DIVORŢ. ÎNCREDINŢARE MINOR. CRITERII DE APRECIERE.

Odată cu pronunţarea divorţului instanţa este obligată să hotărască şi cu privire la încredinţarea copilului minor, prevalând interesul superior al acestuia aşa cum prevăd dispoziţiile art.42 din Codul familiei, precum şi art.30, 31 şi 44 din Legea nr.272/2004, privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului.

Judecătoria a admis în parte acţiunea de divorţ formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtul şi cererea reconvenţională a acestuia şi în consecinţă, a pronunţat divorţul dintre părţi din culpă comună şi a încredinţat minora rezultată din căsătorie pârâtului, cu obligarea reclamantei la contribuţia de întreţinere.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că raporturile dintre soţi sunt grav şi iremediabil vătămate, ambii soţi contribuind, prin atitudinea avută faţă de valorile familie, la deteriorarea iremediabilă a relaţiilor dintre ei.

Din căsătoria părţilor a rezultat minora, aflată în prezent în grija pârâtului.

Reclamanta a solicitat încredinţarea copilului în condiţiile în care, locuind la Bucureşti împreună cu un alt bărbat, a lăsat-o pe minoră în grija tatălui ei în vârstă de 66 ani, persoană care mai avea responsabilitatea creşterii a încă doi nepoţi.

În aceste circumstanţe, pârâtul a intervenit, luând fetiţa la domiciliul său, fapt ce a nemulţumit-o pe mamă.

Ancheta socială întocmită în cauză a făcut referire la condiţiile de locuit de care dispune familia pârâtului şi familia, la care reclamanta a insistat să se efectueze ancheta, motivând intenţia sa de a se stabili în acest loc, – instanţa reţinând că prima familie prezintă condiţii superioare atât ca spaţiu şi număr de persoane, cât şi ca situaţie materială.

În acest context, reţinând că minora s-a aflat în ultimele luni la tată, între aceştia stabilindu-se o legătură afectivă puternică, că pârâtul beneficiază de ajutorul mamei şi bunicii, având în vedere şi starea actuală de graviditate a reclamantei, componenţa familiei acesteia în care intenţionează să se integreze, prima instanţă a apreciat că este în interesul minorei să fie încredinţată spre creştere şi educare tatălui, cu obligarea mamei la plata unei pensii de întreţinere.

Reclamanta a promovat apel, criticând hotărârea cu privire la măsura de încredinţare a copilului.

În esenţă a motivat că instanţa a sancţionat-o pentru faptul că după despărţire de pârât a început o relaţie cu alt bărbat la care locuieşte şi cu care intenţionează să se căsătorească, că fetiţa nu este ataşată de tată, care lucrează alt oraş şi vine acasă când poate, fiind ajutat de bunica sa, iar în prezent minora locuieşte împreună cu ea, fiind ataşată de noua familie, de copiii viitorului soţ şi de aceasta şi că are condiţii mai bune pentru creşterea şi întreţinerea minorei.

Tribunalul a admis apelul şi schimbând în parte sentinţa, a respins cererea reconvenţională a pârâtului, în sensul că a încredinţat pe minoră spre creştere şi educare mamei, cu obligarea pârâtului la pensie de întreţinere.

Instanţa de apel a reţinut că din probele administrate a rezultat faptul că minora a fost iniţial îngrijită de ambii părinţi, iar după separarea acestora a fost crescută o perioadă de mamă, şi ulterior de tată, iar în prezent se află din nou în îngrijirea mamei.

În perioada în care mama copilului era plecată din localitate, minora a locuit la domiciliul tatălui, care cu sprijinul mamei sale şi a bunicii s-a ocupat de creşterea şi educarea copilului.

Din conţinutul anchetelor sociale întocmite în cauză, reiese faptul că tatăl are condiţiile materiale necesare creşterii şi educării minorei, însă nu poate fi mereu alături de aceasta, întrucât este angajat în muncă într-o altă localitate.

Acesta a fost şi motivul pentru care s-au modificat şi concluziile anchetei sociale întocmită în cauză, potrivit cărora se menţionează că este în interesul minorei să fie încredinţată mamei şi ca urmare a acordului părinţilor în sensul arătat, acord care s-a întemeiat pe considerentul că tatăl minorei şi-a schimbat locul de muncă, lucrând în deplasare.

Având în vedere aceste concluzii, precum şi schimbarea împrejurărilor intervenite pe parcursul judecăţii, referitoare la situaţia socială a mamei, având în vedere şi criteriul vârstei copilului, care are 5 ani, tribunalul a apreciat că este în interesul minorei să fie încredinţată mamei spre creştere şi educare.

Pârâtul a promovat recurs împotriva deciziei pronunţate de tribunal, solicitând respingerea apelului reclamantei şi menţinerea sentinţei dată de instanţa de fond, măsura dispusă fiind în contradicţie cu probele ce au demonstrat ataşamentul copilului faţă de tată şi dezinteresul mamei faţă de acesta, iar obligarea la pensie în raport de data de 6.02.2006 este greşită.

A solicitat refacerea anchetei sociale, susţinând că cea efectuată în apel la domiciliul părinţilor concubinului reclamantei nu corespunde realităţii.

Instanţa de recurs, în raport de dispoziţiile Legii nr. 272/2004, a încuviinţat, la solicitarea reclamantului, efectuarea unei noi anchete sociale la domiciliul părţilor, cu privire la posibilităţile materiale şi morale de care dispun şi modul de relaţionare din punct de vedere afectiv al minorei faţă de părinţi.

Examinând criticile formulate în raport de probele administrate la instanţele de fond şi de apel, precum şi noua anchetă socială efectuată, Curtea le-a reţinut nefondate, pentru următoarele considerente:

În cazul existenţei unor neînţelegeri între părinţi cu privire la exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părinteşti, instanţa hotărăşte, potrivit interesului superior al minorului. Părinţii sunt obligaţi să asigure copilului locuinţă, hrană, îmbrăcăminte, condiţii igienico-sanitare adecvate, îndrumare, posibilităţi de a participa la procesul instructiv educativ, să facă demersuri pentru asigurarea unei bune stări de sănătate (art. 107 Codul familiei şi art. 44 din Legea nr. 272/2004, privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului).

Îndeplinirea acestor deziderate implică participarea directă şi nemijlocită a părinţilor la procesul de educare, îngrijire şi formare a copiilor minori.

Noul raport de anchetă socială a relevat că mama se ocupă nemijlocit de creşterea şi educarea minorei, aceasta urmează o formă de învăţământ preşcolar – grădiniţă, relaţionează bine cu toţi membrii familiei, de care este ataşată şi cu colegii de grădiniţă.

Mama şi fiica locuiesc împreună cu familia, într-un imobil corespunzător ca spaţiu şi dotări.

Drept consecinţă, este relevantă propunerea Comisiei comunitare pentru protecţie socială, pentru ca minora să fie încredinţată spre creştere şi educare mamei, situaţie ce confirmă încă o dată temeinicia măsurii luată de instanţa de apel.

Într-adevăr, minora a locuit o perioadă la tatăl recurent, însă de îngrijirea ei se ocupa bunica paternă, care este o persoană în vârstă, tatăl fiind ocupat cu serviciul, în prezent lucrând în construcţii, având un program de lucru încărcat, inclusiv în zilele de sâmbătă, situaţie rezultată din ancheta socială efectuată în recurs. La data soluţionării apelului, recurentul era angajat în muncă într-o altă localitate, încât, contribuţia sa directă ca părinte la creşterea şi educarea copilului este minimă.

În ce priveşte data acordării pensiei de întreţinere, nu sunt certe perioadele în care minora a locuit la fiecare din cei doi părinţi, astfel că nu se poate reţine apărarea recurentului.

În raport de argumentele expuse, Curtea, a constatat că decizia pronunţată de instanţa de apel se circumscrie respectării dispoziţiilor art. 99 şi art. 100 din Codul familiei şi art. 30 şi 31 din Legea nr. 272/2004, motive pentru care, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, a respins recursul ca nefondat.

Decizia civilă nr.251/14.03.2007 a Curţii de Apel Bacău

Tags: INCREDINTARE MINOR, situaţii la divorţ

Competenţa instanţei române în raport de disp. L.105/1992 şi Regulamentul CE 1347/2000. Mandatul avocatului în cauzele de divorţ.

Tip: Decizie
Nr./Dată: 152 (30.06.2009)
Autor: Secţia civilă
Domenii asociate:

Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Judecătoriei Sebeş sub nr 2272/2005, reclamantul T.I. a chemat în judecată pârâta T.D.A. solicitând desfacerea căsătoriei încheiată de părţi la 25.08.1970 şi reluarea de către pârâtă a numelui avut anterior căsătoriei .

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că părţile s-au căsătorit la data de 25.08.1970, din căsătorie rezultând un copil în prezent major. Având în vedere că cei doi soţi au fost separaţi în fapt de mai multe ori , reclamantul fiind plecat în altă ţară, în F., de peste 15 ani, iar reluarea convieţuirii nu mai este posibilă datorită conduitei pârâtei, se impune desfacerea căsătoriei.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 37, 38 C fam .

Pârâta a formulat întâmpinare ( f. 15 ) prin care a solicitat declinarea competenţei în favoarea instanţei competente din F. ,iar pe fondul cauzei admiterea acţiunii de divorţ , însă din culpa exclusivă a reclamantului.

Cererea de declinare a competenţei în favoarea instanţei competente din F. a fost respinsă de instanţa de fond , o astfel de procedură nefiind admisibilă , declinarea competenţei putând fi efectuată doar între instanţe de pe teritoriul României .

De asemenea, s-a stabilit competenţa teritorială în favoarea Judecătoriei Sebeş, faţă de dispoziţiile art. 607 Cod pr. civilă şi L. 105/1992 întrucât ultimul domiciliu comun al pârâţilor a fost în Sebeş , reclamantul locuind şi în prezent la acelaşi domiciliu .

Prin cererea reconvenţională depusă la fila 105 din dosarul instanţei de fond prin avocat, pârâta a solicitat desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a reclamantei pârâtă reconvenţională şi revenirea acesteia la numele avut anterior căsătoriei, acela de M. .

În drept, s-au invocat dispoziţiile art.37, 38 C. fam, art. 607 şi urm Cod pr. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 378/2006, Judecătoria Sebeş a respins acţiunea formulată de reclamantul T.I. împotriva pârâtei T.D.A şi a admis acţiunea reconvenţională formulată de reclamanta reconvenţională T. D.A. împotriva pârâtului T.I., dispunând desfacerea căsătoriei înregistrată sub nr. 137/25.08.1970 la Primăria Sebeş, din culpa exclusivă a pârâtului reconvenţional şi reluarea de către reclamanta reconvenţională a numelui avut anterior căsătoriei, acela de M..

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că potrivit certificatului de căsătorie seria C 3 nr 992112 părţile s-au căsătorit la 25.08.1970. din relaţia acestora a rezultat un fiu , în prezent major.

Raporturile dintre soţi s-au deteriorat reclamantul fiind chiar evacuat pe cale judecătorească de pârâtă din locuinţa din F. .

Martorul B. N. ( f. 107) a declarat într-o convorbire telefonică purtată de reclamant şi soţia sa, T. I. i-a adresat cuvinte jignitoare soţiei .

În consecinţă s-a constatat că raporturile dintre soţi sunt grav şi iremediabil vătămate, căsătoria nemaiputând continua , motiv pentru care în baza art 38 al 1 Codul familiei instanţa a admis acţiunea reconvenţională şi a dispus desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a pârâtului reconvenţional T.I..

Acţiunea promovată de reclamantul T. I.a fost respinsă, căsătoria neputând fi desfăcută din vina exclusivă a reclamantului, acesta neputând invoca propria culpă.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta reconvenţională T. D. A. criticând-o pentru nelegalitate şi solicitând schimbarea în parte a acesteia, în sensul de a se lua act de excepţia de necompetenţă teritorială a instanţei române de a judeca prezenta cauză şi a se declina competenţa în favoarea instanţei franceze din următoarele considerente:

Domiciliul ambilor soţi se află actualmente în F. .; pârâtul reconvenţional – intimat, la data iniţierii procesului de divorţ, nu avea domiciliul în România, indicând un domiciliu ales. Se susţine că, din aceste motive, este lipsită de legalitate hotărârea instanţei de fond cu privire la respingerea excepţiei de necompetenţă teritorială, motivată prin faptul că ultimul domiciliu comun al părţilor ar fi fost în România, în Sebeş, întrucât apelanta- reclamantă reconvenţională ar fi venit şi-ar fi montat o centrală termică în acest apartament pe care îl deţin în România , fără a avea instanţa de fond în vedere că faptul că deţine un apartament în România nu înseamnă că domiciliază în România, câtă vreme aceasta vine cel mult o săptămână pe an în ţară, tocmai pentru a se ocupa de întreţinerea acelui apartament. Pe de altă parte se susţine că intimatul nu s-a folosit niciodată de domiciliul invocat, pentru a putea fi catalogat drept domiciliu comun; el nu are nici măcar cheia acestui apartament, întrucât acesta când vine temporar în România domiciliază la concubina sa.

Cu privire la acest aspect, se invocă în drept art. 607 Cpc.

Se invocă, de asemenea, disp. art. 20 ultimul aliniat din Legea 105/1992, arătându-se că cele mai strânse legături teritoriale, atât apelanta cât şi intimatul, în ultimii ani , le-au avut cu F., unde apelanta actualmente domiciliază şi lucrează, iar intimatul are o pensie acordată de Statul f., o reşedinţă la adresa menţionată în petit, unde au domiciliat şi domiciliază soţii împreună.

Apelanta arată că, în plus, aceasta a iniţiat procedura divorţului pe teritoriul f., înainte de prima zi de înfăţişare, neîndeplinind astfel prev. art. 608 Cpc; cu această acţiune intimatul a fost de acord.

Înainte de prima zi de înfăţişare, apelanta a completat motivele de apel, după cum urmează, solicitând schimbarea în întregime a sentinţei civile nr. 378/2006 atacată prin prezentul apel, astfel:

– în principal, în sensul respingerii acţiunii reconvenţionale, în temeiul art. 157 din Legea 105/1992, reţinând că nu aparţine instanţelor române competenţa de soluţionare a acesteia;

– în subsidiar, în sensul constatării nulităţii cererii reconvenţionale, ca fiind formulată de către o persoană fără calitate şi mandat, în temeiul art. 161 Cpc.

In susţinerea excepţiei de necompetenţă a instanţelor române în soluţionarea prezentului divorţ, se mai arată că soţii au locuit neîntrerupt, împreună, în F. la .din data de 17.08.1999, sens în care înţelege să depună copie după chitanţa aferentă anilor 2004, 2005 privind taxa de locuit care se plăteşte numai de către cetăţenii sau rezidenţii francezi care domiciliază efectiv în F. , din care rezultă că reclamantul a achitat această taxă.

Se mai susţine că, chiar dacă s-ar reţine existenţa domiciliului reclamantului în România (fapt care însă îl apreciază ca nefiind dovedit) instanţele române tot nu ar fi competente a judeca acest divorţ, faţă de prev. art. 20 alin. ultim şi art. 22 alin.1 din Legea 105/1992, ci competenţa ar aparţine Judecătoriei L. (F.), unde apelanta a şi promovat acţiune de divorţ, aflată în curs de soluţionare şi înregistrată în dosar nr. 2005136.

Apelanta mai susţine că este exclusă incidenţa art. 151 pct.5 sau 150 pct.1 din Legea 105/1992, întrucât , primul articol de lege ar presupune ca ambii soţi să domicilieze în România , iar cel de-al doilea se referă la acte de stare civilă, fiind o normă generală, iar disp. art. 22 din lege reprezintă o normă specială derogatorie în materie de divorţ.

Chiar dacă reclamantul – intimat ar locui sporadic sau perioade mai mari de timp în România, potrivit art. 607 Cpc competenţa ar aparţine instanţei de la domiciliul reclamantului, ori acesta are domiciliul în F..

Cu privire la nulitatea acţiunii reconvenţionale se invocă următoarele:

Apelanta nu a mandatat avocatul care a reprezentat-o în faţa Judecătoriei Sebeş să formuleze acţiune reconvenţională prin care să solicite desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a reclamantului.

Aşa cum a arătat în motivele de apel şi după cum a dovedit cu înscrisurile depuse la instanţa de fond, nu solicită desfacerea căsătoriei în faţa instanţelor române.

Mandatara sa nu a avut procură specială în acest sens, astfel că cererea reconvenţională formulată la ultimul termen de judecată, fără acordul său, este nulă, potrivit art. 161 Cpc, fiind depusă de o persoană fără calitate.

Divorţul presupune prezenţa personală a soţilor în faţa instanţei, legea permiţând excepţii stricte de la această regulă legate de imposibilitatea fizică de prezentare a părţilor. Cu atât mai mult, poziţia fiecăruia dintre soţi, raportată la cererea de divorţ formulată de celălalt soţ sau cererea de chemare în judecată, în sine, trebuie exprimate personal, iar nu prin mandatar, în mod explicit.

Depune în susţinerea motivelor de apel declaraţia dată în faţa reprezentantului Primăriei oraşului SC din F., în data de 27.12.2006 din care rezultă că nu a mandatat pe nimeni să solicite divorţul în numele său şi că nu îşi însuşeşte această cerere reconvenţională.

Intimatul reclamant T. I. a depus o cerere de aderare la apelul formulat de pârâta- reclamantă reconvenţională T.. D. împotriva sentinţei civile nr. 378/2006 pronunţată de Judecătoria Sebeş în dosar civil nr. 2272/2005, solicitând schimbarea în parte a acesteia în sensul admiterii acţiunii principale şi desfacerea căsătoriei părţilor din culpă comună.

In sensul celor de mai sus, se susţin următoarele:

Relaţiile dintre părţi s-au răcit foarte mult în ultima perioadă datorită lipsei de interes a acesteia faţă de relaţia lor de familie şi a interesului apelantei doar faţă de partea materială.

Deşi intimatul a încercat de foarte multe ori să discute aceste aspecte, în ultima perioadă apelanta a refuzat orice comunicare cu intimatul în ceea ce priveşte relaţiile familiale, condiţionând orice motiv de reluare a căsniciei de partea materială şi financiară a intimatului.

Totodată, apelanta obişnuia ca în situaţia în care nu era de acord cu condiţiile stabilite de aceasta pentru reluarea căsniciei, să-i adreseze diverse reproşuri nejustificate, injurii şi cuvinte jignitoare.

Chiar dacă intimatul a încercat de multe ori să treacă peste aceste probleme, în timp toate aceste divergenţe au dus la răcirea relaţiei lor astfel încât în prezent s-a ajuns la situaţia în care această căsătorie nu mai poate continua.

Cu privire la această cerere de aderare la apel s-a invocat tardivitatea de către apelanta T. D., susţinând că la data şi ora depunerii acesteia, era epuizată prima zi de înfăţişare, care, consideră apelanta a fost la termenul din 5.12.2006 pentru intimat, însă acesta nu a formulat cererea oral sau în scris nici la următorul termen din data de 16.01.2007, când apelanta a depus prin mandatar completarea motivelor de apel şi când, părţile au fost legal citate, cauza nu s-a amânat pentru lipsă de apărare iar completul era legal constituit, astfel că la acel moment, potrivit prevederilor legale, prima zi de înfăţişare a început să curgă până cel mai târziu la închiderea dezbaterilor din ziua respectivă, ori intimatul , abia după aceasta, a trimis prin poştă cererea de aderare la apel, motiv pentru care intimatul este decăzut din dreptul de aderare la apelul părţii adverse potrivit art. 103 Cpc.

Se invocă, de asemenea, inadmisibilitatea aderării la apel. Întrucât, prin aceasta intimatul nu a dorit să sprijine poziţia adversarului din apelul principal, ci a iniţiat o cerere proprie prin care tinde la schimbarea hotărârii în favoarea sa, deşi a achiesat iniţial la hotărârea primei instanţe şi nu a exercitat calea de atac.

Numai acest al doilea apel este un apel incident şi, în prezenţa lui situaţia pârâtului reclamant reconvenţional apelant se poate înrăutăţi, astfel cum prevede expres art. 296 teza a doua din Codul de pr. civilă , în situaţia în care instanţa de apel ajunge la concluzia că hotărârea primei instanţe este nelegală.

Insă cu privire la intimat, doar în situaţia în care prin apelul părţii adverse i se poate crea intimatului o situaţie mai grea, legiuitorul i-a acordat acestuia posibilitatea în temeiul art. 293 alin.1, să adere la apel, eventual pentru a contrabalansa efectele apelului apelantului.

Deci, dacă apelantul principal nu doreşte o schimbare a soluţiei în favoarea sa, ci doar să se aplice corect legea şi anume să se admită excepţia lipsei calităţii de mandatar a avocatului care a reprezentat la fond, soluţia ce se va da este în favoarea intimatului, întrucât se va respinge cererea reconvenţională, iar căsătoria nu se desface din vina reclamantului T. I.

In această situaţie, tocmai interesul intimatului de a nu i se înrăutăţi situaţia în apelul părţii adverse , fără ca acesta să exercite propria cale de atac prin instituţia aderării la apel nu mai există. Prin urmare, consideră aderarea la apel inadmisibilă prin lipsa interesului.

Intimatul trebuia şi putea să introducă un apel propriu-zis înlăuntrul termenului de apel, fiind căzut în pretenţii în faţa instanţei de fond. Consideră că o încercare de a fi repus în termenul de apel, având posibilitatea de a exercita calea de atac în termen, este abuzivă. In acest sens s-a pronunţat şi I Deleanu în revista Dreptul nr. 2/2001, pag. 47.

Potrivit art. 723 alin.1 Cpc părţile sunt obligate să-şi exercite drepturile procesuale cu bună credinţă, iar nu cu intenţia de a tergiversa sau de a specula anumite dispoziţii legale.

Sentinţa instanţei de fond a fost comunicată reclamantului la data de 17.07.2006, iar acesta nu a înţeles să o atace în termenul de apel de 30 de zile, depunând cererea de aderare la apel în data de 16.01.2007 (după 6 luni), deşi căsătoria s-a desfăcut din culpa sa.

Dacă instanţa constată nulitatea mandatului, respectiv respinge cererea reconvenţională ca înaintată de o persoană fără calitate procesuală activă, apelul se admite fără dezbateri asupra fondului. In acest caz, potrivit art. 293 alin.2 Cpc, prin analogie, aderarea la apel rămâne fără efecte şi apelul incident trebuie respins.

Cererea reconvenţională a fost formulată la ultimul termen de judecată de la Judecătoria Sebeş.

Reclamantul a fost prezent în instanţă şi a arătat expres că este de acord cu admiterea acestei cereri şi cu desfacerea căsătoriei din culpa sa exclusivă.

Această achiesare a reclamantului echivalează, practic, cu o renunţare la acţiunea principală de divorţ, în sensul de a nu o mai susţine.

Separat de acest aspect, din nici o probă administrată în faţa instanţei de fond nu rezultă culpa apelantei în destrămarea relaţiilor de familie.

In altă ordine de idei, apelanta susţine că reclamantul T. I. este pensionat de boală în F., primind pensie de la Statul f., este cetăţean f.şi are domiciliul stabilit în F..

Actul de identitate român a fost solicitat de reclamant „pro causa”, în luna ianuarie 2007, însă a omis să depună vechea carte de identitate şi cartea de identitate f..

Paşaportul român al reclamantului şi-a pierdut valabilitatea din data de 8.08.2006.. a arătat că, cu ocazia unei convorbiri telefonice, reclamantul i-a adresat apelantei cuvinte jignitoare. In plus, la fila 80 este depusă scrisoarea olografă comunicată apelantei de către reclamant, scrisoare din care acesta îşi recunoaşte culpa deteriorată relaţiilor de familie şi solicită împăcarea.

Cel care se face vinovat de destrămarea căsătoriei este reclamantul care a părăsit domiciliul comun din F. şi s-a stabilit în Sebeş pentru a trăi în concubinaj cu o altă femeie.

Prin decizia civilă nr. 243/A/2007 pronunţată de Tribunalul Alba în dosar 1755/107/2006, a fost admis apelul declarat de pârâta T. D. împotriva sentinţei civile nr. 378/2006 a Judecătoriei Sebeş, cu consecinţa schimbării în parte a sentinţei atacate numai în ceea ce priveşte soluţionarea acţiunii reconvenţionale, în sensul respingerii.

De asemenea, a fost respinsă cererea de aderare la apel formulată de reclamantul T.I., cu obligarea acestuia la plata în favoarea apelantei a sumei de 1054,5 lei cu titlu de cheltuieli de judecată .

Pentru a pronunţa această soluţie, Tribunalul Alba a reţinut că în speţă instanţele române nu sunt competente a judeca în prezenta cauză, având în vedere dispoziţiile art 20 alin ultim şi art 22 al 1 din L. 105/1992 precum şi Regulamentul CE 1347/29.05.2000 .

Cum această excepţie de necompetenţă a instanţelor române este peremtorie şi dirimantă , nu se mai justifică cercetarea altor excepţii sau apărări de fond .

În ce priveşte cererea de aderare la apel s-a reţinut că aceasta vizează strict fondul divorţului, fond ce nu mai poate fi evocat în faţa instanţei necompetente.

Recursul declarat de reclamantul – pârât reconvenţional T.I. împotriva acestei decizii a fost admis prin decizia civilă nr. 95/2008 a Curţii de Apel Alba Iulia – Secţia pentru cauze cu minori şi de familie, cu consecinţa casării deciziei 243/A/2007 a Tribunalului Alba şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, pentru cercetarea motivelor de fond ale apelului şi cererea de aderare la apel, instanţa de recurs reţinând că în cauză competenţa jurisdicţională aparţine instanţelor române.

Pronunţându-se în prealabil asupra excepţiei nulităţii apelului, invocată în recurs de către reclamantul T. I., conform îndrumărilor instanţei de control judiciar, în temeiul art. 137 Cod pr civ Tribunalul reţine următoarele :

Reclamantul recurent a invocat prin motivele de recurs nulitatea apelului declarat de pârâta T. D., susţinând că semnăturile de pe cererea de apel, cererea pentru amânare a judecării în vederea precizării şi dezvoltării motivelor de apel şi motivele de apel depuse la 24.10.2006 nu aparţin apelantei ci unei alte persoane care nu are procură specială în acest sens, fiind astfel incidente dispoziţiile art 287 raportat la art. 284 C pr civ care atrag nulitatea apelului pentru lipsa semnăturii ce putea fi acoperită în cursul judecăţii apelului.

Potrivit art 287 Cod pr civ , „ cererea de apel va cuprinde :

1. numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor …

2. arătarea hotărârii care se atacă

3. motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază apelul

4. dovezile invocate în susţinerea apelului

5. semnătura.

Cerinţele de la punctele 2 şi 5 sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii, iar cele de la pct. 3 şi 4, sub sancţiunea decăderii. Aceste cerinţe pot fi împlinite până cel mai târziu la prima zi de înfăţişare, iar lipsa semnăturii, în condiţiile prev de art 133 alin 2… „.

În ce priveşte cererea de declarare a apelului ( f.2 – dosar apel ), pe tot parcursul judecării apelului reclamantul intimat nu a invocat lipsa semnăturii apelantei pentru a putea fi acoperită în condiţiile art. 133 al 2 C pr civ şi nici nu s-a făcut dovada că, semnătura aplicată pe cerere nu ar aparţine apelantei care, de altfel şi-a şi susţinut cererea de apel, după cum rezultă din actele de procedură ulterioare acesteia (f.16, 29 – 31) .

Referitor la motivele de apel, cerinţele art. 287 alin 1 pct 3 C pr civ au fost împlinite conform alin 2 al aceluiaşi articol, fiind depuse până la prima zi de înfăţişare, prin mandatar avocat ( f.29 – 31) situaţie în care excepţia invocată de reclamantul intimat nu poate fi primită .

Procedând la rejudecare, prin prisma criticilor formulate pe fondul cauzei, Tribunalul reţine următoarele :

Potrivit art 67 alin 1 Cod pr civ., părţile pot să exercite drepturile procedurale personal sau prin mandatar, art 68 C pr civ reglementând condiţiile reprezentării şi ale justificării mandatului judiciar.

În ce priveşte mandatarul avocat, reglementarea specială cuprinsă în Legea nr 51/1995 prevede că avocatul are dreptul să reprezinte în temeiul unui contract de asistenţă juridică încheiat în formă scrisă de avocat şi clientul sau mandatarul acestuia. Contractul prevede în mod expres întinderea puterilor pe care clientul le conferă avocatului, în baza acestui contract avocatul legitimându-se prin împuternicirea avocaţială.

În privinţa actelor procesuale de dispoziţie art 69 al 1 Cod pr civ nu face distincţie între mandatarul neavocat şi avocat, ceea ce înseamnă că şi avocatul ar avea nevoie de o procură specială pentru astfel de acte , excepţie făcând situaţia în care contractul de asistenţă juridică stipulează expres dreptul avocatului de a face astfel de acte.

În speţă, contractul de asistenţă juridică încheiat de apelantă cu avocata sa B. R. prevede expres întinderea mandatului judiciar doar pentru apărare în calitate de pârâtă în procesul de divorţ, fără a stipula dreptul avocatului de a efectua alte acte procesuale decât cele pe care le presupune apărarea într-o astfel de cauză.

Prin urmare, câtă vreme avocatul nu a avut mandat special pentru exerciţiul dreptului de chemare în judecată, acesta fiind limitat prin contractul de asistenţă juridică , nu putea exercita în numele părţii reprezentate acţiunea reconvenţională de divorţ, cu atât mai mult cu cât mandatul se referă la reprezentarea în procedura de divorţ care impune reguli speciale mult mai restrictive decât în dreptul comun, tocmai datorită caracterului strict personal al acţiunii de divorţ.

Mai mult, acţiunea reconvenţională a fost depusă de avocata împuternicită de titulara contractului de asistenţă juridică pentru a o substitui în cauză şi care de asemenea nu deţinea mandat special în acest sens ( f. 99 ) .

Cum în speţă nu rezultă abilitarea în condiţiile legii a avocatului de a formula acţiune de divorţ în numele apelantei şi cum aceasta nu a ratificat sub nici o formă actul efectuat fără mandat în numele său, cererii reconvenţionale îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 161 Cod pr. civ. care sancţionează lipsa mandatului de reprezentare cu anularea cererii .

Prin lipsirea de efecte juridice a acţiunii reconvenţionale, limitele investirii instanţei se circumscriu acţiunii principale formulate de reclamantul intimat.

Analizând soluţia instanţei de fond prin prisma criticilor aduse prin cererea de aderare la apel, Tribunalul reţine următoarele:

Prealabil cercetării pe fond se impune analizarea în condiţiile art. 137 Cod pr. civ. a excepţiilor invocate de apelantă în legătură cu cererea de aderare la apel .

Un prim aspect supus analizei priveşte tardivitatea cererii de aderare faţă de dispoziţiile art. 293 al. 1 Cod pr. civ.

Potrivit acestui text de lege, cererea de aderare la apel se poate face până la prima zi de înfăţişare.

Conform art 134 Cod pr civ , este socotită prima zi de înfăţişare aceea în care părţile, legal citate, pot pune concluzii pe fond.

În speţă, prima zi de înfăţişare a fost la termenul de judecată din 13.02.2007, acesta fiind primul termen la care ambele părţi au fost citate, iar intimatul a luat la cunoştinţă motivele de apel astfel cum au fost completate de către apelantă, situaţie în care nu se poate reţine tardivitatea cererii de apel.

În ce priveşte inadmisibilitatea aderării , nu poate fi reţinută, având în vedere că prin apelul incident intimatul nu sprijină poziţia adversarului din proces ci a formulat cereri proprii prin care tinde la schimbarea hotărârii primei instanţe în favoarea sa .

Nici susţinerile apelantei privind exercitarea abuzivă a dreptului de aderare la apel nu pot fi apreciate ca fondate , câtă vreme dispoziţiile legale permit aderarea până la prima zi de înfăţişare chiar dacă iniţial pârâtul ar fi achiesat la hotărârea primei instanţe prin neexercitarea apelului .

Analizând pe fond criticile aduse sentinţei, Tribunalul apreciază că instanţa de fond a reţinut corect împrejurarea că reclamantul se face vinovat exclusiv de destrămarea relaţiilor de familie .

Astfel, nici unul din martorii audiaţi nu a relevat existenţa vreunei culpe a apelantei în destrămarea relaţiilor de familie, neputându-i atribui comportamente sau acţiuni de natură a afecta negativ relaţia cu soţul său .

În schimb, probatoriul administrat a evidenţiat faptul că soţului reclamant îi aparţine în exclusivitate culpa în deteriorarea relaţiilor de familie, acesta fiind cel care a părăsit domiciliul conjugal prin emigrarea ilegală în F., întrerupând astfel viaţa de cuplu şi stabilind o relaţie extraconjugală în F. (f. 136, 139 bis, dos 1755/107/2006 – în primul ciclu procesual în apel ).

Mai mult, apelanta a fost cea care a încercat reluarea convieţuirii prin mutarea în F. la vârsta de 50 de ani, ceea ce evident presupune o schimbare majoră în viaţa oricărui om, schimbare pe care apelanta a fost dispusă să şi-o asume.

Aşa fiind, cererea de divorţ formulată de reclamant nu poate fi admisă, căsătoria neputând fi desfăcută din vina exclusivă a acestuia , câtă vreme din probatoriul administrat nu rezultă culpa comună a soţilor în destrămarea relaţiilor de familie .

Faţă de considerentele de fapt şi de drept expuse în temeiul art. 296 Cod pr. civ. apelul pârâtei urmează a fi admis cu consecinţa schimbării în parte a sentinţei doar în ce priveşte modalitatea de soluţionare a acţiunii reconvenţionale ce va fi anulată pentru lipsa calităţii de reprezentant .

De asemenea, urmează a fi respinsă cererea de aderare la apel formulată de reclamantul intimat, ca nefondat.

În temeiul art. 274 Cod pr. civ., intimatul T.I. va fi obligat la plata în favoarea apelantei a sumei de 2754,5 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocaţial şi taxe de timbru .

Tags: competenţă materială, mandat, Regulementul CE 1347/2000, situaţii la divorţ

Divorţ cu copii

Dosar nr. 5276/333/2008
Divort cu copii
TRIBUNALUL VASLUI
SECTIA CIVILA
DECIZIA CIVILA Nr. 1/A
Sedinta publica de la 06 Ianuarie 2010
Instanta constituita din:
PRESEDINTE ADINA ALEXANDRU
Judecator IOLANDA-MIHAELA PASCARU
Grefier ELENA GHEORGHIES

Pe rol se afla judecarea cauzei minori si familie privind pe apelantul – reclamant E M, cu domiciliul în, pe intimata – pârât EE M, cu domiciliul si pe intimata – autoritate tutelara PRIMARIA COMUNEI POIENESTI, apel formulat împotriva sentintei civile nr. 1621/30.04.2009 pronuntata de Judecatoria Vaslui, cauza având ca obiect divort cu copii.

La apelul nominal facut în sedinta publica se prezinta apelantul, intimata, asistata de av. Leustean Carmen Gabriela, cu împuternicirea avocatiala la fila 14 a dosarului si martorul U E, lipsind aparatorul ales al recurentului, av. Barbieru Giorgiana si autoritatea tutelara.

S-a facut referatul cauzei de catre grefier care învedereaza urmatoarele: procedura de citare este legal îndeplinita; cauza se afla la al treilea termen de judecata; nu s-a solicitat judecarea în lipsa.

Instanta, având în vedere lipsa aparatorului apelantei si acordul aparatorului intimatei, dispune lasarea cauzei la a doua strigare, pentru a da posibilitatea acestuia sa se prezinte în instanta.

La reluarea cauzei, la apelul nominal facut în sedinta publica se prezinta apelantul, asistat de av. Barbieru Giorgiana, cu împuternicire avocatiala la fila 11 a dosarului, intimata, asistata de av. Leustean Carmen Gabriela, cu împuternicirea avocatiala la fila 14 a dosarului si martorul U E, lipsind autoritatea tutelara.

S-a facut referatul cauzei de catre grefier care învedereaza urmatoarele: procedura de citare este legal îndeplinita; cauza se afla la al treilea termen de judecata; nu s-a solicitat judecarea în lipsa.

Sub prestare de juramânt, în conformitate cu prevederile art. 190 – 198 Cod pr. civ., s-a audiat martorul U E, martor propus de intimata, cele declarate fiind consemnate în procesul verbal atasat la dosar.

Potrivit dispozitiilor. art.219 al (1) si art. 221 al (1) Cod pr. civila, s-a luat interogatoriul civil intimatei si dupa ce a fost citit si semnat s-a atasat la dosarul cauzei.

Nemaifiind înscrisuri de depus sau cereri de formulat, instanta constata cauza în stare de judecata si da cuvântul la dezbateri.

Av. Barbieru Giorgiana, având cuvântul pentru apelant, sustine ca hotarârea primei instante este nelegala si netemeinica întrucât aceasta a dat o interpretare gresita, dar mai ales superficiala, întregului probatoriu administrat. Criticile vizeaza încredintarea minorului.

Astfel, a concluzionat prima instanta ca pârâta – intimata dispune de toate conditiile necesare cresterii si îngrijirii copilului. Dupa despartirea în fapt, mai mult de 4 ani, apelantul s-a îngrijit de minor, chiar daca, sporadic, pe perioada verii, pleca în strainatate pentru a câstiga bani. Este adevarat ca existau perioade în care intimata venea în tara, dar locuia la parintii sai si îsi vedea rar copilul.

În mod gresit a mai retinut prima instanta ca relatiile de casatoriei s-au deteriorat datorita comportamentului reclamantului, în conditiile în care declaratiile martorilor audiati au aratat ca neîntelegerile dintre cei doi soti s-au datorat în principat faptului ca pârâta a parasit domiciliul comun, atunci când minorul era la o vârsta destul de frageda, lipsindu-l de grija si afectiunea necesara. aceste aspecte sunt descrise si în anchetele sociale depuse la dosarul cauzei.

Declaratia martorei audiata la acest termen este subiectiva, caci se verifica în raspunsurile sale uitându-se catre intimata, nu cunoaste aspecte esentiale din perioada în care minorul a fost lipsit de grija si afectiunea mamei sale. Pentru a-si întretine familia, ambele parti lucreaza în strainatate, dar grija apelantului si a familiei acestuia a fost subliniata de martorul audiat la termenul anterior cât si de martorii audiati în fata instantei de fond. Copilul are libertatea de a merge la ambele familii.

Pe perioada lisei afectiunii si prezentei mamei în familie, minorul s-a dezvoltat armonios, iar familia paterna a fost cea care s-a îngrijit de el si i-a oferit un mediu favorabil.

Pentru aceste motive solicita admiterea apelului si modificarea sentintei apelate în sensul încredintarii minorului, catre apelant. Nu solicita cheltuieli de judecata

Av. Leustean Carmen, având cuvântul pentru intimata, solicita respingerea apelului declarat ca fiind nefondat si mentinerea sentintei apelate.

Hotarârea este criticata, prin motivele de apel, sub aspectul încredintarii minorului catre mama sa.

Actiunea de divort a fost promovata de catre apelantul în cauza. Intimata, la instanta de fond, a formulat cerere reconventionala prin care a solicitat sa-i fie încredintat minorul.

În mod eronat se apreciaza de catre apelant ca probatoriul administrat în fata primei instante este succint. La dosar intimata a depus înscrisuri de la scoala si de la gradinita, care fac dovada ca minorul a locuit o perioada îndelungata si la mama sa, pâna la pronuntarea hotarârii de divort. Afirmatia ca intimata a locuit doar cu familia ei si nu si-a vazut copilul nu este adevarata.

La fila 40 a dosarului de fond se afla declaratia înregistrata la 07.04.2005, la primarie, la care a atasat biletul de externare din spital, prin care arata ca a fost batuta si nevoita sa plece din locuinta si nu i s-a permis sa ia copilul cu ea. În prezent, minorul se bucura de afectiune atât din partea bunicilor, cât si a parintilor.

Nu exista motive pentru a aprecia ca mama nu-i poate oferi si respecta acestuia toate drepturile prevazute de Legea nr. 272/2004. Este în interesul minorului ca acesta sa creasca nedespartit de mama lui.

Pe parcursul procesului de divort, mama a locuit cu minorul, fapt ce rezulta si din anchetele sociale efectuate. Nu este adevarata nici afirmatia ca intimata este o mama rece si indiferenta. Caracterizarea copilului depusa la dosarul de apel este adusa de mama, ea este cea care l-a înscris la scoala si a stat cu copilul în spital de mai multe ori, atunci când acesta a fost bolnav.

Asa cum recunoaste tatal si dupa cum rezulta si din ancheta sociala, acesta nu are locuinta, nu are venituri si locuieste la parintii lui, cu concubina si fiul acesteia. El vrea copilul pentru a nu fi obligat la plata unei pensii de întretinere. În schimb, intimata are o casa aproape finalizata. Bunica materna este asistent maternal, ceea ce dovedeste ca este o persoana cu suficiente conditii materiale si morale si realizeaza venituri. Acest aspect confirma faptul ca mama este cea care dispune conditii prielnice dezvoltarii minorului.

Pentru aceste motive solicita respingerea apelului formulat si obligarea apelantului la plata cheltuielilor de judecata.

Instanta declara dezbaterile închise, dupa care lasa cauza în pronuntare.

TRIBUNALUL

Deliberând asupra apelului civil de fata constata urmatoarele:

Prin sentinta civila nr. 1621/30.04.2009 a Judecatoriei Vaslui a fost admisa actiunea formulata de reclamant, în contradictoriu cu pârâta, asa cum a fost modificata.

A admis cererea reconventionala formulata de pârâta-reclamanta

A declarat desfacuta casatoria partilor încheiata la data de 2 decembrie 2001 si înregistrata sub nr. 8 în Registrul Starii Civile al Primariei com. Poienesti, jud. Vaslui, în temeiul art. 617, alin. 2 Cod procedura civila;

A încredintat minorul E S-C, nascut la data de 20 mai 2003, pârâtei-reclamante;

A fost obligat reclamantul-pârât la plata unei pensii de întretinere lunare în favoarea minorului, în cuantum de Ľ din salariul minim pe economie garantat în plata, de la data de 19 noiembrie 2008 si pâna la majoratul beneficiarului;

A dispus revenirea pârâtei-reclamante la numele avut anterior casatoriei, cel de „P”;

A constatat compensate cheltuielile de judecata, în temeiul dispozitiilor art. 276 Cod procedura civila;

S-a retinut de catre instanta de fond ca:

Casatoria partilor a fost încheiata la data de 2 decembrie 2001, din casatorie rezultând minorul.

Începând cu anul 2005, relatia de cuplu a început sa se deterioreze, datorita comportamentului reclamantului-pârât, care, asa cum rezulta din declaratia martorei B M coroborat cu înscrisurile depuse (fila 40-41), a dezvoltat un comportament violent, provocând internarea pârâtei-reclamante în spital.

Ancheta sociala efectuata în cauza a aratat ca familia de provenienta a pârâtei-reclamante a construit pe terenul comun o locuinta pentru pârâta-reclamanta si pentru minor, în vederea separarii complete de reclamantul-pârât. În aceasta locuinta, pârâta-reclamanta locuieste împreuna cu copilul din 20 ianuarie 2009, având o relatie buna cu toti membrii familiei si ai comunitatii.

Înscrisurile depuse de catre pârâta-reclamanta sustineau probator asertiunile anchetei sociale, în sensul implicarii pârâtei-reclamante si a parintilor sai în cresterea si educarea minorului.

Asa cum rezulta din toate probele administrate în cauza, reclamantul-pârât a plecat în strainatate pe o durata nedeterminata.

Înscrisurile depuse de catre pârâta-reclamanta atestau faptul ca pârâta-reclamanta a acordat o permanenta atentie relatiei sale cu minora, atât în ceea ce priveste confortul material cât si cel moral. Erau elocvente în acest sens, referintele medicului de familie, ale educatorilor, ale primarului – prin referatul de ancheta sociala, care coroborate cu declaratiile martorei B M, au condus la ideea ca pârâta-reclamanta întruneste toate conditiile necesare în vederea încredintarii minorului.

Pentru aceste motive, instanta a înlaturat declaratia martorei E A, a carei declaratie nu poate fi coroborata cu nici un alt mijloc de proba.

Raportat la motivele actiunii principale formulate de catre reclamant si la cele formulate de pârâta-reclamanta prin cererea reconventionala, asa cum au fost ele sustinute probator, instanta de fond si-a format convingerea existentei unei culpe comune a partilor care concura la imposibilitatea continuarii relatiei maritale.

Ca atare, luând act de manifestarea de vointa a partilor privitoare la modificarea actiunii, respectiv a cererii reconventionale, în sensul pronuntarii unei hotarâri nemotivate, prima instanta a retinut, ca incidente în speta, dispozitiile art. 617 alin. 1 – privitoare la vina ambelor parti – asa cum reiesea din probele administrate – si a pronuntat o hotarâre nemotivata, potrivit dispozitiilor art. 617 alin. 2 Cod procedura civila.

În ceea ce priveste cererea accesorie de încredintarea a minorului l, pentru considerentele de fapt aratate anterior, instanta de fond a încredintat minorul, pârâtei-reclamante spre crestere si educare, în temeiul dispozitiilor art. 42 Codul familiei raportat la art. 43 alin. 1 Codul familiei.

Pe cale de consecinta, instanta a obligat reclamantul-pârât, în temeiul dispozitiilor art. 89 si 94 Codul familiei, la plata unei pensii de întretinere lunare, în cuantum de Ľ din venitul minim pe economie garantat în plata, de la data introducerii actiunii si pâna la majoratul beneficiarului.

Privitor la cererea accesorie referitoare la nume, în temeiul dispozitiilor art. 40 alin. final Codul familiei, instanta a dispus revenirea pârâtei-reclamante la numele avut anterior casatoriei, cel de „P”.

În ceea ce priveste cheltuielile de judecata, instanta de fond a constatat compensarea acestora.

Împotriva acestei sentinte a declarat apel E M, criticând-o pentru nelegalitate si netemeinicie.

Apelantul arata ca instanta de fond a dat o interpretare gresita, dar mai ales superficiala întregului material probatoriu administrat în cauza.

Intimata nu a locuit timp de 4 ani cu familia, prezentând dezvoltarea fata de copil.

Instanta de fond a retinut în mod eronat ca mama si copilul s-au mutat într-o noua locuinta, în conditiile în care nu s-a tinut cont de faptul ca aceasta constructie nu este finalizata, iar pârâta nu a locuit niciodata acolo, ci la mama sa care are în plasament un copil minor.

Apelantul are o locuinta mai spatioasa cu cinci camere, în care locuieste doar el si parintii sai si unde, pâna la începutul anului 2009, a locuit neîntrerupt.

EE M a depus la dosar o întâmpinare în care arata ca hotarârea pronuntata de instanta de fond este legala si temeinica.

Criticile aduse de apelant hotarârii sunt neîntemeiate.

Astfel, intimata arata ca nu este adevarat ca a parasit minorul, fiind nevoita sa paraseasca domiciliul comun datorita violentelor sotului.

Apelantul locuieste în casa mamei sale împreuna cu concubina sa si copilul acesteia, astfel ca, considera ca daca tatal va pleca din tara, nu va avea parte de afectiunea si conditiile pe care i le poate oferi intimata ca mama.

S-au solicitat de catre parti administrarea probei cu martori, interogatorii si efectuarea unei anchete sociale la domiciliul actual al minorului, respectiv bunicii paterni.

Din actele si lucrarile dosarului de fata Tribunalul constata urmatoarele:

Ambii parinti au conditii materiale si morale pentru cresterea si educarea copilului, însa instanta este chemata sa se pronunte asupra copiilor când exista neîntelegeri între parinti, prin analiza interesului superior al copilului.

Legea 272/2004, în art.2 arata ca orice reglementari adoptate în domeniul respectarii si promovarii drepturilor copilului se subordoneaza cu prioritate principiului interesului superior al copilului.

Tribunalul constata ca este în interesul copilului, având în vedere vârsta sa, gradul de atasament, conditiile de care beneficiaza, climatul familial sa ramâna cu mama sa.

Aceasta este si viziunea Curtii Europene a Drepturilor Omului care a aratat în jurisprudenta sa (hot.CEDO din 25.01.2000) ca instantele trebuie sa tina cont de interesele copilului, iar autoritatile trebuie sa depuna eforturi rezonabile pentru ca atunci când interesele parintilor sunt în conflict, iar copiii nu sunt suficient de maturi pentru a-si exprima ei însisi în mod clar preferintele, interesele superioare ale copiilor sa fie promovate.

Din depozitiile martorilor audiati rezulta ca ambii parinti sunt preocupati de cresterea si educarea minorului.

Copilul a locuit, cât timp tatal a fost plecat în strainatate, cu mama sa si apoi cu bunicii materni.

Dupa ce apelantul a revenit în tara, în luna oct. 2009, acesta, împreuna cu bunici paterni, au început sa aiba grija de minor.

Deoarece bunicii paterni si cei materni locuiesc foarte aproape, minorul a locuit la ambii, fiind atasat în egala masura de ei.

Aceste aspecte au fost avute în vedere de instanta de fond care a întreprins un examen comparativ complex al conditiilor oferite de ambii parinti pentru cresterea si educarea minorului, concluzionându-se motivat ca, în momentul actual, ele sunt mai bine realizate prin încredintarea minorului mamei.

În acest moment a evolutiei fizice si psihice a copilului, respectiv vârsta sa frageda, este de natura sa creeze o prezumtie simpla a unei legaturi afective puternice dintre mama si copil.

Aceasta prezumtie a fost confirmata de probele administrate în cauza, din care rezulta ca minorul a fost bine îngrijit de mama cât timp aceasta a locuit în tara, chiar daca s-au implicat si alte persoane în activitatea de crestere a copilului (bunicii, atât materni, cât si paterni).

Mama poate oferi copilului conditiile materiale si morale pentru cresterea si educarea lui.

Chiar daca locuieste în imobilul mamei sale care mai are în grija un copil ce a fost dat în plasament, aceasta nu înseamna ca minorul nu ar avea conditii corespunzatoare.

Si tatal locuieste în casa parintilor sai. Mai mult decât atât, acesta a initiat o relatie de concubinaj, locuind în acelasi imobil si cu copilul concubinei.

Chiar daca ambii parinti ar fi nevoiti sa plece în strainatate, Tribunalul apreciaza ca climatul oferit de locuinta bunicilor materni ar fi mult mai favorabil dezvoltarii minorului, decât cel oferit de bunicii paterni si concubina tatalui.

Fata de cele aratate, Tribunalul apreciaza ca apelul formulat de E M este nefondat si prin urmare va fi respins.

În baza art. 296 Cod pr. civ. Tribunalul va pastra sentinta civila nr. 1621/2009 a Judecatoriei Vaslui.

În baza art. 274 Cod pr. civ. Tribunalul va obliga apelantul la plata cheltuielilor de judecata efectuate în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge apelul declarat de E M împotriva sentintei civile nr. 1621/30.04.2009 a Judecatoriei Vaslui pe care a Judecatoriei Vaslui pe care o pastreaza.

Obliga apelantul E M sa achite intimatei E E M suma de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecata efectuate în recurs.

Cu recurs în 30 zile de la comunicare.

Pronuntata în sedinta publica, azi, 6 ianuarie 2010.

Tags: situaţii la divorţ

Evacuarea unui fost soţ din locuinţa proprietate comună în devălmăşie.

Tip: Decizie
Nr./Dată: 157/A (29.10.2008)
Autor: Tribunalul Vaslui
Domenii asociate: situaţii la divorţ

În cazul în care unul dintre foştii soţi exercită abuziv drepturile conferite de lege asupra locuinţei ce constituie bun comun, pentru a pune capăt acestui abuz, se poate solicita ieşirea din indiviziune printr-o acţiune de partaj bunuri comune.

Această soluţie se impune în considerarea calităţii de bun comun a apartamentului din care se solicită evacuarea.

Fiind o proprietate comună în devălmăşie, cei doi soţi sunt împreună proprietari asupra bunului, fără ca dreptul de proprietate să fie divizat pe cote părţi.

Soţii exercită împreună atributele dreptului de proprietate asupra apartamentului, astfel că nici dreptul de folosinţă nu poate fi divizat între aceştia.

În conformitate cu principiul egalităţii dintre soţi, aceştia administrează şi folosesc împreună bunurile comune şi dispun tot astfel de ele, potrivit art. 35 al.1 Cod. fam.

Decizia civilă nr.157/A/2008.

Prin sentinţa civilă nr. 1658/2008 a Judecătoriei Vaslui a fost respinsă acţiunea civilă formulată de reclamanta D. L. în contradictoriu cu D. G.

Pentru a pronunţa această sentinţă Judecătoria Vaslui a reţinut următoarele:

Părţile au fost căsătorite, iar prin sentinţa civilă nr. 2790/10.09.2007 s-a dispus desfacerea căsătoriei, din culpa comună a părţilor. Apartamentul situat în Vaslui, este proprietatea comună a părţilor, după cum rezultă din contractul de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 176/14l.02.2005. Din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză a rezultat că reclamanta nu a locuit în mod permanent în acest apartament. Dimpotrivă, până în luna februarie 2008 în acest apartament a desfăşurat o activitate comercială. Acest lucru s-a constatat şi din fotografiile depuse la dosarul cauzei. Nu s-a făcut dovada în cauză că pârâtul este o fire extrem de violentă, că pune în primejdie viaţa reclamantei şi a copilului, că îi interzice reclamantei să se folosească de bunul comun.

Dreptul de proprietate este ocrotit în mod egal de lege. Deposedarea, prin evacuare, se poate dispune doar în situaţii extreme când viaţa, sănătatea, exercitarea atributelor dreptului de proprietate sunt grav atinse. În apartamentul situat în Vaslui, nu locuieşte niciuna din părţi, astfel încât solicitarea reclamantei de evacuare a pârâtului, este neîntemeiată.

Având în vedere aceste considerente, văzând şi dispoziţiile art. 30 Codul familiei şi ale art. 480 Cod civil, instanţa de fond a respins acţiunea civilă formulată de reclamantă.

Împotriva acestei sentinţa a declarat apel D.L., considerând-o netemeinică.

Astfel, apelanta arată că instanţa de fond a reţinut în mod eronat că nu a locuit în apartamentul proprietate comună din Vaslui, precum şi faptul că viaţa ei şi a copilului nu sunt puse în pericol din cauza violenţelor pârâtului.

Instanţa de fond a reţinut şi interpretat în mod greşit probele administrate, rezumându-se doar la o examinare a fotografiilor făcute în sufragerie, unde pârâtul a ridicat un zid despărţitor.

Intimatul a depus la dosar o întâmpinare prin care solicită respingerea apelului ca nefondat.

Nu s-a dovedit că intimatul este o fire violentă, iar apelanta a avut întotdeauna posibilitatea de a folosi oricare dintre apartamente, iar în prezent doreşte să folosească în mod exclusiv unul din apartamente pentru a-şi desfăşura activitatea profesională.

În ceea ce priveşte siguranţa copilului, intimatul arată că până în luna martie, acesta a locuit împreună cu el, neexistând nici un pericol pentru creşterea şi educarea lui.

Tribunalul a constatat că apelul este nefondat pentru următoarele considerente:

Soluţia de respingere a acţiunii civile formulată de reclamanta D. L. în contradictoriu cu pârâtul D. G. este legală şi temeinică, însă motivarea sentinţei este necorespunzătoare pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Din probele administrate rezultă, cu certitudine, faptul că apartamentul situat în Vaslui, este proprietatea comună a părţilor, precum şi faptul că căsătoria celor doi soţi a fost desfăcută prin divorţ.

Folosinţa în mod exclusiv a locuinţei ce constituie bun comun al soţilor poate fi luată de instanţă doar în condiţiile art. 6132 Cod pr.civ., deci numai în timpul procesului de divorţ, pe cale de ordonanţă preşedinţială. Aceasta constituie o măsură vremelnică cu privire la folosirea locuinţei, asemenea dispoziţii imperative neputându-se extinde la alte împrejurări sau situaţii.

Din conţinutul cererii de chemare în judecată nu rezultă că cererea de evacuare a fost formulată pe calea unei ordonanţe preşedinţiale, cu toate că s-a indicat la motivarea în drept a cererii art. 6132 Cod pr. civ.

Cu atât mai mult, după despărţirea soţilor prin divorţ, în urma unei hotărâri definitive şi irevocabile evacuarea unuia dintre soţi nu poate avea loc pe calea unei acţiuni de drept comun, în evacuare, cum este cazul cererii formulate de reclamantă.

Se poate dispune evacuarea pe motiv de convieţuire imposibilă doar între colocatari nu şi între coproprietari.

În cazul în care unul dintre foştii soţi exercită abuziv drepturile conferite de lege asupra locuinţei ce constituie bun comun, pentru a pune capăt acestui abuz, se poate solicita ieşirea din indiviziune printr-o acţiune de partaj bunuri comune.

De altfel, o astfel de acţiune există pe rolul Judecătoriei Vaslui.

Această soluţie se impune în considerarea calităţii de bun comun a apartamentului din care se solicită evacuarea.

Fiind o proprietate comună în devălmăşie, cei doi soţi sunt împreună proprietari asupra bunului, fără ca dreptul de proprietate să fie divizat pe cote părţi.

Soţii exercită împreună atributele dreptului de proprietate asupra apartamentului, astfel că nici dreptul de folosinţă nu poate fi divizat între aceştia.

În conformitate cu principiul egalităţii dintre soţi, aceştia administrează şi folosesc împreună bunurile comune şi dispun tot astfel de ele, potrivit art. 35 al.1 Cod. fam.

Acestea sunt motivele pentru care tribunalul a constatat că acţiunea formulată de reclamată, de evacuare a pârâtului dintr-un apartament bun comun, este inadmisibilă.

De aceea, cele reţinute de instanţa de fond cu privire la faptul că reclamanta nu a locuit în permanenţă în acest apartament sau că nu s-a făcut dovada că pârâtul este o fire violentă, nu au relevanţă în cauză. În condiţiile în care acţiunea formulată este inadmisibilă, nu este necesar să se mai cerceteze alte aspecte legate de fondul cauzei.

Faţă de cele arătate mai sus, tribunalul a constatat că apelul formulat este neîntemeiat şi prin urmare a fost respins în baza art. 296 Cod pr. civ.

Tags: evacuare, proprietate comună în devălmăşie, situaţii la divorţ

Desfacerea căsătoriei pe baza acordul soţilor. Învoiala soţilor privind păstrarea numelui dobândit la încheierea căsătoriei.

Tip: Sentinţă civilă

Nr./Dată: 456 (28.02.2008)

Autor: JUDEFCATORIA MANGALIA

Domenii asociate: situaţii la divorţ

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Mangalia sub nr. 160/254 din 30.01.2008 petenţii U. I. şi U. R. au solicitat instanţei de judecată ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună desfacerea căsătoriei prin acordul soţilor şi păstrarea de către petentă a numelui dobândit prin căsătorie.

În motivarea cererii, petenţii au arătat că s-au căsătorit în anul 2003 şi sunt despărţiţi în fapt din 2007, iar din căsătorie nu au rezultat copii. Pentru că relaţiile de familie sunt grav şi iremediabil vătămate, au hotărât să divorţeze în baza acordului lor.

În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 37 alin. (2) şi art. 38 din Codul familiei, precum şi dispoziţiile art. 6131 din Codul de procedură civilă.

Cererii i-au fost anexate certificatul de căsătorie, în original, precum şi copii de pe actele de identitate ale petenţilor.

La termenul de judecată din 28.02.2008, petenţii au precizat că insistă în cererea privind desfacerea căsătoriei prin acordul soţilor şi au solicitat instanţei să ia act de învoiala lor privind păstrarea de către petentă a numelui de familie dobândit la încheierea căsătoriei.

Examinând cererea dedusă judecăţii, prin prisma dispoziţiilor legale aplicabile, instanţa a constatat următoarele:

Petenţii s-au căsătorit în anul 2003 la Primăria municipiului Mangalia, jud. Constanţa, conform certificatului depus la dosar, iar din căsătorie nu au rezultat copii, astfel cum au susţinut aceştia.

Potrivit dispoziţiilor art. 38 alin. (2) din Codul familiei „divorţul poate fi pronunţat şi numai pe baza acordului ambilor soţi, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:

a) până la data cererii de divorţ a trecut cel puţin un an de la încheierea căsătoriei şi

b) nu există copii minori rezultaţi din căsătorie”.

În conformitate cu dispoziţiile art. 6131 alin. (2) din Codul de procedură civilă, în situaţia în care soţii solicită desfacerea căsătoriei pe baza acordului lor, instanţa va proceda la judecarea cauzei fără a administra probe cu privire la motivele de divorţ, rolul său limitându – se la verificarea celor două condiţii prevăzute de art. 38 alin. (2) din Codul familiei.

În speţă, petenţii au încheiat căsătoria în 2003 şi au solicitat desfacerea acesteia pe baza acordului lor la data de 30.01.2008, iar din căsătorie nu au rezultat copii, astfel că sunt îndeplinite condiţiile menţionate anterior.

Potrivit dispoziţiilor art. 40 alin. (1) din Codul familiei „la desfacerea căsătoriei prin divorţ, soţii se pot învoi ca soţul care, potrivit art. 27, a purtat în timpul căsătoriei numele de familie al celuilalt soţ, să poarte acest nume şi desfacerea căsătoriei”.

În cauză, instanţa constată că părţile s-au învoit ca petenta să poarte numele dobândit la încheierea căsătoriei şi după desfacerea acesteia.

Pentru considerentele expuse, instanţa a admis cererea, a desfacut căsătoria prin acordul soţilor şi a luat act de învoiala soţilor privind păstrarea de către petentă a numelui de familie dobândit la încheierea căsătoriei.

Tags: desfacerea căsătoriei, situaţii la divorţ

Cerere de desfacere a căsătoriei respinsă ca neîntemeiată

Tip: Hotărâre
Nr./Dată: 13636 (17.11.2008)
Autor: Judecatoria Iasi
Domenii asociate:  situaţii la divorţ

Prin cererea înregistrata la Judecatoria Iasi sub nr. 9968/245/2008 la data de 22.05.2008 reclamantul IC a solicitat în contradictoriu cu pârâta ID-L, desfacerea casatoriei partilor din culpa comuna fara motivare, încredintarea minorei catre pârâta cu obligarea reclamantului la plata pensiei de întretinere si revenirea la numele avut anterior casatoriei.
S-a aratat în motivare faptul ca partile s-au casatorit în anul 1998 iar din casatorie a rezultat minora A-S.Neîntelegerile se datoreaza conduitei pârâtei, ce a devenit agresiva din punct de vedere verbal dupa ce i-a murit tatal. Arata reclamantul ca a plecat în Cipru, a trimis bani pentru familia sa în vedere achizitionarii unei locuinte dar pârâta a cheltuit acesti bani, renuntând în acelasi timp la serviciul pe care îl avea. Reclamantul arata faptul ca mai are un copil dintr-o casatorie anterioara pentru care plateste pensie de întretinere.În cazul în care minora ar dori sa ramâna la tata, solicita încredintarea acesteia.
Pârâta a aratat ca nu este de acord cu desfacerea casatoriei.
Cererea a fost respinsa ca neîntemeiata pentru urmatoarele motive:
În ceea ce priveste primul capat de cerere instanta retine faptul ca la 05.09.2008 a avut loc casatoria partilor iar la 30.08.1999 s-a nascut minora Alexandra-Simona. În prezent partile sunt separate în fapt (din momentul introducerii actiunii de divort). Pârâta s-a opus la desfacerea actiunii aratând ca reclamantul nu-si poate invoca propria culpa în destramarea relatiilor de casnicie.
Martorii au aratat ca nu au asistat la certuri între parti (I aratând ca are cunostinta de existenta unor neînetelegeri de la reclamant; acesta – fratele reclamantului – la sfatuit sa se împace cu sotia sa)
În cauza de fata nu sunt aplicabile dispozitiile prevazute de art.38 al.2 C.familiei – desfacerea casatoriei prin acordul partilor – pentru care nu este necesar decât acordul partilor si trecerea unui an de la data încheierii casatoriei întrucât din casatoria partilor au rezultat doi minori. În afara acestei situatii legiuitorul a prevazut în mod expres faptul ca reclamantul trebuie sa faca dovada relatiilor iremediabil vatamate, fata de care continuarea casatoriei nu mai este posibila – conform dispozitiilor art.38 al.1 C.familiei. Legiuitorul a avut în vedere însemnatatea acestei institutii a casatoriei si ocrotirea de catre stat a acesteia, motiv pentru care nu a lasat sotii, ca pe baza unui impuls de moment sa desfaca aceasta casatorie, fara a mai încerca continuarea ei. Mai mult decât atât din casatorie au rezultat doi minori ori instanta trebuie sa aiba în vedere interesul superior al acestora. Principiul superior al copilului trebuie sa primeze în toate actiunile privitoare la copii; trebuie avut în vedere în orice situatie si trebuie demonstrat ca interesele copilului au fost analizate si luate în considerare cu prioritate.
Asa cum a aratat si Curtea Constitutionala în cadrul deciziilor nr.311/06.04.2006 si 156/26.02.2008 dispozitiile „art.38 C.familiei stabilesc conditiile în care instantele de judecata pot pronunta divortul, precizând ca acesta nu se poate pronunta decât în anumite conditii, si anume când exista motive temeinice si numai daca raporturile dintre soti sunt grav si iremediabil vatamate, iar continuarea casatoriei nu mai este posibila, conditii ce trebuie întrunite cumulativ, asa cum rezulta din text.”
Divortul bazat pe acordul partilor presupune atât perioada minima de un an de la încheierea casatoriei cât si absenta copiilor minori rezultati din casatorie ceea ce demonstreaza preocuparea legiuitorului pentru mentinerea institutiei casatoriei si înlaturarea posibilitatii de tratare cu usurinta a obligatiilor fata de copii minori.
Curtea Constitutionala a constatat – de asemenea – ca instantele de judecata dispun de instrumente legale pentru a nu permite desfacerea cu usurinta a casatoriei, actionând astfel în sensul garantiei instituite prin art.26 al.1 din Constitutie.
În aceste conditii cererea reclamantului este neîntemeiata atâta timp cât din întreg probatoriul administrat reiese faptul ca între parti nu exista neîntelegeri; faptul ca reclamantul i-a spus fratelui sau ca ar exista anumite discutii între parti, faptul separarii în fapt a partilor prin plecarea reclamantului de acasa – sunt aspecte ce nu au relevanta (sunt aspecte ce nu sunt percepute direct de martor iar parasirea domiciliului comun se datoreaza reclamantului. Ori divortul se poate pronunta numai din culpa sotului reclamant daca pârâtul a introdus cerere reconventionala sau a formulat separat cerere de divort iar în urma administrarii probelor cererea principala a fost respinsa, cererea reconventionala sau actiunea separata fiind admisa. Nici o pronuntare a divortului din culpa ambilor soti nu este posibila în aceasta cauza întrucât ar fi trebuit sa se dovedeasca ca, desi pârâta nu a introdus cerere reconventionala, culpa concurenta a sotului reclamant este atât de grava si bine stabilita încât ar putea duce ea singura la desfacerea casatoriei. Ori în cauza de fata INSTANTA NU POATE RETINE NICI O CULPA A PÂRÂTEI ÎN DESTRAMAREA RELATIILOR DE CASNICIE. Nu este suficient ca aceste relatii sa fie destramate, ci este necesar ca acest lucru sa nu se datoreze doar reclamantului. Este adevarat, partile sunt separate în fapt, s-ar putea ajunge la concluzia ca nu mai este posibila continuarea casatoriei, dar acest lucru nu este suficient fata de cele mentionate mai sus.

Tags: situaţii la divorţ

Competenta teritoriala in cazul acţiunilor de divorţ când părţile au reşedinţa în străinătate

Tip: Sentinţă civilă
Nr./Dată: 15191 (12.12.2008)
Autor: Judecătoria Iaşi
Domenii asociate: situaţii la divorţ

Prin sentinta civila nr. 15191/12.12.2008 pronuntata de catre Judecatoria Iasi, instanta a admis exceptia de necompetenta teritoriala a Judecatoriei Iasi si a declinat competenta de solutionarea a cauzei in favoarea Judecatoriei Sector 1 Bucuresti.
Pentru a pronunta aceasta solutie, instanta a retinut urmatoarele:
Potrivit procurii atasate la dosar, contractului de munca incheiat in Grecia de catre parat, copiei de pe buletinul de identitate a paratei, instanta retine ca reclamantul are resedinta in Italia iar parata are domiciliul in Republica Moldova deci in prezent nici una dintre parti nu mai locuieste pe raza teritoriala a Judecatoriei Iasi.
În conformitate cu art. 607 C.p.civ, “cererea de divort este de competenta judecatoriei în circumscriptia careia se afla cel din urma domiciliu comun al sotilor. Daca sotii nu au avut domiciliu comun sau daca nici unul din soti nu mai locuieste în circumscriptia judecatoriei în care se afla cel din urma domiciliu comun, judecatoria competenta este aceea în circumscriptia careia isi are domiciliul pârâtul, iar când pârâtul nu are domiciliu în tara, este competenta judecatoriei în circumscriptia careia isi are domiciliul reclamantul”.
În conformitate cu dispozitiile art. 155 din Legea 105/1992 “în cazul în care instantele romane sunt competente, potrivit dispozitiilor prezentului capitol si nu se poate stabili care anume dintre ele este indreptatita sa solutioneze procesul, cererea va fi îndreptata, potrivit regulilor de competenta materiala, la Judecatoria sectorului 1 al municipiului Bucuresti sau la Tribunalul municipiului Bucuresti.
În speta, instanta a constatat ca, potrivit art.150 pct.1 din Legea 105/1992, instantele române sunt competente sa solutioneze cauza deoarece casatoria a fost incheiata in Romania si reclamantul este cetatean roman. Dar, in cauza, nu se poate stabili competenta teritoriala a unei anumite instante în conformitate cu criteriile stabilite de art. 607C.p.civ. pentru ca in prezent reclamantul locuieste in Grecia iar parata in Republica Moldova .
Chiar daca art. 607 c. pr. civ. stabileste competenta in favoarea judecatoriei in circumscriptia careia isi are domiciliul pârâtul sau daca pârâtul nu are domiciliu în tara, in favoarea judecatoriei în circumscriptia careia isi are domiciliul reclamantul instanta a retinut ca in aceasta situatie notiunea de domiciliu trebuie interpretata in sens de loc in care locuiesc efectiv partile si nu de loc mentionat in buletinul de identitate ca fiind domiciliul legal, or locul in care locuieste efectiv reclamantul este in Grecia.
Deoarece din coroborarea dispozitiilor art. 159 pct.3 cu art. 19 Cpciv, rezulta ca în materia divortului competenta teritoriala este reglementata de norme de ordine publica, instanta retinand ca in cauza nu s-a facut dovada ca domiciliul actual comun al partilor sau locuinta efectiva a reclamantului sau a paratei se afla in circumscriptia teritoriala a Judecatoriei Iasi a admis exceptia de necompetenta teritoriala, si în temeiul art.158 C.p.civ. rap la art. 155 din Legea 105/1002 a declinat competenta de solutionare a cauzei în favoarea Judecatoriei sectorului 1 Bucuresti.

Tags: competenta teritoriala, Legea 105/1992, reşedinţa în străinătate, situaţii la divorţ

Divort din care a rezultat copii minori

Tip: Sentinţă civilă
Nr./Dată: 12692 (04.11.2008)
Autor: Judecatoria Iasi
Domenii asociate:  minori, situaţii la divorţ

Prin sentinta civila nr. 12692 din 4 noiembrie 2008, Judecatoria Iasi a admis actiunea formulata de reclamanta FV in contradictoriu cu paratul FM si a dispus desfacerea casatoriei din culpa exclusiva a paratului, incredintarea spre crestere si educare a minorei MA, nascuta la data de 26.02.1991, pastrarea numelui dobandit prin casatorie, acela de „F”.
Pentru a hotari astfel, instanta a retinut ca partile s-au casatorit la data de 17.09.1987 si din casatoria lor a rezultat minora Madalina Ancuta. Din depozitia martorei audiate, instanta a retinut ca paratul obisnuieste sa consume in exces bauturi alcoolice, momente in care devine violent, foloseste un vocabular obscen atat fata de sotia sa, cat si fata de minora, in numeroase randuri minora MA fiind nevoia sa se refugieze la bunici.
Instanat a apreciat ca aceasta situatie denota ca relatiile dintre parti sunt grav si iremediabil vatamate, ceea ce determina conform art. 38 al. 2 Codul familiei desfacerea casatoriei partilor prin divort din culpa exclusiva a paratului.
Fata de concluziile anchetei sociale, declaratiile martorei audiati in cauza, si relatarile minorei, instanta a retinut ca reclamanta este cea care se ocupa de cresterea si intretinerea minorei Madalina Ancuta. Retinand si vointa minorei de a fi incredintata reclamantei, precum si acordul partilor privind incredintarea minorei catre reclamanta, instanta a apreciat ca este in interesul minorei sa fie incredintata spre crestere si educare reclamantei, astfel ca in temeiul art. 42 C fam, a incredintat reclamantei spre crestere si educare minora MA.
De asemenea, potrivit dispozitiilor art.42, 94, 101 si 107 C. fam., care prevad obligatia parintilor de a se ingriji de copii, de a le asigura conditiile necesare pentru crestere, educare, pregatire profesionala, a obligat paratul la plata pensiei de intretinere in favoarea minorei, pe care a stabilit-o raportat la venitul minim pe economie incepand de la data introducerii actiunii si pina la majoratul acesteia.
In baza art. 40 Codul familiei, a incuviintat ca reclamanta sa pastreze numele dobandit prin casatorie.

Tags: minori, situaţii la divorţ

Divort cu minori

Tip: Sentinţă civilă
Nr./Dată: 12777 (05.11.2008)
Autor: Judecatoria Iasi
Domenii asociate: minori, situaţii la divorţ

Prin sentinta civila nr. 12777 din 5 noiembrie 2008, Judecatoria Iasi a pronuntat desfacerea casatoriei partilor din culpa comuna si a incredintat minorul SAC spre crestere si educarea paratei/reclamante, dispunand totodata obligarea paratului – reclamant la plata unei pensii de intretinere in favoarea minorului SAC.
Pentru a hotari astfel, instanta a retinut ca, in fapt, raporturile dintre soti sunt grav vatamate, continuarea casatoriei nemaifiind posibila, considerent pentru care, in baza disp. art. 38 alin . 1 Cod fam. raportat la disp. 617 alin. 2 Cod proc. civ., se va dispune desfacerea acesteia din culpa comuna a sotilor, fara expunerea motivelor care au determinat-o .
Potrivit art. 42 alin 1 Cod fam, odata cu pronutarea divortului instanta va hotari caruia dintre parinti ii vor fi incredintati copii, lucru ce se realizeaza tinand cont de interesul superior al copiilor. In acest sens, instanata a apreciat ca interesul minorului SAC, nascut la data de 29.03.1993, rezultat din casatoria partilor este acela de a fi incredintat mamei, spre crestere si educare, avandu-se in vedere concluziile referatului de ancheta sociala efectuat in cauza , depozitia martorului audiat in cauza , intelegerea partilor in aceasta privinta ,parata – reclamanta prezentand suficiente garantii morale si materiale pentru a le asigura copiilor sai o crestere si o educatie corespunzatoare .
In temeiul art. 42. alin. 3 , 86 si 94 Cod fam, reclamantul-parat a fost obligat sa presteze pensie de intretinere in folosul minorilor, avand ca baza de calcul venitul minim pe economia nationala de 500 lei .
In temeiul art. 40 alin. 1 Cod fam , instanta a dispus ca parata- reclamanta revina la numele avut anterior casatoriei, acela de A.

Tags: ancheta sociala, divort, minori, situaţii la divorţ

Desfacerea casatoriei; incredintarea minorei rezultatata din casatorie

Tip: Sentinţă civilă
Nr./Dată: 11374 (17.10.2008)
Autor: Judecatoria Iasi
Domenii asociate:  minori, situaţii la divorţ

Prin sentinta civila nr. 11374 din 17 octombrie 2008, Judecatoria Iasi a dispus desfacerea casatoriei partilor din culpa ambelor parti, revenirea reclamantei-parate la numele avut anterior casatoriei, incredintarea minorei ACE spre crestere si educare reclamantei-parate si obligarea paratului la plata pensiei de intretinere.
Pentru a pronunta aceasta hotarare, instanta a retinut ca, in fapt, partile s-au casatorit la data de 20.09.2001, iar din casatoria partilor a rezultat minora ACE, nascuta la data de 18.05.2002. Din probele administrate, instanta a retinut ca relatiile dintre parti sunt destul de grave din moment ce au dus la despartirea in fapt a acestora din februarie 2008 si la imposibilitatea unei concilieri a partilor, niciuna dintre parti nemaidorind reluarea convietuirii. Instanta a retinut ca ambele parti si-au incalcat obligatiile specifice casniciei, si anume obligatia de a convietui impreuna, de a-si acorda sprijin material si moral reciproc si au demonstrat faptul ca au nesocotit scopul fundamental al oricarei casnicii, care trebuie sa aiba drept baza apropierea si afectiunea reciproca intre soti. In aceste conditii, fara a contabiliza in ce masura este mai vinovata o parte sau alta in destramarea relatiilor, instanta a retinut faptul ca ambele parti au adoptat o conduita care a dus la instrainare, astfel incat va desface casatoria partilor din culpa ambelor parti,
Potrivit art.40 alin.3 C.fam., instanta, tinand cont de faptul ca nu a existat o invoiala a partilor, ca reclamanta-parata sa pastreze numele dobandit prin casatorie, a dispus revenirea acesteia la numele avut anterior acela de B.
In ceea ce priveste cererea de incredintare a minorei, instanta retine din declaratia martorei GV ca, pana la despartirea in fapt a partilor, de cresterea si educarea minorei s-a ocupat in special ea, dar si reclamanta-parat,a cat si paratul reclamant. Din declaratia martorului BD si din referatul de ancheta sociala efectuat, instanta a retinut ca de la despartirea in fapt a partilor, de cresterea si educarea minorei s-a ocupat reclamanta-parata, minora fiind corespunzator ingrijita de catre aceasta. Acelasi martor a declarat ca minora este atasata de mama ei. In conditiile in care minora este de sex feminin si are o varsta la care prezenta mamei in viata ei este necesara pentru o dezvoltare fizica si psihica armonioasa, instanta a apreciat ca este in interesul superior al minorei ca acesta sa fie incredintata mamei spre crestere si educare. La formarea convingerii instantei ca interesul superior al minorei impune incredintarea acesteia mamei a stat si faptul ca in prezent reclamanta-parata are un loc de munca stabil si realizeaza un venit sigur de 800 lei lunar care ii permite sa intretina in mod corespunzator minora spre deosebire de paratul reclamant care in prezent nu este angajat si nu realizeaza venituri.
Conform art.42 alin.4, 86, 94 alin.3 C.fam. si avand in vedere principiul potrivit caruia ambii parinti au aceleasi indatoriri fata de copiii lor minori, instanta va obliga paratul-reclamant sa plateasca in favoarea minorei, pensie de intretinere in cuantum de 112,05 lei lunar incepand cu data introducerii prezentei hotariri si pana la majoratul copilului. Cuantumul pensiei de intretinere s-a stabilit in functie de venitul minim garantat pe economie deoarece in cauza nu s-a facut dovada veniturilor realizate de catre paratul-reclamant, tinandu-se seama de faptul ca in prezent salariul minim brut garantat pe economie are valoarea de 540 lei iar venitul net minim garantat este de 448,2 lei (a fost obtinut prin scaderea din venitul brut a CASS 6,5%, CIAS 9,5% si somaj 1%) si de art. 94 alin. 3 din C. fam. care prevede ca in cazul in care intretinerea este datorata de parinte pentru un copil se stabileste pana la o patrime din veniturile realizate.
Desi s-a solicitat stabilirea pensiei de intretine in cota procentuala, instanta a obligat paratul-reclamant la plata unei sume fixe pentru urmatoarele motive : in primul rand in cazul in care pensia de intretinere se stabileste in functie de venitul minim garantat pe economie, se are in vedere venitul minim net, si nu venitul brut, iar in cazul in care se va mari venitul minim pe economie, se vor intampina greutati in stabilirea venitului net fata de care se calculeaza procentul datorat cu titlu de pensie de intretinere; in al doilea rand, hotararea de obligare la plata pensiei de intretinere constituie titlu executoriu, iar pentru ca acesta sa poata fi pus in executare, trebuie sa fie clar, iar obligarea la plata unei pensii de intretinere in cota de procentuala calculata in functie de venitul minim net care ar trebui stabilit de catre parti prin scaderea CASS 6,5% CIAS 9,5% si somaj 1% din venitul brut stabilit prin hotarare de guvern ar duce la dificultati de executare a titlului executoriu.

Tags: desfacere casatorie, incredintare, minori, situaţii la divorţ