Top

SANCTIUNE DISCIPLINARA – FUNCŢIONAR PUBLIC CU STATUT SPECIAL

SENTINTA CONTENCIOS ADMINISTRATIV

NR.773

DATA 22.10.2009

TITLU: SANCTIUNE DISCIPLINARA – FUNCŢIONAR PUBLIC CU STATUT SPECIAL

DOMENII ASOCIATE: RAPORTURI DE MUNCA

REZUMATUL SPETEI:

Prin cererea înregistrată pe rolul pe rolul Tribunalului Braila, reclamantul A, în contradictoriu cu pârâtul B, a formulat contestaţie împotriva Deciziei nr.G 20830 din data de 08.04.2009 prin care i s-a aplicat măsura de „mustrare scrisă” solicitând constatarea nulităţii actelor de cercetare precum şi anularea deciziei. Totodată, reclamantul a solicitat şi obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acţiunii reclamantul reclamantul a arătat că motivele de nulitate a actelor de procedură şi a deciziei contestat sunt următoarele:

Comisia de disciplină nu a fost legal sesizată întrucât pretinsa abatere a fost constatată de preşedintele acesteia urmare a efectuării cercetărilor în cazul colegului său, Cazan Aurelian astfel că, prin răspunsul adresat comisiei subcomisarul Văsioiu Marius a adus la cunoştinţă rezultatul investigaţiilor făcute. Or, a arătat reclamantul, în cazul său sunt două sesizări şi două înscrisuri emanate de la persoane cu funcţii şi atribuţii diferite şi nu se poate şti exact care este persoana faţă de care, în decursul cercetărilor disciplinare trebuia realizată contradictorialitatea şi citarea la fiecare termen procedural potrivit art.17 lit.d din O.M.J. nr.2856/2004 şi, respectiv, art.24 alin.2 din acelaşi ordin. De altfel, a precizat reclamantul, potrivit art.21 alin.2, era necesar ca persoana care a constatat abaterea, să formuleze şi sesizarea dar în cazul său nu s-a întâmplat în acest mod.

Un alt motiv de nulitate indicat de reclamant a fost acela al menţionării incorecte de către Comisia de disciplină a actului normativ încălcat prin săvârşirea abaterii disciplinare. În acest sens, s-a precizat că în exercitarea atribuţiilor de serviciu funcţionarul public aflat în serviciul de pază al penitenciarului nu se supune nici unui consemn particular sau general întrucât nu are calitatea de militar şi trebuia să respecte „îndatoririle generale şi specifice ale posturilor de pază” conform mapei documentare nr.G S 596278/01.07.2008, document existent la posturile de pază.

Totodată, s-a considerat de reclamant că în referatul Comisiei de disciplină nu s-au înscris menţiunile obligatorii conform art.30 alin.2 lit.b din O.M.J. nr.2856/2004 respectiv compartimentul în care îşi desfăşoară activitatea, art.30 alin.2 lit.c din aceleaşi ordin, respectiv domiciliul persoanelor audiate şi art.30 lit.f şi g respectiv propunerea măsurii de sancţionare şi motivarea acesteia.

Pe fondul cauzei, reclamantul a susţinut că a îndeplinit şi executat sarcinile de serviciu ce-i reveneau în calitate de agent de pază şi în conformitate cu documentul menţionat mai sus aflat în postul de pază. Astfel, contrar concluziei comisiei de disciplină, avea obligaţia de a soma şi reţine persoane necunoscute care intră sau ies în/din zona stabilită conform îndatoririlor specifice ale postului şi, în cazul în care vizibilitatea este redusă şi nu se poate identifica persoana, se folosesc mijloacele de iluminare aflate în dotarea postului sau a persoanei care solicită accesul.

Întrucât din cursul cercetării a rezultat că în timpul efectuării serviciului sau vizibilitatea era foarte bună iar persoana care a pătruns pe perimetru era una cunoscută lui, reclamantul consideră că şi-a îndeplinit obligaţiile ce-i reveneau, identificarea persoanei prin iluminare şi schimb de parole fiind inutilă şi neinclusă în mapa documentară la care a făcut referire.

Reclamantul a mai arătat că şi măsura luată împotriva sa este incorectă întrucât nu s-a ţinut cont de criteriile de individualizare a sancţiunii prevăzute de O.M.J. nr.2856/2004.

În drept, s-au invocat şi prevederile Legii nr.554/2004 şi ale Legii nr.293/2004.

Prin intampinarea formulata in termen procedural, pârâtul B a solicitat respingerea ca nefondată a acţiunii introductive considerând actul contestat temeinic şi legal.

Astfel, a precizat pârâtul, sesizarea a fost făcută legal de către conducătorul compartimentului în care îşi desfăşoară activitatea reclamantul care a fost audiat de comisia de disciplină în prezenţa apărătorului funcţionarului public cercetat, asigurându-se astfel respectarea principiului contradictorialităţii.

