Clasificarea arbitrajului

Primul criteriu dupa care se face clasificarea arbitrajului sunt regulile urmate in solutionarea litigiilor. Dupa acest criteriu deosebim arbitrajul de drept strict sau de jure si  arbitrajul in echitate sau amiable composition.

Arbitrajul de drept strict este acela in care litigiile se solutioneaza cu respectarea normelor de drept procesual si de drept material aplicabile[1].

Arbitrajul in echitate este acela in cadrul caruia arbitrii nu sunt tinuti sa observe cu rigurozitate orice norma procedurala si nici sa aplice in mod strict toate normele de drept material competente, calauzindu-se in rezolvarea litgiului dupa exigentele echitatii, dar cu respectarea principiilor fundamentale de drept[2].

Cele 2 feluri de arbitraj comercial international se deosebesc intre ele, dar nu se opun unul altuia, arbitrajul de jure situandu-se singur in cadrul dreptului iar arbitrajul in echitate plasandu-se in afara ordinei juridice.

Arbitrajul de drept strict este prevazut cu norme procedurale mai suple si mai elastice decat procedura formala a jurisdictiilor de drept comun si aplica dreptul contractului tinand seama de clauzele stipulate de catre parti in contractul de comert exterior, de uzantele comerciale internationale si de consideratii de echitate comerciala internationala.

Arbitrajul in echitate infatiseaza un caracter mai flexibil si mai putin formal decat arbitrajul de drept strict si nu inceteaza sa ramana subordonat ordinei de drept.

Arbitrajul comercial international se clasifica si dupa structura organizatorica, existand arbitraj ad-hoc (ocazional) si arbitraj institutionalizat (permanent).

Arbitrajul ad-hoc este organizat de parti pentru solutionarea unui litigiu determinat si functioneaza pana la solutionarea respectivei cauze. Nu prezinta o structura prestabilita si partile desemneaza arbitrii si modul lor de numire, stabilesc regulile de procedura si locul arbitrajului. Depinzand de vointa partilor, ele difera de la un litigiu la altul. Sarcina partilor este usurata daca recurg la un regulament tip, de exemplu Regulamentul UNCITRAL din 1976[3].

In unele sisteme juridice, pentru a interveni spre a asigura constituirea unei asemenea instante arbitrale, precum si desfasurarea normala a procedurii, se organizeaza un mecanism administrativ, care poarta denumirea de “appointing authority” sau “autoritate competenta”[4]. Acest mecanism intervine, in principal, pentru desemnarea arbitrilor, atunci cand una dintre parti refuza desemnarea arbitrilor spre a bloca solutionarea cauzei. Appointing authority intervine si in cazul in care se iveste un dezacord in privinta numirii supraarbitrului de catre cei doi arbitrii desemnati de catre parti.

Arbitrajul institutionalizat are existenta permanenta sub aspectul unor structuri organizatorice administrative prestabilite. Cuprinde un mecanism de desemnare a arbitrilor, secretariat, sediu, reguli de procedura, care permit partilor sa le foloseasca in vederea constituirii tribunalului arbitral si solutionarea litigiului. Dupa solutionarea litigiului tribunalul arbitral se dizolva. Altfel spus, caracterul permanent al arbitrajului nu suprima caracterul vremelnic al tribunalului arbitral, el fiind format, cu ajutorul structurilor administrative permanente numai pentru solutionarea unui anumit litigiu. De aceea se spune ca orice arbitraj este in realitate un arbitraj ad-hoc[5].

Dupa competenta, distingem arbitraj cu competenta generala si arbitraj cu competenta specializata.

In categoria arbitrajelor cu competenta generala si internationala in acelasi timp, se situeaza in primul rand comisiile de arbitraj pentru comertul exterior de pe langa camerele de comert si industrie ale tarilor. In aceeasi categorie includem si institutiile de arbitraj din alte state competente sa rezolve litigii de drept intern ca si litigii de drept al comertului international. Ele sunt organizate si functioneaza pe langa alte institutii comerciale cum sunt camerele sau bursele de comert sau ca organisme independente. Printre arbitrajele de pe langa camerele de comert si industrie mentionam camerele arbitrale din Londra, Amsterdam, Hamburg, Bruxelles. Ca arbitraje comerciale independente pot fi citate American Arbitration Association, Camera de arbitraj permanenta de pe langa Comisia vest-germana pentru probleme de arbitraj Institutul permanent de arbitraj[6].

In categoria arbitrajelor specializate se cuprind institutiile pentru comertul cu anumite produse. Aceste arbitraje se caracterizeaza printr-o competenta strict comercializata dar cu vocatie internationala. Aceasta categorie de arbitraje comerciale poate fi ilustrata de Camera arbitrala de bumbac din Havre, Tribunalul de arbitraj al bursei de bumbac din Bremen, London Corn Trade Association, precum si de New York Association Of Food Distributors[7].

Din punctul de vedere al intinderii competentei internationale, institutiile permanente de arbitraj se impart in 3 categorii: arbitraj de tip bilateral, arbitraj de tip regional si arbitraj cu vocatie universala.

Arbitrajele de tip bilateral au sediul in fiecare din cele doua tari participante si sunt competente sa solutioneze litigiile dintre organizatiile economice, persoane fizice sau persoane juridice, ale acelor tari. Ca exemple de arbitraje de tip bilateral putem enumera: Canadian-American Commercial Arbitration Commission, infiintata in 1943 printr-un acord incheiat intre Camera de Comert din Canada si Asociatia americana de arbitraj[8].

Arbitrajele de tip regional au ca scop rezolvarea litigiilor comerciale internationale dintre organizatiile economice ale tarile dintr-o anumita regiune a lumii[9].

Arbitrajele cu vocatie universala sunt competente sa solutioneze litigiile dintre organizatiile economice apartinanand tuturor statelor. Unele dintre acestea au o competenta materiala speciala cum ar fi arbitrajele create in domeniul transportului prin cele doua conventii internationale de la Berna din 25 octombrie 1952, iar alte arbitraje au o competenta materiala generala, cea mai caracteristica in acest sens fiind Curtea de arbitraj de pe langa Camera de Comert internationala cu sediul la Paris[10].

---

[1] Victor Babiuc, Dreptul comertului international, Editura Sylvi, Bucuresti 2002, pag. 167.

[2] Raspunderea in comertul international, Editata de RevistaEconomica, Bucuresti 1978, pag. 255.

[3] Victor Babiuc, op. cit., pag. 168.

[4] Victor Babiuc, Dreptul comertului international, Editura Sylvi, Bucuresti 2002, pag. 404.

[5] Victor Babiuc, op. cit., pag. 168.

[6] Raspunderea in comertul international, Editata de Revista Economica, Bucuresti 1978, pag. 261.

[7] Idem.

[8] Raspunderea in comertul international, Editata de Revista Economica, Bucuresti 1978, pag. 262.

[9] De exemplu, Comisia Interamericana de Arbitraj Comercial infiintata in anul 1933.

[10] Raspunderea in comertul international, Editata de Revista Economica, Bucuresti 1978, pag. 262.

Scurtă prezentare generală a obligaţiilor asumate de vânzător prin contractul de vânzare comercială internaţională de mărfuri

Scurtă prezentare generală a obligaţiilor asumate de vânzător prin contractul de vânzare comercială internaţională de mărfuri

Textul articolului 30 din Convenţia Naţiunilor Unite de la Viena din 1980 asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri stabileşte obligaţiile contractuale vânzătorului, prezentate în mod enumerativ astfel:[1]

• să predea mărfurile contractate cumpărătorului;
• să transfere proprietatea mărfurilor către cumpărător;
• să remită cumpărătorului toate documentele referitoare la marfă.

Obligaţia de transfer a proprietăţii asupra mărfii pe care art. 30 nu o explicitează este reglementat în conţinutul său prin art. 4, lit. b, din convenţie.

De asemeni convenţia se referă indirect la dreptul de proprietate în sensul că vânzătorul are obligaţia să predea mărfurile libere de orice drept sarcină sau pretenţie, asupra lor, ale unui terţ.

Convenţia continuând reglementarea obligaţiilor vânzătorului, dispune în articolele 35-40 detalierea obligaţiei principale a vânzătorului de a preda marfa cumpărătorului, obligaţiile subsidiare de „conformitate” a mărfurilor din care rezultă şi obligaţiile de garanţie pentru vicii.

Obligaţia de garanţie pentru evicţiune ca şi cea privind conservarea mărfurilor în sarcina vânzătorului este prevăzută în articolele 35-40 ale respectivei convenţii.

Tratarea sistemică a obligaţiilor contractuale ale vânzătorului în cele ce urmează.

Obligaţia vânzătorului de predare a mărfurilor

Cu privire la obligaţia de predare a mărfurilor, Convenţia O.N.U. reglementează următoarele trei aspecte, locul predării, anumite obligaţii ale vânzătorului adiacente predării, momentul predării mărfurilor.

A. Locul predării mărfurilor în sensul convenţiei este unul special prevăzut în contract. Când contractul de vânzare implică şi transportul mărfurilor la destinatar şi în contract nu sunt stipulaţii contrare, locul predării este primul transportator al acestuia. În afara cazurilor neprevăzute ca mai sus când contractul se realizează la un bun individual determinat sau la unul determinabil dintr-o masă de bunuri ori urmează să fie fabricat, locul predării este acel loc special în care bunul se pune la dispoziţia cumpărătorului.

B. Obligaţii speciale ale vânzătorului adiacente predării mărfurilor însoţesc în dese cazuri obligaţia principală de predare a mărfurilor către cumpărător. Acestea, de regulă sunt după îmrejurări premergătoare predării propriu-zise şi în acelaşi timp implicite procesului respectiv, astfel:

• în cazurile în care în contract se stabileşte pentru vânzător obligaţia transportului la destinaţia cumpărătorului, vânzătorul expeditor trebuie să marcheze mărfurile în vederea identificării şi să avizeze cumpărătorul printr-o specificaţie corespunzătoare;
• când vânzătorul îsi asumă obligaţia de predare prin transportul efectiv al mărfurilor, acesta trebuie să încheie şi contractele de transport necesare pe mijloace de transport adecvate împrejurărilor şi condiţiilor de transport care să menţină calitatea comercială a mărfurilor sub aspectul conservărilor calitative şi cantitative;
• în cazul în care vânzătorul nu este obligat prin contract să asigure mărfurile împotriva riscurilor specifice transporturilor el trebuie să colaboreze cu cumpărătorul, furnizându-i toate elementele necesare contractării unei asemenea asigurări.

Aceste obligaţii speciale ale vânzătorului adiacente predării mărfurilor sunt de regulă prevăzute de cocontractanţi fie în clauze contractuale exprese, fie prin referire la o reglementare internaţională uniformă ca, de exemplu, regulile INCOTERMS.

C. Obligaţia vânzătorului privind conformitatea mărfurilor care, prin contract, au ca obiect cantitatea, calitatea şi tipul mărfii (denumirea comercială) precum şi ambalajul sau condiţionarea mărfii sau ambalajului.

Obligaţiile referitoare la calitate se referă si la garanţiile pentru vicii, iar clauzele care privesc cantitatea, calitatea, tipul, ambalajul sau condiţionarea mărfii sunt prevăzut expres în contract. În lipsa unor asemenea stipulaţii se consideră conformitatea mărfurilor cu contractul în următoarele condiţii:

• mărfurile corespund întrebuinţărilor la care servesc în mod obişnuit mărfuri de acelaşi tip;
• mărfurile corespund oricărei întrebuinţări speciale pe care cumpărătorul a adus-o expres sau tacit la cunoştinţa vânzătorului în momentul închierii contractului;
• mărfurile corespund calitativ mostrelor, eşantionului ori modelului prezentat cumpărătorului la contractare;
• mărfurile sunt ambalate sau condiţionate la modul uzual pentru mărfurile de acelaşi tip ori în lipsa uzanţei, de o manieră corespunzătoare conservării şi protejării lor.

La această obligaţie se implică şi obligaţia de remitere a documentelor referitoare la marfă precum şi dispoziţiile speciale asupra răspunderii vânzătorului pentru lipsa de conformitate a mărfurilor care se coroborează şi cu prevederile generale ale Convenţiei O.N.U. în materie pentru neexecutarea oricăreia dintre obligaţiile vânzătorului vis-a-vis de gruparea de mijloace de care dispune cumpărătorul în cazul în care vânzătorul contravine la contract. Din această grupare nu lipseşte reversul obligaţiei vânzătorului de garanţie pentru evicţiune sau faţă de răspunderea contractuală generală a vânzătorului.

Obligaţiile cumpărătorului animate prin contractul de vânzare internaţională de mărfuri

Cumpărătorul se obligă prin condiţiile prevăzute în contract potrivit art. 53 din Convenţia Naţiunilor Unite de la Viena, 1980 să plătească preţul convenit şi să preia mărfurile contractate la predarea acestora de către vânzător. Aceste obligaţii determină şi obligaţia cumpărătorului de a preciza forma, măsura şi orice altă caracteristică proprie mărfurilor contractate potrivit art. 65 din convenţie ca şi obligaţia privind conservarea mărfurilor la preluare în anumite situaţii specifice prevederilor art.86-88 din aceeaşi convenţie.

Aceste obligaţii ale cumpărătorului se prezintă în mod sistematic astfel:

A. Obligaţia de plată a preţului porneşte de la considerentul că noţiunea de plată a preţului depăşeşte cumulat şi se deosebeşte de noţiunea unui transfer de monedă de la cumpărător la vânzător. De precizat este faptul că în acest sens, obligaţia cumpărătorului de a plăti preţul o cuprinde şi pe aceea de a lua toate măsurile necesare şi de a îndeplini toate formalităţile destinate să permită plata preţului astfel cum sunt prevăzute în contract sau de legislatiile (convenţiile internaţionale) ori de alte reglementări la care părţile convin să se refere în mod expres în contract.

B. Determinarea preţului şi locul determinării acestuia, are la bază art. 55 al Convenţia Naţiunilor Unite de la Viena, 1980, care instituie o regulă de situaţie specială supusă unei condiţionări exprese.

Regula este consacrată în sensul că preţul mărfurilor vândute trebuie să fie determinat în contract, în mod expres sau implicit, ori printr-o dispoziţie care să permită să fie determinat. Această regulă este în concordanţă cu prevederea art. 14, prf. 1, al convenţiei, potrivit căreia oferta de contractare este considerată suficient de precisă şi în consecinţă valabilă pentru realizarea consensului de a încheia contractul.

O situaţie specială, însă constă în aceea că dacă vânzarea este în mod valabil contractată fără ca preţul să fi fost determinat sau determinabil, convenţia în discuţie instituie o prezumţie cu privire la modul în care preţul urmează a fi determinat, prezumţie care are valoarea unei determinări prin consens (deci legale) a acestui preţ. Aşa fiind, situaţia specială este condiţionată de valabilitatea contractului cu preţ nedeterminat sau nedeterminabil chiar dacă prin convenţie nu s-a stipulat în mod expres dacă o asemenea împrejurare este valabilă sau nu. Reticenţa respectivă a Convenţia Naţiunilor Unite are legătură cu textul art. 41, lit. b, potrivit căruia ea nu cârmuieşte valabilitatea contractului şi nici una dintre clauzele acestuia pe care părţile, pe principiul libertăţii contractuale, le-au convenit.

În oricare asemenea situaţie, valabilitatea unui contract comercial de vânzare comercială internaţională de mărfuri în care nu s-a determinat un preţ sau s-a prevăzut unul determinabil rămâne supus sistemului de drept naţional care reprezintă „lex causae” la speţa respectivă. Dacă, însă „lex causae” admite valabilitatea unui contract în domeniu fără determinarea preţului sau clauzei de determinare a acestuia, se aplică în mod invariabil determinarea preţului pe calea prevăzută de Convenţia de la Viena.

Precizăm, însă, că în cazul în care „lex causae” este sistemul de drept românesc, preţul trebuie să fie, obligatoriu determinat sau cel puţin determinabil, ca o condiţie de validare a obiectului contractului de vânzare comercială internaţională de mărfuri.[2]

C. În ceea ce priveşte locul determinării şi momentul plăţii preţului, în baza prevederilor Convenţia Naţiunilor Unite de la Viena, 1980, se discută următoarele locuri posibile convenite de părţi, fie:

• preţul trebuie plătit într-un anumit loc precizat în contract;
• la sediul vânzătorului prin decontare bancară când se consideră plătit, când banii reprezentând preţul au intrat în contul vânzătorului;
• la locul remiterii mărfurilor sau documentelor reprezentând marfa, în cazul în care plata s-a convenit în schimbul acestei remiteri.

În ceea ce priveşte momentul plăţii, contractul de vânzare comercială internaţională de mărfuri supus Convenţiei de la Viena poate prevedea una din următoarele variante:

• preţul trbuie să fie plătit până la momentul stabilit prin contract;
• în lipsa unei asemenea determinări preţul va fi plătit în baza contractului în momentul punerii de către vânzător a mărfurilor la dispoziţia cumpărătorului ori a documentelor care reprezintă mărfurile, pe principiul simultaneităţii plăţii preţului şi predării mărfurilor sau documentelor;
• în cazul stipulării în contract a obligaţiei plăţii ca o condiţie de livrare a mărfurilor, se înţelege că plata se va face anterior predării mărfurilor sau documentelor.

Oricum cumpărătorul nu poate fi obligat prin contract la plata preţului fără ca înainte să fi avut posibilitatea să examineze şi să agreeze sau să respingă mărfurile, în funcţie de modul când s-a convenit cu privire la această posibilitate.

1.    Obligaţia cumpărătorului de a prelua marfa predată include, priveşte două aspecte. Astfel, în primul rând, cumpărătorul trebuie să îndeplinească în timp rezonabil,  anterior  preluării  efective   a   mărfurilor,   orice   act   sau   formalitate

necesară – uzuale care privesc prin contract care să-i permită vânzătorului să efectueze    predarea    mărfurilor  respective  (licenţe  de  import,   acte  de  control

sanitar-veterinar, declarare vamală, controlul calitativ sau cantitativ convenit).

În al doilea rând, această obligaţie a cumpărătorului priveşte preluarea efectivă, propriu-zisă a mărfurilor.

În numeroase cazuri vânzarea mărfurilor implică şi transportul acestora. În asemenea cazuri contractul trebuie să prevadă cu claritate una din următoarele două variante:[3]

1. vânzătorul este obligat prin contract să predea transportatorului mărfurile într-un loc determinat precum port maritim, staţie feroviară, etc., caz în care cumpărătorul a preluat şi riscurile asupra mărfurilor chiar în acel loc.

2. vânzătorul  nu este obligat  prin contract să remită mărfurile într-un asemenea loc determinat. În acest caz cumpărătorul preia riscurile asupra mărfurilor din momentul predării acestora de către vânzător la primul transportator.

În cazurile în care vânzarea nu implică transportul, riscurile asupra mărfurilor sunt preluate de către cumpărător după următoarele două împrejurări convenite de către cocontractanţi:

1. dacă cumpărătorul are obligaţia contractuală să preia mărfurile într-un alt loc decât sediul vânzătorului, riscurile asupra mărfurilor trec la cumpărător în momentul preluării efective a mărfurilor;

2. în oricare altă ipostază stipulată în contract, riscurile asupra mărfurilor sunt preluate de cumpărător:

• în momentul în care cumpărătorul preia mărfurile, moment care coincide cu predarea acestora efectivă de către vânzător;
• dacă cumpărătorul nu preia mărfurile la momentul convenit în contract, riscurile trec asupra lui din momentul în care mărfurile i-au fost puse la dispoziţie în mod formal şi efectiv de către vânzător, se înţelege că prin nepreluarea mărfurilor, cumpărătorul se află în poziţia de a răspunde juridic (cu toate consecinţele în patrimoniul său) pentru naîndeplinirea obligaţiei contractuale de a prelua mărfurile de la vânzător.

---

[1] ORUNA ŞTEFAN, Dreptul comerţului internaţional, note de curs, Universitatea Andrei Şaguna, pag. 125 -128.

[2] TUDOR R. POPESCU şi ION FLONDER, Dreptul comerţului internaţional, Ed. Fundaţiei Andrei Şaguna, Constanţa, 2000, pag. 170.

[3] ORUNA ŞTEFAN, op. cit., pag. 130 – 132.

Constituirea societatilor comerciale cu participatie straina

Societatile comerciale cu participare straina pot fi constituite in oricare dintre formele stipulate de legea romana [1] . Acesta fiind cadrul general, exista posibilitatea-asupra caruia s-a atras atentia[2] in  literatura juridica-ca societatile comerciale cu participare straina sa se constituie in toate celelalte forme societare reglementate de Codul Comercial Roman[3] . Este vorba despre “asociatiunile in participatiune”[4].

Potrivit reglementarilor enuntate, societatile comerciale cu participare straina, precum si filialele si sucursalele lor se pot constitui in societati in  nume colectiv; societati in  comandita simpla; societati pe actiuni; societati in comandita pe actiuni; societati cu raspundere limitata[5].

Pentru constituirea societatii in una din formele mentionate este necesara intocmirea documentelor constitutive ale societatii. In baza legii, aceste documente sunt contractul de societate, la societatile in nume colectiv sau in comandita simpla; contractul de societate si statutul, la societatile pe actiuni, in comandita pe actiuni si cu raspundere limitata cu doi sau mai multi asociati, statutul, la socieattile cu raspundere limitata cu “asociat” unic[6].

In actul constitutiv trebuie sa se precizeze-in afara domiciliului si a cetateniei aociatilor, administratorilor sau a cenzorilor[7]-localitatile din afara tarii unde se constituie filiale sau sucursale[8].

Actul constitutiv se semneaza de toti asociatii sau de membrii fondatori si se incheie in forma autentica[9]. Autentificarea contractului de societate si/sau a statutului se face de catre notariat, in conditiile prevazute de lege.

Constituirea de societati comerciale cu participare straina, in asociere cu persoane fizice sau juridice romane sau cu capital integral strain se poate efectua-in cazul investitiilor straine in Romania – “pe baza unei cereri a investitorului strain, inregistrata la Agentia Romana de Dezvoltare”[10]. In baza datelor si informatiilor de care dispune sau pe care le poate obtine, Agentia Romana de Dezvoltare raspunde unei cereri in termen de 30 de zile luand in considerare:bonitatea asociatului strain; domeniul si modalitatea in care urmeaza sa se constitituie societatea; cuantumul capitolului subscris[11]. Agentia Romana de Dezvoltare este competenta sa elibereze la cererea asociatului strain, certificatul de investitor[12]pe baza contractului de societate si a statutului, contractelor comerciale si altor acte juridice[13], a certificatului de inmatriculare la registrul comertului, certificatul de inregistrare la administratia financiara, dovada varsarii capitalului social. Acest certificat este opozabil autoritatilor romane pentru dovedirea drepturilor investitorului respectiv de a efectua o investitie societara in tara noastra[14].

Procedura complexa privind constituirea societatilor comerciale cu participare straina se justifica prin importanta activitatii unor asemenea societati si a implicatiilor economice si financiare ale functionarii lor.

Potrivit legii romane, conceptul de investitor strain include participarea acestuia la “majorarea capitalului social al unei societati existente sau dobandirea de parti sociale ori actiuni la asemenea societati, precum si obligatiuni sau alte efecte de comert”[15]. Prin efectuarea unor asemenea operatiuni comerciale se modifica contractul si/sau statutul societatii comerciale respective, care se fac in baza Legii nr.31/1990 care reglementeza activitatea societatilor comerciale. In cazul in care dobandeste capitalul social al unei societati existente[16] , investitorul strain devine coasociat; in cazul in care el cumpara obligatiuni sau alte efecte de comert, investitorul strain devine creditor al societatii respective. Daca investotorul participa la “majorarea capitalului social al unei societati existente[17] operatiunea este sub aspect juridic o subscriptie de actiuni sau parti sociale, fara cesiune, spre deosebirea in care se incheie un contract de cesiune de parti sociale sau actiuni, caz in care devine cesionar. Prin efectuarea acestor operatiuni, contractul de societate si/sau statutul se modifica iar , modificarea trebuie inregistrata la Agentia Romana de Dezvoltare[18].

Personalitatea juridica a societatilor comerciale cu participare straina

Potrivit legii romane, “toate societatile comerciale cu sediul in Romania sunt persoane juridice romane”[19], deci, inclusiv societatile comerciale cu participare straina.

Aceste societati urmeaza regulile care se aplica societatii comerciale romane, desigur, in conditiile participarii partenerului strain, care, contribuie la “majorarea capitalului social”[20] , ceea ce il obliga pe acesta:

a) sa inregistreze investitia la Asociatia Romana de Dezvoltare;

b) sa verse, de regula in valuta, aportul la alcatuirea capitalului social[21].

In dreptul comertului international, sediul este definitoriu[22] pentru a determina nationalitatea societatii comerciale. “Legea nationala este legea statului a carui cetatenie o are persoana in cauza”[23] . Legea nationala a cetateanului roman, care-potrivit legii straine-“este considerat ca are o alta cetatenie , este legea romana”[24]. Legea nationala a strainului care are mai multe cetatenii “este legea statului unde isi are domiciliul sau, in lipsa, resedinta”[25]. Asadar, societatile comerciale cu participare straina-fiind persoane juridice romane[26]-cu sediul in tara sunt supuse prevederilor legii romane.

Societatea comerciala isi dobandeste personalitatea prin indeplinirea unor conditii de fond si de forma. Intre conditiile de fond sunt: obiectul de activitate, capitalul minim, participarea la beneficii si pierderi etc., iar intre conditiile de forma sunt:semnarea unor inscrisuri, forme de publicitate etc.

Consecintele juridice ale dobandirii personalitatii juricice ale societatii comerciale sunt:

a)patrimoniu propriu. Bunurile pe care asociatii le constituie ca aport ies din patrimoniul acestora si intra in patrimoniul societatii[27]

b)societatea comerciala are nume[28]pe care urmeaza sa-l treaca pe firma;

c)are un sediu social ,care -asa cum am vazut- este definitoriu in determinarea nationalitatii societatii comerciale respective,precum si in determinarea locului unde urmeaza a se efectua anumite comunicari;in determinarea legii aplicabile[29],cand cel care s-a obligat este societatea[30];

d)societatea raspunde in nume propriu ,in functie de scopul acesteia[31];

e)societatea este citata in justitie pe numele ei[32].

Asadar,dobandirea personalitatii juridice are consecinte multiple,care trebuie cunoscute de toti asociatii ,inclusiv de cei straini,pentru a fi avute in vedere in desfasurarea activitatii.

Potrivit unor legislatii nationale,capacitatea juridica a societatilor comerciale este functionala,fiind circumscrisa la obiectul lor de activitate[33].In alte reglementari legislative, capacitatea juridica a societatilor comerciale este nelimitata,nefiind circumscrisa la obiectul social al activitatii.[34]

In legislatia engleza si americana ,actele juridice incheiate de o societate comerciala anonima in afara obiectului de activitate nu angajeaza societatea.

In sistemul relatiilor comerciale ,se cunosc societati cu raspundere nelimitata si societati comerciale cu raspundere limitata.

Din prima categorie fac parte societatile in nume colectiv,iar din cea de a doua categorie fac parte societatile pe actiuni si a celor care – prin contractul si/sau statulul lor au o raspundere limitata.

In cazul societatilor in comandita, raspunderea este diferentiata.

---

[1] Aceasta din textul art.1 al Legii nr 35/1991 privind regimul investitiilor straine, care stipuleaza in mod expres “constituirea de societati comerciale, filiale sau sucursale, cu capital integral strain sau in asociere cu persoane fizice sau juridice romane, potrivit prevederilor Legii nr.31/1990 privind societatile comerciale” (litera a, art.1, legea nr.35/1991)

[2] A se vedea punctul de vedere si argumentatia efectuata de catre Dragos Alexandru Sitaru, op. cit. p. 160

[3] Art. 251-256 Codul Comercial Roman, loc.cit

[4] Despre asociatiuni, Capitolul II, Codul Comercial Roman,loc. cit.

[5] Art.2, Legea nr.31/1990

[6] Art.5 din lege precizeaza ca atunci “cand se incheie numai contract de societate sau numai statut” acestea pot fi denumite de asemenea “act constitutiv” . Potrivit legii “denumirea de act constitutiv desemneaza atat inscrisul unic, cat si contractul de societate si/ sau statutul societatii” (alin.4, art.5, Legea nr.31/1990)

[7] A se vedea reglementarile exprese stipulate in lege pentru fiecare forma de societate constituita (“Constituirea societatilor comerciale”, Legea nr.31/1990, loc.cit)

[8] Ibidem

[9] Alin. 5, art.5, Legea nr.31/1990 peivind societatile comerciale, loc.cit.

[10] Art.18, Legea nr. 35/1991 privind regimul investitiilor straine

[11] Ibidem, art.19

[12] Ibidem, alin. 2, art.23

[13] Persoana care exercita acte de comert in Romania pe seama unei societati comerciale straine, care nu a indeplinit formalitatile legale pentru a functiona in tara, este posibila de sanctiune penala.

[14] In cazul in care bonitatea asociatului este sub semnul intrebarii, ori sunt alte date care demonstreaza ca n-ar fi potrivita eliberarea certificatului, Agentia Romana de Dezvoltare este competenta sa respinga eliberarea certificatului.

[15] Alin.b, art.1, Legea nr.35/1991, loc.cit.

[16] Ibidem

[17] Ibidem

[18] Vezi art.18, Legea nr.35/1991, loc.cit.

[19] Alin.2, art.1, Legea nr. 31/1990 privind societatile comerciale, loc.cit.

[20] Alin.b, art.1, Legea nr.35/1991,loc. cit.

[21] Vezi pentru o analiza mai ampla Dragos-Alexandru Sitaru, op. cit., p.169-170

[22] Vezi alin.2, art.1,Legea nr.31/1990, loc. cit.

[23] Alin. 1, art.12, Legea nr. 105/22 septembrie 1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept international privat, loc.cit.

[24] Ibidem, alin.2, art.12.

[25] Ibidem, alin.3, art.12. A se vedea si Octavian Capatana, “Regimul persoanelor straine in Romania”, editura Academiei, Bucuresti, 1969, p.73si urm.

[26] Precizand ca avand sediul in Romania, societatile comerciale sunt persoane juridice romane, legea stipuleaza ca  societatea comerciala dobanseste  aceasta personalitate “de la data inmatricularii in registrul comertului” (art.40, Legea nr.31/1990, loc.cit.).

[27] Acest patrimoniu serveste drept gaj exclusiv al creditorilor societatii comerciale respective. Trebuie precizat ca-in baza regulilor de functionare a societatii-creditorii personali ai asociatilor nu pot urmari acest patrimoniu, indiferent daca titlul de creanta s-a constituitanterior sau posterior crearii societatii.In cazul aportului prin imobile -prin trecerea in patrimoniul societatii dreptul asociatului din “jus in rem”se transforma intr-un drept complex ,ca al oricarui alt asociat.Daca bunul este adus numai spre folosinta,societatea nu are drept real asupra acestui bun.Riscurile in cazul bunului,proprietate a societatii sunt suportate de societate ,pe cand pentru aportul in folosinta sunt suportate de asociatul in cauza(pentru o analiza mai ampla a se vedea Tudor R.Popescu,op.cit.,p.75).

[28] Asa cum au persoanele fizice.In cazul societatilor comerciale numele serveste pentru identificarea societatii si circumscrierea operatiunilor comerciale pe numele respectiv.

[29] “In lipsa de o cauza expresa-precizeaza Codul Comercial Roman-,contractul trebuie sa fie executat in locul unde cel ce s-a obligat isi avea stabilimentul (sediul social-prec.ns.)sau comercial sau cel putin domiciliul sau resedinta ,la formarea contractului”(alin.2,art.59,Codul Comercial Roman,loc.cit.).Deci,in acest caz,in lipsa unei cauze contrare ,urmeaza sa se aplice regula”lex loci actus”.

[30] Sediul societatii comerciale este locul unde se executa contractul-lex loci executionis.”Orice obligatie comerciala trebuie sa fie executata in locul aratat prin contract sau in locul care ar rezulta din natura operatiunii,ori din intentia partilor contractante”(alin.1,art.59,Codul Comercial Roman,loc.cit.).

[31] Aceasta raspundere este angajata printr-o vointa functionala.Societatea comerciala se obliga contractual prin organele ei constituite sau prin reprezentantii ei.Regula generala este ca fata de terti raspunde numai societatea.Numai in unele cazuri determinate,asociatii raspund in subsidiar.

[32] Spre deosebire de o societate civila,care este citata pe numele asociatilor,avand in vedere deosebirile existente intre cele doua tipuri de societati.

[33]Vezi analiza efectuata de Michel de Juglart,Benjamin Ippolito,”Cours de droit commercial.Societes commerciales”,vol.2,Paris,1972,p.84 si urm.

[34] Giovani Colombo ,Mario Roondo ,”Droit des Societes”,Paris,1969,p.41 si urm.;Ja

Aspecte specifice riscurilor contractuale in materia comerţului internaţional

Diversificarea riscurilor contractuale este vădit mai accentuată în relaţiile comerciale internaţionale decât în circuitul intern, această situaţie explicându-se prin existenţa unor împrejurări precum: evenimente politice externe (lovitură de stat, razboi), acte locale de guvernământ (măsuri protecţioniste, refuz al autorizaţiilor de import sau prohibiţie de transfer valutar), instabilitatea de pe pieţe (fluctuaţia costurilor de producţie, adoptarea unui nou sistem monetar, voinţa cursurilor de schimb). Evenimentele viitoare şi probabile a căror producere ar putea provoca anumite pierderi, pot fi previzibile atunci când factorii care ar aduce pierderi pot fi prevăzuţi cu anticipaţie şi imprevizibile, determinate de situaţii fortuite.

Neexecutarea contractului comercial internaţional datorită unei împiedicări mai presus de voinţa părţilor, pune problema suportării riscurilor numai în cazul obligaţiilor de rezultat (transportarea unei cantităţi de marfă la destinaţia stabilită, executarea unei lucrări, culegerea unei recolte, fabricarea unor produse etc.) iar nu şi în cazul obligaţiilor de mijloace (de diligentă sau prudenţă), deoarece acestea din urmă impun debitorului numai o comportare corectă, care dacă a fost urmată, prestaţia lui se consideră îndeplinită.

Evenimentul fortuit subsumat ideii de risc poate antrena o împiedicare totală sau parţială, definitivă sau temporară a executării obligaţiei, poate provoca avarierea sau chiar distrugerea totală a bunului, obiect material al obligaţiei.[1]

În prima situaţie, pierderile ocazionate se analizează ca riscuri ale contractului iar în cea de-a doua ipoteză dobândesc semnificaţia de riscuri ale lucrului.[2]

Practica arbitrală de comerţ internaţional aplică în mod constant principiul general în materia suportării riscului contractual, conform căruia aceste riscuri incumbă debitorului obligaţiei imposibil de executat, cu condiţia ca “lex causae” să fie dreptul român. Cu alte cuvinte “res perit debitori “, debitorul neavând dreptul de a pretinde partenerului său contractual să execute obligaţia corelativă.

Se poate însă observa că debitorul respectiv nu va putea fi obligat la despăgubiri faţă de creditorul prestaţiei devenită imposibil de executat. Astfel, în cazul contractului de leasing, dacă din motive ce sunt mai presus de voinţa sa, finanţatorul în calitate de locator nu poate preda spre folosinţă utilizatorului mijlocul de transport închiriat, suportă riscul contractului.

În această situaţie pierde chiria aferentă, dar locatarul (utilizatorul) nu va fi îndreptăţit să pretindă despăgubiri pentru faptul că n-a putut beneficia de folosinţa mijlocului de transport închiriat.

Practica a reţinut şi o excepţie, specifică pentru comerţul internaţional, de la regula mentionată, în care riscul aparţine creditorului (“res perit creditori”).

Această excepţie constă în suportarea de către creditorul preţului (vânzătorul) a riscului devalorizării monedei de plată între momentul contractării şi scadenţă, datorită aplicării principiului nominalismului liberal, dacă părţile nu au prevăzut în contract o clauză asiguratorie corespunzatoare.

Este însă posibil ca această situaţie excepţională să fie înlăturată, revenindu-se la regula, în cazul în care debitorul plăţii (cumpărătorul) este în culpă, prin executarea incorectă a obligaţiei sale monetare.

Riscurile lucrului, care constau în pierderea, distrugerea sau avarierea bunului ce formează obiectul material al contractului, în general datorită intervenţiei unor cauze naturale iar uneori ca efect al unor măsuri administrative. (ca de exemplu, măsurile fitosanitare adoptate de autorităţile statale de resort pentru prevenirea sau combaterea unor epizotii), incumbă proprietarului (“res perit domino“).

Astfel, riscul este suportat de partea care deţine calitatea de proprietar în momentul când se produce evenimentul fortuit. Domeniul de aplicare a acestei reguli este redus în comerţul internaţional, vizând doar contractele translative de drepturi reale, care au ca obiect bunuri individual determinate.

În primul rând, deoarece aceste contracte (este vorba, în principal, de contractul de vânzare-cumpărare internaţională) au ca obiect bunuri generice (mărfuri), transferul riscurilor operează în momentul preluării mărfii de către cumpărător.[3]

După cum s-a remarcat în doctrină[4], regula “res perit domino” este totuşi înlăturată, iar pe cale de consecinţă riscurile lucrului cad în sarcina debitorului obligaţiei de livrare (adică a vânzătorului), devenită imposibil de executat, în următoarele condiţii:

– obiectul material al contractului îl constituie bunuri viitoare sau de gen, situaţie uzuală în relaţiile comerciale internaţionale, deoarece în asemenea cazuri dreptul de proprietate nu se transferă decât la data individualizării mărfii, care de regulă coincide cu data predării ei, până atunci vânzătorul este debitor al obligaţiei de livrare;

– transmiterea dreptului de proprietate cu privire la lucru este subordonată unei condiţii suspensive iar “pendente conditione” acel lucru piere fortuit; astfel, debitorul obligaţiei de livrare nu mai poate executa respectiva obligaţie la data când ea devine exigibilă. În acest caz, riscurile incumbă în mod normal cumpărătorului, care are calitatea de proprietar la data încheierii contractului.

– prin contract s-a stabilit ca transmiterea dreptului de proprietate cu privire la lucru să opereze la un anumit termen, până la împlinirea acestuia vânzătorul fiind debitorul obligaţiei de livrare.

Această ultimă soluţie este cel mai frecvent utilizată în activitatea de comerţ internaţional, cu scopul înlăturării regimului neconvenabil al dobândirii proprietăţii de către cumpărător, concomitent cu încheierea contractului, ce este de natură a-l defavoriza, punându-l în situaţia de a-şi asuma riscuri inutile. De aceea, se obişnuieşte ca în conţinutul contractului să se stipuleze o clauză prin efectul căreia părţile convin ca momentul transmiterii dreptului de proprietate cu privire la marfa vândută, să coincidă cu momentul predării acestei mărfi cumpărătorului. În acest mod se realizează o distribuţie echilibrată între părţi a sarcinii riscului pierderilor fortuite. Imperativul s-a materializat practic în clauze contractuale standardizate, fie

INCOTERMS[5], fie RAFTD[6], cuprinse şi în principiile UNIDROIT[7], care decalează acest moment, astfel încât până la predarea mărfii convenite riscurile să fie suportate de către producător.

Independent de clauzele arătate, participanţii la activitatea de comerţ internaţional urmăresc să estimeze anticipativ riscurile contractuale, prin folosirea unor formule matematice, întemeiate pe calculul probabilităţilor. În acest sens se recurge la criteriile preconizate de Laplace, Wald, Hurvicz sau Savage, în vederea adoptării deciziei de a contracta sau nu, iar în caz de perfectare a operaţiunii comerciale, spre a încorpora în preţ o marjă corespunzătoare unor eventuale evenimente fortuite, cauzatoare de prejudicii. Altfel spus, părţile optează pentru soluţia transferului riscurilor într-un moment ulterior încheierii contractului, fie în mod direct, prin clauze contractuale explicite în acest sens, fie în mod indirect, prin încorporarea contractuală a unor reguli sau uzanţe codificate ce prevăd o asemenea soluţie.

Riscurile contractuale în comerţul internaţional produc o serie de consecinţe negative asupra contractanţilor, după cum se poate lesne constata, din datele anterioare, fapt ce impune necesitatea înlăturării sau atenuării acestor urmări nefaste, o principală modalitate de realizare a acestui obiectiv fiind colaborarea părţilor. Obligaţia de cooperare se exprimă, în special, prin necesitatea ca părţile să depună eforturi conjugate pentru limitarea pagubelor şi readucerea contractului, în măsura posibilă, la situaţia normală, chiar prin renegocierea acestuia sau prin atribuirea către un arbitru a competenţei pentru a-l readapta la noile împrejurări.

---

[1] Bârsan Corneliu, Dragoş-Alexandru Sitaru , “Dreptul comerţului internaţional“, Ed. Univers, Bucureşti, 1990, pag. 93.

[2] Dragoş-Alexandru Sitaru, “Dreptul comerţului internaţional“, vol 2, partea specială, Ed. Actami, Bucureşti, 1996, pag. 153.

[3] Această regulă este consacrată şi în Convenţia de la Viena (11 aprilie 1980) asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri – articolul 69 alineat 1.

[4] Căpăţână Octavian, Ştefănescu Brânduşa,  “Tratat de drept al comerţului internaţional”, vol.2, partea specială, Ed. Academiei, Bucureşti, 1984. pag.  75.

[5] Regulile INCOTERMS constituie un set de reglementări internaţionale pentru interpretarea termenilor comerciali cei mai des utilizaţi în comertul exterior. Prin conţinut, ele constituie un ansamblu de termeni sau clauze comerciale prin care se determină în detaliu drepturile şi obligaţiile părţilor la un contract de vânzare internaţională.

[6] R.A.F.T.D. 1941 (The Revised American Foreign Trade Definitions) reprezintă corespondentul regulilor europene INCOTERMS pentru continentul nord-american.

[7] UNIDROIT (Institutul Internaţional pentru Unificarea Dreptului Privat) este organizaţia interguvernamentală independentă, cu sediul la Roma, înfiinţată în 1926, ca organ auxiliar al Ligii Naţiunilor, România fiind membră din 1927, pe baza aprobării date de Ministerul de Justiţie, plata cotizaţiei fiind reglementată prin O.G. nr.41/1994 (M.Of din 9 august 1994).

Comisia interamericana de arbitraj comercial (IACAC)

THE INTER-AMERICAN COMMERCIAL ARBITRATION COMMISION – IACAC

INTRODUCERE

IACAC reprezinta un sistem format din sectiuni nationale sau reprezentante situate in toate tarile emisferei vestice, constituit pentru a solutiona prin arbitraj sau conciliere disputele comerciale internationale.

Arbitrajele sunt conduse de arbitri special selectati de catre parti sau Comisie, conform Regulilor de Procedura IACAC.

Comisia reprezinta toate republicile americane.

Scopurile Comisiei sunt urmatoarele:

1. Infiintarea unor sedii arbitrale in fiecare republica americana.

Pentru aceasta Comisia a infiintat reprezentante in diferitele republici, responsabile cu organizarea arbitrilor si administrarea Regulilor standard ale Comisiei.

1. Modificarea legilor arbitrale pentru a facilita arbitrajul si pentru a asigura aplicarea acordurilor si deciziilor arbitrale.

Sectiunile nationale ale Comisiei au sarcina de a moderniza legile arbitrale.

1. Familiarizarea oamenilor de afaceri din toate republicile americane cu procedura arbitrala si avantajele ei pentru exportatorii si importatorii din comertul inter-american.

Acest lucru se realizeaza prin publicitate si corespondenta.

1. Arbitrarea sau solutionarea diferendelor sau controverselor aparute in comertul inter-american, care pot impiedica circuitul normal al bunurilor pe piete sau afecteaza relatiile de buna credinta si prietenie dintre companiile din republicile americane.
2. Obtinerea ratificarii, in tarile respective, a Conventiei Inter-Americane de Arbitraj Comercial International din 1975 si a Conventiei Natiunilor Unite privind Recunoasterea si Aplicarea Deciziilor Arbitrale Straine din 1958.

ORGANIZARE

Infiintata in 1934, ca rezultat al Rezolutiei XLI a celei de-a Saptea Conferinte Internationale a Statelor Americane, care a avut loc in Montevideo, Uruguay, in decembrie 1933, IACAC este formata dintr-un director general si cate un director de la fiecare reprezentanta. Comisia coordoneaza activitatea sectiunilor nationale, furnizeaza servicii administrative si serveste drept “appointing authority” pentru arbitri.

Comisia se intruneste cel putin o data la doi ani, sedinta fiind guvernata de un Comitet Executiv si sustinuta financiar din taxele obtinute si din contributiile reprezentantelor si a altor institutii si organizatii interesate.

Obligatiile Comisiei sunt indeplinite de personal sau comitete desemnate de Comisie.

Comisia se angajeaza in activitati educationale, desfasurate cu scopul de a creste nivelul cunoasterii si utilizarii arbitrajului comercial international.

CONVENTII INTERNATIONALE

Conventia Inter-Americana de Arbitraj Comercial International a intrat in vigoare pe 16 iunie 1976. In martie 1996, Conventia a fost aprobata de Argentina, Bolivia, Brazilia, Chile, Columbia, Costa Rica, Ecuador, El Salvador, Guatemala, Mexico, Panama, Paraguay, Peru, Statele Unite, Uruguay si Venezuela.

Articolul 3 al Conventiei prevede: “In lipsa unui acord expres intre parti, arbitrajul se va desfasura in conformitate cu Regulile de Procedura ale IACAC.” Astfel, Conventia confera IACAC o responsabilitate speciala.

Conventia Natiunilor Unite privind Recunoasterea si Executarea Deciziilor Arbitrale Straine (1958) a fost aprobata, in octombrie 1995, de 105 natiuni, printre care Argentina, Barbados, Bolivia, Canada, Chile, Columbia, Costa Rica, Cuba, Republica Dominicana, Ecuador, Guatemala, Mexico, Panama, Paraguay, Peru, Trinidad si Tobago, Statele Unite, Uruguay si Venezuela.

CONCILIEREA

In anumite ocazii, partile prefera in mai mare masura concilierea decat arbitrajul. Aceasta este efectuata de catre birourile Comisiei sau sectiunile nationale. IACAC a adoptat Regulile de Conciliere ale UNCITRAL.

CLAUZA DE ARBITRAJ

Clauza de arbitraj recomandata de IACAC este enuntata astfel:

“Orice disputa, controversa sau reclamatie ce priveste acest contract, incalcarea, expirarea sau invaliditatea contractului va fi solutionata prin arbitraj in concordanta cu Regulile de Procedura ale IACAC, incepand cu data incheierii acestui acord.”

COMITETUL EXECUTIV

Comitetul executive este format dintr-un presedinte, 3 vicepresedinti, un director general si un asistent al acestuia, un secretar si un casier.

SECTIUNILE NATIONALE IACAC

Reprezentantele IACAC sunt: Argentina – Camera de Comert a Argentinei; Bolivia – Camera Nationala de Comert a Boliviei; Brazilia – Centrul Brazilian de Arbitraj; Canada – Centrul Canadian de Arbitraj; Chile – Camera de Comert din Santiago de Chile; Columbia – Camera de Comert de la Bogota; Costa Rica – Camera de Comert din Costa Rica; Ecuador – Camera de Comert de la Guayaquil; Guatemala – Centrul Privat de Conciliere si Arbitraj; Mexico – Camera Nationala de Comert de la Ciudad de Mexico; Panama – Camera de Comert, Industrie si Agricultura din Panama; Peru – Centrul de Conciliere si Arbitraj Comercial; Republica Dominicana – Camera de Comert si Industrie a Districtului National; Consiliul de Conciliere si Arbitraj; Spania – Curtea de Arbitraj de la Camera de Comert din Madrid; Statele Unite – Asociatia Americana de Arbitraj; Uruguay – Camera de Industrie din Uruguay; Venezuela.]

Legea aplicabilă contractului de comert international

Legea contractului este inerenta oricărui tip de contract, indiferent dacă este contract intern sau internaţional, deoarece numai acesta îl poate valida şi permite contractului să producă efecte juridice. Contractul de comerţ intern este cârmuit de legea naţională a părţilor. Pentru contractul de comerţ internaţional nu există o lege care să se aplice în mod automat în comerţul internaţional, stabilirea legii care cârmuieşte contractul revine părţilor sau, după caz, instanţei de judecată.

Potrivit normei conflictului lex voluntatis, condiţiile de fond sunt supuse legii desemnate de părţile contractante. În acelaşi sens se pronunţă şi art. 73 din Legea nr. 105/1992. Desfăşurarea normală a relaţiilor comerciale internaţionale reclamă uniformizarea normelor conflictuale deoarece, normele conflictuale ale diferitelor sisteme de drept au soluţii diferite pentru cazurile în care părţile nu au ales lex contractus.

Astfel, lex voluntatis răspunde cel mai bine necesităţilor comerţului. internaţional permiţând părţilor contractante să aleagă ca lex contractus dreptul material al acelei ţări care corespunde cel mai bine specificului operaţiunii în discuţie, intereselor părţilor şi care le este cunoscut părţilor.

Dacă părţile nu au desemnat lex contractus, acest lucru urmează a fi făcut de instanţa de judecată, caz în care, aşa cum dispune art. 77 din Legea nr. 105/1992 contractul “va fi supus legii statului cu care prezintă legăturile cele mai puternice”.

Legea contractului se alege de către părţi, la încheierea contractului dar se poate face şi ulterior, în faţa instanţei de arbitraj sau judecatoreşti însă, până la intrarea în fond a dezbaterilor. Legea aleasă nu va putea fi modificată decât cu unele rezerve, art. 76 din Legea nr. 105/1992 prevazând posibila modificare a legii contractului dar fără să fie afectată validitatea formei contractului şi fără a se aduce atingere drepturilor dobândite între timp de terţi.

Art. 77 din Legea nr. 105/1992 instituie cu titlu principiul că dacă părţile nu au stabilit legea aplicată, contractul va fi cârmuit de legea cu care are cea mai strânsă legatură, iar alin. 2 precizează că cea mai strânsă legătură prezintă “legea statului în care debitorul prestaţiei caracteristice are, la data închierii contractului, după caz, domiciliul sau, în lipsă “reşedinţa ori

fondul de comerţ sau sediul statuar”. Iar dacă contractul se referă. la un drept imobiliar “are legatura cea mai strânsă cu legea statului unde acesta se află situat” (lex rei sitae).

Fie că este stabilită de părţile contractante, fie că este stabilită de instanţe de judecată în temeiul normelor conflictuale subsidiare dar obligatorii, lex contractus reglementează condiţiile de validitate şi efectele contractului, executarea obligaţiilor şi răspunderea pentru neexcutarea ori pentru executarea lor tardivă sau necorespunzatoare.

Conform art. 80 din Legea llf. 105/1992, lex contractus se aplică îndeosebi interpretării naturii juridice a contractului şi a clauzelor acestuia; executării obligaţiilor izvorâte din contract; consecinţelor neexecutării totale sau parţiale a obligaţiilor şi evaluării prejudiciului pe care l-a creat; modului de stingere a obligaţiilor izvorâte din contract şi cauzelor de nulitate a contractului şi consecinţelor acestuia.