclamantilor si a obligat pârâtii Ministerul Apararii Nationale si Parchetul de pe lânga Înalta Curte de Casatie si Justitie – Sectia Parchetelor Militare – sa restituie reclamantilor sumele rezultate prin neaplicarea cotei de impozit redus, prevazut de art.109 al.1 din Legea nr.92/1992 republicata, pentru perioada 01.08.2002 – 30.09.2004, reactualizate în raport de indicele de inflatie la data efectiva a platii.

A respins cererea de obligare a Ministerului Finantelor Publice sa includa în bugetul pe anul 2005 sumele necesare platii, ca inadmisibila.

A admis cererea de chemare în garantie a Ministerului Finantelor Publice si a obligat chematul în garantie sa restituie Parchetului de pe lânga Înalta Curte de Casatie si Justitie – Sectia Parchetelor Militare, sumele cuvenite reclamantilor.

Pentru a hotarî în acest sens, instanta a retinut ca:

– raporturile juridice s-au nascut între reclamanti si Parchetul de pe lânga Înalta Curte de Casatie si Justitie, astfel ca acesta din urma are calitatea de persoana obligata în acest raport juridic dedus judecatii;

– art.109 al.1 din Legea nr.92/1992, a prevazut o reducere a impozitului pe venit pentru magistratii decorati cu ordinul „Meritul Judiciar”, dar prin OG nr.73/1999, art.98 al.5, aceste prevederi legale au fost abrogate;

– ordonanta mentionata a fost respinsa prin Legea nr.206/2002, astfel ca, în speta, sunt incidente dispozitiile de exceptie prevazute de art.62 al.3 din Legea nr.24/2000, care arata ca de la regula potrivit careia abrogarea unui act de abrogare anterior, nu repune în vigoare actul initial, fac exceptie ordonantele Guvernului care au prevazut norme de abrogare si au fost respinse prin lege de Parlament;

– dispozitiile art.109 al.1 din Legea nr.92/1992 au redevenit operante de la 24.04.2002, fiind considerate ca au fost în vigoare în tot acest interval, iar magistratii beneficiaza de reducere de impozit pâna la 20.09.2004 când a intrat în vigoare Legea nr.303/2004 care, în art.87 dispune ca Diploma „Meritul Judiciar” clasele I-III se acorda magistratilor în conditiile obtinerii calificativului „foarte bine” în ultimii 10 ani;

– obligarea la plata a sumelor datorate reclamantilor conform art.109 al.1 din Legea nr.92/1992, revine atât Ministerului Public, cât si Ministerului Apararii Nationale, deoarece reclamantii îndeplineau functia de procuror militar, iar mijloacele materiale inclusiv cele auto, necesare functionarii instantelor si parchetelor militare, precum si drepturile materiale si banesti ale personalului acestora, se asigura de Ministerul Apararii Nationale;

– aplicarea restituirii sumelor datorate reclamantilor cu titlu de diferenta impozit, se realizeaza orin Ordinul Ministrului Finantelor Publice, astfel ca cererea de chemare în garantie este întemeiata;

– cererea de obligare a Ministerului Finantelor Publice la includerea sumelor necesare platii în bugetul anului 2005, este inadmisibila, pentru ca se solicita interventia instantei în domeniul legislativ, în care nu are competenta.

Împotriva acestei sentinte, au declarat recurs pârâtii Ministerul Public – Parchetul de pe lânga Înalta Curte de Casatie si Justitie, Ministerul Apararii Nationale si Ministerul Finantelor Publice.

Analizând sentinta atacata, instanta retine ca recursurile sunt întemeiate pentru urmatoarele considerente:

Prin cererea de chemare în judecata reclamantii au dedus judecatii încalcarea drepturilor ce le-au fost acordate în calitate de magistrati prin decret al Presedintelui României si au aratat ca, le-a fost calculat gresit impozitul pe salarii câta vreme nu

s-au aplicat reducerile de impozit pe venit, la care îi îndreptatea acordarea Diplomei „Meritul Judiciar”, conform art.108 al.1 din Legea nr.92/1992.

Obligatia impusa angajatorului prin dispozitiile art.60 din Codul Fiscal, de a calcula si retine lunar impozitul aferent veniturilor salariale si de a-l vira la bugetul de stat, da expresie unui raport juridic de drept fiscal, iar nu unui raport juridic de munca.

Prin urmare, în discutie este un litigiu generat de raportul juridic fiscal, ivit între contribuabilii platitori de impozit si Statul Român, care, prin organele sale, încaseaza impozitele pe venituri, iar competenta solutionarii lui apartine instantelor de contencios administrativ si fiscal.

Nu poate fi însa retinuta sustinerea recurentilor conform careia, instanta în a carei sfera intra solutionarea acestui litigiu, este Curtea de Apel Constanta – Sectia contencios-administrativ, pentru ca în cauza, nu se ataca un act al autoritatilor sau institutiilor centrale, ci se contesta calcularea si retinerea din salariu a impozitului pe venituri, operatiuni efectuate de pârâta Parchetul de pe lânga Înalta Curte de Casatie si Justitie.

Rezulta, din cele ce preced, ca instanta de fond a solutionat actiunea reclamantilor cu încalcarea normelor de competenta prevazute imperativ de lege, respectiv potrivit jurisdictiei muncii, astfel ca, în temeiul art.312 al.1 si 6 Cod pr.civila, raportat la art.304 pct.3 din acelasi Cod, recursurile vor fi admise, se va casa sentinta civila atacata si se va trimite cauza spre competenta solutionare pe fond la Tribunalul Constanta – Sectia contencios administrativ.

Decizia civila nr.430/MC/19 iulie 2005

Conform art.60-63 Cod pr.civila si art.112 pct.7 din Codul Fiscal, s-a formulat de catre pârât cerere de chemare în garantie a Ministerului Finantelor Publice.

Prin încheierea din 02.03.2005, instanta a respins exceptia de necompetenta materiala ca nefondata.

A respins cererea de obligare a Ministerului Finantelor Publice sa includa în bugetul pe anul 2005 sumele necesare platii, ca inadmisibila.

Pentru a hotarî în acest sens, instanta a retinut ca:

Analizând sentinta atacata, instanta retine ca recursurile sunt întemeiate pentru urmatoarele considerente:

s-au aplicat reducerile de impozit pe venit, la care îi îndreptatea acordarea Diplomei „Meritul Judiciar”, conform art.108 al.1 din Legea nr.92/1992.

Decizia civila nr.430/MC/19 iulie 2005

Tags: Litigiu de muncă

Publicat de: pe 29 July, 2011

Categorie: Jurisprudenta

Subscrie

Litigiu de munca – Anularea desfiintarii contractului de reintegrare a salariatului în functia avuta anterior, plata despagubirilor indexate, majorari reactuazate.

Prin cererea înregistrata la data de 26.08.2004 la Tribunalul Bucuresti, contestatoarea CNM, în numele salariatului IS, a chemat în judecata pe intimata SC „Tempo Invest” SRL, pentru ca prin hotarârea ce se va pronunta sa se dispuna:

– anularea Deciziei nr.42/27.07.2004;

– reintegrarea salariatului Ionescu Sandu în functia detinuta anterior desfacerii;

– plata despagubirilor legale indexate, majorate si reactualizate, precum si celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul începând cu data de 27.07.2004, data încetarii efective a contractului individual de munca si pâna la reintegrarea efectiva.

La termenul din 13.12.2004, instanta, din oficiu, a pus în discutie exceptia necompetentei teritoriale a Tribunalului Bucuresti, Sectia VIII, conform dispozitiilor art.284 al.2 Codul muncii, având în vedere faptul ca reclamantul are domiciliul în Constanta.

Prin Sentinta civila nr.5521/13.12.2004 Tribunalul Bucuresti a admis exceptia necompetentei teritoriale a acelei instante, dispunând declinarea competentei solutionarii cererii în favoarea Tribunalului Constanta.

Prin Sentinta civila nr.553/13.04.2005 Tribunalul Constanta a admis exceptia invocata de intimata, a admis contestatia si a anulat Decizia nr.42/27.07.2004 ca fiind tardiv emisa.

S-a dispus reintegrarea contestatorului IS în functia detinuta anterior emiterii deciziei, precum si plata de catre intimata a drepturilor banesti indexate, majorate si reactualizate, precum si celelalte drepturi de care ar fi beneficiat începând cu data de 27.07.2004 si pâna la efectiva reintegrare.

Pentru a pronunta aceasta hotarâre, instanta de fond a retinut ca, potrivit art.62 al.1 Codul muncii, angajatorul are obligatia de a emite decizia de concediere în termen de 30 de zile calendaristice de la data constatarii cauzei concedierii, însa, în speta, intimata a emis Decizia nr.42 prin care a dispus încetarea contractului individual de munca nr.22647/17.07.2003 al salariatului IS, având la baza fisa de aptitudine nr.86/27.04.2004 eliberata de Cabinetul de medicina a muncii.

Din reglementarea dispozitiei legale enuntate, rezulta ca termenul de 30 de zile curge de la data la care reprezentantul legal, persoana juridica, a luat cunostinta de fisa de aptitudine nr.86 (fila 5 dos.) din 27.04.2004.

Curgerea acestui termen duce la prescriptia dreptului angajatorului de a înceta contractul individual de munca al contestatorului.

Instanta a constatat ca angajatorul avea obligatia de a emite decizia de concediere în termen de 30 de zile calendaristice de la data de 27.04.2004, conform dispozitiilor art.62 al.1 din Codul muncii, fapt ce nu a rezultat din Decizia nr.42 emisa la 27.07.2004.

Împotriva acestei hotarâri a declarat recurs intimata.

Examinând recursul, Curtea retine ca, este fondat pentru urmatoarele considerente:

În conformitate cu dispozitiile art.62 al.1 Codul muncii, angajatorul are obligatia de a emite decizia de concediere în termen de 30 de zile calendaristice de la data constatarii cauzei de concediere.

În speta, contestatorul IS a fost angajat cu contract individual de munca nr.22647/2003 la SC „ROMTEXTIL” SA, începând cu data de 01.07.2003 în functia de lacatus mecanic, iar la data de 05.08.2003 prin Decizia nr.15 este trecut în cadrul atelierului mecanic de întretinere si reparatii.

În perioada 06.08 – 14.09.2003, 17.09.2003-30.04.2004, salariatul s-a aflat în concediu medical, iar în baza adeverintei medicale din data de 21.04.2004 si a fisei de aptitudine nr.86/27.04.2004 care prevedeau ca acesta este apt conditionat pe loc de munca fara efort fizic mare, fara ridicare si transport de greutati, SC „Romtextil” SA a emis Decizia nr,33/13.04.2004, prin care a suspendat contractul individual de munca începând cu 01.05.2004 pâna la solutionarea adresei catre A.J.O.F.M Constanta.

Ulterior, din 01.07.2004 activul Sucursala Miniera Basarabi din cadrul SC „Romtextil” SA Constanta, a fost cumparat de SC „Tempo Invest” SRL Basarabi, conform contractului de vânzare-cumparare nr.18/02.07.2004, fiind încheiat, în conformitate cu dispozitiile art.169 Codul muncii, protocopul prin care noua societate a preluat si personalul care deservea aceste activitati, inclusiv pe contestatorul Ionescu Sandu, asa cum rezulta si din comunicarea adresata acestuia (fila 21 dos.recurs).

Într-o atare situatie, operând cesiunea drepturilor si obligatiilor cedentului (SC „Romtextil” SA) care decurg dintr-un contract sau raport de munca existent la data transferului, vor fi transferate integral cesionarului, neavând nici o relevanta faptul ca prin Decizia nr.33/14.04.2004 se dispusese suspendarea contractului individual de munca, cât timp nu intervenise o cauza de încetare a acestuia.

Pe cale de consecinta, termenul de 60 de zile prevazut de art.62 al.1 Codul muncii, curge pentru noua societate de la data preluarii prin protocol al personalului Sucursalei Miniere Basarabi (01.07.2004), când s-a luat la cunostinta de suspendarea contractului individual de munca pentru incapacitate medicala de a presta activitatea.

Într-o atare situatie, exceptia tardivitatii emiterii Deciziei nr.42 este neîntemeiata, caci aceasta a fost emisa la data de 27.07.2004, în termenul prevazut de art.62 al.1 Codul muncii, motiv pentru care în temeiul art.312 Cod pr.civila si art.81 din Legea nr.168/1999 privind solutionarea conflictelor de munca, se va admite recursul si casa hotarârea atacata, cauza urmând a fi solutionata în fond.

Prin contestatia formulata de CNM în numele membrului de sindicat IS, s-a solicitat anularea Deciziei nr.42/27.07.2004 pentru:

– necuprinderea tuturor elementelor obligatorii prevazute sub sanctiunea nulitatii absolute, prevazuta de art.62 al.2 Codul muncii, respectiv s-a prevazut ca instanta competenta tribunalul în circumscriptia caruia îsi are sediul angajatorul, ceea ce contravine dispozitiilor art.284 Codul muncii;

– temeiurile de drept în baza carora s-a dispus concedierea, nu sunt incidente în cauza – art.18 lit.”k” din Legea nr.90/1996 si art.64 al.4 Codul muncii;

– desfacerea contractului de munca a fost nelegala, întrucât masura a fost dispusa în lipsa acordarii preavizului prevazut de art.73 al.1 din Codul muncii si cu încalcarea dispozitiilor art.60 al.1 lit.”h” Codul muncii, întrucât salariatul îndeplineste functia de vicepresedinte în cadrul Federatiei Sindicatelor Miniere

Dobrogea Constanta.

Examinând mijloacele de proba administrate în cauza, instanta retine urmatoarea situatie de fapt:

Prin Decizia nr.42/27.07.2004 SC „Tempo Invest” SRL Basarabi, a dispus încetarea contractului individual de munca al salariatului Ionescu Sandu, începând cu data de 27.07.2004, în temeiul art.64 al.4 din Codul muncii, acordându-se o compensatie conform art.64 al.5 Codul muncii raportat la art.16 din C.C.M si suma de 4.355.966 lei reprezentând salariul cuvenit pentru 15 zile lucratoare, aferent perioadei de preaviz.

Aceasta masura a fost dispusa în considerarea fisei de aptitudine nr.86/27.04.2004 eliberata de Cabinetul de medicina a muncii în urma revenirii în activitate a contestatorului dupa 268 de zile de incapacitate temporara de munca, fiind luat în evidenta ca apt medical conditionat pentru locul de munca fara efort fizic mare, fara ridicare si transport de greutate, respectiv inapt pentru a presta meseria de lacatus mecanic.

Societatea a facut dovada ca nu dispune de alt loc de munca corespunzator capacitatii fizice a salariatului, iar pentru locurile de munca oferite de A.J.O.F.M contestatorul nu si-a manifestat expres optiunea.

Împrejurarea ca în decizie s-a prevazut ca instanta competenta tribunalul în circumscriptia caruia îsi are sediul angajatorul, nu este de natura a atrage nulitatea deciziei, cât timp, în speta, Tribunalul Constanta este instanta competenta în solutionarea cauzei, atât în raport de domiciliul contestatorului, cît si cel al unitatii, neproducându-se nici o vatamare ce nu poate fi acoperita, existând institutia declinarii la instanta competenta legal.

Ceea ce de altfel s-a întâmplat în cauza, caci CNM a introdus cererea la Tribunalul Municipiului Bucuresti, desi contestatorul IS, în numele caruia s-a promovat cererea, are domiciliul în raza Tribunalului Constanta.

Încetarea contractului individual de munca are la baza documentele medicale care atesta ca salariatul nu mai corespunde din punct de vedere medical meseriei pentru care fusese angajat si, cum nu a acceptat ofertele A.J.O.F.M, unitatea a facut trimitere la dispozitiile art.64 al.4 Codul muncii, iar indicarea în preambului deciziei si a dispozitiilor art.18 lit.”k” din Legea nr.90/1996, nu atrage nulitatea deciziei de concediere, cât timp rezulta fara putinta de tagada, motivele de fapt ce au generat adoptarea masurii si care se încadreaza în dispozitiile art.61 lit.”c” din Codul muncii.

Potrivit art.61 lit.”c” Codul muncii, angajatorul poate dispune concedierea pentru motive care tin de persoana salariatului, în cazul în care, prin decizia organelor competente de expertiza medicala, se constata inaptitudinea fizica si/sau psihica a salariatului, fapt ce nu permite acestuia sa-si îndeplineasca atributiile corespunzatoare locului de munca ocupat.

Ori, în speta, rezulta fara putinta de tagada ca salariatul Ionescu Sandu s-a angajat la data de 17.07.2003 la SC „Romtextil” SA, iar de la data de 06.08.2003-14.09.2003 si 17.09.2003 la 30.04.2004 a fost în concediu medical, fiind inapt din punct de vedere fizic pentru desfasurarea atributiilor corespunzatoare meseriei de lacatus mecanic.

Într-o atare situatie, devin incidente dispozitiile art.62 si 64 din Codul muncii, raportat la art.74 Codul muncii, care prevad ca decizia de concediere trebuie sa cuprinda printre alte elemente si durata preavizului, mentiune care se regaseste în Decizia nr.42/27.07.2004 – preaviz de 15 zile – ori neacordarea acestuia nu duce la nulitatea deciziei, ci atrage antrenarea raspunderii în despagubirea salariatului, ceea ce de altfel s-a si întâmplat prin plata sumei de 4.355.966 lei.

Faptul ca, dupa pronuntarea solutiei de Tribunalul Constanta, recurenta a emis o alta Decizie nr.16/27.05.2005 prin care a revocat Decizia nr.42/27.07.2004 pe motiv ca salariatul nu este angajatul sau, fiind în eroare de fapt în legatura cu personalul preluat prin protocol la 01.07.2005, este lipsita de efecte juridice, cât timp o astfel de masura a fost dispusa pro cauza, pentru a se prevala în recurs de lipsa de interes în promovarea contestatiei.

Tot în acelasi scop a fost semnat si Actul aditional nr.1/18.05.2005 la protocolul din 02.07.2004 prin care cele doua societati considera, dupa aproape un an de la cesiunea personalului, ca salariatul Ionescu Sandu nu ar face obiectul cesiunii, ceea ce nu este adevarat.

Contestatorul a invocat ca motiv de nelegalitate a deciziei faptul ca, au fost încalcate dispozitiile art.60 lit.”h” din Codul muncii, în sensul ca nu se putea dispune pe durata exercitarii unei functii eligibile într-un organism sindical, prezentând în acest sens Adeverinta nr.86/05.07.2004 a Federatiei Sindicatelor Miniere Constanta, fara a se mentiona data la care a fost ales si a anexa dovezile referitoare la organele de conducere ale organizatiei sindicale, asa cum prevede Legea nr.54/2003.

Dispozitiile art.60 al.1 Codul muncii interzic concedierea în acele situatii în care contractul individual de munca este suspendat de drept sau la initiativa salariatului, situatie care nu se regaseste în speta de fata.

În conformitate cu dispozitiile art.10 din Legea nr.54/2003 – legea sindicatelor – reprezentantilor alesi în organele de conducere ale organizatiilor sindicale, nu li se poate modifica sau desface contractul individual de munca în timpul mandatului si în termen de 2 ani de la încetarea mandatului, pentru motive neimputabile lor, pe care legea le lasa la aprecierea celui care angajeaza.

Pentru a deveni incidente aceste dispozitii, trebuie îndeplinite cumulativ urmatoarele conditii:

– salariatul sa faca dovada ca la momentul concedierii era ales, conform legii în organele de conducere sau se afla în termenul de 2 ani de la încetarea mandatului;

– concedierea sa vizeze motive neimputabile lor, pe care legea le lasa la aprecierea celui care angajeaza.

În speta, nu au fost îndeplinite aceste conditii, contestatorul nefacând dovada ca se afla la momentul emiterii Deciziei nr.42 în exercitarea legala a mandatului de vicepresedinte al federatiei sau în termenul de doi ani de la încetarea mandatului, iar concedierea desi s-a dispus pentru motive care tin de persoana salariatului, nu-i este imputabila – fiind inapt fizic pentru meseria de lacatus mecanic – acest motiv nu este lasat de legiuitor la aprecierea celui care angajeaza.

Mentinerea unui astfel de salariat pe postul pentru care nu mai corespunde din punct de vedere medical, contravine dispozitiilor din Titlul V – Sanatatea si securitatea în munca – din Legea nr.53/2003, dar si a celor din legile speciale referitoare la protectia muncii si a medicinei muncii (medicul de medicina a muncii fiind îndreptatit sa propuna angajatorului schimbarea locului de munca sau a felului muncii unor salariati, determinate de starea de sanatate a acestora).

În raport de considerentele mai sus mentionate, Curtea retine ca Decizia nr.42/27.07.2004 este legala si temeinica, motiv pentru care contestatia cu toate capetele de cerere formulate, urmeaza a fi respinsa ca nefondata.

Decizia civila nr.429/MC/13 iulie 2005

Tags: Litigiu de muncă

Publicat de: pe 29 July, 2011

Categorie: Jurisprudenta

Subscrie

Litigiu de munca – Constatarea nulitatii absolute a clauzei cuprinse în contractul colectiv de munca prin care se stabilesc alte clauze de suspendare a contractului individual de munca decât cele ale art.52 alin.1 codul muncii.

Litigiu de munca – Constatarea nulitatii absolute a clauzei cuprinse în contractul colectiv de munca prin care se stabilesc alte clauze de suspendare a contractului individual de munca decât cele ale art.52 alin.1 codul muncii. Anularea deciziei prin care s-a dispus unilateral suspendarea contractului individual de munca.

Prin cererea înregistrata la 09.06.2004 la Tribunalul Bucuresti, reclamanta CNM a chemat în judecata pe pârâta SC „Romtextil” SA Constanta, pentru ca prin hotarâre sa se dispuna: constatarea nulitatii absolute a clauzei cuprinse la art.12 al.5 din Contractul colectiv de munca încheiat la nivelul SC „Romtextil” SA Constanta, prin care se stabilesc alte cauze de suspendare a contractului individual de munca decât cele ale art.52 al.1 Codul muncii si anularea Deciziei nr.33/13.04.2004 prin care pârâta a dispus unilateral si fara nici un temei legal suspendarea contractului individual de munca a salariatului Ionescu Sandu.

Prin Sentinta civila nr.3459/16.09.2004 Tribunalul Bucuresti s-a admis exceptia necompetentei teritoriale si a declinat cauza în favoarea Tribunalului Constanta.

Printr-o cerere înregistrata la 12.08.2004 la Tribunalul Bucuresti, CNM a solicitat, în contradictoriu cu aceeasi pârâta anularea Deciziei nr.72/30.06.2004, prin care se modifica art.1 al.1 din Decizia nr.33/13.05.2004 prin care s-a suspendat contractul individual de munca nr.22647/17.07.2003 al numitului IS.

Prin Sentinta civila nr.4795/08.11.2004 Tribunalul Bucuresti a conexat dosarul nr.4808/2004 cu dosarul nr.1920/2004, dosar aflat pe rolul Tribunalului Constanta, sens în care a trimis cauza aceleiasi instante.

Cauza a fost înregistrata sub nr.1920/2004 la Tribunalul Constanta.

Prin Sentinta civila nr.109/24 ianuarie 2005 Tribunalul Constanta a admis cererile si a constatat nulitatea absoluta a clauzei cuprinse în art.12 al.5 din contractul colectiv de munca încheiat la nivelul SC „Romtextil” SA Constanta, înregistrat sub nr.199/16.07.2003, modificat prin actul aditional nr.199/07.05.2004.

A fost anulata Decizia nr.33/13.04.2004 si a dispus repunerea contestatorului în situatia anterioara suspendarii contractului individual de munca.

A fost obligata intimata la plata drepturilor salariale începând cu 01.05.2004 si pâna la efectiva reîncadrare si a contravalorii tichetelor de masa neacordate.

A fost anulata Decizia nr.72/30.06.2004 emisa de pârâta.

Pentru a pronunta aceasta hotarâre, instanta de fond a retinut urmatoarele:

Contractul colectiv de munca ce poarta numarul 199/2003, a fost încheiat între SC „Romtextil” SA Constanta si Federatia Sindicatelor Miniere Basarabi, conform dovezilor de constituire a comisiilor de negociere si paritare.

Actul aditional nr.199/07.05.2004 a fost încheiat între SC „Romtextil” SA Constanta si Federatia Sindicatelor Miniere Basarabi, aceleasi parti ca si în contractul colectiv de munca, situatia în care nu subzista motivul de nulitate absoluta invocat.

Sub aspectul nulitatii absolute a clauzei cuprinse în art.12 al.5 din Contractul colectiv de munca, se constata ca Legea nr.53/2003 în art.53 prevede expres si limitativ cazurile în care contractul individual de munca poate fi suspendat din initiativa angajatorului, fara ca enumerarea sa fie cu titlu exemplificativ.

Art.50 prevede cazurile de suspendare de drept a contractului individual de munca, art.51 prevede cazurile de suspendare a contractului la initiativa salariatului, de asemenea, în mod expres si limitativ, suspendarea poate interveni prin acordul partilor, art.54 Codul muncii.

De asemenea, sunt mai multe acte normative speciale care prevad suspendarea contractului individual de munca – art.150 al.5, Legea nr.31/1990, art.14 al.2, Legea nr.215/1997, art.16 din OG nr.2/2000, art.1 din HG nr.679/2003 si art.5 al.5 din HG nr.427/2001.

În afara de aceste situatii, nu exista alte reglementari legale prin care sa se dispuna suspendarea ccontractului individual de munca; înserarea în CCM a unei clauze de suspendare, respectiv în clauza din art.12 al.5, este peste textele legale invocate, adaugând la lege ceea ce nu este posibil.

În speta, cuprinderea clauzei în art.12 al.5 din C.C.M, este contrara dispozitiilor Legii nr.53/2003 care reglementeaza strict si imperativ institutia suspendarii, aspect în raport de care s-a admis actiunea sub acest aspect si s-a constatat nulitatea absoluta a acestei clauze. Ca efect, Decizia nr.33/13.05.2004 si Decizia nr.72/30.06.2004, sunt lovite de nulitate absoluta cât timp sunt întemeiate pe dispozitiile din clauza nr.12 al.5 din Contractul colectiv de munca.

Împotriva acestei hotarâri a declarat recurs în termen, pârâta SC „Romtextil” SA Constanta.

Examinând mijloacele de proba administrate în cauza si motivele invocate, Curtea retine ca recursul este fondat.

Prin Decizia nr.33/13.04.2004 recurenta a dispus, în conformitate cu prevederile contractului colectiv de munca nr.199/2003 si a Codului muncii ca, începând cu 01.05.2004 sa se suspende contractul individual de munca nr.22647/17.07.2003 al contestatorului IS, în temeiul art.12 (5) din actul aditional la C.C.M.

Prin Decizia nr.72/30.06.2004, emisa dupa introducerea la Tribunalul Bucuresti a cererii pentru anularea Deciziei nr.33/13.04.2004 si constatarii nulitatii absolute a clauzei cuprinse în art.12 al.5 din C.C.M, dispozitie ce a stat la baza emiterii acestei decizii, unitatea a procedat la modificarea art.1 din Decizia nr.33, schimbându-se temeiul de drept în baza caruia s-a dispus suspendarea contractului individual de munca, tocmai pentru ca s-a realizat nelegalitatea actului aditional la C.C.M sub aspectul extinderii cauzelor de suspendare.

Recurenta sustine fara temei ca, în cauza, a operat conversiunea actului juridic, caci ce-a de a doua decizie nu a anulat Decizia nr.33, doar a modificat-o în dorinta de a evita anularea acesteia de catre instanta, încercându-se intrarea în legalitate prin mentionarea unui alt temei legal fata de cel avut în vedere la momentul emiterii Deciziei nr.33.

Prerogativele conferite de Legea nr.31/1990 conducatorului societatii, nu-l îndreptateste pe acesta sa emita sau sa modifice actele juridice dupa bunul plac, fara respectarea normelor legale în materie, respectiv a legislatiei muncii.

Desi Codul muncii nu prevede dispozitii de procedura cu privire la suspendarea contractului individual de munca, în toate cazurile este util ca angajatorul sa emita o decizie, prin care sa dispuna suspendarea sau sa constate existenta unei cauze de suspendare, sa precizeze temeiul legal si durata suspendarii.

Întrucât recurenta nu a criticat prin motivele de recurs constatarea nulitatii actului aditional la C.C.M, Curtea urmeaza a retine ca anularea Deciziei nr.77/2004 a fost dispusa corect de instanta ca efect al admiterii acestui capat de cerere, art.12 al.5 fiind considerat în afara legii.

Împrejurarea ca ulterior, recurenta a identificat, în opinia acesteia, un alt text normativ – art.18 lit.”k” din Legea nr.90/1996, nu o îndreptatea la modificarea Deciziei nr.33/2004 si nici nu acoperea nulitatea absoluta de care era lovita aceasta decizie.

De altfel, dispozitiile art.18 lit.”k” din Legea nr.90/1996 nu reglementeaza cazuri de suspendare a contractului individual de munca deja încheiat, ci doar instituie obligatia angajatorului de a angaja numai persoane care corespund sarcinii de munca pe care urmeaza sa o execute.

Art.50 Codul muncii reglementeaza expres cazurile de suspendare a C.I.M, la lit.”i” fiind facuta mentiunea „în alte cazuri expres prevazute de lege”, ceea ce înseamna ca suspendarea trebuie sa fie reglementata de acte normative speciale, dispozitie ce nu este aplicabila cauzei deduse judecatii cât timp Legea nr.90/1996 privind protectia muncii nu contine asemenea cazuri de suspendare.

Întrucât suspendarea contractului de munca este în realitate o suspendare a principalelor sale efecte – prestarea muncii si plata acesteia – ce se manifesta printr-o încetare temporara a traducerii lor în practica, ceea ce o deosebeste de încetarea contractului de munca, care presupune disparitia efectelor sale.

Cum în speta, suspendarea contractului se datoreaza culpei angajatorului, deciziile fiind anulate corect de instanta, contestatorul Ionescu Sandu beneficiaza de drepturile salariale, inclusiv tichetele de masa cuvenite conform art.50 din C.C.M, de la data de 01.05.2004 si pâna la 01.07.2004, data când în baza protocolului încheiat între SC „Romtextil” SA Constanta si SC „Tempo Invest” SRL a fost preluat numarul de personal al Punctului de Lucru Sucursala Miniera Basarabi, inclusiv contestatorul IS.

Dat fiind faptul ca, în cauza, efectele contractului individual de munca au fost suspendate, nicidecum încetate, prin anularea deciziilor de suspendare, efectele contractului curg de drept, nefiind justificata dispozitia instantei de fond de reintegrare a contestatorului în munca, cu atât mai mult cu cât nici nu s-a formulat o astfel de cerere, fiind acordat plus petita.

Pentru aceste considerente, Curtea a admis recursul, a modificat în parte, hotarârea atacata în sensul repunerii contestatorului IS în situatia anterioara suspendarii contractului de munca, fiind obligata recurenta la plata drepturilor salariale si a tichetelor de masa cuvenite pentru perioada 01.05 – 01.07.2004, data când a fost preluat de SC „Tempo Invest” SRL Constanta.

Pe cale de consecinta, a dispuns înlaturarea mentiunii referitoare la reintegrarea în munca a contestatorului.

Decizia civila nr.428/MC/13 iulie 2005

Tags: Litigiu de muncă

Publicat de: pe 29 July, 2011

Categorie: Jurisprudenta

Subscrie

Litigiu de munca – Drepturi banesti aferente perioadei cuprinse între data emiterii deciziei si data efectuarii reintegrarii.

Prin cererea adresata Tribunalului Constanta sub nr. 2231/2004, contestatorul DM, în contradictoriu cu intimata S.C. „Oil Terminal” S.A. Constanta, a solicitat sa se dispuna anularea deciziei nr. 185/29.10.2004, reintegrarea în functia detinuta anterior, obligarea la plata drepturilor banesti aferente perioadei cuprinsa între data emiterii deciziei si data efectivei reintegrari, cu cheltuieli de judecata.

Prin sentinta civila nr. 245/18.02.2005 Tribunalul Constanta a respins ca nefondata contestatia formulata de contestatorul DM, în contradictoriu cu pârâta S.C. „Oil Terminal” S.A. Constanta si a fost obligat contestatorul catre intimata la plata sumei de 16.000.000 lei cheltuieli de judecata.

Pentru a pronunta aceasta sentinta, prima instanta a retinut ca DM exercita în cadrul S.C. „Oil Terminal” S.A. functia de mecanic de locomotiva.

Atât în fisa postului, cât si din raspunsul la întrebarea nr. 2 din interogatoriul luat contestatorului, rezulta ca pe tura sa de serviciu acesta era gestionarul locomotivelor.

Atributiile asumate prin fisa postului se completeaza cu cele prevazute la pct. 9.12 din Regulamentul Intern, în conformitate cu care, contestatorul era obligat sa asigure supravegherea permanenta a instalatiilor, utilajelor, masinilor si celorlalte mijloace încredintate.

Din concluziile raportului de cercetare prealabila înregistrat sub nr. 10658 din 26.10.2004 rezulta ca în urma nesupravegherii locomotivei pe care o avea în gestiune angajatul DM a favorizat în data de 1.10.2004 orele 2,30 sustragerea a 60 litri motorina de catre numitul Luca Toader, salariat al intimatei.

Neîndeplinirea acestei obligatii de serviciu constituie abatere disciplinara potrivit disp. art. 263 pct. 2 din Legea nr. 53/2003 si consta în inactiunea salariatului concretizata în nesupravegherea locomotivelor pe care le avea în gestiune.

Totodata, s-a retinut ca potrivit art. 8 din H.C.M. nr. 2230/1969 privind gestiunea bunurilor materiale ale agentilor economici, autoritatilor si institutiilor publice, „gestionarul este obligat sa previna sustragerea bunurilor si orice forma de risipa, sa le fereasca de degradare …”.

Coroborând acest text de lege cu prevederile Regulamentului Intern, respectiv pct. 30.7, se observa ca în calitatea sa de gestionar, contestatorul avea îndatorirea de a supraveghea locomotiva si pe cale de consecinta sa previna sustragerea de combustibil din acestea, în caz contrar putând fi antrenata fie raspunderea disciplinara, fie raspunderea patrimoniala pentru lipsa în gestiune, deoarece acesta avea în gestiune si combustibilul din locomotiva.

Astfel, luând în considerare probele administrate în cauza, instanta a retinut ca salariatul contestator se face vinovat de savârsirea unei abateri disciplinare prin neîndeplinirea obligatiilor specifice functiei ocupate pentru care avea si calitate de gestionar.

Împotriva acestei sentinte a declarat recurs, reclamantul contestator DM.

Analizând legalitatea si temeinicia sentintei recurata, instanta constata ca recursul este întemeiat, pentru urmatoarele considerente:

Decizia nr. 185/29.10.2004 prin care s-a dispus desfacerea disciplinara a contractului individual de munca al salariatului, are ca temei legal, art. 30.6 si art. 30.7 din Regulamentul Intern, precum si art. 61 lit. „a” coroborat cu art. 264 alin. 1 lit. „f” Codul muncii.

Articolul 61 lit. „a” Codul muncii arata ca angajatorul poate dispune concedierea în cazul în care salariatul a savârsit o abatere grava sau abateri repetate de la regulile de disciplina a muncii, ori de la cele stabilite prin contractul individual de munca, contractul colectiv de munca sau regulamentul intern.

În regulamentul intern, la care se face trimitere în decizie, se stipuleaza la art. 30.6 si 30.7 ca se sanctioneaza cu desfacerea disciplinara a contractului de munca, „favorizarea de sustrageri de produse petroliere” si „nesupravegherea instalatiilor, masinilor si utilajelor în timpul functionarii, în timpul programului de munca”.

Nu se poate retine favorizarea de sustrageri de produse petroliere asa cum este stipulat prin art. 30.6 din Regulament deoarece, nu s-au administrat nici un fel de probe din care sa reiasa ca recurentul a înlesnit sau ajutat în vreun fel pe impegatul TL sa sustraga motorina din rezervorul celei de-a doua remorci.

Raportul întocmit de comisia de cercetare a evenimentului a concluzionat în sensul ca TL a fost cel care a sustras motorina, dar ca DM nu a supravegheat locomotiva.

Prin acelasi raport se constata ca sustragerea motorinei a avut loc în timpul pauzei de manevra, care a determinat o lipsa de activitate în zona.

În aceste conditii, nici art. 30.7 din Regulament nu subzista deoarece acest articol sanctioneaza „nesupravegherea instalatiilor, în timpul functionarii acestora si nu în perioada cât utilajele sunt în stationare”.

Instanta de fond a retinut ca cele doua locomotive se aflau în stare de functionare pentru ca motorul era pornit fiind în regim de ralanti.

Acest aspect rezulta numai din raspunsul la interogatoriu al intimatei fara ca acestea sa poata fi coroborate cu alte mijloace de proba.

În conditiile în care martorii audiati de instanta au aratat ca cele doua locomotive nu erau în stare de functionare si chiar Comisia (numita pentru a analiza evenimentul) mentioneaza în procesul-verbal ca exista o pauza de manevra, iar locomotivele nu functionau, curtea constata ca în cauza este incident motivul de modificare prevazut de art. 304 pct. 8 Cod procedura civila.

Fata de aspectele retinute mai sus, instanta a admis recursul, a modificat în tot sentinta recurata, admitând contestatia, cu consecinta anularii deciziei nr. 185/2004 emisa de intimata si reintegrarea contestatorului în postul detinut anterior.

Potrivit disp. art. 78 Codul muncii, a fost obligata intimata catre contestator la plata drepturilor salariale cuvenite pentru perioada cuprinsa între data emiterii deciziei si data reintegrarii.

Decizia civila nr.416/MC/5 iulie 2005

Tags: Litigiu de muncă

Publicat de: pe 29 July, 2011

Categorie: Jurisprudenta

Subscrie

Litigiu de muncă. Drepturi salariale neachitate de angajator. Sarcina probei în faţa instanţei.

Sub aspect probatoriu, art. 163 Codul muncii prevede în mod imperativ ca plata de catre angajator a drepturilor salariale se dovedeste prin semnarea statelor de plata, precum si prin orice alte documente justificative care demonstreaza efectuarea platii catre salariatul îndreptatit, înscrisuri ce se pastreaza si se arhiveaza de catre angajator în aceleasi conditii si termene ca în cazul actelor contabile, conform legii.

Prin cererea înregistrata pe rolul acestei instante sub nr. 966 / 116/2009 la data de 22.04.2009, reclamantul TM a chemat în judecata pe pârâta SC P SRL solicitând ca prin hotarâre judecatoreasca aceasta sa fie obligata la plata drepturilor salariale restante din perioada 01.11.2007-28.02.2009 (11.779 lei) precum si a indemnizatiei pentru concediu de odihna pe anii 2006, 2007, 2008, 2009 (3.018 lei), actualizate cu rata inflatiei si cursul leu – euro, cu cheltuieli de judecata.

În motivarea cererii sale reclamantul arata ca a fost angajat la societatea pârâta în functia de contabil sef în perioada 01.03.2006 – 28.02.2009, conform contractului de munca nr. 42/01.03.2006, pârâta neachitându-i drepturile salariale cuvenite.

În dovedirea cererii depune înscrisuri.

Pârâta formuleaza întâmpinare prin care solicita respingerea cererii reclamantului motivat de faptul ca a achitat acestuia toate drepturile salariale.

În acest sens, pârâta arata ca reclamantul a fost angajatul sau, exercitând functia de contabil sef, calitate în care se ocupa de întocmirea statelor de plata, semnarea si înregistrarea acestora la ITM Calarasi, cunoscut fiind faptul ca aceste înscrisuri nu pot fi înregistrate la aceasta institutie decât daca sunt semnate de catre toti angajatii mentionati în ele.

Precizeaza ca au fost emise state de plata, însa având încredere în reclamant, unele state de plata nu au fost semnate de catre acesta.

În dovedirea sustinerilor sale pârâta solicita proba testimoniala, interogatoriu, înscrisuri.

În drept invoca prevederile art. 115 si urm Cod procedura civila.

Examinând actele si lucrarile dosarului, instanta retine urmatoarele:

Conform carnetului de munca seria Bb, nr. 0428034 si contractului individual de munca nr. 42/01.03.2006, reclamantul a fost angajatul pârâtei începând cu data de 01.03.2006 pâna în data de 28.02.2009 când raporturile de munca au încetat în baza art. 55 lit. b Codul muncii.

Din înscrisurile depuse la dosar (centralizator state de lichidare, listare stat complet concediu de odihna, state de plata) rezulta ca valoarea salariului cuvenit reclamantului în perioada 01.11.2007-28.02.2009 este de 11.779 lei, iar a indemnizatiei pentru concediu de odihna pe anii 2006, 2007, 2008, 2009, este de 3.018 lei.

La interogatoriul propus de pârâta pentru a fi luat reclamantului, acesta a precizat ca statele de plata nu erau întocmite de el, ci de o alta persoana, el doar le verifica si le ducea la ITM , iar motivul pentru care nu a demisionat, desi nu îsi primea drepturile salariale, l-a constituit necesitatea de a avea asigurare medicala.

La cererea pârâtei au fost audiati martorii IV si LF, din ale caror declaratii instanta retine ca acestia în calitate de angajati ai pârâtei nu au semnat vreun document care sa ateste plata salariilor, desi salariul îl încasau.

Apreciind asupra probelor administrate, instanta priveste întemeiata cererea reclamantului, pentru urmatoarele considerente:

Obligatia principala a angajatorului este cea de plata a salariului, a contraprestatiei pentru munca îndeplinita de salariat. De asemenea, potrivit art. 145 Codul muncii pentru perioada concediului de odihna salariatul beneficiaza de o indemnizatie de concediu, care nu poate fi mai mica decât salariul de baza, indemnizatiile si sporurile cu caracter permanent cuvenite pentru perioada respectiva, prevazute în contractul individual de munca, indemnizatie ce se plateste de catre angajator cu cel putin 5 zile lucratoare înainte de plecarea în concediu.

În speta, reclamantul a dovedit calitatea sa de salariat al pârâtei, în timp ce aceasta din urma, desi îi revenea sarcina probatiunii în calitate de angajator, nu a produs vreo proba din care sa rezulte efectuarea platii catre reclamant a drepturilor salariale cuvenite (salariu si indemnizatie concediu de odihna).

În privinta cuantumului acestora, instanta având în vedere înscrisurile prezentate de catre parti, precum si recunoasterea întinderii acestuia facuta de catre pârâta, va retine sumele indicate în actiune.

În legatura cu solicitarea reclamantului ca suma cuvenita sa fie actualizata atât în raport cu indicele de inflatie cât si în raport cu cursul leu-euro, instanta o va admite în parte, urmând a retine numai rata inflatiei, tinând cont de dispozitiile art. 1082 Cod civil si art. 161 alin 4 codul muncii.

De asemenea, conform dispozitiilor speciale ale art. 164 al. 4 din Codul muncii, întârzierea nejustificata ori neplata salariului poate determina obligarea angajatorului la plata daunelor interese pentru repararea prejudiciului adus salariatului. În speta, actualizarea drepturilor salariale în raport de indicele de inflatie reprezinta modalitatea cea mai adecvata de reparare a prejudiciului constând în neachitarea drepturilor salariale, nefiind aplicabile prevederile dreptului comun ale Codului civil (art. 1084), pentru ca norma juridica speciala (Codul muncii) deroga de la cea generala si se aplica cu prioritate.

În consecinta, va admite cererea reclamantului si va obliga pârâta catre reclamant la plata drepturilor banesti în suma de 14.797 lei, din care 11.779 lei reprezinta drepturi salariale cuvenite pentru perioada 01.11.2007 – 28.02.2009 si 3.018 lei reprezinta prima concediu odihna pentru anii 2006 – 2009, drepturi ce vor fi actualizate cu indicele de inflatie la data platii efective.

Fiind în culpa procesuala, pârâta va fi obligata catre reclamant în temeiul art. 274 Cod procedura civila la plata sumei de 500 lei cheltuieli de judecata.

În temeiul art. 36 din Regulamentul de ordine interioara al instantelor judecatoresti opinia asistentilor judiciari este concordanta cu solutia si considerentele expuse în motivarea prezentei hotarâri.

Vazând si dispozitiile art. 79 si urm. din Legea 168/1999.

Ramasa irevocabila prin decizia Curtii de Apel Bucuresti.

Tags: Litigiu de muncă

Publicat de: pe 27 July, 2011

Categorie: Jurisprudenta

Subscrie

Litigiu de muncă. Acordare de zile de concediu suplimentar, prevăzute prin contractul de muncă la nivel de unitate.

Contractul de munca la nivel de unitate are calitatea de izvor de drept, impunandu-se partilor ca si legea, astfel ca executarea obligatiilor care rezulta din acesta este prevazuta sub sanctiunea atragerii raspunderii partii care se face vinovata de neindeplinirea acestuia.

Prin cererea înregistrata pe rolul acestei instante sub nr. 579/116/ 2009 (format vechi 860/C/ 2009) la data de 13.03.2009, reclamantul SINDICATUL ENERGETICIENILOR în calitate de reprezentant al membrilor de sindicat… a solicitat în contradictoriu cu pârâta SC FILIALA DE ÎNTRETINERE SI SERVICII ENERGETICE „ELECTRICA SERV” SA obligarea acesteia la acordarea membrilor de sindicat mentionati a zilelor de concediu de odihna suplimentare cuvenite, plata indemnizatiei de concediu de odihna si a primei de vacanta aferente zilelor de concediu de odihna suplimentare, cu cheltuieli de judecata.

În motivarea cererii sale reclamantul arata ca în anul 2008 salariatii mentionati mai sus aveau dreptul la efectuarea unei numar de 6 zile de concediu de odihna suplimentare conform art. 2.15 din contractul colectiv de munca la nivel de SC Electrica Sa , aflat în vigoare, , însa datorita hotarârii unilaterale a directorului s-au acordat numai 4 zile de concediu suplimentar.

Mentioneaza ca în aplicarea articolelor din CCM a fost încheiata Nota comuna la nivel de SC FISE ELECTRICA SERV SA care în articolul 2. 4 precizeaza : „ Categoriile de salariati ai FISE Electrica Serv care lucreaza în conditii grele, nocive sau periculoase au dreptul la concediu de odihna suplimentar conform art. 2.15 CCM Electrica SA 2002 si anexei nr. 5 – Regulament sporuri. Aceste categorii de salariati sunt prevazute în anexa 1”.

În drept invoca prevederile art. 283 si art. 142 din Codul muncii, art. 57- 59 CCM unic la nivel national, art. 106 din CCM la nivel de ramura energie electrica, termica, petrol si gaze, art. 2.15 din CCM la nivel de SC Electrica SA , art. 15.2 si 15.4 Regulamentul de aplicare a CCM Electrica , nota comuna la nivel de FISE Electrica Serv.

În dovedirea cererii solicita proba cu înscrisuri, interogatoriu , martori.

Pârâta formuleaza întâmpinare prin care solicita respingerea cererii ca neîntemeiata. În acest sens arata ca unii membrii de sindicat reprezentati de reclamanta nu pot beneficia de zilele de concediu suplimentar si anume: CI (conform contractului individual de munca are dreptul la 4 zile de concediu suplimentar), MM care în calitatea de sudor (tinichigiu) nu face parte din categoria de electrician si beneficiaza doar de 4 zile de concediu suplimentar conform contractului individual de munca; CT a fost disponibilizat începând cu data de 22.01.2009; SG – disponibilizat cu data de 22.01.2009; NG – disponibilizat începând cu data de 22.01.2009; I I – disponibilizat începând cu data de 22.01.2009; B F – încetat contract individual de munca la data de 25.04.2009; C M – disponibilizat începând cu data de 22.01.2009.

Mentioneaza pârâta ca începând cu anul 2008, societatea a suferit modificari majore privind activitatea desfasurata precum si organizarea interna, aspect ce rezulta din organigramele Agentiei de întretinere si servicii energetice Calarasi. Astfel, organigrama valabila începând cu 01.08.2005 prevedea echipe de muncitori electricieni specializati pe LES si LEA structurati în formatii LES, LEA, PT, iar în prezent conform organigramei valabila de la data de 01.08.2008, Agentia Calarasi nu a mai pastrat aceeasi structura, formându-se echipe mixte, deoarece lucrarile contractate nu mai prevad lucrari numai pentru LEA sau LES. Mai mult decât atât, arata pârâta, din adresa nr. 2378 din data de 23.03.2009 AIES Calarasi reiese faptul ca lucrarile cu ponderea cea mai mare de timp a fost alocata lucrarilor de constructii montaj în procentaj de 44,1% din venituri, urmate de cele de mentenanta LEA, LES, PT , diferiti terti, toate însumând în procentaj de 41,8 % care nu sot fi defalcate în mod separat datorita naturii lucrarilor.

Din coroborarea prevederilor art. 142 Codul muncii, art. 57 alin 2 CCM Unic la nivel national, art. 160 CCM la nivel de ramura energie electrica , termica, petrol si gaze, art. 2.15 din CCM aplicabil Electrica, în acest segment de activitate, precizeaza pârâta, numarul minim de zile al concediului de odihna suplimentar, impus de lege este cel de 3 zile lucratoare, asa încât prin decizia conducatorului unitatii nu s-a încalcat dispozitiile legale, ci s-a acordat chiar o zi la cele impuse de lege, respectiv 4 zile.

Considera pârâta, ca în mod normal fata de cele învederate si având în vedere noile structuri organizatorice, felul lucrarilor care conduc la conditiile de munca, situatia financiara precara, nu ar mai trebui adaugate la concediul de odihna nici o zi suplimentara.

Mai arata pârâta ca în raport de prevederile art. 15.1. alin 2 din CCM aplicabil la nivel de unitate, acordarea zilelor de concediu de odihna suplimentar se realizeaza pe baza unor criterii cum ar fi de exemplu natura factorilor nocivi, conditiile de munca nefavorabile de microclimat, solicitarile ale organismului etc, ori în cazul electricianului, factorii de risc cu ponderea cea mai mare se regasesc în executia proprie a electricianului, mijloacelor proprii de productie având un procentaj mai mic factorilor de risc proprii mediului de munca. Totodata, numarul concret al zilelor de concediu suplimentar se acorda proportional cu perioada lucrata în cursul anului calendaristic, or salariatii din prezenta cauza au beneficiat de concediu medical, dar si de concediu fara plata, fapt ce a dus la scaderea numarului de zile de concediu suplimentar. conform dispozitiilor art. 15.2 din CCM.

Arata pârâta ca pentru o aplicare uniforma si fara discriminare a salariatilor, s-a decis sa se acorde în mod egal 4 zile de concediu suplimentar, dupa ce în prealabil s-a procedat la consultarea sindicatelor din care fac parte.

Totodata pârâta solicita sa fie avuta în vedere si criza economica mondiala ce a afectat productivitatea agentilor economici pe plan mondial, volumul de lucrari specifice instalatiilor electrice contractate scazând în mod dramatic.

Pentru toate aceste aspecte, solicita respingerea cererii reclamantului, apreciind ca temeinica si legala hotarârea Directorului SISE Electrica Dobrogea.

În dovedirea cererii depune înscrisuri.

Examinând actele si lucrarile dosarului instanta retine urmatoarele:

Conform art. 142 Codul muncii salariatii care lucreaza în conditii grele, periculoase sau vatamatoare (…) beneficiaza de un concediu de odihna suplimentar de cel putin 3 zile lucratoare. Aceleasi dispozitii sunt preluate si în contractul colectiv de munca unic la nivel national ( art. 59 ), contractul colectiv la nivel de ramura energie electrica, termica, petrol si gaze ( art. 106 ), precum si în contractul colectiv de munca la nivel de SC Electrica SA ( art. 2.15 ). În baza acestui ultim contract s-au stabilit prin note comune locurile de munca ( activitatile ) si categoriile de personal care beneficiaza de concediu de odihna suplimentar, precum si durata acestuia ( cuprinsa între 3 si 17 zile – fila 9 dosar). Prin urmare durata concediului de odihna pentru categoriile de salariati prevazute în articolul mentionat este reglementata legal la nivelul ei minim, ea putând fi majorata în urma negocierilor colective. Acest concediu suplimentar, care se adauga la cel de baza, este menit sa asigure un timp de odihna suplimentar pentru refacerea fortei de munca în considerarea persoanei beneficiare si a conditiilor în care lucreaza.

În cauza, prin nota comuna nr. 9900/13862/04.10.2007 , partenerii sociali SC FISE „ Electrica Serv „ ,SA Federatia Energetica Mileniul III si Federatia Nationala a sindicatelor din Electricitate „Univers” în urma negocierilor purtate, au stabilit în art. 2.4 categoriile de salariati ai FISE ELECTRICA SREV care lucreaza în conditii grele, nocive sau periculoase ce au dreptul la concediu de odihna suplimentar conform art. 2.1 5 din CCM Electrica SA 2002 si anexei nr. 5 din Regulament sporuri.

Potrivit anexei 1 din nota comuna mentionata, beneficiaza de concediu suplimentar de 6 zile, printre alte categorii de personal, cel din activitatea de întretinere, reparatii LEA+LES+ probe încercari si masuratori la tensiuni înalte în laboratoare (inclusiv laboratoare mobile), personalul din activitatea de întretinere, reparatii LEA 110 KV .

În speta, salariatii, reprezentati de reclamantul SINDICATUL ENERGETICIENILOR, pretind ca aveau dreptul la efectuarea unui numar de 6 zile de concediu suplimentare însa li s-au acordat doar 4 zile de concediu suplimentar aferent anului 2008.

Potrivit afirmatiilor partilor, conducatorul unitatii decide acordarea doar a 4 zile de concediu suplimentar, actul de dispozitie unilateral nefiind depus la dosar.

Din înscrisurile prezentate (contracte individuale de munca, tabele ) reiese ca membrii de sindicat .. îndeplinesc functii de maistru principal, electrician principal, electrician si îsi desfasoara activitatea în locuri de munca precum FIR PT LES, FIR LEA 20 KV ce fac parte din categoria locurilor de munca prevazute în anexa nr. 1 din nota comuna, iar pentru activitatea desfasurata de acorda 6 zile de concediu suplimentar, fapt ce reiese de altfel si din contractele individuale de munca.

În schimb în privinta membrilor de sindicat C I si M M, instanta retine ca primul beneficiaza potrivit contractului individual de munca de 4 zile de concediu suplimentar, iar cel de-al doilea este încadrat ca sudor, or potrivit anexei nr. 1 la nota comuna mentionata anterior si contractului individual de munca acesta beneficiaza de 4 zile de concediu suplimentar .

Conform deciziilor nr. 109, 111, 117, 119,124 din 19.01.2009 se dispune încetarea contractelor individuale de munca cu data de 22 01 2009 ale numitilor CT, SG, NG, I I, CM, iar prin constatarea nr 364/13.04.2009 s-a luat act de încetarea contractului individual de munca al numitului BF cu data de 25.04.2009.

Pârâta a depus la dosar calculul zilelor de concediu suplimentar tinându-se seama de perioadele de timp efectiv lucrate de membrii de sindicat, concediile medicale si cele fara plata de care le-au efectuat.

Apreciind asupra probelor administrate în cauza, priveste întemeiata în parte actiunea reclamantului, având în vedere urmatoarele consideratii juridice:

Potrivit art. 236 din Codul muncii contractul colectiv de munca este conventia incheiata in forma scrisa intre angajator sau organizatia patronala, de o parte, si salariati, reprezentati prin sindicate ori in alt mod prevazut de lege, de cealalta parte, prin care se stabilesc clauze privind conditiile de munca, salarizarea, precum si alte drepturi si obligatii ce decurg din raporturile de munca.

Dispozitiile art.40 alin.2 din Codul Muncii, rap. la art.243 Codul Muncii, art. 30 din legea nr.130/1996, art.155 Codul Muncii si art.41 alin.5 din Constitutie, statueaza obligatia angajatorului de a acorda salariatilor toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de munca aplicabil si contractele individuale de munca. Totodata contractul de munca la nivel de unitate, are calitatea de izvor de drept, impunandu-se partilor ca si legea, astfel ca executarea obligatiilor care rezulta din acesta este prevazuta sub sanctiunea atragerii raspunderii partii care se face vinovata de neindeplinirea acestuia .

Cum în cauza pendinte, cu exceptia membrilor de sindicat CI si MM, toti ceilalti beneficiaza de 6 zile de concediu de odihna, instanta în raport de aspectele sus – retinute si dispozitiile legale invocate priveste întemeiata în parte cererea reclamantului , urmând a o admite ca atare si în consecinta, tinând seama de timpul efectiv lucrat în cursul anului 2008, va obliga pârâta la acordarea concediului de odihna suplimentar aferent anului 2008, dupa cum urmeaza: câte o zi membrilor de sindicat .. si câte doua zile membrilor de sindicat …

Va obliga pârâta catre membrii de .. la plata indemnizatiei de concediu de odihna si a primei de vacanta aferente zilelor de concediu suplimentare stabilite prin prezenta hotarâre.

Va obliga pârâta catre fiecare dintre urmatorii membrii de sindicat … la plata indemnizatiei de concediu de odihna si a primei de vacanta aferente unui numar de 2 zile de concediu suplimentar.

Va respinge actiunea cu privire la membrii de sindicat CI ?i MM, având în vedere faptul ca, astfel cum s-a aratat anterior, acestia beneficiaza de 4 zile de concediu suplimentar, pe care l-au efectuat.

Va respinge capatul de cerere privind plata cheltuielilor de judecata motivat de faptul ca reclamantul nu a dovedit cuantumul acestor cheltuieli.

Vazând si dispozitiile art. 299 si urm Cod procedura civila.

Tags: Litigiu de muncă

Publicat de: pe 27 July, 2011

Categorie: Jurisprudenta

Subscrie

Litigiu de muncă. Drepturi salariale pentru personalul din invatamant, izvorâte din aplicarea legii nr. 221/2008.

Reclamanta U.S.L.I. Ialomita , în numele si pentru membrii sai de sindicat – personal din învâtamânt -, a chemat în judecata Scoala cu clasele I-VIII nr. 1 Tandarei, Consiliul Local al Orasului Tandarei si Institutia Primarului Tandarei, solicitând obligarea acestora la plata diferentelor de drepturi salariale neacordate rezultate din neaplicarea dispozitiilor Legii nr. 221/2008.

Motivându-si cererea, reclamanta a aratat ca desi Legea nr. 221/2008 prin care s-a aprobat OG nr. 15/2008 a majorat valoarea de referinta pentru cresterile salariale ulterioare pentru personalul didactic si didactic auxiliar, totusi, prin masuri legislative ulterioare, declarate neconstitutionale s-a încercat lasarea fara efect juridic a masurilor de crestere a salariului pentru personalul din învatamânt.

Solutionând cauza, tribunalul admite cererea pentru considerentele de mai jos :

Potrivit dispozitiilor O.G. nr.15/2008, privind cresterile salariale ale personalului din învatamânt pe anul 2008, art.1 alin.1 lit.b si c, se stabilea o evaluare a coeficientului de multiplicare 1,000, astfel încât, în anumite intervale de timp, se asigura o crestere a drepturilor salariale ale personalului didactic si didactic auxiliar pentru anul 2008 cu 16% mai mult fata de nivelul din 31 decembrie 2007.

Acest act normativ a fost aprobat cu modificari de catre Parlamentul României prin Legea nr.221/2008, principala modificare constând în majorarea coeficientului de multiplicare 1,000 la 400,00 lei pentru perioada 1 octombrie -31 decembrie 2008 si care reprezenta valoarea de referinta pentru cresterile salariale ulterioare, ceea ce asigura cresteri salariale ale personalului didactic si didactic auxiliar de aproximativ 50% fata de 31 decembrie 2007 .

Guvernul României, prin O.U.G. nr.136/2008, privind stabilirea unor masuri pentru salarizarea personalului din învatamânt în anul 2008, modifica unele prevederi ale O.G. nr.15/2008, asa cum a fost aprobata prin Legea nr.221/2008, reducând majorarile salariale stabilite de Parlament .

Acest act normativ însa a fost declarat neconstitutional de catre Curtea Constitutionala, prin decizia nr.1221/12 noiembrie 2008, publicata în M.O. al României, partea I, nr.804/2 decembrie 2008.

S-a stabilit atunci de catre Curte ca adoptarea ordonantelor de urgenta numai în scopul contracararii unei masuri de politica legislativa în domeniul salarizarii personalului din învatamânt, adoptata de Parlament încalca articolul 1 alin.4, art.61 alin.1 si art.115 alin.4 din Constitutie .

Totodata, s-a aratat ca o asemenea masura este contrara dispozitiilor art.115 alin.6 coroborate cu cele ale art.41 si art.47 alin.1 din Legea fundamentala .În consecinta, Curtea a constatat si încalcarea prevederilor constitutionale ale art.1 alin.5, potrivit carora „În România respectarea Constitutiei, a suprematiei sale si a legilor este obligatorie”.

Ulterior, Guvernul emite O.U.G. nr.151/2008 din 10 noiembrie 2008, publicata în M.O. – partea I, nr.759/11 noiembrie 2008, prin care dupa ce în art.1 pct.1 modifica denumirea O.G. nr.15/2008, prin art.I pct.2 si 3, reduce în mod substantial majorarile salariale la care ar fi avut dreptul personalul din învatamânt în temeiul Legii nr.221/2008 de aprobare a O.G. nr.15/2008 .

Curtea Constitutionala, prin decizia nr.842/2 iunie 2009, publicata în M.O. – Partea I, nr.464/6 iulie 2009, constata neconstitutionalitatea art.I pct.2 si 3 din O.U.G. nr.151/2008, invocând aceleasi considerente avute în vedere si la analiza O.U.G. nr.136/2008.

Este important de retinut, ca o situatie de fapt, ca, Curtea, prin decizia nr.989/30 iunie 2009, decizie nepublicata înca în M.O. a constatat înca odata neconstitutionalitatea dispozitiilor art.I pct.2 si 3 n din O.U.G. nr.151/2008, concomitent cu constatarea neconstitutionalitatii art.2 si 3 din O.U.G. nr.1/2009, privind unele masuri în domeniul salarizarii în sectorul bugetar .

De remarcat faptul ca, atât prin dispozitiile art.2 si 3 din O.U.G. nr.1/2009, cât si prin dispozitiile art.2 si 3 din O.U.G. nr.31/2009 si dispozitiile art.2 din O.U.G. nr.41/2009 se reglementeaza modificari ale unor prevederi introduse prin art.I pct.2 si 3 din O.U.G. nr.151/2008, prevederi constatate neconstitutionale de catre Curtea Constitutionala.

Cum modificarile aduse O.G. nr.15/2008, prin dispozitiile art.I pct.2 si 3 din O.U.G. nr.151/2008 nu-si mai produc efecte, fiind suspendate de drept, potrivit art.31 alin.3, fraza a II-a din Legea nr.47/1992 nici modificarile aduse prin acte normative ulterioare unor prevederi legale suspendate de drept nu pot produce efecte .

În atare situatie, ca urmare a constatarii prin decizii succesive de catre Curtea Constitutionala a neconstitutionalitatii modificarilor aduse de Guvern O.G. nr.15/2008, asa cum aceasta fusese aprobata prin Legea nr.221/2008, tribunalul considera ca în prezent O.G. nr.15/2008, privind cresterile salariale ce se vor acorda în anul 2008 si 2009 personalului din învatamânt functioneaza în conditiile în care aceasta a fost aprobata prin Legea nr.221/2008 .

A privi astfel lucrurile, înseamna a respecta considerentele Curtii Constitutionale si a pune în aplicare vointa Parlamentului cu privire la

domeniul reglementat, afirmarea principiului separatiei si echilibrului puterilor în stat, precum si a principiului respectarii Constitutiei, a suprematiei sale si a legilor .

Pe de alta parte, potrivit art.169 alin.1 din Codul muncii, angajatorul este obligat în temeiul normelor si principiilor raspunderii civile contractuale sa-l despagubeasca pe salariat în situatia în care a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligatiilor de serviciu sau în legatura cu serviciul.

Or, neplata salariului stabilit prin lege, potrivit art.157 alin.2 din Codul muncii, constituie o încalcare a contractului de munca intervenit între angajator si salariat si care atrage raspunderea civila contractuala a celui ce angajeaza.

Si, întrucât în cauza se aplica principiile raspunderii civile contractuale, cel vinovat trebuie sa asigure repararea integrala a prejudiciului produs, astfel încât atunci când e vorba de plata unei sume de bani cuantumul prejudiciului se compune atât din aceasta suma cât si din corectia ei cu indicele de inflatie .

Prin urmare, fiind îndeplinite conditiile raspunderii civile contractuale, pârâta Scoala cu clasele I – VIII nr.1 Tandarei, unitate de învatamânt ce functioneaza potrivit art.145 din Legea nr.84/1995, legea învatamântului, în calitate de angajator, împreuna cu Consiliul Local Tandarei, în calitate de finantator, potrivit art.167 din Legea nr.84/1995 si Institutia Primarului Orasului Tandarei, în calitate de ordonator principal de credite, urmeaza a fi obligati catre reclamantii membrii de sindicat la calcularea si plata diferentelor salariale neacordate potrivit O.G. nr.15/2008, asa cum a fost aprobata prin legea nr.221/2008 .

Procedând astfel, se da satisfactie si respectarii dispozitiilor art.1 din Protocolul nr.1 la Conventie, care prevede ca „Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa, decât pentru cauza de utilitate publica si în conditiile prevazute de lege si de principiile generale ale dreptului international”.

În practica C.E.D.O. s-a statuat ca notiunea de „bunuri”, în sensul art.1 din Protocolul nr.1 la Conventie, cuprinde atât „bunuri actuale” cât si valori patrimoniale inclusiv în anumite situatii bine stabilite creante al caror titular demonstreaza ca acestea au o baza suficienta în dreptul intern si în virtutea carora reclamantul poate pretinde cel putin o „speranta legitima” în exercitarea efectiva a dreptului sau (a se vedea Draon împotriva Frantei MC, nr.1.513/03, & 65, C.E.D.O. 2005-IX) .

Ori, reclamantii, fiind beneficiarii dispozitiilor O.G. nr.15/2008, asa cum a fost aprobata prin Legea nr.221/2008, pot pretinde cel putin o „speranta legitima” cu privire la realizarea drepturilor lor referitor la cresterile salariale .

De altfel, aceasta „speranta legitima” a reclamantilor îsi gaseste justificarea si în desele modificari legislative prin interventia Guvernului, care prin ordonante succesive a cautat sa contracareze masurile legislative dispuse de Parlament cu privire la cresterile salariale ale personalului din învatamânt (în acest sens a se vedea hotarârea împotriva României, Strain si altii, nr.57.001/00, &56, C.E.D.O. 2005-VII, 21 iulie 2005, Paduraru citata anterior, & 98-99, Podeanu, nr.4.596/03, &34, 16 februarie 2006, Radu nr.13.309/03, & 34, 20 iulie 2006).

Mai mult decât atât, în speta nu s-a dovedit ca ingerinta în dreptul reclamantilor cu privire la respectarea drepturilor lor salariale s-a facut cu respectarea limitarilor reglementate de art.1 din Protocolul aditional la Conventie .

Astfel, potrivit art.1 din Protocol, privarea de un bun se poate face daca aceasta este prevazuta de lege, adica de normele interne aplicabile si daca este impusa de o cauza de utilitate publica .

Pentru ca o ingerinta sa fie „legala” aceasta trebuie, pe de o parte sa fie prevazuta de lege, asigurându-se astfel principiul suprematiei legii, principiu fundamental într-o societate democratica, iar pe de alta parte sa pastreze un just echilibru între cerintele interesului general al comunitatii si imperativele apararii dreptului la respectarea bunurilor reclamantilor (cauza Viasu contra României, hot. Din 9 decembrie 2008).

Ori, în cauza se constata ca însasi Curtea Constitutionala a considerat ca normele emise de Guvern si care se constituie într-o ingerinta în dreptul la un salariu marit al reclamantilor încalca legea si ca aceste norme nu fac altceva decât sa contracareze unele masuri de politica legislativa în domeniul salarizarii personalului din învatamânt adoptate de Parlament .

Cât priveste prejudiciul suferit de catre reclamanti si care trebuie sa fie acoperit de pârâti, în practica C.E.D.O. cu privire la aplicarea dispozitiilor art.41 din Conventie, aceasta a stabilit ca reparatia trebuie sa fie echitabila si sa acopere daunele materiale suferite ca urmare a ingerintei produse (vezi cauza Tarik împotriva României – hotarârea din 7 februarie 2008 si cauza Serbanescu împotriva României ).

În conformitate cu aceasta practica se impune ca reclamantilor sa li se restituie diferenta drepturilor salariale de care acestia ar fi trebuit sa beneficieze potrivit dispozitiilor O.G. nr.15/2008, asa cum a fost probata prin Legea nr.221/2008 .

Tags: Litigiu de muncă

Publicat de: pe 26 July, 2011

Categorie: Jurisprudenta

Subscrie

Litigiu de muncă. Majorări de drepturi salariale acordate urmare a modificării dispoziţiilor O.G. nr.11/2007 prin Legea nr. 220/2007, dată de la care aceste drepturi se cuvin.

Reclamantii A.Gh. si altii, în calitate de inspectori scolari, au chemat

în judecata pârâtii MINISTERUL EDUCATIEI, CERCETARII SI TINERETULUI si INSPECTORATUL JUDETEAN SCOLAR IALOMITA, solicitând acordarea majorarilor salariale cuprinse în anexa 2 la Legea nr.220/2007, prin care s-a modificat O.G. nr.11/2007, începând cu data de 1 ianuarie 2007 .

Reclamantii au sustinut ca sunt îndreptatiti la majorarile de salariu de la data de 1 ianuarie 2007, data când a intrat în vigoare O.G. nr.11/2007 si nu de la data de 20 iulie 2007, când a intrat în vigoare Legea nr.220/2007 prin care a fost modificata O.G. nr.11/2007 .

Solutionând cauza, Tribunalul Ialomita – Sectia litigii de munca, a respins ca neîntemeiata cererea formulata .

S-a retinut astfel ca, potrivit Legii nr.220/2007, s-au adus modificari dispozitiilor O.G. nr.11/2007, în sensul ca de majorarile salariale cuprinse în acest ultim act normativ beneficiaza si inspectorii scolari, functii ocupate de reclamanti .

Legea nr.220/2007, în conditiile art.78 din Constitutie si art.11 alin.1 din Legea nr.24/2007, a intrat în vigoare la data de 20 iulie 2007 .

De asemenea, din economia acestei legi rezulta ca nu cuprinde prevederi cu privire la efectele juridice produse pe perioada de aplicare a O.G. nr.11/2007, asa cum reglementeaza art.53 alin.3 din Legea nr.24/2000.

În atare situatie, modificarile produse de Legea nr.220/2007 si care intereseaza drepturile salariale ale reclamantilor, îsi produc efectele juridice de la data intrarii în vigoare a legii pentru viitor .

Se respecta astfel principiul neretroactivitatii legii, principiu consacrat de art.15 din Constitutia României .

Asa fiind, pretentiile reclamantilor de a se acorda drepturile solicitate începând cu 1 ianuarie 2007, data de la care opereaza O.G. nr.11/2007 nu au suport legal si nu pot fi admise.

Tags: Litigiu de muncă

Publicat de: pe 26 July, 2011

Categorie: Jurisprudenta

Subscrie

Litigiu de munca. Competenta teritoriala absoluta. Exceptia prescriptiei dreptului la actiune.

Litigiu de munca – prejudiciu cauzat prin executarea defectuoasa a contractului individual de munca

Litigiu de munca – restituirea drepturilor banesti, respectiv cote de impozit, calculate si retinute în mod nelegal de Ministerul Justitiei, Ministerul Finantelor, Ministerul Apararii Nationale, etc.

Litigiu de munca – Anularea desfiintarii contractului de reintegrare a salariatului în functia avuta anterior, plata despagubirilor indexate, majorari reactuazate.

Litigiu de munca – Constatarea nulitatii absolute a clauzei cuprinse în contractul colectiv de munca prin care se stabilesc alte clauze de suspendare a contractului individual de munca decât cele ale art.52 alin.1 codul muncii.

Litigiu de munca – Drepturi banesti aferente perioadei cuprinse între data emiterii deciziei si data efectuarii reintegrarii.

Litigiu de muncă. Drepturi salariale neachitate de angajator. Sarcina probei în faţa instanţei.

Litigiu de muncă. Acordare de zile de concediu suplimentar, prevăzute prin contractul de muncă la nivel de unitate.

Litigiu de muncă. Drepturi salariale pentru personalul din invatamant, izvorâte din aplicarea legii nr. 221/2008.

Litigiu de muncă. Majorări de drepturi salariale acordate urmare a modificării dispoziţiilor O.G. nr.11/2007 prin Legea nr. 220/2007, dată de la care aceste drepturi se cuvin.

Sectiuni

Articole recente