Exceptiile de procedura etimilogie si evolutie

Etimologie şi evoluţie

Conceptul de excepţie evocã în limbajul obişnuit, orice abatere de la o regulã generalã şi provine din substantivul latin “exceptio”, care înseamnã “a lua din”, “a împuţina”, “a anihila”. Cu aceastã din urmã semnificaţie, termenul de excepţie a fost folosit şi în dreptul roman, spre a defini mijlocul prin care pârâtul urmãrea sã evite condamnarea sa, ori numai sã obţinã o întârziere a judecãţii.

În limbajul juridic, excepţia a început sã fie folositã în dreptul roman din epoca clasicã, în procedura numitã “formularã”[1], dar cu un înţeles şi un rol diferit faţã de excepţia din dreptul modern. Excepţiile reprezentau, alãturi de prescripţii, prescriptiones, o parte secundarã, accesorie a formulei. Ele erau înscrise în formulã, dacã pãrţile cereau aceasta. În formula pretorului, excepţia era inseratã între intentio[2] şi condemnatio[3], celelalte pãrţi fiind demonstratio[4] şi adiudecatio[5].

La romani, excepţiile erau întrebuinţate când dreptul civil, dreptul vechi, venea în contradicţie cu echitatea, cu dreptul nou de origine pretorianã. Se urmãrea paralizarea aplicãrii regulii de drept civil care forma fundamentul pretenţiei exprimate în “intentio”.

Prin excepţie, pârâtul nu nega dreptul reclamantului, dar invoca un fapt, ridica obiecţii care sã paralizeze pretenţia reclamantului. Apãrarea era o negare directã a pretenţiei şi nu era trecutã în formulã deoarece “judecãtorul trebuie sã se ocupe de ea prin singurul fapt cã trebuie sã vadã dacã pretenţia reclamantului este întemeiatã”[6]. Excepţia, dimpotrivã, era o apãrare indirectã pe care judecãtorul trebuia sã o ia în considerare numai dacã pârâtul ceruse inserarea în formulã. Rezultã, aşadar, cã excepţia a apãrut ca un mijloc de apãrare la care putea sã apeleze pârâtul, nu şi reclamantul.

Excepţia modernã se deosebeşte de cea din procedura formularã a dreptului roman, pentru cã în prezent nu mai existã deosebirea care exista între dreptul civil şi dreptul pretorian. În ambele situaţii, excepţia îndeplineşte o funcţie identicã: aceea de a opri sau de a amâna condamnarea, dar fãrã a contrazice fondul dreptului.

În doctrina româneascã au fost date definiţii care surprind trãsãturile esenţiale ale noţiunii, încã de la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Codul nostru de procedurã civilã a intrat în vigoare la 1 decembrie 1865, în timpul guvernãrii lui Mihail Kogãlniceanu, fiind una din reformele de bazã iniţiate şi puse în practicã de distinsul om de stat. Principatele Unite ale Moldovei şi Ţãrii Româneşti erau un stat tânar care avea nevoie de instituţii puternice în fiecare domeniu de activitate, inculsiv în cel al dreptului. Codul Civil adoptat în 1864 avea nevoie de un Cod de procedurã civilã care sã îl impunã definitiv în societatea româneascã.

Destul de devreme, doctrina a definit instituţia juridicã a excepţiunilor ca “mijloace prin care pârâtul face ca cercetarea procesului sã fie amânatã sau supusã la oarecare condiţiuni de formã. Când el invocã excepţiuni, prin aceasta chiar refuzã a accepta sã discute cu reclamantul, sau din cauza calitãţii sale (art. 106), sau pentru cã tribunalul […] nu e competent (art. 108), sau cã instanţa nu e angajatã în mod regulat (art. 111), sau cã legea îi dã dreptul de a amâna procesul pânã la un timp oarecare (art. 112-114). Toate aceste mijloace constituie excepţiuni […] . Excepţiunea propriu-zisã nu constituie o apãrare de fond. Tinde mai mult a critica forma, sau a amâna examinarea fondului.”[7]

În 1928 V. G. Cãdere era de pãrere cã „excepţiile de procedurã propriu-zise” sunt „mijloace invocate de pãrţi în scopul de a opri câtva timp în loc procedura pentru completarea unor formalitãţi… Într-un cuvânt, efectul excepţiilor de procedurã este de a provoca o oprire momentanã în mersul procesului, fãrã a angaja prin aceasta nici o dezbatere asupra fondului.”[8]

În 1983, Al. Bacaci reia teza autorului Gr. Porumb din 1966 şi defineşte noţiunea vizând doar partea formalã a procesului, pentru motivul cã “efectele imediate ale excepţiilor nu trebuie reflectate în definiţie, cãci, datã fiind varietatea excepţiilor, ele nu pot fi relevate decât prin analiza fiecãrei excepţii în parte”.[9] În opinia acestui autor excepţiile de procedurã reprezintã clasa cu sfera de aplicare cea mai largã. În interiorul ei sunt douã subclase şi anume: subclasa excepţiilor de procedurã propriu-zise şi subclasa excepţiilor de fond. Aceastã ordonare a noţiunilor reiese din  înţelegerea excepţiilor de procedurã ca reprezentând “acele mijloace procesuale prin care pãrţile, procurorul când participã la proces, şi uneori, instanţa din oficiu, fãrã a pune în discuţie fondul dreptului dedus judecãţii, cerând refacerea actelor de procedurã neregulat întocmite, declinarea competenţei, anularea cererii ca lipsindu-i elementele esenţiale, respingerea acţiunii ca fiind prescrisã etc. – într-un cuvânt, speculând încãlcãri ale normelor procesuale – asigurã respectarea cu stricteţe a prevederilor legale privind desfãşurarea procesului civil.”[10]

În acelaşi an, alţi autori, S. Zilberstein şi V. M. Ciobanu, au criticat definiţia datã de Al. Bacaci arãtând, în esenţã, cã noţiunea de excepţie de procedurã nu o include pe cea de excepţie de fond, dispoziţiile art. 137 alin. 1 C. proc. civ. fiind clare în acest sens[11]. Aceiaşi autori aduc şi alte critici. Astfel, faţã de intenţia de a da o definiţie generalã, precizarea cã prin excepţiile de procedurã, vazute ca noţiune de gen, se semnaleazã încãlcarea normelor procesuale, nu este riguros exactã, pentru cã prin excepţiile de fond, incluse şi ele în noţiunea de „excepţii de procedurã”, se invocã încãlcãri ale normelor de drept material Putem da exemplul excepţiei autoritãţii de lucru judecat, prin care se invocã nesocotirea dispoziţiilor art. 1201 Cod civil[12], ori al excepţiei prescripţiei, prin care se invocã încãlcarea prevederilor Decretului nr. 167/1958.

Este criticat de asemenea, faptul cã se pune semnul egalitãţii între cererile de anulare, declinare de competenţã ori respingere a acţiunii – cereri pe care instanţa este obligatã a le soluţiona prin hotãrâri – şi semnalarea unor încãlcãri ale normelor procesuale. În egalã mãsurã constituie o criticã faptul cã excepţiile de procedurã sunt considerate ca fiind singurul mijloc procesual prin care se urmãreşte respectarea cu stricteţe a prevederilor legale privind desfãşurarea procesului civil.”[13] Rezultã, în opinia autorilor S. Zilberstein şi V.M. Ciobanu cã aceastã finalitate nu este un element specific, care sã caracterizeze aceastã instituţie şi sã o diferenţieze de altele. Aceasta nu este diferenţa specificã pe care o definiţie trebuie sã o cuprindã.

La începutul anilor ’90 , G. Boroi şi I. Dealeanu, prin definiţiile pe care le dau excepţiilor de procedurã, fac dovada impunerii opiniei profesorilor S. Zilberstein şi V. M. Ciobanu exprimatã încã din 1983. Se admine, deci, cã excepţiile procesuale reprezintã noţiunea gen, clasa cu sfera de cuprindere cea mai largã. Excepţiile de procedurã şi excepţiile de fond sunt subclasele, noţiunile specie. Criteriul avut în vedere este acela al obiectului.

Excepţiile procesuale „sunt incidente ce apar în cursul procesului civil, urmând a fi soluţionate de cãtre instanţã, de regulã, înainte de abordarea fondului litigiului. Excepţia procesualã ar fi forma prin care se obiectiveazã incidentul.”[14] „Excepţiile de procedurã sunt doar acele mijloace prin care, în cadrul procesului civil, partea interesatã, procurorul sau instanţa din oficiu invocã în condiţiile prescrise de lege şi fãrã a pune în discuţie fondul pretenţiei dedusã judecãţii, neregularitãţi procedurale […] urmãrind întârzierea sau împiedicarea judecãţii în fond.”[15]

În 1997, prin editarea celui de al II-lea volum al Tratatului teoretic şi practic de procedurã civilã, profesorul V. M. Ciobanu fixeazã definitiv opinia exprimatã încã din 1983, ca rãspuns la teza lui Al Bacaci, ca fiind opinia ce trebuie reţinutã în definirea excepţiilor procesuale[16].

Ca specie a genului, excepţiile de procedurã pot fi definite ca acele excepţii procesuale prin care, în condiţiile legii, partea interesatã, procurorul sau instanţa din oficiu, invocã în cadrul procesului civil şi fãrã a pune în discuţie fondul dreptului neregularitãţii procedurale privitoare la compunerea şi constituirea instanţei, competenţa acesteia şi la procedura de judecatã urmãrind dupã caz, declinarea competenţei, amânarea judecãţii, refacerea unor acte, anularea, respingerea şi perimarea cererii, în alţi termeni întârzierea sau împiedicarea judecãţii.

---

[1] A se vedea V. Hanga, Drept privat roman, Ed. Didacticã şi Pedagogicã, Bucureşti, 1978, p. 127: “Denumirea de “formularã” vine de la “formula” care era un foarte scurt program scris al procesului, întocmit dupã declaraţiile pãrţilor, de cãtre magistrat, prin care acesta sesiza pe judecãtor, fixându-i termenii juridici ai litigiului ce se cerea a fi judecat” ;

[2] Intentio era partea principalã a formulei prin care reclamantul îşi arãta pretenţia ;

[3] Condemnatio era ordinul prin care magistratul îl dã judecãtorului sã condamne sau sã achite pe pârât ;

[4] Demonstratio cuprindea cauza juridicã a pretenţiilor reclamantului ;

[5] Adiudecatio era acea parte a formulei prin care magistratul dãdea judecãtorului puterea de a transfera un drept de proprietate ;

[6] A se vedea C. Şt. Tomulescu, Drept privat roman, Bucureşti, 1973,  p. 82 ;

[7] A se vedea I. G. Sãndulescu-Nãvoneanu, Explicaţiunea teoreticã şi practicã a Codicelui de procedurã civilã, Tipografia Curţii (Lucrãtorii asociaţi), Bucureşti, 1875, p. 149-150 ;

[8] A se vedea  V. G. Cãdere, Tratat de procedurã civilã, Ed. Cultura Naţionalã, Bucureşti, 1928, p. 322 ;

[9] A se vedea  Al. Bacaci, Excepţiile de procedurã în procesul civil, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1983, p. 40 ;

[10] Idem;

[11] Art. 137 alin. 1 C. proc. civ. : “instanţa se va pronunţa mai înâi asupra excepţiilor de procedurã precum şi a celor de fond care fac de prisos în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.” ;

[12] Art. 1201 Cod Civil: “Este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecatã are acelaşi obiect, este întemeiatã pe aceeaşi cauzã şi este între aceleaşi pãrţi, fãcutã de ele şi în contra lor în aceeaşi calitate.” ;

[13] A se vedea S. Zilberstein, V. M. Ciobanu, Precizãri privind instituţia excepţiilor în dreptul procesual civil, S. C. J., nr. 1/1983, p. 45-46 ;

[14] A se vedea I. Deleanu, Tratat de procedurã civilã, vol. II, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1995, p. 172 ;

[15] A se vedea G. Boroi, Drept procesual civil. Notã de curs, vol. I, Ed. Romfil, 1993, p. 131 ;

[16] A se vedea V. M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedurã civilã, vol. II, Ed. Naţional, Bucureşti, 1997, p. 116 ;

Ordinea de soluţionare a excepţiilor procesuale invocate concomitent în procesul civil

1. Judecarea problemei

Complexitatatea pricinilor deduse judecăţii determină părţile implicate să formuleze pretenţii importante şi care să „acopere” orice posibilă soluţie reţinută de instanţă. În mod corespunzător, se invocă mijloace procesuale de apărare dintre care un rol-cheie îl au excepţiile procesuale de procedură şi/sau de fond. Atunci când în cadrul unui proces civil se invocă concomitent în faţa instanţei de judecată mai multe excepţii procesuale, apare problema de a şti în ce ordine se va pronunţa judecătorul asupra excepţiilro supuse examenului său.

Pentru o soluţionare în ordinea corectă, judecătorul trebuie să ţină cont de regula consacrată de art. 137 alin. 1 Codul de procedură civilă. Astfel, ca trebui să soluţioneze mai întâi excepţiile de procedură şi mai apoi excepţiile de fond – „are fac de prisos, în tot sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.” Regula este clară necesitând doar un examen prealabil de clasidicare a excepţiilor invocate concomitent. Totuşi este posibil ca toate excepţiile de analizat să fie de procedură ori de fond, sau este posibil ca examenul să poarte deopotrivă asupra mai multor excepţii de procedură şi mai multor excepţii de fond.

Regula enunţată la art. 137 alin. 1 Codul de procedură civilă nu acoperă aceste situaţii foarte întâlnite în practică. Doctrina a constribuit la rezolvarea acestei probleme prin consacrarea unei a doua reguli. „În lipsa unui text care să reglementeze modul în care trebuie să procedeze instanţa, s-a arătat că judecătorul trebuie să deducă ordinea în care se va pronunţa asupra excepţiilor din caracterul şi efectele pe care le produc acestea în cadrul procesului civil.”[1] Astfel, „în toate cazurile în care judecătorii se văr puşi în situaţia de a cerceta laolaltă mai multe chestiuni…., în aceeaşi cauză, dacă aceste chestiuni sunt de natură a nu fi examinate decât succesiv, ei trebuie să ţină seamă de o ordine logică, de o succesiune raţională, începând cu examinarea şi soluţionarea chestiunilor care au în mod logic prioritate… .”[2]

În considerarea acestei reguli doctrinale vor fi rezolvate mai întâi excepţiile referitoare la investirea instanţei (excepţia de netimbrare sau de insuficientă timbrare, excepţia privind lipsa procedurii prealabile şi obligatorii) – pentru că „ne apare firesc a se acorda întâietate excepţiilor legate de nulitatea cererii de chemare în judecată, întrucât, dacă instanţa a fost investită printr-o cerere care nu îndeplineşte condiţiile legale privitoare la plata taxelor de timbru sau căruia îi lipsesc elementele esenţiale – părţile, obiectul sau semnătura”[3]

Urmează să fie soluţionată apoi excepţia de necompetenţă care este de ordin publică când pricina nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti – competenţă generală, când pricina este de competenţa unei instanţe de alt grad – competenţă materială, şi când pricina este de competenţă unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura, competenţă teritorială exclusivă.[4] Trebuie rezolvate apoi excepţiile privind compunerea[5] sau constituirea instanţei[6], excepţia puterii de lucru judecat[7], prescripţia etc.

Pentru determinarea ordinii în care instanţa se pronunţă asupra excepţiilor procesuale invocate concomitent, trebuie avut în vedere, pe de altă parte, criterial impus de legiuitor în art. 137 alin.1 Codul de procedură civilă, iar, pe de altă parte, criteriul propus de doctrină. De la caz la caz ordine se determină folosind numai unul dintre criterii ori ambele, atunci când unul singur nu este suficient pentru demersul propus.[8]

Rezolvările concrete

Încadrarea făcută problemei anlizate face mai lesnicioasă rezolvarea de la caz la caz. În practică sunt posibile foarte situaţii, dintre care vom prezenta pe scurt doat câteva. Demersul nostru nu este unul „exempli gratia”, ci o încercare de confirmare a logicii ce stă în spatele celor două criterii. Prin cercetarea cu atneţie a exemplelor ce vor fi prezentate, se poate constata că există ordine, acolo unde pare a fi dezordine.

Se invocă în acelaşi timp: 1.excepţia de netimbrare a cererii principale, 2. excepţia tardivităţii cererii reconvenţionale şi 3. excepţia necompetenţei. Toat esunt excepţii de procedură, stfel încât va fi folosit criteriul doctrinar pentru determinarea ordinii în care vor fi abordate. Deşi în doctrină[9] şi în practică[10]s-a considerat constant ca într-un asemenea concurs de excepţii, trebuie analizată mai întâi excepţia privitoare la timbrarea cererii principale deoarece taxele de timbru se plătes anticipt, există şi opinia conform căreia prima excepţie ce trebuie analizată este cea referitoare la competenţă deoarece, în condiţiile art. 1005 alin. 1 Codul de procedură civilă[11], şi ar urma ca hotărârea prin care se anulează cererea a netimbrată să fie lovită de nulitate indiferent dacă rezolvarea dată excepţiei netimbrării este corectă sau nu.[12] Dacă excepţia de necompetenţă se respinge, va fi cercetată excepţia privitoare la timbrarea cererii principale. Faţă de independenţa procesuală a cererii reconvenţionale, idiferent sacă se admite sau se respinge excepţia privitoare la timrare, va fi analizată şi excepţia tardivităţii cererii neconvenţionale. Rezultă că ordinea de soluţionare nu este 1,3,2, ci 3,1,2.

Se invocă concomitent: 1)excepţia privind nelegala compunere a instanţei, 2) excepţia lipsei procedurii prealabile şi 3) excepţia litropendenţei. Avem de a face în acest caz cu două excepţii de procedură şi una de fond (excepţia lipsei procedurii prealabile). Ar urma deci, să se analizeze mai întâi excepţiile de procedură 1 şi 3 şi abia apoi excepţia 2. Prima excepţoe ce trebuie analizată este cea privind nelegala cuâompunere întrucât numai un complet legal compus sau constituit se poate pronunţa asupra celorlalte excepţii. Având în vedere efectele pe care le produc, deci al doilea criteriu de ordonare, va fi analizată mai întâi excepţia de fond a lipsei procedurii prealabile şi de abia apoi problema litropendenţei, din moment ce admiterea primeia exclude problema litispendenţei . ordinea de soluţionare nu este, prin urmare: 1,3,2, ci 1,2,3, citeriul doctrinal ponderându-l pe cel legal.

Totuşi, principiul consacrat la art. 137 alin. 1 Codul de procedură civilă rămâne util. Excepţiile de procedură se rezolvă înaintea celor de fond. Doar când efectele pe care le produc sunt de aşa natură încât excepţia de fond face inutilă, de prisos, cercetarea celei de procedură, criteriul legal de ordonare va fi ponderat. În rest, ori de câte ori sunt invocate concomitent excepţiile de procedură şi excepţiile de fond, vor fi analizate mai întâi excepţiile de procedură. Este şi cazul în are s einvocă în acelaşi timp:

1) excepţia lipsei de calitate procesuală activă (de fond)

2) excepţia lipsei capacităţii procesuale de exerciţiu a reclamantului (de fond) şi,

3) excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant al reclamantului (de procedură)

Prima excepţie care trebuie analizată, conform criteriului impus de art. 137, alin. 1 Codul de procedură civilă este excepţia de procedură privitoare la lipsa dovezii calităţii de reprezentant.[13] În cazul respingerii acestei excepţii se vor analiza în ordine excepţia cu numărul 1 şi cea cu numărul 2, pentru că stabilindu-se faptul că reclamantul are folosinţa dreptului şi, deci, calitate procesuală, va fi analizată excepţia privitoare la capacitatea procesuală de exerciţiu. Ordinea de soluţionare este aici: 3,1,2.

În exemplele anterioare am acoperit situaţiile în care se invocă concomitent: numai excepţii de procedură, două excepţii de procedură şi una de fond şi două excepţii de fond şi una de procedură. Rămâne de evidenţiat exemplul invocării concomitente doar a unor excepţii de fond. În acest sens, reţinem situaţia în care se invocă: 1) excepţia prematurităţii, 2) excepţia lipsei de interes şi 3) excepţia lipsei de calitate procesuală activă.

Toate sunt excepţii de fond pentru că sunt în legătură cu exerciţiul dreptului la acţiune. Prima excepţie ce trebuie analizată şi rezolvată este excepţia cu numărul 3 pentru că prin soluţionarea acestuia se determină cadrul procesual în care vor fi analizate şi celelalte două. Înainte de a se analiza „calitatea dreptului”, respectiv, dacă este sau nu actual, trebuie să se determine dacă reclamantul este titularul dreptului dedus judecăţii.

„De vreme ce interesul se analizează prin raportare la un anumit drept, trebuie stabilit cu prioritate dacă, atunci când dreptul este afectat de un termen, la data sesizării instanţei termenul se împlineşte sau nu. Deci, dacă se respinge excepţia privind lipsa de calitate procesuală activă, urmează să se analizeze excepţia prematurităţii. Dacă se respinge şi această excepţie, se va verifica dacă reclamantul are un folos practic pentru a justifica pornirea în mişcare a procedurii judciare.”[14]

Rezultă că ordinea de soluţionare a excepţiilor procesuale, în acest caz este: 3,1,2, în virtutea criteriului doctrinal al cercetării efectelor pe care le produc.

Cele două criterii pot veni în concurs ori se pot completa atunci când sunt invocate atât excepţii de procedură, cât şi excepţii de fond, după cum se poate ca unul singur să rezolve problema ordinii de soluţionare, atunci când sunt invocate concomitent numai excepţii de procedură sau numai excepţii  de fond. În această a doua situaţie în care excepţiile procesuale au toate aceeaşi natură, criteriul care determină ordinea de soluţionare este criteriul doctrinal. Trebuie, aşadar, să fie cercetate efectele pe care tind să le producă fiecare în parte. Acesta este doar un prim pas / o prima etapă a examenului. Urmează un al doilea pas în care efectele fiecărei excepţii invocate sunt comparate, pentru a vedea care pe care face inutilă. Se ajunge la un raţionament  de genul: efectele excepţiei X fac inutilă cercetarea efectelor excepţiei Y; efectele excepţiei X fac inutilă cercetarea efectelor excepţiei Z, efectele excepţiei Y fac inutilă cercetarea efectelor excepţiei Z.

Din cele trei observaţii rezultă ordinea de soluţionare a excepţiilor, şi anume: X,Y, Z. Cercetarea afectelor unei excepţii procesuale, de procedură sau de fond, devine inutilă atunci când, producerea efectelor unei alte excepţii procesuale de procedură sau de fond face imposibilă producerea efectelor primei excepţii analizate.

Acest raţionament este comun tuturor situaţiilor posibile de întâlnit în practică. Criteriile – legal şi doctrinal – sunt deopotrivă de utile pentru că dau un algoritm demersului de soluţionare a excepţiilor procesuale. Cu toate acestea, criteriul doctrinal poate pondera criteriul legal niciodată invers. Aceasta înseamnă că se poate ca o excepţie de fond să fie rezolvată înaintea unuia de procedură, dar în nici un caz o excepţie de procedură cu efecte imposibil de atins datorită producerii efectelor unei excepţii de fond nu va fi rezolvată înaintea cu prioritate, doar pentru că este de procedură. Dacă în majoritatea cazurilor din practică excepţiile de procedură ar fi devansate de excepţiile de fond, criteriul legal de la art. 137 alin. 1 Codul de procedură civilă ar fi doar un reper, ordinea de soluţionare urmând a se stabili în virtutea celui doctrinal. Dar, în practică, excepţiile de procedură devansează de cele mai multe ori excepţiile de fond. Astfel, criteriul legal rămâne de mare utilitate, calificarea excepţiilor în cele două clase, fiind primul lucru ce trebuie realizat. Se cercetează apoi efectele excepţiilor şi se obţine ordinea de soluţionare.

Actualul Cod de procedură civilă, prin criteriul legal, nu impune o anumită ordine de invocare a excepţiilor, „dar o anumită ordine se impune, determinată de raţiuni interne ale procesului civil şi de finalitatea fiecărei excepţii”.[15]

„Nefiind reglementată ca atare o asemnea ordine înseamnă că faptul neinvocării excepţiilor în ordine firească nu duce la sancţionarea părţilor. Revine instanţei obligaţia ca, în funcţie de caracterul şi efectele la care tind diferitele excepţii invocate simultan să stabilească ca prioritatea ăn soluţionarea excepţiilor.”[16]

---

[1] M. Tăbârcă, “Excepţiile procesuale în procesul civil”, Ed. a 2-a revăzută şi adăugată, Ed. Univ. Juridic, Bucureşti, 2006, p. 75; I. Leş, notă la decizia civilă nr. 1098/1978 a Trib, jud., Sibiu, Revista română de drept nr. 9/1980, p. 43-45;

[2] E. Herovianu, “Pagini de practică judiciară şi extra judiciară”,  Ed. Librăriei Juridice, Bucureşti, 1944, p. 110;

[3] ibidem M. Tăbârcă, “Excepţiile … ” ed. a 2-a, op. cit. p. 76 – sentinţa civilă nr. 2281/1998, Judecătoria sector 3 Bucureşti, nepublicată;

[4] art. 159 Codul de procedură civilă

[5] V.M. Ciobanu, G. Boroi, “Drept procedural civil. Curs selective.Teste grilă.”, ed. a 3-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 32:  prin compunerea instanţei se ănţelege alcătuirea sau formarea instanţei de judecată cu numărul de judecători prevăzuţi de lege.

[6] Idem. 269, p. 34: prin constituirea instanţei se înţelege alcătuirea ei complexă, cu toate organelle şi persoanele prevăzute de lege: grefier, magistratul asistent (ICCJ), procurer;

[7] art. 163 şi art. 166 Codul de procedură civilă;

[8] M. Tăbârcă, Excepţiile, ed. a 2-a, op. cit. p. 77;

[9] V.M. Ciobanu, G. Boroi, op. cit. p. 241;

[10] decizia nr. 241/1971, Trib suprem, secşia civilă, C.D./1971, p. 191; etc

[11] art. 105 alin. 1 Codul de procedură civilă:” Actele de procedură îndeplinite de un judecător necompetent sunt nule”;

[12] M.Tăbârcă, “Excepţiile …”, ed. a 2-a, op. cit. p. 84;

[13] M.Tăbârcă, “Excepţiile …”, ed. a 2-a, op. cit. p. 87;

[14] M.Tăbârcă, op. cit. p. 89;

[15] Al. Bacaci, “Excepţiile de procedură în procesul civil”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1983, p. 42-43;

[16] M. Tăbârcă, “Excepţiile procesuale în procesul civil”, ed. a 2-a, revăzută şi adăugită, Ed. Univ. Juridic, Bucureşti, 2006, p. 92;

Continutul principiului oficialitatii in administrarea probelor in procesul civil

Probele au o importanta hotaratoare atat in procesul civil, cat si in procesul penal, ca si in genere in viata juridica[1].

La fel ca si alte ramuri de drept si dreptul procesual civil este guvernat nu numai de norme de drept, ci si de principii ale dreptului procesual civil[2].

Datorita importantei lor, unele din principiile procesului civil se regasesc in Constittie si legi speciale, sau Codul Civil, dar s-a spus in literatura de specialitate ca unele principii procesuale sunt consacrate in documente cu caracter international cum ar fi: Declaratia Universala a Dreprutilor Omului, Pactul International cu privire la Drepturile Civile si Politice, Conventia Europeana pentru Protectia Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale[3].

Prin mijlocirea probelor subictii de drept pot stabili in fata instantelor judecatoresti faptele din care izvorasc drepturile lor sau vinovatia ori nevinovatia in cazul faptelor cu caracter penal si tot din realitatea acestor fapte judecatorii desprind existenta drepturilor in litigiu, respictiv vinovatia sau nevinovatia persoanelor carora li se imputa fapte cu caracter penal. In lipsa probelor, drepturile civile subiective nu pot fi valorificate, iar in domeniul penal adevarul cu privire la fapta nu poate fi stabilit, administrarea probelor fiind strins legata de realizarea regulii de baza “a aflarii adevarului”, iar in cea mai mare parte a procesului penal se pune problema legata de probe si mijloace de probe. A afla adevarul intr-o cauza penala inseamna, in general, a stabili daca o fapta exista si de cine a fost savirsita, daca intruneste toate elementele constitutive ale unei infractiuni daca faptuitorul raspunde penal pentru fapta sa. Or, toate acestea se realizeaza cu ajutorul probelor.

Probele sunt mijloace prin care se asigura realizarea drepturilor in situatii cu caracter litigios si, respestiv, pe baza lor se fundamenteaza condamnarea pentru fapte prin care a fost infrinta legea penala.

Asadar, probatiunea constituie o parte de cea mai mare insemnatate atit a procesului civil, cit si a procesului penal, fara de care instantele judecatoresti nici nu si-ar putea indeplini misiunea ce le revine. Prin mijlocirea probelor, ce se administreaza in cazul probatiunii, instantele judecatoresti “au posibilitatea sa stabileasca adevarul” (principiul procesual fundamental) si, intemeindu-se pe acesta, sa  dea hotariri juste cu privire la drepturile in litigiu si respectiv, fundamentarea (temeinicia si legalitatea) hotariri de condamnare in penal.

Formarea convingerii judecatorului cu privire la realitatea starii de fapt, pe care trebuie sa-si intemeieze hotarirea pronuntata, atarna de corecta si completa desfasurare a probatiunii si de valoarea probelor administrate. De aceste elemente depinde temeinicia si chiar insasi legalitatea hotararilor judecatoresti, pentru ca de cele mai multe ori o hotarare judecatoreasca netemeinica este si nelegala, sub aspectul probatiunii, fie pentru ca instanta judecatoreasca nu a  staruit indeajuns in vederea descoperirii adevarului si a prevenirii oricaror greseli in cunoastetea faptelor, asa cum oblige art. 129 alin.5 C.pr.civ.  si,respectiv, art.62 C.pr.pen., fie pentru ca a nesocotit alte reguli ale probatiunii judiciare.

O hotarare judecatoreaca, civila sau penala, prin care datorita unor probe demne de incredere , neindoielnice si bine administrate, s-a reusit sa se stabileasca in mod exact starea de fapt , corespunzatoare adevarului, si sa se dea, temeiul acesta (a probelor), o solutie justa (corecta), va avea putere de convingere si fata de instantele judecatoresti de control judiciar. Mai mult, chiar puterea ei de convingere va trece si dincolo de incinta instantelor judecatoresti si va contribui la sporirea increderii in justitie, precum si la intarirea legalitatii.

Apoi, pe linga rolul de a da intentelor judecatoresti posibilitatea de a stabili adevarul cu privire la starea de fapt si de a pronunta, astfel, hotarari temeinice si legale, asigurandu-se respectarea drepturilor si, respectiv, condamnarea celor vinovati de comiterea unor fapte prevazute de legea penala, probele mai indeplinesc si rolul de a preveni litigiile civile, precum si comiterea faptelor cu character penal.

Probele sunt “entitati de fapt” extraprocesuale (adica exista in afara procesului civil sau penal) ele privind insa obiectul procesului civil sau penal. Iar, prin administrarea lor , in desfasurarea procesului judiciar ele capata un caracer procesual.

Tot asa, si mijloacele de proba sunt realitati extraprocesuale, care capata , de asemenea caracter de categorie juridica procesuala , prin reglementarea folosorii lor in cadrul, dupa caz, a procesului civil sau celui penal.

Cadrul institutional al probelor si mijloacelor de proba il constituie codul de procedura civila si, respectiv, codul de procedura penala.

Din cele expuse rezulta ca administrarea probelor atit in cadrul procesului civil, cat si in cazul celui penal este strans legata de realizarea principiului fundamental al “aflarii adevarului”, iar acest obiectiv procesual se reflecta perfect in “sistemul probatoriu” instituit atit prin Codul de procedura civila cat si prin Codul de procedura penala, ambele continand reguli pertinete referitoare la “rolul activ al judecatorului” si la “sarcina probei”.

Intr-adevar, rolul instantei judecatoresti in probatiunea judiciara depinde de conceptia generala a sistemului procedural adoptat cu privire la misiunea judecatorului in desfasurarea procesului. Or, acest lucru este prevazut in art.129 alin.5 C.pr.civ. cat si in art.62 C.pr.pen.

In art.129. alin.5 C.pr.civ. se prevede ca “judecatorii au indatorirea sa staruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greseala pentru aflarea adevarului in cauza, pe baza stabilirii faptelor si prin aplicarea corecta a legii, in scopul pronuntarii unei hotarari temeinice si legale. Ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le considera necesare, chiar daca partile se impotrivesc” (adica pot ordona si din “oficiu” administrarea unor probe, atunci cand aceasta este necesar).

Art.62 C.pr.pen. prevede la rindul sau urmatoarele: “in vederea stabilirii adevarului, organul de urmarire penala si instanta de judecata sunt obligate sa lamureasca cauza sub toate aspectele, pe baze de probe”.

In afara acestui text din Codul de procedura penala, exista si un al doilea text art.1 alin.2 potrivit caruia actele necesare desfasurarii procesului penal “se indeplinesc din oficiu, in afara decazul cind prin lege se dispune altfel”.

Deci exista in aceasta privinta o diferentiere intre procesul civil si procesul penal justificata de natura juridica si obiectivele diferite ale celor doua reglementari procesuale referitoare la procesul civil sic el penal.

In procesul civil de regula se urmareste protectia judiciara a unor interese private, ceea ce impune un rol important al partilor nu numai in declansarea procesului, ci si in desfasurarea acestuia si, mai ales, in a decide soarta procesului civil ( principiul disponibilitatii).

Sub aspectul propunerii si administrarii probelor in procesul civil s-a prevazut insa, in art. 129 alin. 5 C. Pr. Civ., si dreptul instantei de judecata de a intervene din oficiu, ordonand administrarea de probe pe care ea le considera necesare “chiar daca partile se impotrivesc” ( in aceasta privinta principiul disponibilitatii trebuie sa cedeze locul principiuui superior al aflarii adevarului ).

Acest mod de determinare a regimului juridic al probatoriilor in procesul civil a capatat consacrare si in practica judiciara statuandu-se in mod explicit ca “In ceea ce privestre rolul activ al judecatorului… acesta nu se substituie vointei partilor, fiind insa obligat sa descopere adevarul sis a dea partilor ajutor active in apararea drepturilor si intereselor legitime”[4].

Acest mecanism procesual de realizare a probatoriului necesita unele clarificari de ordin legislative si doctrinar, nu numai jurisprudential, pentru ca, intr-adevar, desi prin procesul civil se urmareste protectia judiciara a unor intrerese private si ca joaca principiul disponibilitatii, pe de alta parte, indifferent de natura procesului: civil sau penal, actioneaza un principiu fundamental, superior celorlalte regulii procesuale, acela al “aflarii adevarului”, si , de asemenea, trebuie asigurat si un “echilibru procesual” care presupune posibilitatea judecatorului de a influenta cursul procesului atunci cand constata ca se produc dezechilibre de natura procesuala din cele mai diferite motive ( lipsa sau inegalitatea der pregatire a partilor, neglizente sau superficialitatii ale partilor etc ).

Potrivit art. 1169 C. Civ. Cel ce face primul o propunere inaintea judecatii trebuie sa o dovedeasca” – actori incumbit probatio- .

Daca reclamantul “este mai intai” obligat sa faca dovada pretentiilor pe care le formuleaza, sarcina probei nu-i incumba insa in intregime si in mod exclusive lui. Nu ar fi nici logic, nici just si uneori nici posibil. Si atunci, in astfel de situatii sarcina probei se repartizeaza intre reclamant si parat, asa incat, dintre elementele pe care le presupune o “probatiune completa” unele vor trebui dovedite de reclamant, iar altele de parat.

Desigur ca in aceste conditii se pune problema determinari intinderii obligatiei reclamantului de a face proba (pana unde merge obligatia sa) si  unde incepe obligatia  paratului de a proba, adica ce elemente trebuie sa dovedeasca unul, si ce elemente celalalt.

Aceasta problema a repartizarii sarcinii probei intre reclamant si parat, a felului cum ea se descompune, pentru a fi impartita intre cele doua parti, prezinta grade de dificultate mai mari sau mai mici, dificultati care sunt sporite si de faptul ca art. 1169 C. civ. nu precizeaza in ce masura reclamantul trebuie sa-si dovedeasca pretentia.

De aceea, va fi necesar sa se tina seama de principiul stability prin textul art. 1169, precum si de posibilitatile de proba a celor doua parti, pentru a se degaja de aici cateva formule de repartizare a sarcinii preobei, folositoare in practica, cu titlu orientativ[5].

Reclamantul avand cel dintai sarcina probei, fiindca el face primul o propunere instantei judecatoresti, va fi obligat sa dovedeasca savarsirea sau producerea faptului care a creat raportul juridic intre el si para, pentru a demonstra in acest mod nasterea dreptului ce pretinde si implicit, a obligatiei corelative a paratului, acestea impreuna -dreptul si obligatia corelativa- formand continutul raportul juridic respectiv.

Dar, nu se poate cere reclamantului  sa mai dovedeasca in continuare ca nu a intervenit nici un alt fapt care sa fi impiedicat crearea raportului juridic sau sa fie de natura a pricinui ineficacitatea faptului creator de raport juridic deja dovedit, sau ca ulterior, dupa crearea raportului juridic litigios, nu a intervenit nici un fapt care sa fi modificat sau sa fi stins acel raport juridic. Aceasta, intrucat a se cere reclamantului sa dovedeasca ca astfel de fapte nu s-au produs ar insemna sa i se impuna o probatiune multipla, dificila si uneori chiar imposibila, ceea ce ar fi national, inechitabil si chiar impotriva principiului instituit prin art. 1169 din  Codul civil.

Este mult mai simplu, mai usor, mai rational si mai echitabil ca paratul sa dovedeasca -daca este cazul- ca astfel de fapte au intervenit efectiv. Acest mecanism probatoriu este de altfel in interesul sau, pentru ca, invocand si dovedind asemenea fapte, acestea vor avea drept efect anihilarea obligatiei corelative procesuale care este stabilita in  sarcina sa prin proba crearii raportului juridic litigios administrata de reclamant.

Intr-adevar, reclamantul nu ar putea fi obligat sa probeze crearea raportului juridic litigios si totodata sa faca si dovada unor fapte care  sa anihileze actiunea intentata de el. Ar fi absurd si nu acest lucru l-a gandit legiuitorul atunci cand a instituit principiul prevazut in art. 1169 C. Civ. ( referitor la sarcina probei ).

Ca atare, in cadrul actiunii de probatiune, instanta de judecata ( in procesul cicvil ) va recurge la formule rationale, echitabile si eficiente de repartizare a sarcinii probei intre partile litigante dupa cum urmeaza: reclamantul va face proba crearii raportului juridic litigious dintre el si parat( dovedind ca s-a incheiat actul sau ca a fost savarsit faptul ori ca s-a produs evenimentul care a creat raportul juridic din continutul caruia face parte si dreptul ce se pretinde si obligatia corelativa a paratului, a carei executare este ceruta ); paratul, pus in aceasta pozitie, poate invoca -daca este cazul- si, implicit, va fi obligat sa dovedeasca, faptele-obstacol care au impiedicat crearea raportului juridic litigios (ilicitatea obiectului ori a cauzei), faptele de natura sa pricinuiasca ineficacitatea faptului creator de raport juridic litigios (cum ar fi de ex, incapacitatea sa de exercitiu, eroarea dolul etc), faptele ulterioare care au modificat raportul juridic litigios creat, faptele ulterioare care au stins dreptul creditorului la actiune in sens material (prescriptia de exemplu),  faptele ulterioare care au stins insusi raportul juridic dintre parti.

Este intr-un fel, o transpunere pe planul probatoriului, a mecanismului de sesizare a instantei civile de judecata cu plangere, careia i se suprapun intampinari si cereri reconventionale ale paratilor ( art. 115 si art. 119 C. civ.).

Acest drept al judecatorului civil, de a repartiza sarcina probei intre reclamant si parat , descompunand-o, in mod rational, intre cele doua parti, rezulta din indatorireaa sa de a starui , prin toate mijloacele legale, pentru a descoperi adevarul si a preveni orice greseala in cunoasterea faptelor (art. 129 alin. 5 C.pr. civ.) si, de asemeni, din rolul sau activ in conducerea procesului si in desfasurarea probatiunii, in temeiul caruia el poate pune in dezbaterea partilor orice imprejurari de fapt sau de drept care duc la dezlegarea pricinii, chiar neinvocate de parti, si “sa ordone orice probe pe care le socoteste utile, chiar daca partile se impotrivesc” ( principiul oficialitatii probatoriului in procesul civil) art. 129 alin. 5 teza finala C. pr. civ.

Potrivit art. 172 alin. 1 C. pr. civ., “Cand una dintre parti invedereaza ca partea potrivnica detine un inscris privitor la pricina, instanta poatea ordona infatisarea lui”.

Acelasi lucru se intampla si in situatia in care inscrisul se gaseste in pastrarea unei autoritati sau persoane (art.175 alin. 1 C. pr. civ. ).

Se considera ca, in temeiul rolului sau activ, instanta judecatoreasca poate dispune infatisarea inscrisurilor utile cauzei, detinute de parti sau de terte persoane, si “din oficiu” adica si in cazurile in care acest lucru nu a fost cerut de vreuna din parti[6].

Rezumand cele expuse in legatura cu mecanismul administrarii probatoriilor in procesul civil, trebuie sa se retina ca in conceptia moderna (contemporana) referitoare la probatiunea judiciara, aceasta nu mai constituie un atribut lasat exclusiv la discretia partilor litigante, pentru ca nici procesul civil in ansamblul sau nu mai reprezinta o chestiune de interes pur privat, o chestiune numai a partilor. Dimpotriva, indiferent de natura situatiilor litigioase, aceasta intereseaza in egala masura si societatea, deoarece prin solutionarea promta si justa a cauzelor litigioase, pe baza adevarului, se garanteaza, fara nici o distinctie , indiferent de ce natura, realizarea drepturilor subiective, cu respectarea legalitatii, asigurandu-se astfel un climat social armonios, fiind infaptuit si rolul educativ al justitiei.

In aceasta conceptie, judecatorul, si nu partile, este conducatorul procesului civil sau penal, el intervenind activ in desfasurarea acestuia (inclusive in privinta administrarii probelor), indruma mersul procesului si da efectiv ajutor partilor in ocrotirea drepturilor si interesului lor.

Acest drept (si indatorire) a judecatorului de a interveni active in desfasurarea procesului civil si in particular in administrarea probatoriilor este consacrat intr-o serie de reguli instituite de Codul de procedura civilala care ma voi referi in continuare.

Dispozitia principala si desigur cea mai importanta in acest domeniu al probatiunii se refera la la rolul judecatorului in procesul civil, dispozitie inscrisa in art. 129 alin. 5 C. pr. civ., potrivit careia “Judecatorii au indatorirea sa staruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greseala privind aflarea adevarului in cauza, pe baza stabilirii faptelor si prin aplicarea corecta a legii, in scopul pronuntarii unei hotarari temeinice si legale. El va putea ordona adminidstrarea probelor pe care le considera necesare, chiar daca partile se impotrivesc”.

Prin urmare, instant judecatoreasca are nu numai un drept de a starui sau de a face incercari sa descopere adevarul, ci si o “indatorire impusa de lege” in acest sens.

Instanta are si indatorirea legala dea da partilor ajutor activ -nu numai sprijin- in ocrotirea drepturilor si intereselor lor, ceea ce inseamna, implicit, si ajutor in efectuarea probatiunii, mijloc prin care instant contribuie si la asigurarea egalitatii depline a partilor din proces si la garantarea efectiva a realizarii drepturilor lor subiective[7].

Textul art. 129 alin. 5 C. pr. civ. consacra principiul general al rolului activ al judecatorului in procesul civil, care include si regula (principiul) obligativitatii aflarii adevarului, precum si regula (principiul) oficialitatii.

In indeplinirea indatoririlor ce-i revin judecatorului comform art. 129 alin. 5 C. pr. civ.,    acesta are la idemana multiple mijloace legale, unele prevazute dexpres prin dispozitiile legale procesuale si procedural (chiar si prin art. 129 alin. 5 C. pr. civ. ), altele derivate sau implicite.

Astfel, prin art. 129 alin. 4 C. pr. civ., serevede ca “Cu privire la situatia de fapt si motivarea  in drept pe care partile le invoca in sustinerea pretentiilor si apararilor lor, judecatorul este in drept sa le ceara acestora sa prezinte explicatii, oral sau scris, precum si sa puna in dezbaterea lor orice imprejurari de fapt ori de drept, chiar daca nu sunt mentionate in cerere sau intampinare”.

Textul sus-mentionat foloseste expresia “Judecatorul este in drept” de a recurge la mijloacele legale respective, ceea ce ar putea sa dea impresia ca ar fi vorba de o simpla facultate a sa.  In realitate judecatorul este chiar obligat sa le foloseasca, pentru ca altfel instant nu si-ar putea indeplini indatoririle prevazute de art. 129 alin. 5 C. pr. civ.

Un alt mijloc indicat de art. 129 alin. 4 C. pr. civ. este dreptul judecatorului de a “pune in dezbaterea partilor orice imprejurari de fapt ori de drept, chiar daca nu sunt mentionate in cerere sau intampinare”.

Ca atare judecatorul are dreptul de a le pune in dezbaterea partilor, iar acestea vor avea interesul de a propune si procura probe pentru dovedirea imprejurarilor de fapt aduse astfel in discutie. Iar, cand faptul generator de drepturi (in litigiu) nu poate fi dovedit in mod direct, judecatorul -uzand de acelasi drept conferit de art. 129 alin. 4 C. pr. civ. poate pune in dezbaterea partilor fapte vecine si conexe cu faptul generator de drepturi, din cunoasterea carora -dupa dovedirea lor de catre parti- instanta va putea trage concluzia existentei insesi a faptului generator (aceasta inseamna, implicit, deplasarea obiectului probei, pentru a se incerca astfel sa se lamureasca  starea de fapt cu ajutorul unor prezumtii).

Facultatea (si obligatia in acelasi timp) a judecatorului de a ordona probe din oficiu, chiar peste vointa partilor, dar in limitele respectarii principiilor disponibilitatii si contradictorialitatii, este, asa cum se subliniaza in literature juridica si confirmat in practica judiciara, una din formele cele mai importante sub care se manifesta rolul activ al judecatorului, intrucat instanta nu poate abdica de la indatorirea ce-i revine de a descoperii adevarul, si de a administra toate probele necesare justei solutionari a cauzei ( art. 129 alin. 5 C. pr. civ. ).

In incheiere o mentiune cu privire la faptul ca si in doctrina occidentala contemporana se afirma -asa cum se subliniaza si in literatura noastra juridica[8] -ca specific timpului de astazi este justitia dialogului[9], se observa dorinta de indepartare de regulile procedurii clasice, cautandu-se eficacitatea interventiei judiciare, rapiditatea si supletea[10]; se subliniaza ca, fata de rolul si oficiul pe care si-l asuma in societatea contemporana, judecatorul nu poate fi nici un executants si nici un automat, deoarece actiunea sa nu se poate reduce la exercitiul unei singure functii, care s-ar epuiza in operatiunea de aplicare a legii[11]; se considera, dimpotriva ca legitimitatea judecatorului rezulta tocmai din interpunerea pe care o opereaza in chiar nucleul unui raport de forta[12]. Deci judecatorului-arbitru, i se substituie in zilele noastre judecatorul activ care nu poate lasa desfasurarea procesului la capriciile sau la discretia totala a partilor, in felul acesta judecatorul avand posibiluitatea si sa atenueze diferentele de ordin social si economic dintre parti, sa asigure un echilibru procesual si prin aceasta principiul egalitatii si mai ales sa afle adevarul.

BIBLIOGRAFIE

Vasile Patulea, Continutul oficialitatii in revista “Dreptul” nr. 11/2006,

L. Danila, C. Rosu, “Drept procesual civil” Ed. All Beck, Bucuresti 2004,

A.Ionascu, “Probele in procesul civil”, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1969,

V. M. Ciobanu, “Tratat teoretic si practice de procedura civila”, vol.I, Editura

National, Buc., 1997,

Fostul Tribunal Suprem,  “Culegere de decizii 1955”, vol. 2; Trib. Suprem, Col. civ. ,  “Culegere de decizii 1957”,

Curtea de Apel Constanta, S. Civ.,  “Culegere de practica judiciara 1993-1994”.

---

[1] Vasile Patulea, Continutul oficialitatii in revista “Dreptul” nr. 11/2006, pg.122

[2] L. Danila, C. Rosu, “Drept procesual civil” Ed. All Beck, Bucuresti 2004, pg. 24

[3] Art. 6 pct. 1 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului

[4] Curtea de Apel Constanta, S. Civ., dec. nr. 452/1994, in “Culegere de practica judiciara 1993-1994, pg. 134

[5] A. Ionascu, “Probele in procesul civil”, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1969, pg. 48

[6] Ibidem, pg. 50

[7] Fostul Tribunal Suprem, Col. civ., dec. nr. 455/1955, in “Culegere de decizii 1955”, vol. 2, pg. 87; Trib. Suprem, col.   civ., dec. nr. 1760/1995, in “Culegere de decizii1955” vol. 2 pg. 200; Trib. Suprem, Col. civ. nr.1489/1957, in “Culegere de decizii 1957”, pg. 325.

[8] V. M. Ciobanu, “Tratat teoretic si practice de procedura civila”, vol.I, Editura National, Buc., 1997, pg.132

[9] R. Perrot, “Les pouvoirs du juge dansle proces civil”, in J. Van Compernolle, “Theorie et practique de la function de juger. Schema du cours et notes de lecture”, pg. 212-213, cit. de V. M. Ciobanu, op. cit., supra

[10] F. Ost, “Quelle jurisprudence, pour quele societe?, in J. van Compernole,citat de V. M. Ciobanu, op. cit.

[11] J. van Compernolle,op. cit. Pg. 166, cit. de V.M. Ciobanu

[12] F. Ost, “Jupiter, Hercule, Hermes: trois modeles du juge, “La force du droit. Panorama des debats cointemporains”, Paris, 1991, pg. 267, cit. de V. M. Ciobanu

Judecata excepţiilor procesuale în conformitate cu dispoziţiile art. 137 Codul de procedură civilă

Articolul 137 Codul de procedură civilă reglementează procedura de soluţionare a excepţiilor procesuale, stabilind o regulă şi o excepţie. Regula este că „excepţiile procesuale se rezolvă înainte de cercetarea fondului, instanţa va soluţiona mai întâi excepţia procesuală”.[1]

Din redactarea alineatului întâi se poate observa că, „în privinţa procedurii de soluţionare legiuitorul pune pe acelaşi plan excepţiile de procedură cu excepţiile de fond.”[2] Excepţiile invocate trebuie să facă inutilă, în tot sau în parte cercetarea în fond a pricinii pentru a opera regula. Prin rezolvarea în prealabil a excepţiilor de procedură şi a celor de fond se pune capăt unui proces care presupune cheltuieli atât pentru părţile implicate, cât şi pentru stat, ca administrator al actului de justiţie.

Juecata propriu-zisă a excepţiilor procesuale trebuie realizată cu respectarea deplină a prevederilot art. 137 Codul de procedură civilă. Sunt de amintit regula de la alin. 1, excepţia de la alin. 2 şi punctul de vedere al Curţii Constituţionale asupra articolului în cauză.

Regula este aceea a soluţionării cu prioritate a excepţiilor procesuale, înainte de judecata pe fondul litigiului. Raţiunea ţine de respectarea principiului celerităţii proceselor civile în acord cu celelalte garanţii impuse de sistemul de drept. Procesului aflat în desfăşurare i se dă un final, o finalizare permanentă sau doar de moment fără ca fondul litigiului să fie analizat şi tranşat. Un nou demers, după îndreptarea neajunsurilor sesizate de instanţă în virtutea unei excepţii va avea şansele să ducă la realizarea scopului dorit.

Excepţia constă în judecarea concomitentă a excepţiilor şi a fondului. Ea este consacrată de cel de-al doilea alineat al art. 137 Codul de procedură civilă. Ca orice excepţie, soluţia este de strictă interpretare şi aplicare. Prin urmare, nu orice excepţie procesuală poate fi unită cu fondul.” Numai în cazul în care probele necesare rezolvării excepţiei sunt comune cu probele (ori numai cu o parte dintre acestea) necesare rezolvării fondului, instanţa poate dispune unirea excepţiei cu fondul. Chiar şi în ipostaza unor probe comune, unirea excepţiei cu fondul nu este obligatorie pentru intsnaţă. Dacă însă instanţa, rezolvând mai întâi excepţia, o respinge, probele în baza cărora a fost rezolvată excepţia (probe care sunt în legătură cu soluţionarea în fond a pricinii) rămân câştigate cauzei, urmând a se administra numi dovezile necedâsare soluţionării fondului pretenţiei (probe care nu su fost necesare şi pentru rezolvarea excepţiei).”[3]

Pentru a înţelege cum va rezolva instanţa de judecată problema art. 137 alin. 2 Codul de procedură civilă este util să considerăm următorul exemplu. Reclamantul A introduce o acţiune reală imobiliară în revendicare împotriva pârâtului B. Ultimul ridică prin întâmpinare excepţia procesuală de fond a lipsei calităţii procesuale active, susţinând că titlul invocat de A în susţinerea cererii sale este nul absolut – contractul prin care a cumpărat imobilul ce face obiectul litigiului este afectat de „fraus omnio corrumpit”. Pentru a şti dacă A a cumpărat în mod valabil imobilu, cu alte cuvinte, pentru a şri dacă A este titularul dreptului şi real şi, deci respectiva cerere este întemeiată se impune cercetarea aceleaşi probe: contractul de vânzare-cumpărare. Mijlocul de probă este comun atât pentru fond, cât şi pentru excepţia procesuală invocată. În aceste condiţii, instanţa investită va dispune unirea excepţiei cu fondul, făcând o singură verificare, un singur examen al contractului indicat. Dacă rezultă că excepţia este întemeiată, cererea va fi respinsă ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală, iar nu ca nefondată. Însă respingerea excepţiei (deci reclamantul şi-a justificat calitatea procesuală) nu duce automat la admiterea cererii de chemare în judecată, soluţia fiind în funcţie şi de celelalte apărări.[4]

În considerarea aceluiaşi caracter de strictă interpretare şi aplicare a art. 137 alin. 2 Codul de procedură civilă trebuie să reţinem că după unirea excepţiei cu fondul şi administrarea probelor comune se revine la regula din alin. 1 astfel incât, după închiderea dezbaterilor, instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiei.[5]

„Excepţiile nu vor ăutea fi unite cu fondul decât dacă pentru judecarea lor este nevoie să se administreze deâovezi în legătură cu dezlegarea în fond a pricinii.” Acesta este textul integral al alin. 2 ce reprezintă excepţia de la alin. 1. considerăm că administrarea de dovezi „în legătură cu dezlegarea în fond a pricinii” trebuie înţeleasă în sensul administrării unor ptobe comune, aptă să rezolve atât excepţia cât şi fondul. Totuşi o parte a doctrinei consideră să se impune unirea excepţiei cu fondul şi atunci când dovezile sunt strânsă legătură cu fondul pricinii.[6] Şi în practica anumitor instanţe de judecată există tendinţa de a se uni excepţia cu fondul şi atunci când probele nu sunt comune. „Această practică încalcă prevederile art. 137 Coduld e procedură civilă şi duce la o prelungire nejustificată a judecăţii în acele cazuri în care excepţia se admite. De altfel, unele excepţii ar trebui soluţionate, întotdeauna, înaintea fondului (excepţiile de litropendenţă, conexitae, competenţă), având în vedere scopul urmărit prin invocarea lor.”[7]

Cât priveşte poziţia doctrinală referitoare la dovezile ce sunt în strânsă legătură cu fondul se cuvine să subliniem că apinia majoritară respinge posibilitatea unirii lor cu fondul, deoarece unirea excepţiei cu fondul cauzii are un caracter excepţional, fapt pentru care instanţele de judecată trebuie să manifeste deosebita precauţie în adoptarea acestei soluţii, căci altminteri se ajunge cu uşurinţă la tergiversări inutile ale judecăţii.[8] Pe de altă parte, soluţia minoritară nu poate fi primită pentru că nu este clar ce se înţelege prin „excepţie” strâns legată de fondul pricinii, având în vedere că pot fi considerate în legătură cu fondul toate excepţiile de fond, iar aceasta nu înseamnă că ele ar trebui rezolvate odată cu fondul.[9]

Punctul de vedere al Curţii Constituţionale asupra art. 137 Coduld e procedură civilă reiese din Decizia nr. 64 din 20 aprilie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 249 din 2 iunie 1999. Curtea Constituţională a respins excepţia deneconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 137 Codul de procedură civilă, stabilind că prevederile celor 2 alineate nu contravon art. 21 din Constituţie şi nici altor dispoziţii constituţionale.

Autorul excepţiei de neconstituţionalitate a motivat excepţia ridicată prin susţinerea că dispoziţiile art. 137 Codul de procedurpă civilă, care dau posibilitatea instanţei de judecată să respingă ca iandmisibilă, fără să judece fondul, o cauză în care este vorba despre drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale presoanei intereste, sunt contrare provederilor art. 21 alin. 1 din Constituţie.[10]

În răspunsul dat, Curtea a considerat că excepţia nu este întemeiată întrucât accesul liber la justiţie nu trebuie confundat cu procedurile judecătoreşti stabilite de lege în temeiul art. 125 alin. 3 din Constituţie.[11] În cadrul „procedutii de judecată” sunt incluse şi rezolvările date excepţiilor invocate în cursul procesului, excepţii care pot di de procedură sau de fond.[12] Articolul 137 Codul de procedură civilă reglementează clar ordinea în cadrul judecăţii, iar nu întreaga problematică a excepţiilor. Textul asigură o legală administrare a justiţiei, referindu-se la situaţii ulterioare sesizării instanţei judecătoreşti şi se înscrie în spiritul principiilor constituţionaoe de dreptate şi justiţie.

---

[1] V. M. Ciobanu, G. Boroi, “Drept procedural civil. Curs selective.Teste grilă.”, ed. a 3-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 240;

[2] M. Tăbârcă, “Drept procedural civil.”, vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 20005, p. 496;

[3] V. M. Ciobanu, G. Boroi, “Drept procesual civil. Curs selective”, op. cit., p. 240;

[4] V. M. Ciobanu, G. Boroi, “Drept procesual civil. Curs selective”, op. cit., p. 240;

[5] M. Tăbârcă, “Drept procedural civil.”, vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 20005, p. 437, CSJ. sic. civ., dec. nr. 1332/2000, Pandectele române nr. 1/2001, p. 128;

[6] a se vedea D. Radu, G. Popoescu, op. cit. în R.R.D. nr. 9/1987, p. 52;

[7] idem 256, p. 241;

[8] I. Leş, Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole, op. cit., p. 428, V.M. Ciobanu, “Tratat …” op. cit., vol. II, p. 124-125. A se vedea Al. Bacaci, Excepţiile de procedură în procesul civil, op. cit. p. 44;

[9] V.M. Ciobanu, G. Boroi, op. cit., p. 241;

[10] art. 21 alin. 1 din Constituţie: “Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime.”

[11] Art. 125 ali. 3: “Instanţele judecătoreşti”: Competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de lege.”

[12] I. Leş, “Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole.” Ed. a 2-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 429;