Pârâtul a arătat că art.30 din Ordinul nr.2856/2004 nu prevede obligativitatea menţionării în referatul comisiei de cercetare a actului normativ încălcat.

Nici celelalte motive de nulitate a actelor de cercetare nu sunt îndeplinite în opinia pârâtului care, subliniind o confuzie a reclamantului, a precizat că referatul final al comisiei de disciplină nr.G 20539/06.04.2004 ( şi nu G 19380/17.03.2009) conţine toate elementele prevăzute de lege.

Cât priveşte apărarea reclamantului pe fond, s-a arătat că legea nu prevede că există o diferenţiere a modului în care agentul de pază trebuie să se comporte între persoanele cunoscute sau necunoscute, şeful de tură neavând dreptul de a intra în perimetrul postului de pază fără să fie însoţit de şeful de schimb sau locţiitorul şefului de tură. În situaţia concretă susţine pârâtul, reclamantul avea obligaţia de a-l soma de şeful de tură şi de a efectua identificările legale, similar cu serviciul de pază executat în unităţi militare.

Şi sub aspectul criteriilor de individualizare a sancţiunii aplicată reclamantului se apreciază de parat că s-au respectat prevederile legale, un lucru important neprecizat de acesta fiind faptul că în luna noiembrie 2008, cu ocazia efectuării testării cunoştinţelor de specialitate, a primit calificativul „satisfăcător”.

Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, instanţa a reţinut următoarea situaţie de fapt:

Prin actul contestat în cauză, Decizia nr.G 20830/08.04.2009 emisă de directorul B s-a aplicat reclamantului – funcţionar public cu statut special în cadrul B sancţiunea prevăzută de art.62 lit.a din Legea nr.293/2004 pentru comiterea abaterii disciplinare prevăzută de art.61 lit.b din Legea nr.293/2004 respectiv „neglijenţă şi superficialitate în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu şi a dispoziţiilor legale în materie”.

Pentru aplicarea acestei sancţiuni s-a reţinut ca din verificările efectuate de către comisia de disciplină a rezultat că şeful de tură pe schimbul din noaptea de 30/31.12.2008 a ajuns în zona de responsabilitate a postului de pază nr.2 fără să fie somat şi identificat de către reclamant, acesta încălcând prevederile consemnului particular şi general al postului. S-a mai arătat că agenţii din posturile de pază se subordonează din punctul de vedere al inviolabilităţii şefului de schimb şi locţiitorului şefului de tură şi nu şefului de tură astfel încât reclamantul avea obligaţia de a-l soma şi reţine pe şeful de tură până la sosirea persoanelor cărora li se subordonează.

În acest mod s-a considerat că reclamantul a încălcat prevederile din fişa postului şi cele din consemnul postului nr.2, prevederile art.46 litera d din Legea nr.293/2004 privind statutul funcţionarilor publici cu statut special din Administraţia Naţională a Penitenciarelor.

Motivele de nulitate ale actelor de cercetare disciplinară nu au fost reţinute de instanţă pentru următoarele considerente:

În privinţa modalităţii de sesizare ale comisiei de disciplină, s-a observat că art.22 alin.1 din O.M.J. nr.2856/2004 prevede că mai multe modalităţi printre care şi conducătorul compartimentului în care îşi desfăşoară activitatea funcţionarul public a cărei faptă este sesizată iar art.21 alin.2 al acestui act nu impune obligativitatea (aşa cum greşit consideră reclamantul) că persoana care constată abaterea să facă sesizare.

În cazul reclamantului, s-a constatat că, urmare a analizării sesizării privind pe agentul C, preşedintele comisiei de disciplină a înştiinţat pe directorul adjunct de siguranţă şi regim penitenciar de corectitudinea îndeplinirii atribuţiilor de serviciu. Acesta a efectuat cercetări şi a sesizat Comisia de disciplină asupra faptei reclamantului din timpul efectuării serviciului de pază în noaptea de 30/31.12.2008, în cursul cercetărilor fiind şi audiat astfel încât s-au respectat atât prevederile legale menţionate în acţiune cât şi principiul contradictorialităţii.

Nici motivul incorectei indicări a actului normativ încălcat prin săvârşirea abaterii nu a fost considerat real întrucât în elementele prevăzute de art.30 din O.M.J. nr.2856/2004 pe care trebuie să le conţină referatul comisiei de disciplină nu este inclus şi cel precizat de reclamant.

De altfel, s-a observat că referatul criticat de reclamant nr.67/02.04.2009 conţine toate menţiunile prevăzute de art.30, însă lipsa vreuneia din ele nu este sancţionată de nulitatea actului, contrar susţinerilor din acţiunea introductivă, motivele de nulitate prevăzute de lege vizând doar actul administrativ de sancţionare conform art.33 din O.M.J. nr.2856/2004.

Referitor la aspectele de netemeinicie ale deciziei nr.G 20830/08.04.2009, tribunalul a reţinut că reclamantul a fost sancţionat pentru nerespectarea prevederilor din fişa postului, consemnul postului nr.2 şi prevederile art.46 lit.d din Legea nr.293/2004, care arată că „funcţionarul public din sistemul administraţiei şi din sistemul administraţiei penitenciare are obligaţia de a executa cu profesionalism şi în termenul stabilit dispoziţiile date de conducătorii ierarhici”.

În cauză, atât din decizia contestată cât şi din actele de cercetare nu a reiesit că în sarcina reclamantului s-ar fi reţinut neexecutarea dispoziţiilor date de conducătorii ierarhici ci că ar fi încălcat consemnul particular şi general al postului de pază, aspecte care pot fi incluse în nerespectarea atribuţiilor de serviciu, abatere prevăzută de art.61 lit.b din Legea nr.293/2004 (în vigoare la data constatării faptei) pentru care s-a aplicat sancţiunea contestată.

Or, pentru verificarea situaţiei reale, respectiv dacă într-adevăr reclamantul a procedat în mod corect şi legal în condiţiile în care apărările sale constante, atât în faţa instanţei cât şi în cursul cercetării disciplinare, au reliefat alte obligaţii decât cele indicate de pârât, se impunea verificarea atribuţiilor din fişa postului, fişa consemnului nr.2, a mapei documentare nr.GS 596278 care cuprinde, conform susţinerilor reclamantului, îndatoririle generale şi specifice ale posturilor de pază precum şi a regulamentelor de pază.

Însă pârâtul nu a pus la dispoziţia instanţei aceste înscrisuri invocând caracterul lor secret, în privinţa fostei fişe a postului reclamantului pentru data de 30/31.12.2008 precizând că nu mai există.

Tribunalul a apreciat însă că argumentele pârâtului nu pot fi primite, prin acestea încălcându-se drepturile reclamantului care sunt prevăzute atât de Constituţia României cât şi a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

S-a observat astfel că, aşa cum s-a statuat în mod constant de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (cauzele Lupşa şi Kaya contra României), nici o persoană care face obiectul unei măsuri bazate pe motive de siguranţă naţională nu trebuie lipsită de garanţii împotriva arbitrajului. În special ea trebuie să aibă posibilitatea de a cere controlul măsurii litigioase de către un organ independent şi imparţial, abilitat să analizeze toate chestiunile de fapt şi de drept pertinente pentru a putea statua asupra legalităţii măsurii şi a sancţiona un eventual abuz al autorităţii. În faţa acestui organ de control, persoana respectivă să beneficieze de o procedură contradictorie pentru a-şi putea prezenta punctul de vedere şi a respinge argumentele autorităţilor.

Este adevărat că reclamantul nu a fost cercetat pentru o astfel de abatere, dar, cu atât mai mult cu cât fapta sa nu este atât de gravă sunt valabile argumentele Curţii.

Totodată, Curtea Constituţională a stabilit prin Decizia nr.763/2006 că judecătorul are acces la documentele situate pe niveluri diferite de secretizare potrivit Legii nr.182/2002, normele restrictive în această privinţă vizând exclusiv persoana în cauză astfel că prin aplicarea corectă a legislaţiei în materie exercitarea efectivă şi corectă a dreptului la apărare este asigurată potrivit exigenţelor şi normelor constituţionale şi convenţionale iar riscul de arbitrariu din partea autorităţilor administrative este înlăturat.

Tribunalul a considerat că, în lipsa înscrisurilor încuviinţate ca probe în cauză, s-ar proceda la o examinare formală a actului contestat fără a se verifica dacă reclamantul a săvârşit abaterea disciplinară pentru care a fost sancţionat şi s-ar încălca drepturile prevăzute de C.E.D.O. întrucât acesta nu a beneficiat de protecţie împotriva arbitrariului organului emitent al actului administrativ.

Având în vedere cele expuse mai sus, tribunalul a apreciat că prezenta acţiune este fondată şi a admis-o ca atare. Pe cale de consecinţă, a dispus anularea actului contestat, respectiv Decizia nr.G 20830/08.04.2009 emisă de directorul B.

Ca parte căzută în pretenţii, pârâtul a fost obligat potrivit art.274 din Codul de procedură civilă la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată efectuate de acesta în cursul procesului (taxă judiciară de timbru, timbru judiciar şi onorariu apărător).

Etichete:

Sancţiune disciplinară funcţionar public cu statut special conf. Leg. 293/2004, nerespectarea condiţiilor specifice de aplicare a procedurii şi modalităţii de sancţionare

Prin cererea înregistrată sub nr. 665/91/2007, la Tribunalul Vrancea, Sindicatul Naţional al Lucrătorilor din Administraţia Naţională a Penitenciarelor în calitate de reprezentant legal al Grupei Sindicale din Penitenciarul de Maximă Siguranţă Focşani,a solicitat obligarea Penitenciarului de Maximă Siguranţă Focşani, Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Ministerul Justiţiei obligarea la plata către membrii de sindicat a contravalorii echipamentului neacordat pentru anul 2006, în conformitate cu O.M.J. nr. 972/2006, art. 34 lit. c din Legea nr.293/2004 şi H.G. nr. 1997/2004, privind stabilirea uniformelor şi echipamentelor specifice pentru funcţionarii publici cu statut special.

Tribunalul Vrancea, prin sentinţa civilă nr. 281/27 iunie 2007 a respins acţiunea.

Instanţa a reţinut că, potrivit Regulamentului privind aplicarea normelor de echipament din O.M.J. nr. 972/C/2006, asigurarea uniformelor pentru o perioadă de timp stabilită, se efectuează anual până la 31 decembrie şi în natură.

Art. 38 din Regulament stabileşte că articolele de echipament nedistribuite în anul pentru care au fost solicitate, se asigură cu prioritate în anul următor, neexistând obligaţia de compensare valorică a dreptului la ţinută, doar prin simpla ajungere la termen.

A mai reţinut instanţa că, drepturile de echipament restante în anul 2006, au fost distribuite în proporţie de 50-60%, astfel cum rezultă din probele cauzei, iar diferenţa urmează a fi primită în perioada imediat următoare.

Prima instanţă a apreciat în raport de art. 12 din H.G. nr. 1997/2004 şi art. 4 alin. 3 din O.M.J. nr.972/C/2006 că nu poate fi reţinută culpa intimatei în îndeplinirea obligaţiei de furnizare de echipament special,şi de respins acţiunea.

Împotriva sentinţei,a declarat recurs Sindicatul Naţional al Lucrătorilor din Administraţia Naţională a Penitenciarelor – Grupa sindicală Focşani, criticând-o pentru motive de nelegalitate prin greşita interpretare a art. 1 şi 3 din H.G. nr. 1997/2004 şi art. 7 din O.M.J. nr. 972/C/11 aprilie 2006,precum şi pentru netemeinicie, prin greşita evaluare şi interpretare a probelor cauzei.

Instanţa de fond a încălcat dispoziţiile H.G. nr. 1997/2004 şi O.M.J. nr. 972/C/2006 care prevăd că restanţele de echipament se pot acorda şi sub formă bănească, dacă nu a fost posibilă acordarea în natură cum şi prevederea potrivit căreia echipamentul în natură se face până la 30 decembrie.

Faptul că obligaţia de acordare a echipamentului a fost executată parţial, nu are înrâurire asupra plăţii în natură,câtă vreme, legea instituie obligaţia până la 31 decembrie.

Faptul că legea prevede o perioadă de tranziţie pentru noua uniformă, nu exclude culpa în îndeplinirea obligaţiei de furnizare a echipamentului special.

Opinia instanţei în sensul că acordarea echivalentului bănesc ar contraveni scopului dispoziţiilor legale, este în afara chiar a acestor dispoziţii.

Recursul s-a declarat în termen legal şi a fost legal timbrat.

Recursul este nefondat.

În examinarea motivelor de recurs, Curtea, constată că, prima instanţă, a dat o corectă interpretare dispoziţiilor legale, referitoare la asigurarea uniformelor şi echipamentului, pentru personalul din cadrul Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor.

Ordinul nr.972/C/11 aprilie 2006 al Ministrului Justiţiei a fost emis în aprobarea Regulamentului privind compunerea şi portul uniformelor şi echipamentului specific, pentru această categorie de funcţionari cu statut special.

În ce priveşte Regulamentul în sine, a fost elaborat de Administraţia Naţională a Penitenciarelor în vederea achiziţionării de echipament, iar din probele cauzei a rezultat că pentru anul 2006, fondurile alocate instituţiei, au fost de 15.889.802 RON, singura abilitată să le gestioneze.

Art. 38 din Ordinul M.J. prevede în cap. VI Anexa 4 că, drepturile de echipament ce nu au putut fi asigurate personalului în anul pentru care sunt prevăzute sunt considerate restante şi se asigură cu prioritate anul următor.

La dosarul cauzei se află adresa nr.857/2007/53323/25/4/2007, fila 95 – prin care s-a făcut dovada alocării sumei de 15.889.802 RON reprezentând fonduri pentru achiziţionare echipament, iar până la data formulării acţiunii, această sumă a fost întregită până la limita de 24.326.000 RON, fapt recunoscut prin întâmpinarea depusă de Administraţia Naţională a Penitenciarelor.

Din adresa nr. 3485/11 aprilie 2007 fila 77 dosar rezultă că, pentru funcţionarii din cadrul Penitenciarului Focşani, până la data de 23 aprilie 2007 a fost asigurat un echipament pentru o ţinută minimă necesară, făcându-se totodată menţiune că pentru finalizarea acestei acţiuni,urmau a fi comunicate situaţiile privind taliile şi mărimile aferente articolelor neridicate din compunerea ţinutei de serviciu.

Această situaţie de fapt, dovedită cu acte, acreditează concluzia că, obligaţia impusă intimatei Administraţia Naţională a Penitenciarelor, este în curs de derulare, prin executarea ei în natură, ceea ce exclude acordarea diferenţelor în bani, în acord cu dispoziţia art. 38 din Ordinul M.J. nr. 972/C/2006 care prevede posibilitatea acordării restanţelor din dreptul numai la echipament, şi sub formă bănească, numai dacă, nu a fost posibilă acordarea în natură.

Cum s-a dovedit, acordarea echipamentului în natură, este în curs de desfăşurare, fapt ce rezultă de altfel şi din adresa nr. 206538/13 februarie 2007 a A.N.F. şi care prevede în cuprinsul său că pentru anul 2006, articolele de echipament se distribuie personalului, conform specificaţiilor din tabelele transmise de reclamantă, cu încadrarea în valoarea cotei părţi anuale.

Curtea, observă că nefiind dovedite încălcări ale O.M.J. nr. 972/C/2006 critica formulată în recurs, pe acest temei urmează a fi înlăturată.

Nefondată este şi susţinerea potrivit căreia au fost nerespectate şi prevederile H.G. nr. 1997/16 noiembrie 2004 privind stabilirea uniformei, echipamentului specific şi însemnelor distinctive pentru funcţionarii publici din sistemul administraţiei penitenciare, întrucât art. 12 prevede că, trecerea la noua uniformă se face eşalonat, menţinându-se criteriul de tranziţie, până la data de 31 decembrie 2007.

Faţă de cele expuse, Curtea, văzând şi art. 312 Cod procedură civilă va respinge recursul, ca nefondat.

Etichete:

Sancţiune disciplinara – posibilitatea instanţei, de a înlocui sancţiunea aplicată. dreptul muncii.

Prin sentinţa civilă nr. 670 din 9 septembrie 2008 a Tribunalului Bacău s-a admis în parte acţiunea principală formulată de reclamanţii B. C, B. V., S. V., T.C.-I. în contradictor cu pârâta R.A.G.C. şi cererile conexe, astfel cum au fost precizate, s-a înlocuit sancţiunea disciplinară a desfacerii contractului de muncă cu sancţiunea disciplinară a suspendării contractului de muncă pentru o perioadă de 10 zile lucrătoare, prevăzută de art. 264 lit. b din Codul muncii.

Prin aceeaşi sentinţă s-a luat act de renunţarea reclamanţilor la judecata cererii de suspendare a executării deciziei contestate şi a cererii formulate în contradictoriu cu pârâtul C.A., dispunându-se reintegrarea contestatorilor în posturile deţinute anterior şi obligată intimata la plata drepturilor salariale cuvenite, indexate, majorate şi reactualizate la data încetării măsurii disciplinare a suspendării dispuse în cauză şi până la data reintegrării efective.

De asemenea, s-a respins ca nefondată cererea de acordare a daunelor morale.

Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a reţinut că prin cererile introductive, conexate prin încheierea din 23 mai 2008, reclamanţii au chemat în judecată R.A.G.C. Bc. şi pe directorul acestei regii, C.A., solicitând suspendarea şi anularea deciziei nr. 186 din 17 decembrie 2007, reintegrarea reclamanţilor la locurile de muncă avute anterior emiterii deciziei, cu plata drepturilor băneşti de la data intrării în vigoare a acestei decizii şi până la data reintegrării şi despăgubiri morale în cuantum de 2000 lei.

La termenul din 23 mai 2008 reclamanţii au precizat că renunţă la cererea privind suspendarea deciziei nr. 186/2007 precum şi la acţiunea formulată în contradictor cu directorul regiei, numitul CA.

S-a constatat că prin decizia nr. 186 din 17 decembrie 2007 R.A.G.C. Bc. a dispus sancţionarea cu desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă a salariaţilor, reclamanţi în cauză, reţinând că aceştia în noaptea de 26/27 noiembrie 2007, în timpul programului de lucru, au fost surprinşi de organele de poliţie pe strada înfrăţirii din Bacău, transportând ţevi PVC ce s-au dovedit a fi fost sustrase din curtea unităţii, încălcând astfel dispoziţiile R.O.I. al R.A.G.C. Bc, întrucât au părăsit locul de muncă fără a avea permisiunea scrisă a şefului de tură şi au sustras bunuri aparţinând societăţii.

În raport de probatoriul administrat în cauză, instanţa de fond a apreciat că sancţiunea desfacerii disciplinare a contractului individual de muncă este mult prea aspră, faţă de gravitatea faptelor săvârşite şi având în vedere faptul că salariaţii în cauză nu au mai fost sancţionaţi disciplinar, motiv pentru care a înlocuit sancţiunea disciplinară a desfacerii contractului de muncă cu sancţiunea suspendării contractului de muncă pentru o perioadă de 10 zile lucrătoare.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta.

În motivarea recursului se arată, în esenţă, că instanţa de fond nu a analizat în mod corect toate aspectele şi a înlocuit cu prea mare indulgentă sancţiunea aplicată de unitatea recurentă.

Susţine recurenta că toţi salariaţii trebuie să respecte obligaţiile asumate prin încheierea Contractului Colectiv de Muncă şi a Regulamentului de Ordine Interioară, iar intimaţii au fost sancţionaţi în mod just, întrucât faptele ilicite săvârşite sunt clare şi rezultatul dăunător ordinii interioare în unitate.

Arată şi că, în măsura în care angajatorul a definit în R.O.I. care sunt abaterile şi sancţiunile disciplinare judecătorul nu poate schimba sancţiunea aplicată de angajator.

Examinând cauza sub aspectul motivelor de recurs invocate şi a probelor de la dosar Curtea de Apel a reţinut următoarele:

Primul motiv de recurs, referitor la neanalizarea unor aspecte în cauză, nu a fost reţinut, întrucât instanţa de fond a analizat pe larg probatoriul administrat în cauză, arătând probele pe baza cărora şi-a format convingerea în cauză, respectiv declaraţiile martorilor B.I. şi M.N., care au arătat că intimaţii au avut permisiunea şefului de tură, atunci când au plecat din unitate, în noaptea de 26/27 septembrie 2007.

De asemenea, instanţa a avut în vedere şi înscrisuri respectiv adresa P. M. Bc. nr. 49106/30 noiembrie 2007 şi adresa nr. 11838/27 noiembrie 2007, întocmită de şeful sectorului de epurare V. B., înscrisuri din care rezultă că ţevile sustrase de intimaţi nu prezintă valoare, nefiind recuperabile sau utilizabile.

De aceea s-a apreciat că instanţa de fond în mod corect a reţinut situaţia şi în raport de faptele săvârşite a înlocuit sancţiunea aplicată de recurentă, cu atât mai mult cu cât intimaţii nu s-a făcut dovada că ar mai fi fost sancţionaţi disciplinar anterior.

Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs privitor la faptul că instanţa nu ar fi putut înlocui sancţiunea disciplinară aplicată de angajator s-a apreciat că nu va putea fi reţinută, întrucât angajatorul nici prin regulamentul intern şi nici prin contractul colectiv nu poate prestabili care anume sancţiune disciplinată se va aplica pentru o anumită faptă.

De altfel, decizia contestată în instanţă, trebuia verificată sub toate aspectele invocate de reclamant, inclusiv asupra modului de alegere a sancţiunii aplicate în caz contrar, putând apărea abuzuri din partea angajatorilor.

Nici susţinerea recurentei, referitoare la faptul că intimaţii trebuie sancţionaţi, în situaţia în care au încălcat prevederile din regulamentul de ordine interioară, a fost reţinută, în sprijinul recursului formulat, întrucât decizia de sancţionare nu a fost anulată, fiind modificată doar sancţiunea aplicată şi deci intimaţii au fost sancţionaţi disciplinar cu sancţiunea suspendării contractului de muncă pentru o perioadă de 10 zile lucrătoare conform art. 264 lit. b din Codul muncii, tocmai pentru încălcarea prevederilor din regulament, faptele constituind abateri disciplinare.

Având în vedere situaţia reţinută Curtea de Apel în baza art. 304/1 cod pr.civilă a respins recursul ca nefondat.

Etichete:

Sancţiune disciplinară. Funcţionar public cu statut special în sistemul administraţiei penitenciare. Neexecutarea unui ordin pretins nelegal. Criterii de apreciere a laturii obiective

Misiunea încredinţată reclamantului de escortare a unui deţinut de la penitenciar, la spitalul unde urma să fie internat, pe o distanţă de aproximativ 500 m, fără a i se pune la dispoziţie mijloc de transport şi fără a-i fi asigurată pontarea timpului petrecut în misiune, nu poate fi încadrată în categoria ordinelor vădit nelegale, din moment ce paza deţinuţilor intra în sfera atribuţiilor sale de serviciu, în cauză nefiind încălcate dispoziţiile Legii nr. 293/2004 sau ale Legii nr. 188/1999.
Curtea de Apel Iaşi, decizia nr. 269/CA din 12 mai 2008
Prin sentinţa nr.3768/CA din 3 decembrie 3007, Tribunalul Iaşi, admiţând excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor P.M.-E., B.Gh., G.P., T.Gh.-D., A.A., M.C. şi A.I., a respins acţiunea formulată de reclamantul Ş. D. în contradictoriu cu pârâtul Penitenciarul Iaşi şi cu emitentul actului atacat, în persoana lui V.M., directorul Penitenciarului Iaşi, ca neîntemeiată, iar cererea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâţii P.M.-E., B.Gh., G.P., T.Gh.-D., A.A., în calitate de membri ai Comisiei de disciplină, şi M.C. şi A.I. – şefi de tură, ca fiind îndreptată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală, respingându-se cererea pârâtului V.M. de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că reclamantul a solicitat anularea deciziei directorului Penitenciarului Iaşi nr.81 din 1 iunie 2007, prin care s-a dispus sancţionarea lui disciplinară cu diminuarea drepturilor salariale cu 20% pe o perioadă de 3 luni, precum şi acordarea de daune morale în sumă de 1 milion euro şi că membrilor Comisiei de disciplină şi şefilor de tură, implicaţi în etapa premergătoare emiterii actului administrativ atacat, nu li se poate reţine vreo responsabilitate, atâta timp cât decizia a fost luată de şeful unităţii, în condiţiile prevăzute de Legea nr.293/2004 şi ordinul ministrului justiţiei nr.2856/C/2004.
Pe fondul cauzei, prima instanţă a apreciat că actul administrativ contestat este legal, întrucât la emiterea sa au fost respectate etapele procedurale referitoare la sesizarea, desfăşurarea cercetării prealabile şi aprecierea sancţiunii şi că aceasta este în concordanţă cu situaţia de fapt reţinută şi necontestată de către reclamant.
Prima instanţă a apreciat că refuzul reclamantului de a se deplasa pe jos, de la unitatea în cadrul căreia îşi desfăşoară în mod obişnuit activitatea la Spitalul „C.I.P.” Iaşi, este nejustificat şi că, prin conduita sa, reclamantul şi-a încălcat jurământul depus şi a dat dovadă de rea credinţă, punând unitatea în situaţia de a nu-şi realiza scopul şi de a aduce la îndeplinire atribuţiile ce-i reveneau, dispoziţia şefului ierarhic vădindu-se a fi fost perfect legală.
Recursul reclamantului a fost respins ca nefondat, sens în care curtea a reţinut următoarele:
Este dovedit faptul că reclamantul-recurent are calitatea de funcţionar public cu statut special în sistemul administraţiei penitenciare, în cadrul căreia îndeplineşte funcţia de agent pază principal III, şi că regimul său juridic este guvernat de Legea nr.293/2004.
Este de asemenea necontestat faptul că, potrivit registrului ţinut de Penitenciarul Iaşi, reclamantul-recurent a fost planificat, în ziua de 25/26 aprilie 2007, să escorteze un deţinut, de la Penitenciarul Iaşi la Spitalul „C.I.P.” Iaşi, misiune pe care acesta nu a efectuat-o, motivat de faptul că nu i s-a pus la dispoziţie un mijloc de transport corespunzător şi nu i s-a asigurat pontarea timpului petrecut în misiune şi, implicit, plata drepturilor salariale corespunzătoare timpului suplimentar lucrat.
Chiar dacă la dosarul cauzei nu a fost depusă fişa postului ocupat de reclamantul-recurent, întrucât aceasta este clasificată ca fiind secret de serviciu, din actele aflate la dosarul Comisiei de disciplină şi memoriul pe care Ş.D. l-a adresat acesteia, la data de 14 mai 2007, rezultă fără echivoc că în sfera de atribuţiuni a agentului intră şi activitatea de pază a deţinuţilor, funcţia pe care recurentul o îndeplineşte fiind aceea de „agent pază principal III”, ce este prevăzută la poziţia 80 din statul de organizare, funcţie ce se regăseşte în cuprinsul Legii nr.293/2004.
În calitatea sa de agent pază, reclamantul-recurent avea obligaţia de serviciu de a executa misiunile pentru care a fost planificat, îndeplinirea ordinelor şi dispoziţiilor şefilor ierarhici fiind consacrată de art.4 din Legea nr.293/2004 ca o obligaţie principală a personalului din sistemul administraţiei penitenciare.
În mod justificat a reţinut prima instanţă că misiunea încredinţată reclamantului nu poate fi încadrată în categoria ordinelor vădit nelegale, atâta timp cât paza unui deţinut intra în sfera sa de atribuţiuni şi cât misiunea de însoţire nu implica un grad de risc mare, distanţa dintre locul de detenţie şi locul de destinaţie (Spitalul „C.I.P.” Iaşi fiind de numai câteva sute de metri).
Faptul că pentru parcurgerea unei distanţe ce nu depăşea 500 m nu i s-a pus la dispoziţie reclamantului un mijloc de transport şi că nu i s-a garantat că va fi luat în calcul, la stabilirea drepturilor salariale cuvenite, timpul pe care l-ar fi petrecut în misiunea de pază, în afara locului de detenţie, nu poate atrage pentru dispoziţia şefului ierarhic calificativul de „ilegal”, întrucât prin încredinţarea misiunii de pază respective nu s-a încălcat nici Legea nr.293/2004, nici Legea nr.188/1999, cu care cea dintâi se completează, şi nici nu s-a adus atingere vreunuia din elementele esenţiale ale raportului de serviciu, născut între Ş.D. şi Penitenciarul Iaşi, obligaţia sa fiind aceea de”agent de pază”, iar misiunea de însoţire înscriindu-se în sfera acesteia.
Misiunea fiind prevăzută în mod expres în registrul de planificare a agenţilor, ea trebuia executată, în condiţiile stabilite de şeful ierarhic, nimic neîmpiedecând pe reclamant ca, după executarea ei, să solicite acordarea drepturilor corespunzătoare, fie că ar fi fost vorba de „contravaloarea transportului” sau de plata”orelor suplimentare”, calitatea de funcţionat public cu statut special nepermiţându-i să acţioneze după propria sa voinţă şi conform viziunii personale ce o are asupra modului de organizare şi desfăşurare a activităţii în cadrul unei unităţi aparţinând administraţiei penitenciare.

Etichete:

Sancţiune disciplinară

Angajatorul dispune de prerogativa disciplinară. Cauzele contractului colectiv de muncă sunt obligatorii pentru toţi salariaţii. Sustragerea de produse şi bunuri ale societăţii constituie abatere disciplinară, pentru care, în contractul colectiv de muncă este prevăzută sancţiunea concedierii individuale din motive imputabile salariatului.

Gravitatea abaterii nu este determinată de contravaloarea produselor sustrase ci de încălcarea obligaţiilor salariatului, care, lunar, are dreptul la o cantitate din produsele realizate de unitate, de natura celor sustrase.

Decizia civilă nr. 141/29.07.2004

Fapta a fost săvârşită la data de 14.12.2002, anterior intrării în vigoare a Legii nr.53/2003 (01.03.2003). Sancţiunea disciplinară conform Legii nr.10/1972 putea fi stabilită şi trebuia comunicată în scris, în termen de 30 zile, de la data când cel îndreptăţit a luat cunoştinţă de săvârşirea abaterii, respectiv o lună în cazul desfacerii disciplinare a contractului de muncă. Conform art. 13 alin. 4 Legea nr. 1/1970 (abrogată) aplicarea sancţiunii nu se poate face însă, mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii faptei. Decizia de sancţionare fiind emisă la 15.07.2003 a fost dată cu încălcarea art. 13 Legea 1/1970, dar şi a art. 268 Codul muncii în vigoare care prevede acelaşi termen, ca durată.

Decizia civilă nr. 774/05.11.2004

Etichete:

Sancţiune disciplinară. Autoritatea administrativă care trebuie să figureze în proces în calitate de pârâtă.

Prin sentinţa din 13 octombrie 2003, Tribunalul Iaşi a admis acţiunea reclamantului în contradictor cu şeful I.P.J. Iaşi, anulând dispoziţia prin care aceasta a fost sancţionat disciplinar, pe motiv că nu s-a dovedit că măsura ar fi fost luată doar după ce fapta a fost cercetată în cadrul procedurii administrative prevăzută de art. 59 din legea nr. 360/2002 şi după ce poliţistul ar fi fost ascultat şi i s-ar fi oferit posibilitatea de a-i exercita dreptul de apărare.
Împotriva acestei sentinţe civile a introdus recurs I.P.J. Iaşi care susţine că în mod greşit s-a reţinut că nu s-ar fi respectat regulile procedurii prealabile şi condiţiile de formă cerute pentru elaborarea documentelor administrative, în condiţiile în care reclamantul nu a precizat prin acţiune cu cine anume doreşte să se judece.
Recursul se vădeşte a fi fondat atâta timp cât reclamantul s-a rezumat la a cere instanţei să constate temeinicia cererii sale şi să anuleze dispoziţia de sancţionare emisă de şeful I.P.J Iaşi, iar prima instanţă, dispunând citarea I.P.J. Iaşi, s-a pronunţat exclusiv în contradictor cu şeful I.P.J. Iaşi, a cărui act l-a anulat.
În mod greşit a fost citat I.P.J. Iaşi şi nu s-a dispus citarea şefului I.P.J. Iaşi, care, în baza dispoziţiilor art. 14 lit. b din Ordinul Ministerului de Interne nr. 350/2002, a emis dispoziţia de sancţionare şi care ar fi trebuit să figureze în cauză în calitate de pârât, considerente pentru care urmează a se admite recurs şi a se transmite cauza spre rejudecare pentru a se cita în calitate de pârât autoritatea emitentă a dispoziţiei de sancţionare disciplinară contestată.
Decizia nr. 559/R din 8 noiembrie 2004.

Etichete: