Top

Răspunderea patrimonială a salariatului

Diminuarea valorii de piaţă a autoturismului, aflat în folosinţa şi posesia angajatorului, în baza unui contract de leasing în derulare, nu poate fi imputată salariatului căruia i-a fost încredinţat pentru executarea sarcinilor de serviciu. Aceasta deoarece, scăderea valorii bunului ca urmare a folosirii sale putea crea un eventual prejudiciu în patrimoniul proprietarului, societatea de leasing şi nicidecum a utilizatorului, care putea invoca reducerea patrimoniului numai în cazul efectuării efective a reparaţiilor.
Curtea de Apel Iaşi, decizia nr.. 365 din 30 Aprilie 2010
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Iaşi, reclamantul U.C. a formulat contestaţie împotriva deciziei nr. 504 din 27.05.2009 emisă de S.C. „C.Q.” S.R.L., solicitând anularea deciziei, emiterea unei noi decizii privind încetarea contractului individual de muncă, eliberarea carnetului de muncă, a fişei de lichidare, a deciziei de încetare a raporturilor de muncă, întocmită conform legii, obligarea angajatorului la plata despăgubirilor egale cu recalcularea salariilor restante reprezentând diferenţa de drepturi salariale pentru perioada lucrată, compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat, aferent perioadei lucrate în 2009 şi plata orelor lucrate în calitate de conducător auto transport salariaţi de la şi la locul de muncă.
Prin sentinţa civilă nr. 2073 din 11.12.2009, Tribunalul Iaşi a respins excepţia inadmisibilităţii invocată de reclamantul-pârât, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul-pârât U.C. în contradictoriu cu pârâta-reclamantă S.C. „C.Q.” S.R.L. Iaşi, obligând pârâta să îi elibereze carnetul de muncă, fişa de lichidare şi decizia de încetare a contractului de muncă în temeiul art.7 din Codul muncii. De asemenea, a fost obligată pârâta să emită o decizie privind încetarea contractului de muncă în temeiul dispoziţiilor art. 79 din Codul muncii şi să îi plătească reclamantului-pârât drepturile salariale restante pentru lunile aprilie şi mai 2009. A fost compensat în bani concediul de odihnă cuvenit şi neefectuat aferent perioadei lucrate şi a fost obligată pârâta să îi plătească reclamantului-pârât indemnizaţia pentru acest concediu. A fost respins capătul de cerere privind plata orelor lucrate în calitate de conducător auto transport salariaţii. A fost respinsă cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă S.C. „C.Q.” S.R.L. Iaşi în contradictoriu cu reclamantul-pârât U.C.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele:
Conform contractului individual de muncă înregistrat la I.T.M. sub nr. 368335/18.03.2008, reclamantul-pârât U.C. a fost angajat la S.C. „C.Q.” S.R.L., în funcţia de tehnician constructor începând cu data de 3.03.2008. În acest contract se prevedea în mod expres că perioada de preaviz în cazul demisiei era de 15 zile calendaristice. În speţă, nu s-a făcut dovada că, în ceea ce priveşte durata preavizului, contractul individual de muncă ar fi suferit modificări.
La data de 22.04.2009, salariatul a depus o cerere de demisie, în care arăta că solicită încetarea contractului individual de muncă începând cu data de 27.04.2009. Cu privire la data încetării contractului, angajatorul nu a făcut precizări pe cererea salariatului, deşi, potrivit dispoziţiilor art. 79(7) din Codul Muncii avea posibilitatea să renunţe total sau parţial la termenul de preaviz sau să dispună încetarea contractului la data expirării termenului de preaviz.
Susţinerile unităţii potrivit cărora termenul de preaviz în cazul reclamantului era de 30 de zile sunt neîntemeiate. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 79(4) din Codul Muncii, termenul de preaviz este cel convenit de părţi în contractul individual de muncă, iar în contractul semnat de reclamant şi pârâtă se prevede un termen de 15 zile calendaristice.
Prin decizia nr. 504/27.05.2009, S.C. „C.Q.” S.R.L. a dispus desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă al reclamantului U.C., în baza prevederilor art. 61 lit. a şi 264 alin. 1 lit. f, începând cu data de 27.05.2009.
Având în vedere că la data de 27.05.2009, contractul individual de muncă era desfăcut ca urmare a demisiei şi expirării termenului de preaviz, instanţa a anulat decizia de sancţionare emisă de pârâtă.
Deşi avea sarcina probei conform dispoziţiilor art. 287 Codul Muncii, unitatea pârâtă nu a făcut dovada că a eliberat salariatului carnetul de muncă, fişa de lichidare, decizia de încetare a contractului de muncă ca urmare a demisiei.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 40(2) lit. h) Codul Muncii, instanţa a obligat pârâta să emită o decizie privind încetarea contractului de muncă în temeiul dispoziţiilor art. 79 Codul Muncii şi să îi elibereze salariatului carnetul de muncă, fişa de lichidare şi noua decizie de concediere.
Potrivit dispoziţiilor art.154 alin.1 Codul Muncii, salariul reprezintă contraprestaţia muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă, iar potrivit art.156 Codul Muncii, salariile se plătesc înaintea oricăror alte obligaţii băneşti ale angajatorilor. De asemenea, potrivit dispoziţiilor art.163 Codul Muncii, plata salariului se dovedeşte prin semnarea statelor de plată precum şi prin orice alte documente justificative care demonstrează efectuarea plăţii către salariatul îndreptăţit. Or, în speţă, tribunalul a reţinut că pârâta nu a depus statele de plată semnate de reclamant cu drepturile salariale ce i se cuveneau pentru lunile aprilie şi mai 2009.
Articolul 141 din Codul Muncii prevede că angajatorul este obligat să acorde concediu de odihnă până la sfârşitul anului următor, tuturor salariaţilor care, într-un an calendaristic, nu au efectuat integral concediul de odihnă la care aveau dreptul, iar compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat este permisă numai în cazul încetării contractului individual de muncă.
Unitatea nu a făcut dovezi din care să rezulte că reclamantul a efectuat concediul de odihnă aferent întregii perioade lucrate sau că a compensat în bani acest concediu de odihnă.
Pentru considerentele arătate, tribunalul a admis cererile privind obligarea pârâtei la plata drepturilor restante pentru lunile aprilie şi mai 2009 şi compensarea în bani a concediului de odihnă aferent perioadei lucrate.
Din înscrisurile dosarului nu a rezultat că reclamantul, la solicitarea angajatorului, ar fi lucrat în calitate de conducător auto transport salariaţi, motiv pentru care a fost respinsă cererea acestuia privind plata orelor lucrate în această calitate.
Având în vedere dispoziţiile art.21 din Constituţie, privind accesul liber la justiţie şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, instanţa de fond a respins excepţia inadmisibilităţii invocată de reclamantul-pârât.
Potrivit dispoziţiilor art.270 Codul Muncii, salariaţii răspund patrimonial, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor. Astfel, pentru a exista răspundere patrimonială, este necesar să fie întrunite cumulativ următoarele condiţii: calitatea de salariat a celui care a produs paguba; fapta ilicită şi personală a salariatului, săvârşită în legătură cu munca sa; prejudiciul cauzat patrimoniului angajatorului; raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu; vinovăţia (culpa) salariatului. Numai întrunirea cumulativă a acestor condiţii poate atrage răspunderea patrimonială, lipsa uneia dintre condiţiile enumerate înlăturând răspunderea.
Unitatea a dispus întocmirea unui raport de expertiză tehnică extrajudiciară pentru a stabili care era starea tehnică şi estetică a autoturismului, expertul concluzionând că din punct de vedere strict tehnic, mijlocul de transport nu prezenta deficienţe la grupul motopropulsor şi trenul de rulare, dar că trebuia intervenit asupra unor repere pentru buna funcţionare a acestuia. Cu privire la suma necesară pentru repararea autovehiculului, S.C. „A.P.” S.R.L. Iaşi a întocmit un deviz estimativ la data de 11.05.2009, stabilind o valoare de 3.493 lei. Angajatorul nu a dovedit că a efectuat reparaţii la autovehicul şi că a achitat pentru acestea suma de 3.493 lei, creându-se astfel în patrimoniul său un prejudiciu.
S-a mai reţinut că nu s-a făcut dovada vinovăţiei reclamantului-pârât în ceea ce priveşte deteriorarea autovehiculului. Faptul că prin cererea de chemare în judecată salariatul a recunoscut că a folosit autoturismul, nu presupunea neapărat existenţa unei legături de cauzalitate între acţiunea acestuia şi uzura maşinii.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs de S.C. „C.Q.” S.R.L., considerând-o nelegală şi netemeinică şi motivând că intimatul, având meseria de tehnician constructor, a ocupat postul de şef punct de lucru, aspect recunoscut de acesta prin cererile semnate, adresate conducerii societăţii, precum şi prin susţinerile acestuia în sensul că, pe parcursul derulării raporturilor de muncă, a cumulat mai multe sarcini decât cele ce îi reveneau unui salariat cu funcţie de execuţie. Această funcţie de conducere o avea intimatul şi la momentul încetării contractului individual de muncă din voinţa sa. Prin urmare, acesta era obligat să respecte termenul de preaviz de 30 de zile calendaristice, aşa cum prevede art.79 alin. 4 din Codul muncii. Nu a fost necesară o modificare prin acord de voinţă a duratei de preaviz, atât timp cât salariatul s-a recunoscut a fi şef de punct de lucru pe perioada derulării contractului.
Recurenta-reclamantă a solicitat să se constate în rejudecare, că decizia de concediere nr. 504/27.05.2009, emisă de directorul S.C. „C.Q.” S.R.L. este legală şi temeinică.
A mai motivat recurenta că în mod greşit a fost obligată la plata drepturilor salariale restante pentru lunile aprilie şi mai. Aceste drepturi, precum şi indemnizaţia de concediul de odihnă neefectuat, i-au fost achitate salariatului, dovada fiind ordinul de plată vizat de bancă, în acord cu art.163 din Codul muncii.
De asemenea, recurenta-reclamantă a mai susţinut că în mod greşit i-a fost respinsă cererea reconvenţională. Intimatul U.C. a avariat autoturismul proprietatea angajatorului, pe care îl avea în gestiune şi pe care îl utiliza atât pe perioada orelor de program, cât şi în scopuri personale. Această conduită a fost tacit acceptată de angajator, până la momentul în care s-a observat faptul că autoturismul a suferit o serie de avarii, fără legătură cu activitatea curentă în care acest autoturism ar trebui să fie implicat. Pentru a cuantifica această pagubă, societatea angajatoare a solicitat unui expert autorizat efectuarea unei expertize tehnice extrajudiciare a autoturismului, care să pună în evidenţă reparaţiile necesare pentru a putea utiliza în continuare acest autoturism. Această expertiză a confirmat devizul estimativ întocmit de reprezentanţii S.C. „A.P.” S.R.L., reprezentantul teritorial al producătorului autovehiculului, dauna fiind stabilită la suma de 3.493 lei. De altfel, şi din fotografiile anexate la dosar se observa că nu putea fi vorba despre o uzură inerentă folosinţei, ci era o avariere serioasă a autoturismului, pe care angajatorul era îndreptăţit să o remedieze pe cheltuiala celui care a avut maşina în gestiune.
În mod eronat a reţinut instanţa de fond că nu exista prejudiciu, atât timp cât nu a fost achitată valoarea reparaţiilor. Prejudiciul exista din momentul în care patrimoniul angajatorului a înregistrat un minus, or acest minus provenea din valoarea actuală a autoturismului, faţă de valoarea lui înainte de avariere. A mai arătat recurenta că vinovăţia salariatului era dată de calitatea de gestionar, raportul de cauzalitate fiind, de asemenea, dovedit.
Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că în perioada 3 martie 2008 – 11 mai 2009 a fost angajat în funcţia de tehnician constructor, conform contractului individual de muncă înregistrat la I.T.M. Iaşi, contract care preciza acordarea unui salariu lunar de 2.548 lei, iar la punctul L lit. c) perioada de preaviz în cazul demisiei era 15 zile calendaristice conform Codului Muncii.
Întrucât în toată perioada cât a fost angajat, a fost unul din oamenii de bază care a lucrat în diverse puncte de lucru din ţară, ca şef de punct lucru, deşi în contractul de muncă nu a figurat cu această funcţie, participând alături de ceilalţi salariaţi la realizarea multor lucrări de anvergură şi de calitate, participând la realizarea profitului acestei unităţi, din motive de presiune exercitată de noua conducere, şi-a prezentat demisia în data de 22 aprilie 2009, prin cererea înregistrată sub nr. 430/22.04.2009 solicitând încetarea contractului cu data de 27 martie 2009, în cazul în care angajatorul era de acord. Intimatul-reclamant a arătat că nu i s-a adus la cunoştinţă modificarea contractului de muncă sub aspectul termenului de preaviz, ca fiind de 30 de zile. De asemenea, deşi la data de 12 mai 2009 expirase perioada de preaviz, i s-a întocmit o convocare să se prezinte la comisia de disciplină. Nu s-a prezentat la o comisie de disciplină pentru că nu mai avea statut de salariat. Motivaţia desfacerii disciplinare invocată de recurenta S.C. „C.Q.” S.R.L. a fost că preavizul era de 30 zile asemenea unui cadru de conducere (şef de punct de lucru fără decizie, fără act adiţional la contract de modificare a funcţiei, fără salariu corespunzător conform art. 79 alin. 4).
Intimatul a arătat că la data expirării preavizului – 11.05.2009 – când a început să îşi facă fişa de lichidare, respectiv să procedeze la predarea autoturismului pe care l-a folosit pentru transportul muncitorilor de la şi la punctele de lucru în diferite localităţi, i s-a adus la cunoştinţă că are de achitat un prejudiciu de 3.493 lei, constând în avariile produse maşinii.
Referitor la situaţia drepturilor salariale restante, acestea nu i-au fost plătite în totalitate, fiindu-i virată pe card suma de 1.617 lei. la data de 22.06.2010.
Examinând probele cauzei în raport de motivele de recurs invocate, apărările intimatului şi dispoziţiile legale aplicabile, curtea de apel a observat că prin acţiunea introductivă, contestatorul a solicitat anularea deciziei nr.504 din 27.05.2009 emisă de S.C. „C.Q.” S.R.L, emiterea unei decizii privind încetarea, prin demisie, a contractului individual de muncă, eliberarea carnetului de muncă, a fişei de lichidare, obligarea angajatorului la plata despăgubirilor egale cu recalcularea salariilor restante reprezentând diferenţa de drepturi salariale pentru perioada lucrată, compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat aferent perioadei lucrate în 2009 şi plata orelor lucrate în calitate de conducător auto transport salariaţi de la şi la locul de muncă.
Prin decizia nr.504 din 27.05.2009 s-a dispus desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă al reclamantului U.C., în baza prevederilor art.61 lit.a şi 264 alin.1 lit.f, începând cu data de 27.05.2009. S-a reţinut în fundamentarea deciziei faptul că salariatul U.C., după momentul depunerii demisiei, 27.04.2009, s-a prezentat la serviciu doar 15 zile, lipsind fără justificare începând cu data de 12.05.2009, perioadă în care se afla încă în derularea celor 30 de zile de preaviz corespunzătoare funcţiei de conducere ce o exercita, aceea de şef punct de lucru.
Curtea a notat că problema litigioasă consta în determinarea perioadei de preaviz, aspect de a cărui stabilire depindea curgerea momentului de la care devenea activă demisia înaintată de salariatul U.C. În acest sens, se impunea a se stabili dacă reclamantul a deţinut o funcţie de execuţie ori de conducere în cadrul societăţii recurente şi care era termenul de preaviz conform art.74 (4) din Codul muncii, deoarece, conform art.74 (5) din Codul muncii, pe durata preavizului contractul individual de muncă continuă să-şi producă toate efectele. Prin urmare, în funcţie de perioada de preaviz, neprezentarea la serviciu poate fi interpretată ca fiind legală, cu toate consecinţele ce decurg de aici sub aspectul deciziei de concediere şi a momentului în care demisia îşi produce efectele, ori, dimpotrivă ca fiind fără justificare legală, şi ca atare decizia de concediere îşi produce efectele.
În aceste circumstanţe, pentru darea unei soluţii legale şi temeinice în ceea ce priveşte raporturile de muncă între U.C. şi S.C. „C.Q.” S.R.L se impunea soluţionarea la instanţa de fond şi a capătului de cerere privind anularea deciziei nr.504 din 27.05.2009 emisă de S.C. „C.Q.” S.R.L., capăt de cerere asupra căreia aceasta nu s-a pronunţat.
Dată fiind legătura indisolubilă dintre capătul de cerere privind anularea decizie de concediere şi capetele de cerere privind drepturile salariale pe lunile aprilie, mai 2009, cu obligaţia societăţii de a emite decizie pe temeiul art.79 din Codul muncii, a cererilor privind compensarea în bani a concediului aferent perioadei lucrate şi a obligaţiei societăţii de a-i elibera carnetul de muncă, fişa de lichidare şi decizia de încetare a contractului de muncă, curtea de apel a constatat că se impunea trimiterea acestora spre rejudecare.
În ceea ce priveşte soluţia de respingere a cererii reconvenţionale, curtea a constatat că aceasta este legală şi temeinică pentru următoarele considerente:
Tribunalul a reţinut, în esenţă, că angajatorul nu a dovedit efectuarea reparaţiilor la autovehicul şi achitarea sumei de 3.493 lei şi ca atare nu s-a dovedit crearea în patrimoniul său a unui prejudiciu.
Recurenta a criticat această argumentare, arătând faptul că prejudiciul exista din momentul în care patrimoniul angajatorului a înregistrat un minus, or acest minus provenea din valoarea actuală a autoturismului, faţă de valoarea lui înainte de avariere.
Curtea de apel a constatat că într-adevăr, aşa cum a reţinut şi tribunalul, recurenta S.C. „C.Q.” S.R.L. nu a dovedit crearea unui prejudiciu patrimoniului său. Din contabilitatea recurentei nu au ieşit sume de bani cu destinaţia remedierii defecţiunilor autoturismului, pentru a se analiza în ce măsură avariile autoturismului ce ar fi necesitat reparaţii se încadrau sau nu în riscul normal al serviciului, date fiind condiţiile de trafic invocate de intimat.
Curtea a notat că autoturismul în discuţie nu era proprietatea societăţii recurente, ci a societăţii de leasing „I.L.R.” IFN.
Recurenta S.C. „C.Q.” S.R.L. se găsea în derularea unui contract de leasing având ca obiect autoturismul în cauză şi prin urmare, avea doar folosinţa şi posesia acestuia, în scopul exploatării sale comerciale sau pentru consumul final. Diminuarea valorii de piaţă a autoturismului ca urmare a folosirii sale putea crea un eventual prejudiciu în patrimoniul proprietarului, societatea de leasing şi nicidecum a utilizatorului, care aşa cum s-a subliniat anterior putând invoca reducerea patrimoniului numai în cazul efectuării efective a reparaţiilor.
În acest context, curtea de apel a constatat că în mod corect a reţinut prima instanţă neîndeplinirea cerinţelor art.270 C.muncii, pentru a se atrage răspunderea patrimonială a salariatului.
Pentru considerentele expuse mai sus, curtea de apel, în temeiul dispoziţiilor art.312 pct.3 C.pr.civ., coroborat cu art.312 pct.5 C.pr.civ., a admis şi a casat în parte sentinţa, dispunând trimiterea spre rejudecare aceleiaşi instanţe, a contestaţiei împotriva deciziei nr. 504/27.05.2009, a cererilor privind drepturile salariale pe lunile aprilie, mai 2009, cu obligarea societăţii de a emite decizie pe temeiul art.79 din Codul muncii, a cererilor privind compensarea în bani a concediului aferent perioadei lucrate şi a obligaţiei societăţii de a-i elibera carnetul de muncă, fişa de lichidare şi decizia de încetare a contractului de muncă. Au fost menţine dispoziţiile de respingere a capătului de cerere privind plata orelor lucrate în calitate de conducător auto (capăt de cerere ce nu a fost recurat) şi de respingere a cererii reconvenţionale.

Etichete: