Rezolutiunea in noul Cod civil

Autor Orbu Andreea

Capitolul I.Rezoluțiunea

1.1. Noţiune şi definiție

În contractele sinalagmatice, datorită reciprocităţii şi conexităţii obligaţiilor ce se nasc din aceste contracte, obligaţia unei părţi consti­tuie cauza juridică a obligaţiei celeilalte părţi.

Partea în privinţa căreia nu s-a executat are alegerea fie să silească pe cealaltă parte să execute convenţia, când aceasta este posibil, fie să ceară desfiinţarea cu daune-interese.

Desfiinţarea contractului, de regulă sinalagmatic, cu executare instantanee, la cererea uneia dintre părţi pentru motivul că cealaltă parte nu şi-a executat obligaţiile la care s-a îndatorat, poartă denumirea de rezoluţiune.¹

Această instituţie este preluată din dreptul canonic fiind transpusă în legislaţia noastră prin însuşirea concepţiei franceze cu privire la teoria rezoluţiunii.

Termenul de rezoluţiune era expres utilizat în dispoziţiile art.1320, 1365, 1366 şi 1368 C.civ. de la 1864. Deseori erau folosiţi alţi termeni pentru a desemna rezoluţiunea.

Astfel, chiar în art. 1021 C.civ. se utilizează termenul desfiinţare, iar în art. 1320 şi 1365 C.civ. în loc de rezoluţiune se foloseşte termenul stricarea vânzării sau a contractului.[1] Precizăm faptul că aceste texte se completează şi cu alte prevederi speciale aplicabile numai în anumite contracte, spre exemplu contractul de vânzare-cumpărare: art. 1320, 1328, 1331, 1347, 1349,1365,1366, 1368 din vechiul C.civ. etc

Deseori, rezoluţiunea este desemnată prin alţi termeni. Astfel, chiar în art. 102 C.civ. se utilizează termenul de desfiinţare, iar ari. 1320 şi 1365 C.civ. în loc de rezoluţiune foloseşte termenul stricarea vânzării sau a contractului.

Noul Cod civil reglementează în cadrul Cărţii a V-a („Despre obligaţii”), Titlul V („Executarea obligaţiilor”), Capitolul II („Executarea silită a obligaţiilor”), Secţiunea a 5-a („Rezoluţiunea, rezilierea şi reducerea prestaţiilor”), pe parcursul a şase arti­cole, această instituţie (art. 1549-1554), prin raportare la reziliere, accentuând astfel faptul că dispoziţiile referitoare la rezoluţiune se aplică şi în cazul rezilierii, însă menţionează în mod expres acele trăsături ce sunt proprii doar rezilierii.

De plano, precizăm faptul că dispoziţiile referitoare la rezoluţiunea contractului se completează cu cele privitoare la rezoluţiunea unui anumit contract stipulat în mod expres de noul legiuitor pe parcursul conturării regimului juridic al acestuia. Spre exemplu, noul Cod civil, cu ocazia reglementării contractului de vânzare-cumpărare, menţio­nează în mod expres cazurile în care se poate cere rezoluţiunea contractului: art. 1700; art. 1725; 1728; 1757 etc. ^[2]

Precizăm faptul că noul legiuitor reglementează expressis verbis dreptul creditorului la rezoluţiunea contractului pentru cauză de neexecutarea a prestaţiilor de către debitor în situaţia în care acesta nu a cerut executarea silită a obligaţiilor contractuale (art. 1549 alin.1 din noul Cod civil).

Coroborând dispoziţiile art.1549 alin.1 cu cele ale art.1516 din noul Cod civil, remarcăm faptul că creditorul unei obligaţii neexecutate are un drept de opţiune, astfel acesta poate, la alegerea sa şi fără a pierde dreptul la daune-interese, dacă i se cuvin:

a) să ceară sau, după caz, să treacă la executarea silită a obligaţiei;

b) să obţină, dacă obligaţia este contractuală, rezoluţiunea contractului sau, după caz, reducerea propriei obligaţii corelative;

c) să folosească, atunci când este cazul, orice alt mijloc prevăzut de lege pentru realizarea dreptului său.

Instrumentul cel mai eficace, care are rolul de a repune părţile în situaţia ante­rioară, „ca şi cum contractul nu ar fi existat“[3] este rezoluţiunea, care la fel ca şi excepţia de neexecutare, este o instituţie prin care se sancţionează neexecutarea obligaţiilor asumate prin contract.

Spre deosebire însă de posibilitatea invocării excepţiei de neexecutare a contractului, rezoluţiunea contractului prezintă importanţă pentru desfiinţarea contractului, în timp ce în cazul invocării excepţiei partea care a invocat-o rămâne legată de con­tract, iar dacă cealaltă parte îşi execută obligaţiile, atunci şi partea care s-a prevalat de excepţie de neexecutare va trebui să-şi execute propriile obligaţii.

În situaţia în care partea căreia i s-a opus excepţia nu procedează la executarea obligaţiei sale, atunci cealaltă parte are interesul de a desfiinţa contractul prin rezoluţiune.

La contractele sinalagmatice, după cum am mai arătat, o parte are posibilitatea de a invoca excepţia de neexecutare a contractului, în cazul în care cealaltă parte nu-şi îndeplineşte obligaţia sa. De asemenea, partea are posibilitatea de a alege între executarea silită a contractului şi rezoluţiunea acestuia.

Din cele expuse mai sus definim rezoluţiunea ca fiind o sancţiune a neexecutării culpabile a uneia dintre obligaţiile care-şi servesc reciproc de cauză, izvorâtă dintr-un contract sinalagmatic cu executare imediată, constând în desfiinţarea retroactivă a acestuia şi repunerea părţilor în situaţia existentă anterior încheierii sale, fie pe cale judiciară (rezoluţiunea judiciară), la cererea părţii care şi-a executat obligaţia, fie pe cale convenţională, când părţiile stipulează de comun acord desfiinţarea contractului pentru neexecutare (rezoluţiunea convenţională).

1.2.Caracteristici

Instituţia rezoluţiunii, indiferent de felul în care aceasta se prezintă, prezintă următoarele caracteristici:

a) este o instituţie prin care se sancţionează neexecutarea obligaţiilor asumate prin contract, întâlnindu-se de regulă în cadrul contractelor sinalagmatice, cu executare dintr-o dată (uno ictu), iar prin excepţie şi la contractele unilaterale, cum ar fI contractul de gaj;[4]

b) intervine în cazul în care neexecutarea obligaţiilor contractuale se datorează culpei debitorului şi nu unei cauze exterioare cum ar fi cazul fortuit sau forţa majoră;

c) operează în temeiul unei hotărâri judecătoreşti, al declaraţiei unilaterale de rezoluţiune ori al unui text expres de lege;[5]

d) invocarea şi obţinerea rezoluţiunii are ca efect distrugerea fiinţei contractului;

e) rezoluţiunea îl liberează pe cel care o obţine sau o invocă de propriul său angajament;

f) cel mai important efect al rezoluţiunii, considerat de unii autori[6] ca fiind un adevărat privilegiu pentru cel care obţine sau invocă rezoluţiunca, este reprezentat de caracterul retroactiv care produce următoarele consecinţe:

1. 1. părţile vor fi repuse în situaţia anterioară încheierii acestuia, în sensul că prestaţiile deja executate se vor restitui;
   2. drepturile consfinţite terţilor de către dobânditorul bunului se vor desfiinţa şi ele cu efect retroactiv, potrivit principiului resoluto iure danlis resolvitur ius acci-pientis, terţul de bună-credinţă, beneficiază de efectele posesiunii de bună-credinţă, în sensul că devine proprietarul fructelor şi chiar al bunurilor, după distincţia cunoscută: dacă este vorba de bunuri imobile devine proprietar prin uzucapiune, în condiţiile legii; dacă este vorba de bunuri mobile, acestea sunt considerate a fi proprietatea celui care le posedă;
   3. efectul retroactiv al rezoluţiunii nu afectează actele de conservare şi actele de administrare făcute de terţi;

g) rezoluţiunea sancţionează debitorul, în sensul că acesta poate fi condamnat să plătească daune-interese, chiar atunci când neexecutarea contractului se datorează culpei acestuia;

h) are un caracter facultativ. Astfel, creditorul are dreptul de opţiune între a solicita fie executarea silită a obligaţiei, fie desfiinţarea contractului.[7] De altfel, jude­cătorul este liber sa aprecieze dacă se impune sau nu rezoluţiunea contractului, având în vedere o serie de considerente pe care le vom preciza pe parcursul analizei acestei instituţii.

1.3. Domeniul de aplicare

În ceea ce priveşte domeniul de aplicare al rezoluţiunii precizez că aceasta se aplică numai contractelor sinalagmatice dintr-o dată, uno ictu. Deci, domeniul de aplicare al rezoluţiunii cuprinde toate contractele sinalagmatice, cu titlu oneros, atât comutative, cât şi aleatorii, însă cu anumite excepţii: contractul de rentă viageră, contractul de joc şi prinsoare, contractul de împărţeală.

În noul Cod civil, modificări importante se aduc în ceea ce priveşte rezoluţiunea şi rezilierea contractului. Sfera de aplicare a rezoluţiunii este extinsă, astfel, chiar dacă domeniul predilect de aplicare îl constituie contractele sinalagmatice, mecanismul rezoluţiunii fiind legat de reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor contractuale, există contracte unilaterale, cum este cazul gajului, în care rezoluţiunea trebuie să permită uneia dintre părţi să pună capăt legăturii contractuale. În plus, rezoluţiunea este, ca regulă, convenţională şi nu judiciară, ca în vechea reglementare.

1.4. Persoanele care pot exercita acţiunea în rezoluţiune

În doctrină[8], s-a afirmat că rezoluţiunea contractului este o sancţiune civilă, garanţie a respectări contractului, de natură a contribui la executarea întocmai şi cu bună-credinţă, a obligaţiilor contractuale. Majoritatea autorilor^[9] consideră însă că temeiul juridic al rezoluţiunii îl constituie reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor din contractul sinalagmatic, împrejurarea că fiecare dintre obligaţiile reciproce este cauza juridică a celeilalte.

Neîndeplinirea culpabilă a uneia dintre obligaţii lipseşte de suport juridic obligaţia reciprocă, astfel încât rezoluţiunea întregului contract se impune.

Potrivit art.1021 Cod civ.,o asemenea acţiune va putea fi exercitată numai de partea în privinţa căreia angajamentul nu s-a executat. Aşadar, debitorul obligaţiei neexecutate nu va putea solicita niciodată rezoluţiunea.

Însă pentru actuala reglementare, acţiunea în rezoluţiune poate fi cerută nu numai dacă partea şi-a executat obligaţiile, dar şi dacă ea e gata să le execute, deoarece şi în acest caz culpa creditorului e exclusă. De asemenea, la acţiunea în rezoluţiune pot recurge şi moştenitorii creditorului, precum şi creditorii chirografari ai acestuia, în temeiul art.974 Cod civ. (actiunea oblica).

Noul Cod civil prevede în privinţa creditorului, în art.1559 alin.1, situaţia în care nu cere executarea silita a obligaţiilor contractuale. Astfel, acesta are dreptul la rezoluţiunea contractului sau, în cazul unui contract cu executare succesivă, la rezilierea acestuia, precum şi la daune-interese, dacă i se cuvin.

1.5.Cazuri în care rezoluţiunea nu se aplică unor contracte sinalagmatic

a) Contractul de rentă viageră.

Prin contractul de rentă viageră o persoană înstrăinează un bun sau plăteşte o sumă de bani în schimbul unei prestaţii periodice în bani, care urmează a i se plăti până la decesul său.

Potrivit art. 1647 C.civ., respec­tiv art. 2250 NCC neplata ratelor de către debirentier la termenele stabilite nu poate fi invocată de către credirentier ca motiv de rezoluţiune. Aşadar, textul de lege menţionat înlătură dreptul de opţiune specific contractelor sinalagmatice, lăsând credirentierului, în ipoteza neexecutării culpabile a obligaţiei debirentierul lui, numai posibilitatea de a cerc executarea silită pentru suma de bani echivalentă prestaţiilor neexecutate.

Raţiunea acestui text constă în aprecierea legiuitorului conform căreia ar fi imposibil ca părţile să mai poată fi repuse în situaţia avută anterior momentului încheierii contractului, mai ales dacă totalul prestaţiilor periodice efectuate de către debirentier a egalat sau chiar a depăşit valoarea sumei sau a bunului primit iniţial de la credirentier.[10]

Însă, când nu a trecut o perioadă de timp prea mare de la constituirea rentei, o ase­menea repunere a părţilor în situaţia anterioară este totuşi posibilă, motiv pentru care legiuitorul, prin dispoziţiile art. 2251 alin.1 din noul Cod civil, a permis aplicarea sancţiunii rezoluţiunii în cazul în care debirentierul refuză să consti­tuie garanţiile promise sau le micşorează prin fapta sa, art. 1025 respectiv art. 2251 alin. 1 din noul Cod civil, ori dacă în contract nu s-a prevăzut un pact comisoriu expres de gardul I.

Tot astfel, noul Cod civil, prin intermediul dispoziţiilor art. 2251, permite rezoluţiunea contractului de rentă viageră cu titlu oneros la cererea creditorului dacă debirentierul nu depune garanţia promisă în vederea executării obligaţiei sale ori o diminuează. Tot astfel, credirentierul are dreptul de a cere rezoluţiunea contractului pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiei de plată a rentei de către debirentier, conform art. 2251 alin. 2 din noul Cod civil.

Conchidem arătând că noul legiuitor stipulează faptul că, în lipsa unei prevederi contrare, rezoluţiunea nu conferă debirenlierului dreptul de a obţine restituirea ratelor de rentă deja plătite (art. 2251 alin. 3 noul Cod civil).

b) Contractul de joc şi prinsoare.

Jocul şi prinsoarea sunt contracte aleatorii prin care părţile se obligă reciproc a plăti o sumă de bani sau alt lucru câştigătorului în funcţie de realizarea sau nerealizarea unui eveniment sau fapt. Art. 1636 C.civ. nu dă nici o acţiune spre plata unui debit din joc sau din prinsoare. Aşadar, creditorul neavând nici o acţiune pentru realizarea creanţei sale, nu poate recurge nici la o acţiune în rezoluţiune.

Această concepţie este preluată şi de dispoziţiile art. 2264 alin.1 din noul Cod civil,, care dispune: „Pentru plata unei datorii născute dintr-un contract de joc sau de pariu nu există drept la acţiune”.

Tot astfel, se precizează faptul că partea care pierde nu are posibilitatea de a cere restituirea plăţii făcută de bună-voie. Cu toate acestea, noul legiuitor permite restituirea prestaţiilor efectuate de bună-voie, în caz de fraudă, ori dacă cel care a plătit era lipsit de capacitate de exerciţiu ori avea capacitate de exerciţiu restrânsă.

c) Contractul de împărţeală.

Având în vedere caracterul declarativ al împărţelii, doctrina[11] şi jurisprudenţa au instituit interdicţia rezoluţiunii în această materie. Totuşi, când copărtaşii au inserat un pact comisoriu expres în convenţia de împărţeală, se admite că operează rezoluţiunea convenţională. Soluţia este valabilă şi în cazul în care este vorba de un pact comisoriu expres de gradul I deoarece acesta dobândeşte o valoare juridică proprie întrucât în absenţa sa nu s-ar aplica rezoluţiunea.

De asemenea, în situaţia în care un copărtaş dobândeşte unul din bunurile succesorale în urma unei licitaţii publice (dacă partajul nu s-a făcut nici în natură, nici prin atribuirea bunurilor), se recunoaşte posibilitatea rezoluţiunii vânzării făcute în aceste condiţii dacă adjudecatarul copărtaş nu plăteşte preţul drepturilor cuvenite celorlalţi copărtaşi.

Capitolul 2. Felurile rezoluțiunii

2.1. Rezoluţiunea judiciară

Codul civil de la 1864 reglementa rezoluțiunea judiciară în cadrul dispozițiilor art.1020 si art.1021 C.civ. Rezoluţiunea judiciară este reglementată în noul Cod civil pe parcursul mai multor texte de lege, de la art.1549 la art.1554.

Prin art.1549 din noul Cod civil, noul legiuitor consacră dreptul creditorului la rezoluțiune, precum și la daune interese dacă i se cuvin.

Soluţiile la care s-a oprit legiuitorul în alin.2 sunt pe deplin justificate. Dacă executarea este divizibilă este firesc ca rezoluţiunea să survină exclusiv pentru acea parte din contract care nu a fost executată, fără ca rezoluţiunea „să atingă” partea din act care a fost sau poate fi executat.

Prin intermediul dispoziţiilor art. 1550 din noul Cod civil, este reglementată procedura de operare a rezoluţiunii judiciare, precizându-se faptul că aceasta va fi dispusă de instanţa de judecată la cererea părţii îndreptăţite. În acest context, menţionăm faptul că noul legiuitor, prin art. 1551 alin.1 teza I din noul Cod civil, restricţionează dreptul creditorului de a cere rezoluţiunea unui contract atunci când neexecutarea provenită din partea debitorului este de mică însemnătate.

Totuşi, potrivit art. 1551 alin.1 teza a Il-a, în cazul contractelor cu executare succesivă, creditorul are dreptul la reziliere, chiar dacă neexecutarea este de mică însemnătate, însă are un caracter repetat. Mai mult, textul de lege statuează în legătură cu această chestiune că „orice stipulaţie contrară este considerată nescrisă“.

Observăm că tratamentul juridic diferă în ce priveşte sintagma „mică însemnătate“, în sensul că în cazul contractelor cu executare uno ictu supuse rezoluţiunii creditorul nu are dreptul să ceară rezoluţiunea când neexecutarea este de mică însemnătate, pe când în cazul contractelor cu executare succesivă, creditorul are dreptul la reziliere chiar dacă neexecutarea este de mică însemnătate, însă are caracter repetat.

Prin urmare, legiuitorul stipulează în art. 1551 alin.2 din noul Cod civil că în ipoteza în care neexecutarea este de mică însemnătate, creditorul nu are dreptul la rezoluţiune, însă va avea totuşi dreptul la reducerea proporţională a prestaţiei sale dacă, după împrejurări, acest lucru este posibil.

În ipoteza în care instanţa de judecată nu va încuviinţa reducerea proporţională a prestaţiilor, din diverse motive, cum ar fi: imposibilitatea reducerii, afectarea echilibrului valoric dintre prestaţiile părţilor etc, legiuitorul prevede în art. 1551 alin.3 din noul Cod civil dreptul creditorului la daune-interese care să acopere prejudiciul suferit de acesta.

în final, art. 1554 din noul Cod civil stipulează expressis verbis efectele rezoluţiunii judiciare, efecte care sunt acelaşi ca şi în cazul rezoluţiunii.

Analizând comparativ reglementarea cuprinsă în Codul civil de la 1865 şi cea cuprinsă în noul Cod civil, cel dintâi act normativ diferenţiază rezoluţiunea judiciară de rezoluţiunea convenţională în cadrul dispoziţiilor art.1021 C.civ. prin precizarea pe care o face, şi anume „Desfiinţarea trebuie să se ceară înaintea justiţiei, care, după circumstanţe, poate acorda un termen părţii acţionate”.

Prin urmare, rezoluţiunea judiciară trebuie cerută instanţei, în timp ce rezoluţiunea convenţională operează numai în virtutea unui pact comisoriu expres; în schimb, noul Cod civil oferă o reglementare mai amplă rezoluţiunii convenţionale, precizând în mod expres modul în care aceasta operează.”

În consecinţă, noul Cod civil diferenţiază rezoluţiunea judiciară de cea convenţională prin prisma modului de operare. Fără a intra în prea multe detalii, precizăm faptul că noul legiuitor stipulează că rezoluţiunea convenţională poate fi declarată unilateral de către partea îndreptăţită printr-o notificare scrisă adresată debitorului, atunci când părţile au convenit astfel, sau poate opera ope legis în virtutea unui pact comisoriu expres, de gradul II sau III, în condiţiile prevăzute de părţi prin clauza rezolutorie inserată în contract.

Rezoluţiunea judiciară este rezoluţiunea pronun­ţată de instanţele de judecată la cererea uneia dintre părţi, ca urmare a neexecutării obligaţiei celeilalte părţi din cauze imputabile acesteia.

Nu trebuie însă ignorat faptul că rezoluţiunea nu este obligatorie pentru creditor, el are posibilitatea de a opta între a cere pronunţarea rezoluţiunii contractului sau obligarea debitorului la executare. Prin urmare, creditorul are posibilitatea, în conformitate cu dispoziţiile art. 1516 coroborate cu prevederile art. 1549 din noul Cod civil, de a alege între desfiinţarea şi menţinerea contractului.

De altfel, rezoluţiunea are un caracter facultativ şi pentru instanţa de judecată care este liberă să aprecieze dacă se impune sau nu desfiinţarea contractului.

Aşa cum am menţionat pe parcursul analizării domeniului de aplicare al acestei instituţii, rezoluţiunea judiciară se aplică tuturor contractelor cu titlu oneros sau cu titlu gratuit şi poate fi introdusă numai de partea care a executat obligaţiile contrac­tuale sau este pe cale să le execute.

Noul Cod civil, prevede în art.1560 alin.1 imposibilitatea creditorul de a avea dreptul la rezoluţiune atunci când neexecutarea este de mică însemnătate, cu excepţia situaţiei când, fiind vorba de o obligaţie cu executare succesivă, neexecutarea are caracter repetat.

În noul Cod civil este introdus art.1560 privitor la posibilitatea reducerii prestaţiilor, care se va acorda proportional, după împrejurări şi numai dacă aceasta este posibilă. Dacă reducerea prestaţiilor nu poate avea loc, creditorul nu are dreptul decât la daune-interese.

2.2. Condiţiile exercitării acţiunii în rezoluţiune

Pentru admiterea acţiunii având ca obiect rezoluţiunea unui contract se cer îndeplinite următoarele condiţii:

– una dintre părţi să nu-şi fi executat obligaţiile sale

Neexecutarea constituie orice înfrângere sau executare necorespunzătoare a unei obligaţii contractuale, orice neconcordanţă între prestaţia promisă de creditor prin con­tract şi prestaţia efectiv executată de debitor intră în sfera noţiunii de neexecutare.[12]

Neexecutarea îmbracă forme multiple. Ea poate fi totală sau parţială, din punct de vedere cantitativ sau calitativ, temporară sau definitivă şi ireversibilă, pozitivă sau negativă.

Neexecutarea este totală dacă debiorul nu a executat nimic din obligaţiile asumate sau dacă defectele calitative ale prestaţiei sunt atât de mari încât lipsesc prestaţia de orice valoare economică sau de orice interes pentru creditor.

Neexecutarea este partială dacă debitorul a executat o anumită cantitate din prestaţiile asumate sau a executat integral aceste prestaţii, dar în mod defectuos, astfel încât, deşi păstrează interesul creditorului, totuşi valoarea lor economică este diminuată în raport cu ceea ce s-a contractat iniţial.[13]

În cazul neexecutării parţiale partea din obligaţia neexecutată trebuie să fi fost considerată esenţială la încheierea contractului. Revine instanţei judecătoreşti dreptul de apreciere asupra măsurii în care neexecutarea parţială justifică rezoluţiunea contractului.

În funcție de neexecutarea obligației, totală sau parțială, vom fi în prezența unei rezoluțiuni totale sau parțiale. Distincția este necesară deoarece în cazul rezoluțiunii totale se produce restitutio in integrum, iar în cazul rezoluțiunii parțiale se produce partium restitutio.

De asemenea, noul Cod civil inserează dispoziţia din art.1549 alin.2, potrivit căreia rezoluţiunea poate avea loc numai pentru o parte a contractului, cu condiţia ca executarea să să fie divizibilă.

Noul Cod civil consacră în art.1530 situația expresă în care “ Creditorul are dreptul la daune-interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat şi care este consecinţa directă şi necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligaţiei.”

Însă pentru debitorul aflat în întârziere se stabilește un regim de răspundere mult mai grav prevăzut în art.1525 din noul Cod civil “ Debitorul răspunde, de la data la care se află în întârziere, pentru orice pierdere cauzată de un caz fortuit, cu excepţia situaţiei în care cazul fortuit îl liberează pe debitor de însăşi executarea obligaţiei.”

Tot astfel, noul Cod civil stabilește în art.1536 faptul că, în cazul altor obligaţii decât cele având ca obiect plata unei sume de bani, executarea cu întârziere dă întotdeauna dreptul la daune-interese egale cu dobânda legală, calculată de la data la care debitorul este în întârziere asupra echivalentului în bani al obligaţiei, cu excepţia cazului în care s-a stipulat o clauză penală ori creditorul poate dovedi un prejudiciu mai mare cauzat de întârzierea în executarea obligaţiei.

Întârzierea în executarea obligației este o formă de neexecutare și poate îmbrăca situația unei neexecutări temporare sau a unei neexecutări definitive. Neexecutarea temporară este situația în care obligația nu este executată la termen, dar poate fi executată ulterior, fără sa-și piardă interesul pentru creditor, iar neexecutarea definitivă este situația în care obligația nu mai poate fi executată sau, deși s-ar mai putea executa, nu ar mai prezenta interes pentru creditor după scadență.[14]

– neexecutarea să fie imputabilă părţii care nu şi-a îndeplinit obligaţia

Dacă neexecutare s-a datorat unei cauze fortuite, independente de voinţa debitorului, nu se va pune problema rezoluţiunii, ci aceea a riscului contractului conform principiului res perit debitor.

În acest sens s-a decis că „în principiu, debitorul este răspunzător pentru neexecutarea obligaţiilor sale, afară numai dacă ar dovedi că neexecutarea este imputabilă unor cauze exterioare”. Instanţa sesizată cu o acţiune în rezoluţiune este obligată să verifice şi să aprecieze în ce măsură neexecutarea obligaţiei este gravă şi dacă această neexecutare se datorează unor cauze imputabile debitorului.[15]

Această concepţie este consacrată de noul Cod civil care în cadrul dispoziţiilor art. 1634 alin.1 dispune: „Debitorul este liberat atunci când obligaţia sa nu mai poate fi executată din cauza unei forte majore, a unui caz fortuit ori a unor alte evenimente asimilate acestora, produse înainte ca debitorul să fie pus în întârziere”.

În noul Cod civil debitorul este ținut să răspundă personal pentru îndeplinirea obligațiilor sale. Dacă părțile nu dispun altfel, potrivit art.1519 din noul Cod civil, debitorul va răspunde și pentru prejudiciile cauzate din culpa persoanei de care se folosește pentu executarea obligațiilor contractuale.

De asemenea, se prevede că debitorul răspunde numai pentru prejudiciile pe care le-a prevăzut sau pe care putea să le prevadă ca urmare a neexecutării la momentul încheierii contractului, afară de cazul în care neexecutarea este intenţionată ori se datorează culpei grave a acestuia. Chiar şi în acest din urmă caz, daunele-interese nu cuprind decât ceea ce este consecinţa directă şi necesară a neexecutării obligaţiei.[16]

Potrivit art.1534 din noul Cod civil se are în vedere situația în care, prin acţiunea sau omisiunea sa culpabilă, creditorul a contribuit la producerea prejudiciului, legiuitorul stipulând că despăgubirile datorate de debitor se vor diminua în mod corespunzător. Această dispoziţie se aplică şi atunci când prejudiciul este cauzat în parte de un eveniment al cărui risc a fost asumat de creditor. De la această regulă face excepție cazul în care debitorul nu datorează despăgubiri pentru prejudiciile pe care creditorul le-ar fi putut evita cu o minimă diligenţă.

Legiuitorul a stabilit un criteriu obiectiv de apreciere a vinovăției făptuitorului unei fapte ilicite contractuale când a prevăzut în art.1480 alin.1 din noul Cod civil că “ Debitorul este ţinut să îşi execute obligaţiile cu diligenţa pe care un bun proprietar o depune în administrarea bunurilor sale. “

În materie de executare a contractelor, prin culpă se înțelege orice fapt de neconformare a debitorului în îndeplinirea obligațiilor.[17] Legiuitorul noului Cod civil în art.1548 consacră o prezumție de culpă în sarcina debitorului unei obligații contractuale, care derivă din simplul fapt al neexecutării.

– debitorul obligaţiei neexecutate să fi fost pus în întârziere

Punerea în întârziere este foarte importantă, pentru a putea dovedi refuzul de executare a obligaţiilor de către cealaltă parte contractantă. În dreptul nostru civil, simpla ajungere la termen nu îl somează pe debitor potrivit principului dies non interpellat pro hominem (art.1516 alin 2 din noul Cod civil).

Noul Cod civil, inserează în art.1521, dispoziţia potrivit căreia punerea în întârziere a debitorului poate opera de drept sau la cererea creditorului.

În privinţa situaţiei în care punerea în întârziere a debitorului poate opera de drept, art.1523 alin.1 din noul Cod civil, menţine ideea conform căreia debitorul se află de drept în întârziere atunci când s-a stipulat că simpla scurgere a termenului stabilit pentru executare produce un asemenea efect, iar în alin.2 se enumeră alte cazuri care le încorporează pe cele prezentate mai sus, dar inserează unele noi, notabile, în următoarele situaţii când:

a) obligaţia nu putea fi executată în mod util decât într-un anumit timp, ce debitorul a lăsat să treacă sau când nu a executat-o imediat, deşi exista urgenţă;

b) prin fapta sa, debitorul a făcut imposibilă executarea în natură a obligaţiei sau când a încălcat o obligaţie de a nu face;

c) debitorul şi-a manifestat în mod neîndoielnic faţă de creditor intenţia de a nu executa obligaţia sau când, fiind vorba de o obligaţie cu executare succesivă, refuză ori neglijează să-şi execute obligaţia în mod repetat;

d) nu a fost executată obligaţia de a plăti o sumă de bani, asumată în cursul activităţii unei întreprinderi;

e) obligaţia se naşte din săvârşirea unei fapte ilicite extracontractuale.

În privinţa celor două aliniate prezentate noul Cod civil precizează dispoziţia conform căreia în situaţia în care obligaţia devine scadentă după decesul debitorului, moştenitorii acestuia nu sunt în întârziere decât după trecerea a 15 zile de la data la care creditorul i-a notificat.

Art.1522 alin.1 din noul Cod civil, prezintă clar procedura punerii în întârziere de către creditor. Astfel, debitorul poate fi pus în întârziere fie printr-o notificare scrisă prin care creditorul îi solicită executarea obligaţiei, fie prin cererea de chemare în judecată. Dacă obligaţia este executată în acest termen, cheltuielile de judecată rămân în sarcina creditorului.

Dacă prin lege sau prin contract nu se prevede altfel, notificarea se comunică debitorului prin executor judecătoresc sau prin orice alt mijloc care asigură dovada comunicării. Prin notificare trebuie să se acorde debitorului un termen de executare suficient, ținând seama de natura obligaţiei şi de împrejurări. Dacă prin notificare nu se acordă un asemenea termen, debitorul poate să execute obligaţia într-un termen rezonabil, calculat din ziua comunicării notificării.

Până la expirarea termenului rezonabil creditorul poate suspenda executarea propriei obligaţii, poate cere daune-interese, însă nu poate urmări bunurile care aparţin terţilor, bunuri care au fost afectate pentru plata datoriilor debitorului ori au făcut obiectul unor acte juridice care au fost revocate ca fiind încheiate în frauda creditorului.

Cu toate acestea, creditorul poate exercita aceste drepturi, conform art. 1522 alin.4 din noul Cod civil, dacă debitorul îl informează că nu va executa obligaţiile în termenul stabilit sau dacă, la expirarea termenului, obligaţia nu a fost executată.

Noul Cod civil prezintă în art.1510 dispoziţia cu privire la punerea în întârziere a creditorului de către debitor. Astfel, creditorul poate fi pus în întârziere atunci când refuză, în mod nejustificat, plata oferită în mod corespunzător sau când refuză să îndeplinească actele pregătitoare fără de care debitorul nu îşi poate executa obligaţia.

În privinţa efectelor punerii în întârziere a creditorului, acesta preia riscul imposibilităţii de executare a obligaţiei, iar debitorul nu este ţinut să restituie fructele culese după punerea în întârziere.[18]

Conform art.1511 alin.2 din noul Cod civil, creditorul va putea răspunde pentru prejudiciile cauzate prin întârziere ca şi pentru cheltuielile de conservare a bunului datorat. De asemenea, debitorul poate consemna bunul pe cheltuiala şi riscurile creditorului, liberându-se astfel de obligaţia sa.

Dacă anterior cererii de chemare în judecată creditorul nu l-a pus în întârziere pe debitorul său, acesta va avea dreptul să execute obligația într-un termen rezonabil, calculat de la data comunicării cererii, acest drept fiind unul legal, aplicarea sa nefiind lăsată la aprecierea instanței.

2.3. Rezoluţiunea convenţională

Rezoluțiunea convențională este definită ca fiind rezoluțiunea stipulată de părți în contractele pe care le încheie, în vederea înlăturării inconvenientelor pe care le reprezintă rezoluțiunea judiciară: pierderea de timp, evitarea cheltuielilor procedurale, înlăturarea incertitudinii care poate rezulta din puterea de apreciere a judecătorului.

Rezoluțiunea convențională este reglementată în mod expres în art.1552-1553 din noul Cod civil, referindu-se la rezoluțiunea unilaterală și la pactele comisorii.

Rezoluțiunea unilaterală presupune declarația unilaterală de rezoluțiune a creditorului în contra debitorului, prin care îl înștințează pe acesta din urmă că dorește desființarea contractului.

Spre deosebire de vechiul Cod civil care reglementa rezoluțiunea judiciară ca fiind regula, noul Cod civil prevede tocmai invers, astfel, rezoluțiunea convențională devine regula, rezoluțiunea judiciară operând în cazurile în care se impune desființarea contractului și în care părțile nu au inserat clauze rezolutorii exprese.

Clauzele contractuale exprese prin care părţile prevăd rezoluţiunea contractului pentru neexecutarea obligaţiilor uneia din ele se numesc pacte comisorii.[19]

Avantajele şi dezavantajele pactelor comisorii exprese :

Avantaje: evitarea sau reducerea cheltuielilor judiciare, înlăturarea incertitudinii rezultate din larga putere de apreciere a judecătorului, se înlătură dreptul judecătorului de a acorda un termen suplimentar de execitare a obligațiilor contractuale, posibilitatea rezoluţiunii în acele contracte în care legea sau jurisprudenţa, în principiu, o înlătură sau o declară inadmisibilă (contractul de rentă viageră) etc.

Dezavantaje: poate fi compromisă stabilitatea relaţiilor juridice, terţii sunt expuşi la toate inconvenienţele ce decurg din retroactivitatea rezoluţiunii extrajudiciare, pot apărea inechități impuse în contracte de către partea care are o poziţie economică mai avntajoasă [20].

Aceste clauze sau pacte comisorii exprese nu trebuie confundate cu condiţia rezolutorie expresă care constituie o modalitate a contractului. În cazul condiţiei rezolutorii, rezoluţiunea depinde de un eveniment viitor şi nesigur, străin de comportamentul debitorului şi nu are caracter sancţionator. Dimpotrivă, în cazul pactului comisoriu, rezoluţiunea se datorează neexecutării obligaţiilor contractuale de către debitor şi se pune în valoare la iniţiativa creditorului.

Intenţia părţilor de a stipula o asemenea clauză trebuie să rezulte fără echivoc din cuprinsul actului juridic. În acest sens, sunt inserate în noul Cod civil unele dispoziţii exprese în privinţa pactelor comisorii, care au menirea de a simplifica şi a da un plus de valoare acestor clauze. O astfel de prevedere importantă găsim în art.1553 alin.1, conform căruia, pactul comisoriu nu este valabil decât dacă prevede în mod expres obligaţiile a căror neexecutare atrage rezoluţiunea contractului.

Noul Cod civil reglementează pactul comisoriu expres, fără a distinge între diferitele tipuri de clauze rezolutorii, determinate de intensitatea și forța lor juridică.               Pactele comisorii sunt supuse de către instanța de judecată unui examen critic, fiind interpretate restrictiv și cu o mare severitate.[21]

După modul în care sunt redactate, respectiv intensitatea cu care produc efectele rezoluţiunii, pactele comisorii sunt de patru tipuri:

· Pactul comisoriu de gradul I

Este clauza contractuală prin care părţile prevăd că, în cazul în care una dintre ele nu execută prestaţiile ce le datorează, contractul se desfiinţează, adică va fi supus rezoluţiunii.

O asemenea clauză nu face decât să prevadă aplicarea art.1549 din noul Cod civil, care consacră dreptul creditorului de a cere rezoluțiunea, precum și a art.1516 alin.2 care reglementează dreptul de opțiune al creditorului, trebuind să se dea curs tuturor regulilor prevăzute pentru rezoluţiunea judiciară, cu posibilităţiile de apreciere recunoscute instanţei judecătoreşti, inclusiv posibilitatea de acordare a termenului de graţie.

Altfel spus, un asemenea pact nu va avea ca urmare desfiinţarea de drept a contractului, ci partea interesată trebuie să se adreseze instanţei de judecată, urmând astfel toată procedura rezoluţiunii judiciare.

Astfel, pentru a se putea produce rezoluțiunea, va fi necesar ca partea care nu și-a executat obligația în mod culpabil să fie pusă în întârziere, instanța putând acorda debitorului un termen de grație în funcție de circumstanțe.

În acest sens, în contractele sinalagmatice, acest fel de pact comisoriu este inutil, el găsindu-şi aplicarea şi eficienţa în contractele în care rezoluţiunea nu e prevăzută de lege, cum ar fi contractul de rentă viageră, aici dispozițiile legale privitoare la rezoluțiune au caracter excepțional și supletiv. Rezultă că în temeiul acestui pact comisoriu credirentierul poate cere rezoluțiunea judiciară a contractului pentru neîndeplinirea obligației, ceea ce nu ar fi fost posibil în lipsa acestei clauze exprese.

· Pactul comisoriu de gradul II

Este clauza prin care părţile convin că în cazul în care o parte nu-şi execută obligaţiile, cealaltă parte are dreptul să desființeze contractul pe cale unilaterală. În acest caz rezoluţiunea nu mai are caracter judiciar, desfiinţarea contractului operând pe baza declaraţiei unilaterale de rezoluţiune a părţii interesate.

În acest caz debitorul se poate libera de datorie prin executarea obligației până în momentul punerii sale în întârziere. Punerea în întârziere constituie mijlocul necesar de exercitare a dreptului de opțiune a creditorului și stabilirea datei după care debitorul nu se va mai putea libera valabil.[22]

Prin existența unui asemenea pact, creditorul își poate exercita dreptul de a desființa contractul prin notificarea scrisă adresată debitorului.

Creditorul păstrează dreptul de opțiune prevăzut de art.1549 alin.1 din noul Cod civil, “dacă nu cere executarea silită a obligaţiilor contractuale, creditorul are dreptul la rezoluţiunea, precum şi la daune-interese, dacă i se cuvin”, deși rezoluțiunea nu mai are caracter judiciar.

Totuşi, rolul instanţei nu este înlăturat totalmente, ci doar minimalizat. Instanţa sesizată de partea care nu şi-a executat obligaţia va putea totuşi să constate că, deşi obligaţia nu a fost îndeplinită la termen totuşi ea a fost executată înainte de a fi avut loc declaraţia de rezoluţiune. Astfel, instanţa nu poate acorda un termen de graţie, dar va putea să constate că rezoluţiunea nu a avut loc.

· Pactul comisoriu de gradul III

Constă în clauza prin care se prevede că, în cazul în care una dintre părţi nu îşi va executa obligaţiile sale, contractul se consideră rezolvit de drept.[23]

Aceasta înseamnă că instanţa de judecată nu este îndreptăţită să acorde termen de graţie şi să se pronunţe referitor la oportunitatea rezoluţiunii contractului.                      Creditorul își păstrează dreptul de opțiune între a cere rezoluțiunea contractului sau de a cere obligarea debitorului la daune-interese.

Pentru a asigura eficienţă acestui tip de pact comisoriu, este necesară punerea în întârziere a debitorului obligaţieie neexecutate. Această formalitate fiind efectuată, rezoluţiunea va opera de drept, instanța de judecată nu mai pronunță rezoluțiunea, ci doar constată dacă această sancțiune a operat pe baza condițiilor prevăzute de părți.

Totuşi dacă instanţa sesizată de cel acţionat în judecată va constata că acesta a îndeplinit obligaţia, chiar tardiv, dar înainte de punerea sa în întârziere rezoluţiunea contractului nu se va aplica.

· Pactul comisoriu de gradul IV

Este acea clauză contractuală prin care părţile prevăd că, în cazul neexecutării obligaţiei, contractul se consideră desfiinţat de plin drept, fără a mai fi necesară punerea în întârziere şi fără intervenţia instanţei de judecată.

O asemenea stipulaţie are drept efect desfiinţarea necondiţionată a contractului, de îndată ce a expirat termenul de executare, fără ca obligaţia să fi fost adusă la îndeplinire.

În prezenţa acestui pact, rolul instanţei este înlăturat în totalitate în privinţa pronunţării rezoluţiunii, ea putând eventual constata dacă sunt îndeplinite toate condiţiile cuprinse în pact.

Dacă în cuprinsul acestui pact comisoriu expres se va insera prevederea potrivit căreia creditorul va aprecia dacă este necesară desfiinţarea contractului, atunci el va avea un drept de opţiune între rezoluţiunea de plin drept, având ca temei pactul, şi executarea obligaţiei. Clauzele prin care s-ar renunța la acest ultim drept trebuie să fie clar exprimate.

Inserarea în contract a unui asemenea pact comisoriu expres presupune doar că se renunță, în mod anticipat, la caracterul judiciar al rezoluțiunii. Chiar dacă nu mai este necesară punerea în întârziere a debitorului, totuși voința creditorului trebuie să se manifeste, indiferent de forma de exprimare.[24]

O importantă prevedere cuprinde art.1552 alin.2 din noul Cod civil, potrivit căreia declaraţia de rezoluţiune trebuie făcută în termenul de prescripţie prevăzut de lege pentru acţiunea corespunzătoare acestora. De asemenea în alin.3 al aceluiaşi articol se arată că declaraţia de rezoluţiune se înscrie în cartea funciara sau, după caz, în alte registre publice, pentru a fi opozabilă terţilor.

În legătură cu toate pactele comisorii este necesar a fi făcută observaţia generală că singurul în drept a aprecia dacă este cazul să se aplice rezoluţiunea este creditorul, care şi-a executat sau se declară gată să-şi execute obligaţiile. Înscrierea în contract a unui pact comisoriu expres nu înlătură posibilitatea acestuia de a cere executarea silită a contractului şi de a nu se ajunge la rezoluţiune.

Debitorul care nu şi-a executat obligaţiile nu are dreptul de a pretinde rezoluţiunea contractului, chiar dacă în cuprinsul acestuia a fost inserat un pact comisoriu expres de gradul IV.

Capitolul 3. Efectele rezoluţiunii contractului

3.1. Noţiune

Rezoluţiunea produce efecte între părţile contractului şi faţă de terţi. Indiferent că este judiciară sau convenţională, efectul principal constă în desfiinţarea contractului, atât pentru trecut (ex tunc), cât şi pentru viitor (ex nunc).

În privinţa efectelor rezoluţiunii, noul Cod civil, a inserat în art.1554 alin.1, dispoziţia conform căreia “Contractul desfiinţat prin rezoluţiune se consideră că nu a fost niciodată încheiat. Dacă prin lege nu se prevede altfel, fiecare parte este ţinută, în acest caz, să restituie celeilalte părţi prestaţiile primite”.

O singură excepţie a fost formulată în alin.2 al aceluiaşi articol, prevedere conform căreia, “rezoluţiunea nu produce efecte asupra clauzelor referitoare la soluţionarea diferendelor, ori asupra celor care sunt destinate să producă efecte chiar în caz de rezoluţiune”. Astfel, eficienţa prevederilor la momentul încheierii contractului în privinţa celor două situaţii exceptate, nu va putea fi modificată pe calea rezoluţiunii.

Analizând aceste dispoziții se poate observa că legiuitorul noului Cod civil prevede principiul retroactivității, caracteristic instituției rezoluțiunii.

3.2.Efectele rezoluțiunii între părțile contractante

Rezoluțiunea contractului are ca efect repunerea în situația anterioară încheierii contractului, restituindu-și fiecare ceea ce și-au prestat în temeiul contractului desființat. Restituirea prestațiilor se face în natură, prin înapoierea prestațiilor primite. Restituirea se va face prin echivalent, valoarea prestațiilor apreciindu-se la momentul la care debitorul a primit ceea ce trebuie să restituie, în situația în care restituirea nu mai poate avea loc în natură din cauza imposibilității sau a unui eveniment serios, ori dacă restituirea are ca obiect restituirea unor servicii deja efectuate.[25]

Între părţile contractante efectele rezoluţiunii sunt diferite în funcţie de împrejurarea dacă cel care a cerut pronunţarea ei sau o invocă în temeiul unui pact comisoriu expres a executat sau nu în tot sau în parte prestaţiile la care s-a îndatorat:

a) dacă părţile nu au executat contractul rezoluţiunea are ca efect desfiinţarea contractului, considerându-se că acesta nu a fost încheiat;

b) dacă contractul a fost executat de una dintre părţi şi/sau parţial şi de cealaltă parte rezoluţiunea are ca efect desfiinţarea contractului şi restituirea prestaţiilor efectuate. În cazul în care prestaţiile executate sunt ireversibile (de exemplu contractul de furnizare a energiei electrice, contractul de închiriere, etc.) rezoluţiunea are ca efect desfiinţarea numai pentru viitor a contractului, efectele produse până la momentul desfiinţării rămânând valabile.

În caz de rezoluţiune a contractului, creditorul poate să solicite şi daune interese. Cuantumul daunelor interese poate fi stabilit de părţi, anticipat, la momentul încheierii contractului prin inserarea unei clauze penale în acest sens, sau de către instanţa de judecată la cererea creditorului. ^[26]

Punând în discuţie problema fructelor, cât timp debitorul este de bună-credinţă are dreptul să reţină fructele, iar după acea dată, devenind de rea-credinţă, fructele se cuvin creditorului.

3.3. Efectele rezoluţiunii faţă de terţi

Faţă de terţi, rezoluţiunea contractului are ca efect desfiinţarea tuturor drepturilor consfinţite în favoarea lor de către dobânditorul bunului sau bunurilor ce au format obiectul contractului rezolvit, conform principiului “resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis”.

Repunerea părţilor în situaţia avută anterior momentului încheierii contractului (restitution in integrum) nu este posibilă decât dacă se desfiinţează şi contractele subsecvente, încheiate între părţi şi terţi.

Astfel, urmare a caracterului retroactiv al rezoluţiunii, dobânditorul nu putea transmite drepturi pe care nu le avea “nemo plus juris ad alium transfere potest, quam ipso habet”. Rezoluţiunea nu produce efecte faţă de terţul care a dobândit imobilul în cadrul procedurii executării silite.

Terțul poate invoca cu succes, în cazul bunurilor mobile, posesia de bună-credință, conform art. 937 din noul Cod civil, iar în cazul bunurilor imobile poate opune uzucapiunea.

Capitolul 4. Distincția dintre rezoluțiune și reziliere

Prima precizare este aceea că cele două instituții privesc categorii de contracte diferite. În ceea ce priveşte domeniul de aplicare al rezoluţiunii, aceasta se aplică numai contractelor sinalagmatice cu executare dintr-o dată, uno ictu. Rezilierea reprezintă o sancțiune civilă aplicabilă contractelor sinalagmatice cu executare succesivă.

Deci, domeniul de aplicare al rezoluţiunii cuprinde toate contractele sinalagmatice, cu titlu oneros, atât comutative, cât şi aleatorii, însă cu anumite excepţii: contractul de rentă viageră, contractul de joc şi prinsoare, contractul de împărţeală.

Un alt aspect privește dreptul creditorului de a cere rezilierea contractului, chiar dacă neexecutarea este de mică însemnătate, dar repetată, dispoziție inserată în art.1551 alin.1 din noul Cod civil, “ Creditorul nu are dreptul la rezoluţiune atunci când neexecutarea este de mică însemnătate. În cazul contractelor cu executare succesivă, creditorul are dreptul la reziliere, chiar dacă neexecutarea este de mică însemnătate, însă are un caracter repetat. Orice stipulaţie contrară este considerată nescrisă”. Astfel, rezoluțiunea se poate cere doar în condițiile probării unei neexecutări însemnate a contractului.

Dacă neexecutarea contractului privește o obligație adiacentă, care este posibil să nici nu fi fost avută în vedere de părți la momentul încheierii contractului, noul Cod civil permite creditorului ca acesta să ceară și să obțină rezilierea contractului, dacă ignorarea acestei obligații care tulbură buna executare a contractului, are caracter repetat.

Ultimul aspect vizează efectele pe care le produc, astfel rezoluțiunea desființează contractul cu efect retroactiv, ex tunc, în timp ce rezilierea desface contractul numai pentru viitor, ex nunc.

În scopul evitării eventualelor confuzii, precizăm că neîndeplinirea din culpa debitorului a obligației sale asumate printr-un contract de vânzare-cumpărare nu atrage rezilierea, ci rezoluțiunea acestuia, chiar dacă obligația se efectuează în timp, deoarece efectul principal al contractului se produce uno ictu. În consecință, contractul se va desființa retroactiv.[27]

Tags: rezolutiunea in noul Cod civil