Top

Regimul separației de bunuri in noul Cod civil


Autor Orbu Andreea

1.Succintă caracterizare a regimului separaţiei de bunuri

Comparativ cu alte regimuri matrimoniale, regimul separaţiei de bunuri are vocaţia de a realiza o completă disociere a intereselor soţilor, oferind acestora cea mai mare independență patrimonială. Caracterul profund individualist al regimului separaţiei de bunuri a determinat pe autorul francez R. Savatier să afirme, într-o formulă frapantă, că separaţia de bunuri este mai puţin un regim decât o absenţă de regim matrimonial, opinie contestată însă de întreaga doctrină franceză. Chiar dacă în starea lui pură principiul separatist, care stă la baza acestui regim, poate fi privit a priori ca o negare a unui regim matrimonial, trebuie observat că numeroase directive şi mecanisme de sorginte legală[1] sau convenţională imprimă separaţiei de bunuri un pronunţat spirit comunitar, temperând astfel tendinţele egoiste ale soţilor.

În cadrul regimului separaţiei de bunuri, fiecare dintre soţi păstrează adminis­trarea independentă şi proprietatea exclusivă asupra bunurilor sale, putând dispune discreţionar de acestea. Spre deosebire de regimurile de tip comunitar, regimul separatist nu conduce la formarea niciunei mase de bunuri comune, masa de bunuri proprii a fiecărui soţ dezvoltându-se în mod autonom. Totuşi, raporturile pecuniare dintre soţii aflaţi sub imperiul regimului separaţiei de bunuri sunt cu totul diferite de cele dintre două persoane străine una faţă de alta.

2Avantaje şi inconveniente.

Neîndoielnic, regimul separaţiei de bunuri prezintă multiple avantaje, care pot fi sintetizate astfel: simplicitate şi indepen­denţă.

Regimul separaţiei conferă soţilor o independenţă patrimonială deplină.

Un alt avantaj al regimului separaţiei este acela că protejează soţii în cazul unui pasiv foarte important, spre exemplu, dacă unul dintre soţi este comerciant lansat într-o activitate ce implică un mare risc profesional, se recomandă în acest caz opţiunea pentru regimul separaţiei de bunuri, soţul necomerciant fiind protejat astfel de riscul unei eventuale insolvabilităţi.

Simplificarea gestionării bunurilor este evidentă, întrucât, în condiţiile disocierii intereselor patrimoniale ale soţilor, nu există în timpul căsătoriei acea întrepătrundere a puterilor fiecăruia dintre ei care se manifestă în cazul regimurilor de tip comunitar, conducând de multe ori la complicaţii atât în relaţiile dintre soți, cât şi în raporturile cu terţii. Simplificată este, de asemenea (cel puţin in aparenţă), şi procedura de lichidare, căci neexistând bunuri comune nu există partaj, fiecare din soţi conservând proprietatea şi gestiunea bunurilor sale proprii.

Această perspectivă simplistă asupra separaţiei de bunuri se poate dovedi însă de multe ori iluzorie, având în vedere că în mod inevitabil comunitatea de viaţă generează o anume comunitate de interese şi chiar o confuziune parţială a acestora. Cum subliniau în mod judicios unii autori[2], atunci când soţii nu au, fiecare în parte, o anumită vocaţie pentru individualism şi administrare meticuloasă care să-i ajute să conserve probele tuturor operaţiunilor juridice cu caracter patrimonial în care sunt implicaţi, situaţia devine mai puţin simplă şi clară. Şi astfel, inconvenientele regimului separaţiei încep să prindă contur.

Separaţia de bunuri este adesea injustă, în special în privinţa soţului care nu exercită o activitate profesională, ocupându-se de menaj şi de creşterea copiilor; (de cele mai multe ori femeia este cea care se află într-o asemenea situaţie, în zilele noastre însă tendinţa fiind aceea de bilatcralizare).Totodată, pentru a preîntâmpina producerea unor confuzii în cadrul patrimoniilor lor, soţii sunt nevoiţi ca în permanenţă să ţină o evidenţă strictă a bunurilor achiziţionate şi a datoriilor contractate. Numai că în raporturile dintre soţi, contabilitatea nu este poate una din valorile care ar trebui cultivate.

De asemenea, la disoluţia căsătoriei, nu de puţine ori operaţiunea de lichidare se poate dovedi în practică mult mai complicată şi mai nesigură decât în cazul comunităţii de bunuri.

În esenţa sa, regimul separaţiei de bunuri este caracterizat de unii autori drept un regim al neîncrederii şi al egoismului” în care fiecare dintre soţi agoniseşte doar pentru el, patrimoniul său fiind ferit de orice atingere din partea partenerului ele viaţă.

Dincolo de aceste inconveniente, separaţia de bunuri se poale dovedi un regim just dacă există o egalitate economică între soţi şi aceştia intră în căsnicie cu averi sensibil egale.În statele în care acest regim este reglementat ca regim legal sau convenţional, s-a constatat că alegerea lui este preponderentă în cadrul anumitor categorii socio-profesionale (în domeniul afacerilor, profesiilor liberale ele.) sau în situaţii matrimoniale speciale (spre exemplu, recâsătorire în prezenţa unor copii rezultaţi dintr-o căsătorie anterioară).

3. Reglementare ,condiții

Regimul separaţiei de bunuri, configurat prin art. 360-365 NCC, are ca sursă fie convenţia matrimonială încheiată, după caz, înainte de căsătorie [art. 330 alin. (2) NCC] sau în timpul căsătoriei (art. 369 NCC) fie hotărârea judecătorească pronunţată la cererea unuia dintre soţi atunci când celălalt soţ încheie acte care pun în pericol grav interesele patrimoniale ale familiei, în această din urmă ipoteză, desigur, regimul separaţiei înlocuieşte regimul comunităţii legale sau al comunităţii conven­ţionale [art. 370 alin. (1) NCC].

Esenţa acestui tip de organizare este disocierea intereselor de ordin pecuniar ale soţilor.

În principiu, patrimoniile soţilor sunt şi rămân distincte, atât în componenta activă, cât şi în cea pasivă, cu unele puncte de convergenţă generate de aplicarea unor corective de sorginte legală sau convenţională.

La nivelul activului patrimonial, fiecare dintre soţi este proprietar exclusiv în privinţa bunurilor dobândite înainte de căsătorie, precum şi a celor pe care le dobândeşte în nume propriu în timpul căsătoriei (art. 360 NCC), iar sub aspectul pasivului patrimonial, niciunul dintre soţi nu poate fi ţinut de obligaţiile născute din acte „săvârşite” de celălalt soţ [art. 364 alin. (1) NCC]. Cu toate acestea, impresia de soţi pecuniar cu totul străini unul faţă de celălalt, este înşelătoare: relaţiile patrimo­niale dintre ei au, într-adevăr, coordonatele dreptului comun în materie de mandat, îmbogăţire fără justă cauză etc, dar există şi inevitabile joncţiuni, de pildă nimic nu opreşte soţii să dobândească bunuri în indiviziune [art. 362 alin. (1) NCC], să desfăşoare activităţi lucrative comune, să fie beneficiarii unor acte juridice cu titlu gratuit prin care, potrivit voinţei dispunătorului, sunt gratificaţi amândoi, ei răspund solidar pentru obligaţiile asumate de oricare dintre ei pentru acoperirea cheltuielilor obişnuite ale căsătoriei şi a celor legate de creşterea şi educarea copiilor [art. 364 alin. (2) NCC] etc.

Regimul separaţiei de bunuri funcţionează după reguli ce cultivă în mod pro­nunţat independenţa fiecăruia dintre soţi, emblematică acestui tip de organizare matrimonială. Sub rezerva de a-şi îndeplini obligaţia privind contribuţia la cheltuie­lile căsătoriei (art. 325 NCC), fiecare îşi administrează, foloseşte şi dispune de bunurile proprietate exclusivă fără nicio ingerinţă din partea celuilalt; cu toate acestea, nu vorbim de puteri discreţionare ale fiecăruia dintre soţi, pentru că regula este considerabil atenuată prin mecanismul de cogestiune a unor bunuri instituit prin normele regimului primar imperativ – avem în vedere, îndeosebi, prevederile art. 322 NCC care stabilesc cerinţa consimţământului scris al soţului necontractant pentru valabilitatea oricărui act de dispoziţie privitor la drepturile asupra locuinţei familiei, precum şi asupra bunurilor care „garnisesc”[3] locuinţa familiei, chiar dacă bunul în discuţie ar fi proprietatea exclusivă a unuia dintre soţi.

Dată fiind separaţia de patrimonii, desfacerea, desfiinţarea sau încetarea căsătoriei ar trebui să fie lipsită de complicaţia lichidării regimului matrimonial. Nu se întâmplă aşa, traiul comun transcede segmentul personal al relaţiilor dintre soţi şi imprimă o oarecare coeziune patrimonială, variabilă ca intensitate în funcţie de o diversitate de factori, inclusiv durata acestui regim raportat la căsătorie, astfel că dizolvarea regimului separaţiei presupune clarificarea legăturilor patrimoniale ce au luat naştere între soţi.

Cu aceste trăsături, regimul separaţiei de bunuri riscă să câştige reputaţia de regim al neîncrederii, al egoismului, aflat la periferia moralităţii. Să nu ne grăbim cu etichetări de acest fel şi, mai ales, cu generalizarea aparenţelor cu titlu de postulate ale materiei. Întâi de toate, regimul separaţiei de bunuri poate fi asumat de soţi prin convenţie matrimonială dar, de asemenea, poate fi consecinţa hotărârii judecătoreşti pronunţată la cererea unuia dintre soţi pentru motivul că celălalt soţ încheie acte care pun în pericol interesele patrimoniale ale familiei [art. 370 alin. (1) NCC]; în această din urmă situaţie, regimul separaţiei înlocuieşte un regim de tip comunitar, conven­ţional sau legal, tocmai ca reacţie de apărare a intereselor patrimoniale ale fiecăruia dintre soţi faţă de nesăbuinţa unuia dintre ei. Apoi, chiar dacă regimul separaţiei a fost convenit de soţi, înainte de căsătorie sau în timpul acesteia, raţiunile opţiunii s-ar putea să nu aibă nimic meschin ci dimpotrivă, să urmărească protejarea intereselor patrimoniale ale unuia dintre soţi faţă de riscurile financiare pe care le implică activitatea profesională a celuilalt, ori a intereselor succesorale ale copiilor proveniţi din căsătoria (căsătoriile) anterioare.

4.Aspecte de drept comparat

4.1Dreptul francez

În evantaiul regimurilor matrimoniale alternative pe care legiuitorul francez le pune la dispoziţia soţilor figurează şi regimul separaţiei de bunuri, reglementat de art 1536-1543 C. civ. fr. Sursa acestui regim nu este însă întotdeauna de natură contractuală: în situaţii de criză conjugală, regimul poate fi impus pe cale judiciară, la solicitarea unuia dintre soţi, atunci când interesele acestuia sunt periclitate prin menţinerea comunităţii de bunuri (ari. 1443 C. civ. fr.); de asemenea, separaţia de bunuri este consecinţa necesară a pronunţării separaţiei de corp (ar t. 302 C. civ. fr.).

Separaţia patrimoniilor.

Principiul separatist, esenţa însăşi a regimului examinat, antrenează o disociere a intereselor pecuniare ale soților care se mani­festă atât la nivelul activului patrimonial, cât şi în privinţa pasivului. Dar cum titularii acestor patrimonii sunt soţi, iar nu persoane străine una faţă de alta, inevitabil o serie ele dificultăţi se ivesc pe plan probatoriu.

(1) Separaţia activului.

În principiu, fiecare din soţi conservă proprietatea exclusivă a bunurilor sale prezente şi a celor pe care le dobândeşte în timpul căsătoriei (inclusiv a veniturilor şi economiilor sale). Spre deosebire de regimul comunităţii, în cazul separaţiei de bunuri caracterul oneros sau gratuit al dobândirii nu prezintă nicio relevanţă pentru determinarea naturii juridice a bunului respectiv. O altă diferenţă notabilă prin raportare la regimurile de tip comunitar: separaţia de bunuri se caracterizează prin absenţa unei mase comune, neexistând decât două patrimonii, în principiu independente.

Suprapunerea, fie şi parţială, a raporturilor conjugale determină importante adaptări ale principiului mai sus enunţat.

Separaţia pasivului.

Independenţa soţilor se regăseşte şi la nivelul laturii pasive a patrimoniului: fiecare dintre soţi este ţinut de „datoriile născute în persoana sa înainte sau în timpul căsătoriei” – art. 1536 alin. 2 C. civ. fr. Acest principiu al independenţei comportă totuşi mai multe excepţii, după cum urmează[4]:

– soţii răspund solidar pentru datoriile menajere, în condiţiile dispoziţiilor art. 220 C. civ. fr.[5];

– potrivit art. 1537 C. civ. fr., soţii sunt ţinuţi să contribuie la sarcinile căsătoriei conform stipulaţiilor conţinute în contractul de căsătorie, iar în lipsa acestor clauze, în proporţia determinată de art. 214 (aşadar, în raport cu mijloacele fiecăruia);

– soţii pot decide să răspundă solidar pentru anumite categorii de obligaţii asumate împreună sau de unui dintre ei, solidaritate care, potrivit dreptului comun, trebuie să fie dovedită;

un soţ este angajat de datoriile contractate de celălalt soţ căruia i-a dat mandat de a-i gera bunurile personale, mandatul putând fi nu doar expres, ci şi tacit;

în condiţiile în care soţilor le este permis să constituie în mod liber o societate comercială, răspunderea lor poate fi angajată în mod solidar în cazul acelor tipuri de societate în care asociaţii sunt solidar ţinuţi pentru datoriile societare.

Gestiunea bunurilor.

Independenţa soţilor în exercitarea gestiunii bunurilor personale reprezintă esenţa însăşi a regimului separaţiei: sub rezerva îndeplinirii obligaţiei ce-i incumbă cu privire la suportarea sarcinilor căsătoriei, fiecare dintre soţi administrează, foloseşte şi dispune în mod discreţionar de bunurile proprietate exclusivă – art. 1536 alin. 1 C. civ. Fr

Lichidarea regimului.

În teorie, dizolvarea regimului separaţiei nu ar trebui să implice o lichidare propriu-zisă a acestuia, în condiţiile în care nu există o masă de bunuri comune. În realitate, situaţia este desigur mult mai complexă[6], comunitatea de viaţă a soţilor conducând la o întrepătrundere mai mult sau mai puţin pronunţată a intereselor pecuniare; or, toate aceste intersectări de natură patrimonială ale soţilor reclamă o clarificare, o „reglare de conturi,” chiar şi în cazul celui mai individualist dintre regimuri.

Operaţiunea de lichidare a regimului separaţiei, în accepţiunea specifică asociată acestui tip de regim, nu determină în principiu activarea niciunui mecanism original, aplicându-se, după caz, fie dreptul comun (indiviziunea, îmbogăţirea fără justă cauză, dreptul obligaţiilor etc), fie unele reguli împrumutate clin sfera regimului de comunitate.

Astfel, partajul eventualelor bunuri indivize se realizează potrivit dreptului comun, art. 1542 C. civ. fr. făcând trimitere la regulile aplicabile în privinţa partajului succesoral. O excepţie notabilă vizează atribuirea preferenţială: în caz de divorţ ori separaţie de corp, ea nu operează niciodată ope logis, conform celor prevăzute de art. 1542 alin. 2 teza a Ii-a. Jurisprudenţa a statuat că aceste reguli derogatorii de la dreptul comun în materie de partaj se aplică şi atunci când partajul intervine în timpul căsătoriei, elementul decisiv ţinând de natura familială a indiviziuni.

De asemenea, regimul juridic al creanţelor între soţi este guvernat în principiu de dreptul comun al obligaţiilor, ceea ce permite, spre exemplu, recurgerea la mecanismul compensaţiei. Totuşi, calitatea specială a subiectelor raportului obligaţional, respectiv aceea de soţi, iar nu de persoane străine una faţă de cealaltă, imprimă materiei o anumită particularitate. În condiţiile în care între soţi există de regulă o imposibilitate morală de a stipula o clauză de indexare, soțul creditor ar avea de suportat inconvenientele aplicării principiului nominalismului monetar. Preocupat de protejarea intereselor pecuniare ale acestui soţ, legiuitorul anului 1985 a transplantat în materia separaţiei de bunuri soluţiile care guvernează creanţele între soţi sub imperiul regimului comunităţii. Din trimiterea pe care art. 1543 C. civ. fr. o face la dispoziţiile art. 1479 rezultă că ori de câte ori un soţ a finanţat achiziţia, conservarea ori îmbunătăţirea unui bun personal al celuilalt soţ, valoarea creanţei va fi determinată în funcţie de profitul subzistent.

Combinarea separaţiei de bunuri cu o societate de achiziţii.

Deşi posibilitatea combinării separaţiei de bunuri cu o societate de achiziţii nu este expres prevăzută, neîndoielnic, în temeiul principiului libertăţii convenţiilor matrimoniale, caracterul licit al unei astfel de clauze nu poate fi pus la îndoială. Principalul efect al stipulaţiei este acela de a crea, în cadrul acestui regim mixt, două categorii de bunuri: bunurile personale (care cuprind în special bunurile prezente şi ceie dobândite cu titlu gratuit în timpul regimului) şi achiziţiile (în mod esenţial bunurile dobândite cu titlu oneros de-a lungul funcţionarii acestui regim). În vreme ce prima categorie de bunuri este supusă regulilor separaţiei, achiziţiile sunt guvernate, în lipsa unei convenţii contrare, de dispoziţiile care configurează regimul comunităţii legale. Aceeaşi disociere urmează a fi respectată şi în privinţa gestiunii, disoluţiei, lichidării şi partajării celor două categorii de bunuri.

Stipularea unei asemenea clauze a pierdut considerabil din importanţă în condiţiile în care, pe de o parte, regimul comunităţii legale asigură independenţa şi egalitatea soţilor în gestiunea bunurilor, iar, pe de altă parte, începând din anul 1985, printre modelele puse la dispoziţia soţilor figurează şi participarea la achiziţii, care permite atingerea aceluiaşi rezultat ca şi regimul mixt analizat, utilizând însă instrumente diferite. Aplicarea distributivă a regulilor separaţiei şi ale comunităţii nu ridică în general probleme deosebite, atâta timp cât bunurile considerate drept achiziţii sunt precis delimitate în cuprinsul convenţiei matrimoniale[7].

Separaţia de bunuri asortata cu o societate de achiziţii poate comporta clauze diverse, acoperind o plajă largă de combinaţii între separaţia de bunuri şi comunitate[8].

4.2.Dreptul elveţian.

Unul din principiile de bază ale dreptului elveţian este acela că toate persoanele căsătorite sunt supuse unui regim matrimonial, legea oferindu-le soţilor posibilitatea de a alege între trei categorii de regimuri: participarea la achiziţii, regimul comunităţii de bunuri şi cel al separaţiei de bunuri.

Odată cu intrarea în vigoare, la 1 ianuarie 1988, a noilor reglementări în materie matrimonială, primul dintre regimurile menţionate a devenit în sistemul de drept elveţian regimul legal ordinar (art. 181 C. civ. elv., celelalte două fiind regimuri convenţionale, a căror activare se produce prin încheierea unui contract de căsători. C. civ. elv. a instituit principiul mutabilităţii regimului matrimonial[9], dreptul de opţiune al viitorilor soţi sau, după caz, al soților, fiind însă limitat la regimurile alternative prevăzute de lege. Conţinutul fiecăruia din aceste regimuri este trasat de dispoziţii imperative, numai anumite reguli putând fi modulate prin voinţa soţilor, cu condiţia de a se circumscrie perimetrului relativ îngust conturat de legiuitor. Astfel, art. 182 alin. 2 C. civ. elv. prevede expres că părţile nu pot adopta, revoca ori modifica un regim matrimonial decât în limitele legii.

Reglementat de dispoziţiile art. 247-251 C. civ. elv., regimul separaţiei de bunuri prezintă o importantă particulară în dreptul elveţian, în condiţiile în care acest regim poate fi nu doar adoptat de soţi prin încheierea unei convenţii matrimoniale ci şi în egală măsură impus acestora într-o serie de ipoteze determinate, caz în care îmbracă haina juridică a regimului extraordinar legal sau judiciar.

Ca regim convenţional, separaţia de bunuri prezintă caracteristicile generale ale acestui tip de regim matrimonial, mai sus prezentate: există, în principiu, disociere completă între patrimoniile fiecăruia dintre soţi; fiecare rămâne proprietarul bunurilor sale de care poate dispune în mod discreţionar (ari. 247), fiind ţinut de datoriile contractate (art. 249). In esenţă, regimul separaţiei creează cea mai slabă unitate economică între soţi.

Şi în sistemul elveţian, ca şi în alte ordini juridice, efectele generale ale căsătoriei, reglementate de art. 159-180 C. civ. elv., ale căror dispoziţii formează structura regimului primar, au vocaţia de a tempera duritatea şi caracterul individualist al regimului separaţiei de bunuri; (spre ex., dreptul unuia dintre soţi de a fi informat cu privire la situaţia patrimonială a celuilalt, protejarea locuinţei familiei etc).

În plus, art. 248 C. civ. elv. prevede că oricine invocă proprietatea exclusivă asupra unui anumit bun este ţinut să dovedească pretenţia sa, iar în lipsa acestei dovezi se prezumă că bunul respectiv aparţine celor doi soţi în coproprietate în cote-părţi egale (art. 646 alin. 2). La momentul lichidării regimului, fiecare soţ poate solicita ca bunul deţinut în coproprietate să-i fie atribuit, cu condiţia de a justifica un interes preponderent şi de a-1 dezinteresa pe celălalt soţ – art. 251 C. civ. elv.

Încrederea pe care de obicei soţii o nutresc unul faţă de celălalt determină ca în numeroase situaţii unul dintre ei să încredinţeze celuilalt administrarea bunurilor sale personale sau a unei părţi din acestea. Administrarea se face în baza unui mandat expres sau tacit (art. 195 alin. 1), precum şi în situaţiile ce decurg clin lege, (spre ex., reprezentarea uniunii conjugale şi datoria de asistenţă)[10].

De asemenea, o altă regulă importantă atenuează efectele individualiste ale separaţiei de bunuri, imprimând un spirit comunitar în relaţiile dintre soţi: deşi în principiu regimul separaţiei nu are niciun efect în privinţa exigibilităţii datoriilor între soţi (art. 250 alin. 1), totuşi, dacă achitarea unei datorii sau restituirea unui lucru l-ar expune pe soţul debitor unor dificultăţi grave de natură să pericliteze uniunea conjugală, acesta poate solicita acordarea unor termene de plată, fiind ţinut să furnizeze garanţii, dacă circumstanţele impun acest lucru (alin. 2 al aceluiaşi articol).

O serie de prevederi plasate în Capitolul I „Dispoziţii generale”, capătă o importanţă specială în cazul regimului separaţiei de bunuri. Astfel, în dreptul elveţian una din probele proprietăţii care primează în raport cu prezumţiile o constituie inventarul bunurilor, prevăzut de lege în formă autentică (art. 195a). Fiecare dintre soţi are obligaţia de a-şi da concursul la efectuarea inventarului bunurilor la solicitarea celuilalt soţ, în caz de refuz putându-se apela la constrângerea judiciară. Inventarul poate fi integral sau parţial, forţa sa probantă întinzându-se asupra bunurilor inventariate în anul care urmează intrării lor într-una din mase.

4.3. Common law.

În sistemul de common law raporturile patrimoniale dintre soţi nu beneficiază de o autonomie de reglementare, ci sunt inserate în dreptul comun, elementul caracteristic fiind ideea de separaţie. Prin ignorarea regimurilor matrimoniale ca instituţie juridică, sistemul de common law distonează sensibil faţă de concepţia continentală în materie. Practic, noţiunea de „regim matrimonial” este necunoscută în această ordine juridică şi numai printr-o reducere la un numitor comun din punct de vedere terminologic se poate vorbi lato sensu de o separaţie de bunuri[11].

Deşi în sistemul de common law nu există o prezumţie de comunitate23‘, aşa cum aceasta se aplică în Europa continentală, nu înseamnă că nu poate exista şi proprietatea comună a soţilor asupra unor bunuri. Astfel, dacă se manifestă în acest sens intenţia expresă ori implicită a soţilor, aceştia pot dobândi în timpul căsătoriei bunuri în proprietate comună în oricare din cele două forme de co-ownership: proprietatea comună care corespunde devălmăşiei (în sensul că nu sunt determinate cotele-părţi) sau cea care corespunde proprietăţii pe cote-părţi (care presupune că fiecare coproprietar are o cotă-parte din dreptul de proprietate asupra bunului).

De asemenea, căsătoria poate fi izvorul unui trust de rezultat sau al unui trust constructiv, cum ar fi situaţia în care unul dintre soţi participă cu bani proprii la plata preţului unei locuinţe, dar actul de vânzare-cumpărare este încheiat doar pe numele celuilalt soţ. Acesta din urmă deţine proprietatea într-un trust de rezultat, în care beneficiarii interesului echitabil suni ambii soţi. În cadrul acestui trust, soţul pe numele căruia a fost încheiat contractul are poziţia de trust şi de Beneficiary, în acelaşi timp, în vreme ce soţul care a contribuit la plata preţului, dar care nu figurează în act, este numai beneficiary. Acelaşi mecanism funcţionează şi în cazul în care unul dintre soţi, care nu este proprietarul imobilului, contribuie cu bani sau muncă la îmbunătăţirile aduse imobilului proprietatea celuilalt.

La divorţ, instanţa dispune de puteri foarte largi, aproape discreţionare, putând să ajusteze proprietatea asupra bunurilor în funcţie de nevoile părţilor şi de resurse, vârstă, contribuţia în timpul căsătoriei, durata acesteia şi interesele copiilor.

Este important de semnalat că în dreptul englez au existat mai multe propuneri de înlocuire a separaţiei de bunuri cu un fel de comunitate foarte restrânsă, asemănătoare participării la achiziţii din dreptul german; proiectele respective nu s-au putut materializa însă prin legi care să reziste.


[1] V.în acest sens ,J.Flour ,G.Champenois,op.cit.p.682

[2] A se, vedea ). Flour, G. Champenois, op. cit., p. 683. Pentru o opinie concordantă, v. şi E Lncet, La separation de biens în „Droit patrimonial de la familie. Regimes matrimoiiiaux. Successions. Liberalites. Partages d’ascendant. Indivision”, de M. Grimaldi ţcoord.), Dailoz, Paris, 1998, (în continuare Lq separation), pp. 283-284.

[3] P.Vasilescu ,Regimuri matrimoniale

[4] Pentru aceste categorii de excepţii, v. R. Cabrillac, op. cit., pp. 33 0-311.

[5] Chiar dacă în cuprinsul ipotezei normative a art. 1536 alin, 2 nu ar fi existat trimiterea la acest articol, aplicarea dispoziţiilor art. 220 nu putea fi pusă în discuţie, din moment ce această prevedere legală intră în structura regimului primar imperativ şi. în consecinţă, este incidenţă oricare ar fi regimul matrimonial concret aplicabil.

[6] În sensul că separaţia de bunuri, a devenit regimul cel mai dificil de lichidat, v. Ph. Malaurie, L. Aynes, op. cit., p. 341. De asemenea, v. şi R. Cabrillac, op. cil., p. 315; J. Flour, G. Champcnois, op. cit., pp. 705-707, A. Coiomer, Encyclopedie juridique, VII, nr. 479,

[7] Pentru unele dificultăţi de calificare a anumitor categorii de bunuri (spre ex., veniturile bunurilor proprii), v. J. Flour, G. Champenois, op. cil.., pp. 711-712; Ph. Malaurie, L. Aynes, op. cit., p. 344.

[8] v. B. Beignier, Manuel de droii des regimes niatrimoniaux, PUF, 2003, n” 105, apuc! B. Vareille, în RTD civ. 2004, p. 336.

[9] Potrivii art. 182 alin. 1 C. civ. elv., „Contractul d« căsătorie poale fi încheiat înainte sau după celebrarea căsătoriei”

[10]V., în acest sens, C. M Crăciunescu, op. cit., p. 52

[11] In acest sens, v. Ivi. Avram, loc. cit.,, p. 84.

Etichete: