Substituiţii procesuali

1. Noţiune şi caracterizare

Substituitul procesual este persoana împuternicită de lege să exercite un drept procesual al unei părţi din proces, în numele său, dar în interesul acesteia[1].

Astfel, se poate afirma că substituiţii procesuali au un drept propriu, de natură procesuală, prin mijlocirea căruia valorifică un drept material privind pe cel căruia îi este substituit. Fiind un drept procesual propriu al substituitului, înseamnă că acesta lucrează în nume personal, dar pentru valorificarea unui interes sau drept de natură materială sau substanţială al celui pe care îl substituie. Este posibil, însă, ca substituitul să aibă un interes propriu pentru a valorifica interesul sau dreptul material al altuia, însă acela nu poate înlocui interesul sau dreptul material al celui care îl substituie.

Substituiţii procesuali nu au calitatea de parte în procesul penal, însă rămâne la aprecierea lor efectuarea actelor pentru care sunt îndreptăţiţi de lege, nerăspunzând pentru neîndeplinirea acestora[2]. În acest sens, putem da ca exemplu art. 222 Cod Procedură Penală, conform căruia plângerea poate fi făcută de un soţ pentru celălalt soţ sau de copilul major pentru unul din părinţii săi. Altfel spus, doctrina[3] este în unanimitate de acord cu faptul că substituiţii procesuali au libertatea de apreciere la intervenirea în vederea realizării drepturilor procesuale pe care le au, însă ei nu sunt ţinuţi să răspundă pentru rămânerea în pasivitate sau pentru neglijenţă.

Substituirea procesuală este un drept, iar nu o obligaţie, astfel cum se întâmplă în cazul reprezentării. Calitatea de substituit procesual rezultă din lege şi se poate referi numai la actele pe care acesta le autorizează în mod expres.

Deoarece substituiţii procesuali sunt subiecţi procesuali care exercită drepturi proprii, dar în valorificarea unor interese ale altora, drepturile în virtutea cărora substituiţii procesuali participă în proces nu sunt implicate în interesele contradictorii litigioase ale părţilor. În consecinţă, subiecţii respectivi nu sunt interesaţi în cauză în aceleaşi condiţii ca părţile.

În finalul acestei secţiuni trebuie să facem precizarea că între reprezentanţi şi substituiţi procesuali există deosebiri esenţiale. Astfel, în toate situaţiile prevăzute de Codul de Procedură Penală, persoana îndreptăţită să facă un act procesual nu este nu reprezentant, ci un substituit procesual care poate în baza împuternicirii legale intrinseci efectua anumite acte pentru o persoană care este parte în procesul penal.

Pe de altă parte, reprezentantul are o însărcinare şi trebuie să o îndeplinească în mod obligatoriu şi conştiincios, răspunzând de comportarea sa chiar în caz de neglijenţă. Substituitul procesual are o abilitate legală pe care este liber să o folosească sau nu, efectuarea actului pentru care are abilitare fiind lăsată la aprecierea sa. El nu răspunde nici de rămânerea voită în pasivitate şi cu atât mai puţin de neglijenţă. Neintroducerea plângerii prealabile, nesesizarea organelor judiciare penale, neintroducerea unei căi de atac de către un substituit ptocesual nu angajează răspunderea procesuală a acestuia.

În cazul în care substituitul procesual este conducătorul unei autorităţi (persoane juridice) sau un organ competent, comportarea sa poate atrage uneori consecinţe, dar nu pe cale procesuală, ci din punct de vedere al disciplinei interne la nivelul acelei persoane juridice. Nu trebuie însă confundată situaţia subtituitului procesual care are facultatea de a aprecia asupra necesităţii sesizării cu situaţia persoanelor obligate să sesizeze organele judiciare (art. 263 Cod Penal şi art. 227 Cod Procedură Penală[4]).

Nu în ultimul rând, trebuie să menţionăm că unii autori[5] au considerat că există şi o categorie aparte de substituiţi procesuali speciali, fiind vorba de fapt de persoana vătămată care poate porni procesul penal numai în temeiul unei plângeri prealabile, argumentându-se că acest act procedural (plângerea prealabilă) este o excepţie de la modul în care este pornit procesul penal şi anume din oficiu (adică de către unul din organele judiciare prevăzute în Codul de Procedură Penală). În prezent, considerăm că această argumentare nu mai are temei, deoarece reglementarea instituţiei plângerii prealabile, inclusiv a cursului procesului penal pornit în această modalitate (posibilitatea retragerii acestei plângeri sau instituţia împăcării părţilor) depinde numai de modul în care persoana vătămată consideră să-şi exercite drepturile conferite de lege.

2. Cazuri în care se pot efectua acte procedurale prin substituire

În acest context, putem menţiona următoarele cazuri în care succesorii pot interveni în procesul penal:

• cererea de liberare provizorie poate fi făcută şi de substituiţii procesuali, şi anume de soţul inculpatului arestat ori de rudele apropiate ale acestuia (art. 160⁶ alin. 1 Cod Procedură Penală);
• în cadrul procedurii de citare, dacă persoana citată nu se află acasă, agentul înmânează citaţia soţului, unei rude sau oricărei persoane care locuieşte cu ea, ori care în mod obişnuit îi primeşte corespondenţa (art. 179 alin. 1 Cod Procedură Penală);
• plângerea se poate face şi de către un soţ pentru celălalt soţ sau de către copilul major pentru unul sau ambii săi părinţi (art. 222 alin. 5 Cod Procedură Penală);
• apelul şi recursul pot fi declarate şi de soţul sau apărătorul inculpatului (art. 362 alin. 2 şi art. 385¹ Cod Procedură Penală);
• revizuirea poate fi cerută de soţul sau rudele condamnatului (art. 396 alin. 1 lit. b Cod Procedură Penală);
• legea prevede că uneori acţiunea penală nu va fi pusă în mişcare fără sesizarea unei autorităţi (persoane juridice) sau unui organ competent, astfel încât conducătorul acesteia sau organul competent are dreptul de a aprecia dacă este sau nu locul ca acţiunea penală să fie pusă în mişcare şi în caz afirmativ va face o sesizare (art. 396 lit. b Cod Procedură Penală).

Unii autori[6] menţionează printre aceste cazuri şi pe acela conform căruia legea prvede că în locul statului, titular al acţiunii penale, această acţiune poate fi pusă în mişcare pentru anumite fapte prevăzute de legea penală, numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate printr-o astfel de faptă, deci numai dacă această persoană introduce o plângere prealabilă. Autorii continuă, afirmând că persoana vătămată nu este reprezentant al statului, dar i s-a conferit dreptul de a aprecia dacă acţiunea penală se cuvine sau nu să fie pusă în mişcare şi în caz afirmativ să facă o plângere prealabilă (art. 131 Cod Penal şi art. 279 şi urm. Cod Procedură Penală). Însă, cu privire la poziţia procesuală a statului, care este de fapt poziţia procesuală a părţii vătămate, ne-am exprimat opinia anterior şi am considerat că această opinie a rămas unică în doctrină şi a intrat în desuetudine.

3. Poziţie procesuală

În literatura juridică de specialitate[7] s-a afirmat că substituiţii procesuali sunt participanţi eventuali şi sporadici ai procesului penal. Aceştia, deşi înlocuiesc în anumite acte pe una din părţile procesului penal, nu au calitatea de parte. Actele efectuate de substituiţii procesuali produc efecte în limitele prevăzute de lege. Partea în folosul căreia sunt efectuate are uneori dreptul de a declara că nu-şi însuşeşte acele acte (de exemplu, art. 222 alin. 5 Cod Procedură Penală).

Astfel, substituitul procesual, având un drept procesual propriu, are legitimare procesuală, însă nefiind titular al dreptului material, el nu are “legitimatio ad causam“. Substituiţii procesuali au execiţiul unor drepturi procesuale limitate la anumite aspecte legate de desfăşurarea procesului penal[8].

În cazul în care pentru acelaşi act procesual sunt mai mulţi substituiţi procesuali (cum ar fi, soţ, rudă apropiată, apărător) şi au intervenit fiecare dintre aceştia, actele lor legal îndeplinite vor fi considerate ca un singur act.

În concluzie, poziţia procesuală a substituitului în cazul plângerii prealabile se modifică după introducerea plângerii dacă persoana vătămată se constituie parte civilă sau declară că înţelege să participe în proces ca parte vătămată. Aceşti substituiţi procesuali au numai posibilitatea de a face plângerea, iar dacă aceasta este însuşită procesul penal poate continua. Ei nu au, însă, posibilitatea să se împace cu învinuitul sau inculpatul.

O situaţie specială în cadrul procesului penal o au societăţile de asigurare, care pot intrerveni fie ca parte civilă, fie ca parte responsabilă civilmente, iar numai rareori ca parte vătămată. Au fost şi cazuri, când doctrina a considerat că societatea de asigurare poate fi chemată în procesul penal drept substituit procesual (datorită calităţii de garant).

În ipoteza în care făptuitorul a produs printr-un accident de circulaţie pagube unei terţe persoane şi are calitatea de asigurat în cadrul asigurării de răspundere civilă, indiferent că este vorba de o asigurare obligatorie sau facultativă, trebuie să se facă aplicarea Legii nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România. Asiguratorul datorează despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin accidente de autovehicule, atât pentru bunuri, cât şi pentru persoane, atunci când pentru accident se poate angaja, potrivit legii, răspunderea persoanei asigurate sau a altuia pentru care răspunde persoana asigurată. Despăgubirile se stabilesc pe baza convenţiei tripartite între asigurat, persoana păgubită şi asigurator (societatea de asigurare), iar în cazul în care înţelegerea nu se realizează, se stabilesc printr-o hotărâre judecătorească pronunţată de o instanţă de judecată din România.

Dacă în cazul unui proces penal se realizează convenţia numai între persoana păgubită şi asigurat, hotărârea care consfinţeşte învoiala părţilor nu-l obligă şi pe asigurator. Astfel, în orice proces penal este obligatorie chemarea asiguratorului, iar asiguratul este obligat să se apere (obligaţie de diligenţă), după cum se impune şi citarea celui răspunzător de producerea pagubei, în toate cazurile în care acţiunea civilă este pornită împotriva asiguratorului. Dacă asiguratul dovedeşte că l-a despăgubit pe terţul păgubit, asiguratorul este obligat, dacă plata s-a făcut în baza convenţiei tripartite sau hotărârii judecătoreşti, să-l despăgubească pe asigurat. Dacă asiguratorul nu a fost introdus în procesul penal, pentru recuperarea despăgubirilor plătite terţului păgubit, asiguratul are dreptul la acţiune împotriva asiguratorului în teneiul contractului de asigurare. Aşadar, deşi asiguratorul nu răspunde pentru paguba cauzată, el urmează să suporte plata daunelor potrivit legii şi contractului, putând să refuze plata numai dacă paguba a fost creată intenţionat.

În baza celor exspuse ipotetic mai sus, doctrina şi practica judiciară nu au reuşit să cadă de acord în ceea ce priveşte poziţia procesuală a societăţii de asigurare, catalogând-o ca parte responsabilă civilmente, parte civilă (separată) sau substituit procesual. În cele ce urmează vom menţiona argumentele folosite de susţinătorii celor trei variante.

a) Calitatea de persoană responsabilă civilmente. În procesul penal, art. 23 şi 24 Cod Procedură Penală limitează numărul părţilor, în raportul de răspundere civilă fiind chemaţi să răspundă inculpatul şi partea responsabilă civilmente. Pornind de la această enumerare limitativă, unele instanţe prahovene, cât şi din alte judeţe din circumscripţia Curţii de Apel Ploieşti, au introdus în cauză şi au obligat societăţile de asigurare în calitate de părţi responsabile civilmente la plata despăgubirilor civile către părţile vătămate constituite părţi civile în procesul penal[9]. În această opinie, încercând să de satisfacţie persoanelor păgubite, instanţele au asimilat societatea de asigurare comitenţilor, a căror răspundere pentru fapta prepuşilor este prezumată în baza unui contract de prepuşenie. Deşi instanţele menţionate nu au motivat atribuirea calităţii de parte responsabilă civilmente pentru societatea de asigurare, doctrina a imaginat câteva posibile argumente[10]:

– întocmai ca în cazul răspunderii pentru fapta altuia, instituţia părţii responsabile civilmente se bazează potrivit unor opinii doctrinare pe ideea de garanţie, în speţă garantarea şi protejarea intereselor persoanelor păgubite, dar şi pe ideea de risc asumat;

– rezolvarea acţiunii civile în procesul penal este diriguită de normele de drept civil, astfel că persoana chemată în garanţie din procesul civil devine parte responsabilă civilmente în procesul penal;

– posibilitatea oferită de lege persoanei păgubite de a acţiona în judecată atât asiguratul, cât şi asigurătorul, acesta din urmă putând fi obligat să plătească daune nemijlocit persoanei păgubite;

– deşi în cazuri restrânse, asiguratorul are totuşi posibilitatea acţiunii în regres împotriva persoanei vinovate de producerea accidentului de circulaţie sau ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni ori autovehiculul a fost condus fără încuviinţarea asiguratului;

– Codul de Procedură Penală nu prevede altă calitate pentru persoanele chemate să plătească în locul inculpatului;

– între persoana păgubită, asigurat şi asigurator se poate perfecta o înţelegere întocmai ca tranzacţia dintre reclamant şi pârât cu participarea părţii responsabile civilmente.

b) Parte civilă separată. Din chiar definiţia dată în art. 24 alin. 3 Cod Procedură Penală rezultă că partea responsabilă civilmente este persoana chemată să răspundă potrivit legii civile pentru pagubele provocate prin fapta inculpatului. Este, deci, o răspundere pentru fapta altei persoane, dar o răspundere care presupune neîndeplinirea culpabilă a unor obligaţii. Însă, în cazul asigurărilor de răspundere civilă, societăţile de asigurare au ca obligaţie despăgubirea persoanelor păgubite prin fapta asiguratului în limitele stabilite de contract sau de lege, o dată cu producerea cazului asigurat. Deci, plata despăgubirilor se face în temeiul contractului şi nu se întemeiază pe ideea de culpă care caracterizează răspunderea pentru fapta altei persoane.

Astfel, asiguratorul este cel care are iniţiativa contractuală pentru a înlătura efectele patrimoniale negative ale unor eventuale fapte ilicite proprii, pe când prepusul încheie contractul cu comitentul în vederea obţinerii unei remuneraţii, şi nu pentru a se asigura de răspundere. Asiguratorul poate fi obligat la plata despăgubirilor, dar dacă nu există vreunul din cazurile prevăzute în art. 58 din Legea nr. 136/1995, nu are posibilitatea exercitării acţiunii în regres, spre deosebire de partea responsabilă civilmente care poate recupera întreaga suma plătită pentru inculpat, pe calea acestei acţiuni. Tot astfel, se poate argumenta cu aceea că prepusul acţionează ca un adevărat mandatar al comitentului şi, deci, fapta sa ilicită este fapta comitentului[11], situaţie ce nu poate fi întâlnită în raporturile de asigurare. Deci, societatea de asigurare trebuie considerată ca fiind parte civilă separată.

c) Nu în ultimul rând, s-a recurs şi la formula introducerii în cauză a asiguratului în calitate de garant, idee care are în vedere asemănările dintre contractul de fidejusiune reglementat în art. 1652 şi urm. Cod Civil, contractul de asigurare şi instituţia giranţilor prevăzută în Legea nr. 22/1969. Astfel, s-a considerat că garantul este substituitul procesual al asiguratului-parte în procesul penal[12].

Este adevărat că, în ambele situaţii, ideea de garantare a posibilităţii de reparare a prejudiciilor cauzate unei persoane fizice sau juridice prin fapta ilicită a altor persoane călăuzeşte preocuparea legiuitorului, dar tot atât de adevărat este că fundamentarea celor două contracta este diferită. Contractul de fidejusiune este un contract accesoriu faţă de obligaţia principală a debitorului către creditor, un contract prin care se dă naştere la obligaţii numai pentru fidejusor, un contract cu titlu gratuit. Aceste caractere juridice sunt de neimaginat în cazul contractului de asigurare, care este un contract sinalagmatic, cu obligaţii reciproce, oneros, în care asiguratorul se obligă ca, în schimbul primelor de asigurare plătite de asigurat, să-l despăgubească pe acesta la producerea elementului aleatoriu.

Practica fostei instanţe supreme[13] a statuat că garantul urmează să fie chemat în procesul penal ca parte responsabilă civilmente, dar nu a atribuit niciodată această calitate ADAS-ului, care deţinea în acea vreme monopolul pe piaţa asigurărilor din România. De altfel, aceeaşi instanţă a decis că ADAS-ul răspunde în baza unor raporturi juridice speciale de asigurare care se rezolvă în afara procesului penal[14].

---

[1] Grigore Gr. Theodoru – “Drept procesual penal. Partea specială”, Ed. Cugetarea, Iaşi, 1998, pag. 73.

[2] Gheorghe Nistoreanu, Adrian Ştefan Tulbure, Mihai Apetrei, Laurenţiu Nae – “Manual de drept procesual penal”, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1999, pag. 39.

[3] 22) Traian Pop – “Drept procesual penal. Partea specială”, Tipografia Naţională, Cluj-Napoca, 1948, vol. II, pag. 67;  Nicolae Volonciu – “Tratat de procedură penală”, Ed. Michaela Press, Bucureşti, 2001, pag. 146.; Ion Neagu – “Drept procesual penal. Tratat”, Ed. Global Lex, Bucureşti, 2002, pag. 78.

[4] După modificarea suferită în urma adoptării Legii nr. 281/2003, art. 227 Cod Procedură Penală conţine următoarele:

“Orice persoană cu funcţie de conducere într-o unitate la care se referă art. 145 din Codul Penal sau cu atribuţii de control, care a luat cunoştinţă de săvârşirea unei infracţiuni în acea unitate, este obligată să sesizeze de îndată pe procurorul sau organul de cercetare penală şi să ia măsuri să nu dispară urmele infracţiunii, corpurile delicte şi orice alte mijloace de probă.

Obligaţiile prevăzute în alin. 1 revin şi oricărui funcţionar care a luat cunoştinţă despre săvârşirea unei infracţiuni în legătură cu serviciul în cadrul căruia îşi îndeplineşte sarcinile.”

[5] Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta Iliescu, Rodica Mihaela Stănoiu – “Explicaţii teoretice ale Codului de Procedură Penală român. Partea generală”, Ed. Academiei, Bucureşti, 1976, vol. I, pag. 87.

[6] Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta Iliescu, Rodica Mihaela Stănoiu, op. cit., vol. I, pag. 94.

[7] Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta Iliescu, Rodica Mihaela Stănoiu, op. cit., vol. I, pag. 95.

[8] Vasile Păvăleanu – “Drept procesual penal. Partea generală”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, pag. 90.

[9] T.j. Prahova, dec. pen. nr. 16/1999; Jud. Ploieşti, sent. pen. nr. 2900/1998.

[10] Gheorghe Dumitru – “Societăţile de asigurare. Calitate procesuală” în R.D.P. nr. 4/2000, pag. 90-91.

[11] T.S., col. civ., dec. nr. 886/1957, în C.D., 1957, pag. 161.

[12] Valentin Mirişan – “Drept procesual penal”, Ed. Treira, Oradea, 2002, pag. 81.

[13] T.S., dec. îndr. nr. 4/1973, în C.D., 1973, pag. 32.

[14] T.S., s. pen., dec. nr. 285/1983, în C.D., 1983, pag. 94.

Tags: procedura penala, reprezentare, substituiţi procesuali

Mijloacele de probă în procesul penal

Autor:  Ciobanu Cristina

1.1. Noţiuni generale

În dreptul penal, informaţiile pe care le furnizează o probă prin conţinutul său nu pot fi administrate decât prin intermediul unor mijloace prevăzute de Codul de procedură penală, denumite mijloace de probă.

Probele reprezintă acele elemente de fapt, realităţi, întâmplări, împrejurări care datorită relevanţei lor informative servesc la aflarea adevărului şi la justa soluţionare a cauzei penale. Probele sunt entităţi extraprocesuale (există în afara procesului penal), care privesc însă obiectul acestui proces (fapta şi făptuitorul la care se referă procesul), iar prin administarea lor în desfăşurarea procesului penal capătă caracter procesual.

Mijloacele prin care se constată aceste elemente de fapt care servesc ca probă în procesul penal constituie mijloace de probă, fiind de asemenea realităţi extrapenale, dar prin diferite procedee reglementate în cadrul procesului penal devin o categorie juridică procesuală[1]. Calea legală prin care este administrată proba în procesul penal o constituie mijlocul de probă. Probele şi mijloacele de probă, au ca finalitate justa soluţionare a cauzelor penale şi realizarea scopului procesului penal.

Pentru soluţionarea unei cauze penale organele judiciare trebuie să cunoască împrejurările în care s-a săvârşit fapta, date despre făptuitor(i), orice alte elemente de fapt care pot să conducă la vinovăţia sau nevinovăţia persoanelor cercetate.[2]

Astfel, în conţinutul art.62 din Codul procedură penală se prevede că în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele pe bază de probe. Pentru a nu exista confuzii între mijloace de probă şi probe, acestea din urmă au fost definite în mod clar în Codul de procedură penală. În art.63 alineatul 1 din Codul de procedură penală se pevede: “Constituie probă orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei.”

Pentru aflarea adevărului în cadrul procesului penal, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele pe bază de probe, iar sarcina administrării probelor revine acestor organe, potrivit dispoziţiilor cuprinse în art. 62 şi art. 65 alineatul 1 din Codul de procedură penală. Administrarea probelor în procesul penal constă în activitatea de a lua cunoştinţă şi de a da eficacitate juridică, în modurile prescrise de lege, faptelor şi elementelor de fapt necesare aflării adevărului într-o cauză penală. La cererea organului de urmărire penală ori a instanţei de judecată, orice prsoană care cunoaşte vreo probă sau deţine vreun mijloc de probă este obligată să le aducă la cunoştinţă sau să le înfăţişeze. Pentru ca organele judiciare să poată identifica şi folosi probele, trebuie să aibă anumite mijloace prevăzute de lege, necesare în administrarea probelor. Din conţinutul art. 64 Cod procedură penală rezultă că mijloacele de probă sunt definite ca fiind,”mijloacele legale prin care se constată elementele de fapt care pot servi ca probe în procesul penal.”

Împrejurarea de fapt care duce la o concluzie de vinovăţie sau nevinovăţie nu se poate confunda cu mijlocul prin care această împrejurare este cunoscută sau demonstrată. Mijloacele de probă nu trebuie confundate cu subiectul probei. Subiectul probei este reprezentat de persoana care poate procura elementul de informare care constituie proba, de exemplu martorul, expertul, inculpatul. În limbajul practicii juridice, cuvântul”probă” este folosit atât în înţelesul noţiunii de probă, cât şi în cel de mijloc de probă.[3]

În Codul de procedură penală, în conţintul art. 64 mijloacele de probă sunt enumerate limitativ, şi anume:

• declaraţiile  învinuitului sau ale inculpatului;
• declaraţiile părţii vătămate, ale părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente;
• declaraţiile martorilor;
• înscrisurile;
• înregistrările audio sau video;
• fotografiile;
• mijloacele materiale de probă;
• constatările tehnico-ştiinţifice;
• constatările medico-legale;
• expertizele.

Chiar dacă mijloacele de probă sunt stipulate expres de lege, există totuşi libertatea mijloacelor de probă, în sensul că organul judiciar poate folosi oricare din mijloacele enumerate în art. 64 Cod procedură penală pentru soluţionarea justă a cauzei. În prezent, fiecare mijloc de probă în funcţie de specificul său îşi are procedeele sale de administrare.

Declaraţiile martorilor pot fi obţinute prin ascultare, confruntare sau înregistrare pe bandă de magnetofon. Însrisurile şi mijloacele materiale de probă au ca procedee de administrare: ridicarea silită de obiecte şi înscrisuri -art.99 Cod procedură penală-, predarea obiectelor şi înscrisurilor -art.98 Cod procedură penală- , şi percheziţia-art.100 Cod procedură penală-, traducerea şi descifrarea.

Mijloacele materiale de probă pot fi cercetate prin examen direct, prin constatare tehnico-ştiinţifică sau expertiză.

Actuala reglementare a mijloacelor de probă este superioară celei din Codul de procedură penală anterior, prin faptul că legea anterioară nu enumera limitativ mijloacele de probă. Enumerarea din art. 64 Cod procedură penală cuprinde mijloacele de probă ce pot fi folosite în procesul penal român.

Mijloacele de probă nu trebuie confundate cu procedeele probatorii. Procedeele probatorii nu constituie o categorie a mijloacelor de probă, ci moduri de a proceda în folosirea mijloacelor de probă. Mijloacele de probă care pot fi folosite în procesul penal trebuie să prezinte certitudinea că reprezintă izvorul unor probe conforme cu adevărul. Folosirea mijloacelor de probă menţionate mai sus, poate avea loc numai în condiţii legii.

De exemplu, în cazul în care ascultarea unei persoane se înregistrează pe bandă de magnetofon, relatările persoanei trebuie transcrise apoi într-un proces-verbal semnat de acesta şi de cel care a ascultat-o, banda de magnetofon devenind parte integrantă din procesul-verbal de ascultare, care este un mijloc legal de consemnare a unei declaraţii. În cazul în care aceste procedee nu sunt supuse anumitor reguli, ele nu sunt considerate mijloace de probă legale.[4]

În ceea ce priveşte cadrul legal al mijloacelor de probă în procesul penal, la art. 64 (5) Cod procedură penală, se introduce, prin Legea nr. 281/2003, un alineat nou, respectiv alineatul 2, în care se prevede expres că “mijloacele de probă obţinute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal.” Spre exemplu, o înregistrare audio sau video efectuată fără autorizaţia instanţei.

Atât probele cât şi mijloacele de probă au ca scop finalizarea corectă a cauzelor penale. Declanşarea procesului penal face ca probele să fie administrate prin mijloace de probă prevăzute de lege.[5] La cererea organului de urmărire penală ori a instanţei de judecată, orice persoană care cunoaşte vreo probă sau deţine vreun mijloc de probă este obligată să le aducă la cunoştinţă sau să le înfăţişeze, art.65 alineatul 2 Cod procedură penală.

1.2. Libertatea mijloacelor de probă

Procesul penal funcţionează pe baza principiului libertăţii probelor şi al aprecierii acestora.[6] La libertatea probelor trebuie adăugată şi libertatea mijloacelor de probă, înţeleasă în sensul că deducerea în faţa organelor judiciare a situaţiilor de fapt constituind probe în cauză, se poate realiza prin orice mijloace de probă.

În materie procesual penală există regula generală, că probele pot fi administrate în principiu prin oricare din mijloacele de probă prevăzute de lege. Libertarea acordată organelor judiciare înlătură piedicile ce s-ar ivi în stabilirea unor fapte din lipsa mijloacelor de probă corespunzătoare. Libertatea mijloacelor de probă trebuie folosită în funcţie de natura faptei săvârşite şi de particularităţile concrete ale acesteia, iar în unele cazuri legea obligă expres la folosirea unui anumit mijloc; administrarea probelor necesare dovedirii chestiunilor prealabile se face potrivit materiei căreia îi aparţine acea chestiune, art. 44 alineatul 2 Cod procedură penală.[7]

Ca şi probele, mijoacele de probă nu au o ordine prestabilită ele fiind utilizate în cadrul procesului penal în raport de ansamblul probelor existente în cauză. Aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată în urma examinării tuturor probelor administrate în scopul aflării adevărului, aşa cum prevăd dispoziţiile cuprinde în conţinutul art.63 alineatul 2 Cod procedură penală.

Funcţionalitatea mijloacelor de probă în procesul penal relevă importanţa deosebită a acestora la aflarea adevărului şi la soluţionarea cauzelor penale. Datorită importanţei probelor şi mijloacelor de administrare în procesul penal, legea conferă un spaţiu relevant acestora în Codul de procedură penală şi Codul penal, prin instituirea unui ansamblu de garanţii procesuale referitoare la administrarea probelor, art.68, 83, 85 Cod procedură penală cât şi a unor instituţii cu caracter de constrângere ce pot fi aplicate acelora care încalcă legea cu ocazia administrării lor, art.260 Cod penal şi art.266 alineatul 2 Cod penal.

Codul de procedură penală, în cuprinsul art.68 alineatul 1 prevede în mod expres că este oprit a se întrebuinţa violenţe, ameninţări ori alte mijloace de constângere precum promisiuni sau alte îndemnuri în scopul de a se obţine probe. Este oprit a se determina o persoană să săvârşească sau să continuie săvârşirea unei fapte penale, în scopul de a obţine probe. Persoana chemată ca martor este obligată să se înfăţişeze la locul, ziua şi ora arătate în citaţie are datoria să declare tot ce ştie cu privire la faptele cauzei. Pe lângă obligaţia de prezentare persoana chemată ca martor are şi obligaţia de depunere a jurământului prevăzută de art.85 Cod procedură penală.

Măsurile cu caracter de constrângere ce pot fi aplicate acelora care încalcă legea cu ocazia administrării lor se referă la infracţiunile care impiedică înfăptuirea justiţiei, infracţiunea de „mărturie mincinoasă”, prevăzută de art.260 Cod penal şi infracţiunea de „arestare nelegală şi cercetare abuzivă” prevăzută de art.266 alineatul 2 Cod penal.

Mijloacele de probă prezintă o importanţă deosebită împreună cu probele, sunt strâns legate de realizarea regulei de bază a aflării adevărului cât şi pentru faptul că în cea mai mare parte a procesului penal se pun problemele legate de probe şi mijloace de probă. Trebuie să se stabilească dacă fapta există şi de cine a fost săvârşită, dacă întruneşte toate elementele constitutive ale unei infracţiuni, dacă făptuitorul răspunde penal pentru fapta sa.

1.3. Clasificarea mijloacelor de probă

În reglementarea Codului de procedură penală din anul 1936, mijloacele de probă se clasificau în mijloace de probă:

• scrise ( procesele-verbale, înscrisurile)
• orale ( declaraţiile inculpatului, ale martorului)
• materiale ( corpuri delicte)

În codul actual, mijloacele de probă se împart în trei categorii:

• declaraţiile părţiilor şi ale martorilor
• înscrisuri şi mijloace materiale de probă
• rapoarte de constatări ale specialiştilor şi de expertiză

Declaraţiile părţilor şi ale martorilor au ca izvor comun persoanele fizice care le fac, iar ca procedeu de obţinere predominant este ascultarea acestora. Înscrisurile şi mijloacele materiale de probă, au ca procedee de obţinere comune cercetarea la faţa locului, ridicarea de obiecte şi înscrisuri, percheziţii. Rapoartele de constatări ale specialiştilor şi de expertiză, prezintă concluziile  ştiinţifice sau tehnice ale specialiştilor şi experţilor, în urma efectuării de procedee probatorii tehnice şi ştiinţifice.[8]

Această clasificare a mijloacelor de probă se împarte în funcţie de procedeele comune de administrare. De exemplu, declaraţiile martorilor pot fi obţinute prin ascultare, confruntare, înregistrare pe bandă de magnetofon.

Înfăptuirea justiţiei penale depinde de ansamblul normelor juridice care reglementează probele şi mijloacele de probă. Din momentul declanşării procesului penal şi până la pronunţarea hotărârii instanţei de judecată, toate problemele fondului cauzei sunt rezolvate cu ajutorul probelor care sunt administrate prin mijloacele de probă prevăzute de lege.

---

[1] Neagu Ion, “Tratat de drept procesual penal”, Editura Global Lex, Bucureşti, 2007, pg.346

[2] Buneci Petre, Butoi Ioana Theodora, “Martorul pe tărâmul justiţiei”, Editura Pinguin Book, Bucureşti, 2004, pg.9

[3] Nistoreanu Gheorghe, Tulbure Ştefan, Apetrei Mihai, Nae Laurenţiu “Manual de drept procesual penal“, Editura, Europa Nova, Bucureşti, 1999, pg.101

[4]Theodoru Grigore, “Drept procesual penal. Partea generală“, Editura Cugetarea, Iaşi, 2007, pg.313

[5]Paraschiv Carmen Silvia, „Drept procesual penal”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004, pg.165

[6]Volonciu Nicolae, “Tratat de drept procesual penal. Partea Generală”, vol.I. Editura Paideia, 1993, pg.353

[7] Apetrei Mihai, “Drept procesual penal”, Editura Victor, Bucureşti, 2004, pg.258

[8] Neagu Ion, “Drept procesual penal. Partea Generală”, Editura Global Lex, Bucureşti, 2007, pg.328

Tags: martor, probe, procesual penal

Reprezentarea in procesul penal

1. Noţiune şi caracterizare

Desfăşurarea activităţilor procesuale penale presupune participarea activă în cauză a părţilor care îşi realizează drepturile şi îşi promovează interesele nemijlocit. Totuşi, există situaţii când părţile nu pot fi prezente la activităţile procesual penale, dar procesul trebuie să îşi urmeze cursul. În asemenea cazuri (când părţile lipsesc), pentru a da o continuitate poziţiei acestora, legea permite ca ele să fie reprezentate.

Rezultă deci că reprezentantul este persoana împuternicită să îndeplinească în cadrul procesului penal acte procesuale în numele şi în interesul unei părţin din proces, care nu doreşte sau nu poate să participe la activităţile procesual penale[1].

În literatura de specialitate[2] s-a făcut menţiunea că reprezentanţii sunt obligaţi, în limitele prevăzute de lege şi a împuternicirii pe care o au ca mandatari să facă tot ce este necesar pentru apărarea intereselor părţii pe care o înlocuiesc.

În ceea ce interesează obiectul principal al lucrării noastre, reprezentarea se deosebeşte atât de substituirea procesuală, cât şi de succesiunea în drepturile procesuale. În acelaşi timp, reprezentarea se deosebeşte şi de asistenţa juridică oferită de apărătorul în procesul penal; în cazul asistenţei juridice, apărătorul pune concluzii în prezenţa părţii, pe când, în cadrul reprezentării, partea ale cărei interese sunt reprezentate este înlocuită de reprezentant.

Reprezentanţii pot îndeplini toate actele procesuale care stau la îndemâna părţii cu excepţia acelora care au un caracter strict personal. De aceea, în doctrină[3] s-a precizat că reprezentantul nu poate exercita drepturile procesuale ale învinuitului sau inculpatului prevăzute “intuitu personae” şi nici nu poate renunţa la vreunul din drepturile acestuia fără un mandat special de renunţare. Astfel, pot fi art. 368 alin. 3, art. 369 alin. 2 şi art. 385⁴ alin. 2 Cod Procedură Penală privind renunţarea sau retragerea apelului ori a recursului.

O ultimă precizare trebuie făcută în legătură cu instituţia reprezentării în procesul penal şi anume că dacă învinuitul sau inculpatul nu pot fi reprezentaţi decât în câteva situaţii limitativ prevăzute de lege, celelalte părţi pot fi reprezentate totdeauna, pentru ele aplicându-se atât în faza de urmărire penală cât şi în cursul judecăţii regulile generale de reprezentare reglementate de legea civilă.

2. Tipologia reprezentanţilor

Dacă întreaga doctrină este de acord că tipologia reprezentanţilor în procesul penal îi împarte pe aceştia în două clase distincte – reprezentanţii legali şi reprezentanţii convenţionali – ne vom referi în cele ce urmează la o opinie distinctă şi singulară (dar desuetă după cum vom arăta), cum că mai există o categorie de reprezentanţi şi anume cei calificaţi.

Astfel, autorii în cauză[4], pornesc de la faptul că statul, ca subiect pasiv general şi principal al oricărei infracţiuni, este titularul dreptului de a trage la răspundere penală pe infractori. Prin punerea în mişcare a acţiunii penale, statul devine subiect procesual principal al procesului penal, deci parte în acest proces (motivându-se că situaţia este identică cu faptul că statul este parte şi în conflictul de drept penal rezultat din săvârşirea infracţiunii). Apoi, se precizează că statul fiind parte în toate procesele penale, o menţiune specială despre această poziţie procesuală în normele Codului de Procedură Penală nu-şi avea raţiune ca fiind subînţeleasă. Combatem această argumentare deoarece dacă legea nu prevede o anumită normă, nici intrepretul nu trebuie să adauge la lege.

Autorii afirmă că statul, fiind însă o persoană juridică, îşi exercită drepturile sale procesuale, ca orice persoană juridică, prin reprezentanţi, ia aceşti reprezentanţi ai statului sunt subiecţi calificaţi (procurorii) şi uneori anumiţi substituiţi procesuali speciali cu împuterniciri limitate (persoanele vătămate în cazul infracţiunilor pentru care este necesară o plângere prealabilă, precum şi unele organe exclusiv competente să facă sesizări în vederea punerii în mişcare a acţiunii penale).

Astfel, se preciza că reprezentanţii calificaţi, ca şi substituiţii procesuali speciali (cu excepţia persoanei vătămate) nu capătă calitatea de parte în procesul penal, ci numai pe aceea de subiecţi procesuali. Reprezentanţii calificaţi având atribuţia funcţională de a pune în mişcare acţiunea penală şi de a o exercita, deşi nu sunt părţi, sunt totuşi subiecţi ai acţiunii penale. Statul ca parte şi ca titular al acţiunii penale, aşa cum s-a mai arătat, poate dispune de această acţiune fie după comiterea infracţiunii (prin amnistie, prin abrogarea incriminării, prin nesolicitarea extrădării), fie anticipat dar sub condiţie (prin prescripţie, prin retragerea plângerii prealabile sau prin împăcarea părţilor). Reprezentanţii calificaţi pot dispune indirect, în cazurile admise de lege, de desfăşurarea procesului penal. Aceşti reprezentanţi calificaţi, nefiind părţi nu pot acţiona prin reprezentanţi personali, ei pot fi însă înlocuiţi prin alţi reprezentanţi calificaţi. Ca mandatari ai unei părţi, reprezentanţii calificaţi nu pot îndepliniti atribuţii incompatibile în aceeaşi cauză penală.

Concluzia noastră asupra acestei opinii singulare este că statul nefiind parte în raportul de drept procesual penal, cum este în raportul de drept penal, el nu poate fi parte nici în procesul penal, deci nu are temei o reprezentare a sa. Iar, în ceea ce priveşte procurorii (aceştia erau consideraţi a fi “reprezentanţii calificaţi”), în privinţa rolului acestora am discutat în primul capitol al lucrării noastre, iar problema considerăm că este clarificată din punct de vedere juridic.

2.1. Reprezentanţii legali

Reprezentantul legal este acea persoană desemnată de lege să participe la proces în locul părţii interesate care nu are dreptul de a sta în cauză în mod nemijlocit, ci numai interpus prin intermediul reprezentantului său legal, de exemplu, o persoană juridică sau o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu[5].

Astfel, de exemplu, persoana vătămată lipsită de capacitate de exerciţiu, poate fi reprezentată de părinte, tutore sau curator, iar persoanele juridice sunt reprezentate numai de persoanele abilitate potrivit legii sau statutului lor (director, preşedinte, jurisconsult etc.).

În materia dreptului procesual penal, reprezentarea legală nu este reglementată printr-un text de principiu. Lipsa reglementării reprezentării legale în legislaţia procesual penală se explică prin aceea că învinuitul sau inculpatul lipsit de capacitate de exerciţiu, dacă este minor sub 14 ani, nu răspunde penal, şi în consecinţă nu poate să apară ca subiect în procesul penal[6].

O persoană juridică sau orice unitate dintre cele prevăzute în art. 145 Cod Penal nu poate sta în procesul penal în calitate de parte civilă sau parte responsabilă civilmente decât prin intermediul reprezentantului ei legal.

Art. 132 alin. 3 Cod Penal prevede că pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu împăcarea se face numai de reprezentanţii lor legali. Codul de Procedură Penală prevede mai multe cazuri de reprezentare legală.

În anumite cazuri, poate exista chiar pentru inculpat o reprezentare legală obligatorie. Potrivit art. 134 alin. 3 Cod Procedură Penală, se  stabileşte că atunci când inculpatul este arestat, instanţa care urmează a efectua comisia rogatorie dispune desemnarea unui apărător din oficiu, care îl va reprezenta. În practica judiciară[7], s-a decis că nerespectarea acestei dispoziţii duce la nulitatea hotărârii în condiţiile art. 197 alin. 2 Cod Procedură Penală. Pe de altă parte, conform art. 140¹ alin. 3 şi art. 159 alin. 4 Cod Procedură Penală, în cazul în care inculpatul se află internat în spital şi din cauza sănătăţii nu poate fi adus în faţa instanţei sau în alte cazuri în care deplasarea sa nu este posibilă, plângerea sau propunerea de prelungire a duratei arestării preventive vor fi examinate în lipsa inculpatului, dar numai în prezenţa apărătorului, căruia i se dă cuvântul pentru a pune concluzii.

În ceea ce priveşte forma reprezentării legale, în cazul în care partea civilă sau partea responsabilă civilmente este o persoană juridică, reprezentant în procesul penal este jurisconsultul (consilierul juridic) sau o altă persoană având o funcţie de conducere de rang ierarhic superior (director, preşedinte), care este obligat să participe la rezolvarea cauzei penale printr-o delegaţie semnată de şeful compartamentului juridic din cadrul structurii organizatorice a acelei persoane juridice.

2.2. Reprezentanţii convenţionali

Reprezentantul convenţional este acea persoană care desfăşoără activitatea în baza unui mandat sau procuri speciale[8].

Reprezentarea convenţională sau voluntară constituie tipul obişnuit de reprezentare judiciară, ea întemeindu-se pe existenţa unui contract de mandat intervenit între reprezentat, persoana care are capacitate deplină de exerciţiu şi este parte în proces, şi reprezentant[9]. Altfel spus, reprezentarea convenţională implică un raport juridic rezultat din împuternicirea pe care o dă partea şi din acceptarea pe care o face reprezentantul.

De aceea, reprezentarea convenţională neavând caracter obligatoriu este lăsată la aprecierea părţilor care folosesc această instituţie atunci când înţeleg că în absenţa lor activitatea procesuală poate continua, ca şi cum ele ar fi prezente, interesele celor lipsă fiind promovate şi actele procesuale îndeplinite de reprezentantul convenţional.

În cazul reprezentării convenţionale, o parte (mandant) împuterniceşte o altă persoană (mandatar) să se prezinte în proces în numele şi interesul său, exercitându-i drepturile procesuale şi  îndeplinindu-i obligaţiile care-i revin. Prin mandatul judiciar sau procesual se efectuează o reprezentare în justiţie, în care mandatarul va putea face tot ceea ce ar fi putut face mandantul său, evident în limitele mandatului. În plus, mandatul trebuie să fie special[10], în sensul că, în cuprinsul său trebuie specificată împuternicirea de reprezentare în procesul la care partea înţelege să nu se prezinte. În principiu, mandatul de reprezentare poate fi încredinţat oricărei persoane, însă în practică se dă unui avocat, care, având pregătire juridică, are dreptul de reprezentare, dar şi de asistenţă juridică. O asemenea reprezentare este considerată de unii autori[11] ca fiind o reprezentare tehnică.

Între mandatul de reprezentare dat de parte unei persoane oarecare şi mandatului dat unui apărător care are şi calitatea de reprezentant exsită o diferenţă în sensul că reprezentantul avocat are dreptul şi de a pleda (“jus pledandi“), în timp ce persoana particulară nu are acest drept. În realitate, reprezentarea prin apărător este o varietate a reprezentării convenţionale pentru că reprezentant convenţional poate fi orice persoană căreia partea îi încredinţează prin mandat o asemenea sarcină judiciară şi evident cu atât mai mult un avocat.

În ceea ce priveşte reprezentarea convenţională prin intermediul apărătorilor (avocaţilor), am precizat în primul capitol al lucrării noastre, că pe lângă asistenţa judiciară, aceasta este cea de a doua modalitate de exercitarea a profesiei acestora, conform Legii nr. 51/1995, republicată. Se poate spune că reprezentarea convenţională constă în împuternicirea unei persoane numită reprezentant de a îndeplini, în cadrul procesului penal, acte procesuale pe seama unei părţi care nu se poate prezenta sau nu doreşte să se prezinte în faţa organelor judiciare.

Instituind principiul asistenţei juridice facultative, legea a lăsat posibilitatea celor interesaţi să-şi aleagă şi apărătorul pe care-l preferă. Apărătorul poate fi numit şi din oficiu. În cazul în care activitatea procesuală se desfăşoară fără prezenţa apărătorului, când aceasta este obligatorie, hotărârile judecătoreşti pronunţate sunt lovite de nulitate absolută. Deoarece primează posibilitatea alegerii apărătorului faţă de numirea acestuia, legea arată că delegaţia apărătorului desemnat din oficiu încetează la prezenţa apărătorului ales.

Avocatul participă la desfăşurarea procesului penal în temeiul unui contract încheiat în formă scrisă, care dobândeşte dată certă în momentul înscrierii în registrul oficial de evidenţă, în cazul în care este ales, sau în urma desemnării sale de către barou, atunci când este numit din oficiu. În ambele cazuri, proba calităţii de apărător se face prin împuternicire avocaţială. În ipoteza în care apărătorul cumulează şi calitatea de reprezentant, pentru exercitarea anumitor drepturi ale părţilor, are nevoie, pe lângă delegaţia de apărător, şi de un mandat special.

3. Cazuri în care intervine reprezentarea procesual penală

Dacă am precizat că în cazul părţii vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente, reprezentarea poate interveni la efectuarea oricărui act procesual şi în orice stadiu al procesului penal, alta este situaţia în cazul învinuitului sau inculpatului – reprezentarea învinuitului sau inculpatului se poate realiza numai în acele situaţii prevăzute expres de lege. Restrângeri ale regulii (privind celelalte părţi în procesul penal) nu apar decât în puţine cazuri limitate de caracterul strict personal al activităţilor (de exemplu, audierea nemijlocită a unei părţi în cadrul ascultării ei, astfel cum este reglementată în art. 76-77 Cod Procedură Penală sau acordarea la sfârşitul dezbaterilor a beneficiului ultimului cuvânt).

În faza de urmărire penală, reprezentarea învinuitului sau inculpatului este posibilă numai la acele acte de urmărire penală la care legea indică expres aceasta. Astfel, conform art. 104 Cod Procedură Penală, când învinuitul sau inculpatul se află reţinut sau arestat şi nu poate fi adus la o ridicare de obiecte sau percheziţie, la activitatea respectivă el poate fi reprezentat. La fel, în cazul cercetării la faţa locului, când învinuitul sau inculpatul este reţinut sau arestat, dacă nu poate fi adus la cercetare, organul de urmărire penală îi pune în vedere să fie reprezentat şi îi asigură, la cerere, reprezentarea (art. 129 Cod Procedură Penală).

Anterior modificării Codului de Procedură Penală prin Legea nr. 281/2003, art. 174 alin. 1 prevedea faptul că în cursul judecăţii, inculpatul poate fi reprezentat, numai în următoarele ipoteze:

a)    la judecarea cauzei în primă instanţă ori la rejudecarea ei după desfiinţarea hotărârii de apel sau după casare de către instanţa de recurs, numai dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta supusă judecăţii este amenda sau închisoarea de cel mult 1 an;

b)    la judecarea cauzei în căile de atac.

După modificarea legislativă, textul art. 174 alin. 1 Cod Procedură Penală a devenit “În cursul judecăţii învinuitul şi inculpatul, precum şi celelalte părţi pot fi reprezentaţi, cu excepţia cazurilor în care prezenţa învinuitului sau inculpatului este obligatorie”.

Totuşi, chiar şi în cele două situaţii menţionate anterior, dacă instanţa consideră necesară prezenţa inculpatului la judecată poate dispune aducerea acestuia[12].

4. Poziţie procesuală

Trebuie reţinut şi faptul că dreptul de a reprezenta pe una din părţi conferă persoanei mandatate calitatea de subiect procesual şi nu de parte în proces[13]. Astfel, deşi este un participant important, reprezentantul are calitatea doar de subiect al procesului penal şi nu de subiect al cauzei penale, întrucât reprezentantul, apărând în locul părţii vătămate (de exemplu), nu se confundă niciodată cu poziţia procesuală a celui reprezentat.

Când la o activitate procesuală participă în locul părţii reprezentantul acesteia, se aplică regimul juridic corespunzător situaţiei în care ar fi fost de faţă însăşi persoana reprezentată. În practica judiciară[14] s-a decis că pentru partea civilă care a lipsit atât de la dezbateri cât şi de la pronunţare, fiind însă reprezentată de un apărător ales, termenul de declarare a căii de atac curge de la pronunţarea sentinţei, ca şi cum partea ar fi fost prezentă în cursul judecăţii, şi nu de la data comunicării acestei sentinţe.

În ceea ce priveşte poziţia procesuală a apărătorului ca reprezentant, acesta, la fel ca o persoană participară oarecare, nu are poziţia procesuală de parte, deoarece nu are drepturi şi obligaţii izvorâte din exercitarea unei acţiuni penale sau civile într-un proces penal, ci drepturi şi obligaţii care îşi au izvorul în contractul de asistenţă juridică încheiat cu clientul şi în lege. El este subiect procesual care se situează numai pe poziţia procesuală a părţii pe care o apără fără însă a se confunda cu aceasta. Deci, se poate afirma că apărătorul are o poziţie procesuală “sui generis“, distinctă atât de cea a părţilor, de care se apropie numai prin natura activităţilor specifice apărării, constând în exercitarea drepturilor părţilor, cât şi de cea a organelor judiciare, datorită funcţiei procesuale proprii pe care o îndeplineşte în procesul penal.

În exercitarea funcţiei procesuale fundamentale a apărării de pe o poziţie procesuală distinctă, apărătorul trebuie să fie un colaborator al organelor judiciare pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei. Acesta este motivul pentru care aşa cum corect s-a subliniat în literatura de specialitate[15], apărătorul serveşte în procesul penal nu numai interesul privat al părţii pe care o asistă sau o reprezintă (după caz), ci şi un interes general, interesul înfăptuirii justiţiei în cauzele penale.

Apărătorul trebuie să dea dovadă de o temeinică pregătire juridică de specialitate şi de o vastă cultură generală. De asemenea, trebuie să stăpânească instrumentele logicii juridice şi să aibă talent oratoric, să fie un bun psiholog, să dea dovadă de cinste, corectitudine, loialitate şi probitate profesională, atât în relaţiile cu clientul, cât şi în relaţiile cu organele judiciare penale. În exercitarea drepturilor şi obligaţiilor ce-i revin potrivit legii şi contractului civil încheiat cu clientul, apărătorul trebuie să manifeste o înaltă conştiinţă profesională şi să slujească cu cinste şi devotament interesele justiţiei pentru aflarea adevarului şi realizarea scopului procesului penal.

Poziţia procesuală a apărătorului se impune a fi analizată din perspectiva a două categorii de raporturi:

• raporturile apărătorului cu organele judiciare penale cu care vine în contact în îndeplinirea funcţiei de apărare, adică atât cu organele de urmărire penală, cât şi cu instanţele de judecată, în funcţie de faza procesuală în care acţionează;
• raporturile dintre apărător şi clientul său.

Apărătorul întreţine relaţiil strânse cu organele judiciare penale, însă numai în măsura în care acestea sunt necesare scopului apărării, pentru realizarea actului de justiţie şi afirmarea rolului său educativ. Raporturile cu organele judiciare trebuie să aibă un caracter strict profesional de colaborare în vederea realizării scopului procesului penal, în raport de fiecare fază procesuală. În cadrul acestor raporturi, se nasc drepturi şi obligaţii corelative, astfel, organele judiciare sunt obligate să garanteze realizarea dreptului la apărarea al părţilor şi execitarea de către apărător a drepturilor prevăzute de lege pentru înfăptuirea apărării[16]. Corelativ aceste obligaţii, apăratorului îi revine la rândul său datoria de a apăra doar interesele legitime ale părţilor şi de a acţiona doar în limitele legii, cu mijloacele juridice prevăzute de lege. Apărătorului nu îi este permis să se servească de mijloace care au ca scop ascunderea sau denaturarea adevărului ori amânarea nejustificată a cauzelor penale. El are obligaţia să apere interesele legale ale părţilor doar prin intermediul cunoştinţelor juridice de specialitate şi a experienţei sale în profesie.

În literatura de specialitate[17] s-a subliniat că “bara constituie o linie de unire între o instanţă şi apărător, între care una împarte dreptatea cerută de cealaltă”. Raporturile dintre apărător şi organele judiciare penale nu trebuie să se lase influenţate în mod negativ de celelalte raporturi dintre apărător şi parte şi nici să nu influenţeze în mod negativ la celelalte raporturi (de exemplu, să conducă la pierderea încrederii părţii în apărăorul său). În contextul acestor raporturi, apărătorul este liber şi independent. Organele judiciare penale nu-i pot prescrie sau limita activitatea profesională specifică, decât atunci când apărarea ar depăşi cadrul legal.

În mod inevitabil, în exercitarea funcţiei procesuale a apărării, apăratorul întreţine raporturi strânse cu clientul său, raporturi izvorâte din contractul de asistenţă juridică sau de reprezentare. Potrivit legii, acestea trebuie să se bazeze pe onestitate, probitate, corectitudine, sinceritate şi confidenţialitate. În cadrul acestor raporturi, obligaţia apărătorului este de a depune toate diligenţele necesare pentru realizarea serviciului avocaţial pentru care a fost angajat. El este obligat să păstreze secretul profesional şi să nu divulge informaţiile încredinţate în afară de acelea care aduc atingere siguranţei statului. De asemenea, apărătorul nu poate depune ca martor împotriva părţii apărate fără consimţământul acesteia. Contractul dintre avocat şi client poate fi denunţat prin acordul ambelor părţi; părţile pot denunţa unilateral contractul de asistenţă juridică, în conformitate cu prevederile expres menţionate în contract. În orice caz, în ipoteza în care avocatul renunţă la prestarea serviciilor de apărător pentru motive întemeiate, potrivit clauzelor contractului, are obligaţia să asigure substituirea sa de către un alt avocat pentru a nu prejudicia clientul său.

Având în vedere caracterul unilateral al funcţiei de apărare, se poate spune că apărătorul serveşte doar parţial şi subiectiv legea, deoarece urmăreşte numai lămurirea împrejurărilor ce pledează în favoarea părţii ale cărei interese le susţine şi le apără. Astfel, apărătorul inculpatului, de exemplu, trebuie să se refere numai la aspectele favorabile acestuia, în limitele legii, şi cu utilizarea mijloacelor legale. Din acest punct de vedere, apărătorul se află într-o situaţie de relativă independenţă şi libertate faţă de partea pe care o apără, întrucât este obligat să susţină numai interesele legitime ale acesteia şi să utilizeze doar mijloacele prevăzute de lege.

Referinte:

---

[1] Grigore Theodoru, Lucia Moldovan – “Drept procesual penal”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979, pag. 66.

[2] Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta Iliescu, Rodica Mihaela Stănoiu, op. cit., vol. I, pag. 94.

[3] Grigore Theodoru, “Drept procesual penal. Partea specială”, Ed. Cugetarea, Iaşi, 1998 op. cit., pag. 73;  Vasile Păvăleanu,”Drept procesual penal. Partea generală”,  Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, op. cit.,  pag. 89.

[4] Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta Iliescu, Rodica Mihaela Stănoiu, op. cit., vol. I, pag. 87.

[5] Gheorghe Nistoreanu, Adrian Ştefan Tulbure, Mihai Apetrei, Laurenţiu Nae, op. cit., pag. 39.

[6] Theodor Mrejeru, “Drept procesual penal”, Ed. Sylvi, Bucureşti, 1999, pag. 25.

[7] T.S., s. pen., dec. nr. 817/1972, în Rep.pract.jud., 1972, pag. 380.

[8] Nicolae Volonciu, “Tratat de procedură penală. Partea generală” (vol. I), Ed. Paideia, Bucureşti, 1999, op. cit., pag. 147.

[9] Theodor Mrejeru, op. cit., pag. 24.

[10] Grigore Theodoru, op. cit., pag. 172.

[11] Traian Pop, “Drept procesual penal. Partea specială”, Tipografia Naţională, Cluj-Napoca, 1948, op. cit., vol. II, pag. 60.

[12] Nicolae Volonciu, op. cit., pag. 146.

[13] Alexandru Pintea, “Drept procesual penal. Partea generală şi specială”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002 op. cit., pag. 57.

[14] T.S., s. pen., dec. nr. 10/1979, în C.D., 1979, pag. 507.

[15] Gheorghiţă Mateuţ – “Apărătorul – subiect al procesului penal în lumina ultimelor modificări legislative” în Dreptul nr. 5/1996, pag. 86.

[16] Ioan Doltu – “Rolul procurorului în prima fază a procesului penal cu privire la respectarea normelor procesual penale care asigură şi garantează dreptul la apărare al învinuitului şi inculpatului” în Dreptul nr. 7/1994, pag. 51-57.

[17] Grigore Theodoru, Lucia Moldovan,  “Drept procesual penal”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979, op. cit., pag. 20.

Institutia apelului – scurt istoric

Apelul – scurt istoric[1]

Originea apelului se regãseşte în dreptul roman unde, începând cu anul 509 î.Hr., în baza unei legi a consulului P. Valerius Publicola, condamnatul avea dreptul de a apela la popor, împotriva sentinţei, prin aşa-numita “provocatio ad populum”. Adunarea popularã, convocatã de catre magistrat, casa ori confirma sentinţa, fãrã sã o poatã modifica, agrava sau atenua. În regimul republican mai existau şi alte douã instituţii: intercessio din partea magistratului şi intercessio din partea tribunului plebei care consta într-un veto opus actelor magistratului, iar cererea pentru intercessio adresatã celor care aveau dreptul sã intervinã se numea apellatio.

În accepţiunea sa modernã, apelul s-a constituit în jurisdicţiile tribunalelor imperiale, care aveau dreptul nu numai de a desfiinţa hotãrârea, dar şi de a  o reforma.

In dreptul canonic instituţia apelului era larg folositã, fiind întemeiatã pe schema dreptului roman imperial, cu influenţe din dreptul germanic, dar simplificatã si adaptatã spiritului de echitate promovat de Bisericã.

Doctrina propriu-zisã a apelului a fost elaboratã de criminaliştii italieni din secolele XIII – XIV sub influenţa dreptului canonic, supus unui proces de interpretare, adâncire si sistematizare.
Apelul în legislaţia procesual penalã anterioarã. Codicele de procedurã criminalã din 2 decembrie 1864, preluând prevederile Codului de instrucţiune penalã francez din 1808, reglementa apelul împotriva sentinţelor date de tribunale în materie corecţionalã. Titularii dreptului de apel erau:
–       “pãrţile prevenite sau responsabile” ;

–       partea civilã, numai cu privire la interesele sale civile;

–       “administraţiunea, pentru delictele silvice”;

–       “Ministerul Public de lângã tribunalul de întâia instanţã”;

–       “Ministerul Public de pe lângã curtea apelativã”.

Competenţa de soluţionare a apelului aparţinea curţii apelative în circumscripţia cãriea se afla tribunalul care a pronunţat hotãrârea atacatã. Termenul de apel era de 10 zile de la pronunţare sau de la comunicare, dupã cum sentinţa a fost datã în prezenţã sau în lipsã. Apelul era suspensiv de executare, dar curtea avea obligaţia de a-l soluţiona în curs de 30 de zile de la primire. Dacã sentinţa  datã era anulatã pentru violare sau omisiune de forme prescrise de lege, curtea statua ea insãşi asupra fondului.

Era reglementat separat apelul împotriva sentinţelor în materie poliţieneascã în cazurile în care s-a aplicat închisoarea sau când amenzile, restituirile si reparaţiile civile depãşeau un anumit cuantum valoric.

Codul de procedurã penalã Carol al II-lea din16 martie 1936. Apelul se putea exercita numai împotriva hotãrârilor date în primã instanţã de judecãtorie sau tribunal. Deciziile pronunţate în materie criminalã de curţile cu juraţi nu erau supuse apelului. Puteau face apel:

–       Ministerul Public;

–       Inculpatul, contra condamnãrii, contra despãgubirilor la care a  fost obligat si chiar contra achitãrii, “dacã motivarea hotãrârii l-ar prejudicia”;

–       Partea civilã, în privinţa intereselor sale civile, dar apelul sãu contra hotãrârii de achitare, pronunţatã într-o acţiune directã şi când concluziile Ministerului Public au fost pentru achitare, învestea instanţa de apel cu dreptul de a se pronunţa şi asupra pedepsei;

–       Partea responsabilã civilmente, numai în ce priveşte despãgubirile.

La curţile de apel era obligatorie întocmirea, de cãtre unul dintre judecãtori, a unui raport complet asupra aspectelor de fapt şi de drept ale cauzei, raport care se citea în sedinţa de judecatã, înaintea dezbaterilor. La tribunal, întocmirea raportului era facultativã şi putea fi dispusã numai de cãtre preşedintele instanţei. Soluţionând apelul, instanţa putea pronunţa, potrivit legii, condamnarea, încetarea sau anularea urmãririi penale, statuând, când era cazul, şi asupra pretenţiilor civile.

Codul de procedurã penalã din 1936 a admis, în anumite situaţii limitate, pe lângã apel şi recurs, exercitarea altei cãi de atac, denumitã opoziţie. Opoziţia putea fi folositã de partea faţã de care hotãrârea s-a pronunţat în lipsã. Oponentul nu era obligat sã justifice cauzele care l-au împiedicat sã participe la judecarea cauzei. Opoziţia se adresa instanţei care a pronunţat hotãrârea, în lipsa oponentului, având ca efect retractarea acesteia. Prin opoziţie, cauza se repunea în discuţie numai în ce priveşte partea lipsã[2].

Prin Legea nr. 345 din 29 decembrie 1947 pentru modificarea unor dispoziţii din Codul de procedurã penalã, apelul a fost desfiinţat.  Astfel, în art. 439 din Codul de procedurã penalã se preciza expres cã “singura cale de atac ordinarã este recursul”. Calea de atac întrunea atât elementele caracteristice ale apelului cât si ale recursului, în sensul cã permitea o verificare completã a sentintelor primei instante, în ceea ce priveste temeinicia şi legalitatea acestora.

Argumentele care au stat la baza înlăturării apelului din cadrul căilor de atac au fost că acesta era o cale de atac superfluă, care prelungea inutil desfăşurarea procesului şi rezolvarea definitivă a conflictului penal. De asemenea s-a considerat că judecarea apelului, făcându-se pe baza probelor administrate şi examinate de prima instanţă, avea loc în condiţii inferioare în privinţa cunoaşterii faptelor şi stabilirea adevărului, faţă de prima instanţă, care cunoştea de la sursă, direct şi imediat probele, văzând şi ascultând pe martori sau făcând cercetări la faţa locului[3].

Legea nr. 45 din 1 iulie 1993 pentru modificarea si completarea Codului de procedurã penalã[4] a reintrodus apelul în legislaţia procesual penalã româneascã (art. 361 – 385 din Cod). Prin aceasta se oferã o garanţie în plus pentru o mai bunã judecatã, fiind evident cã douã instanţe de fond vor greşi mai puţin în soluţionarea cauzei decât una singurã.

Astfel, apelul face parte din desfãşurarea normalã, obişnuitã a procesului penal, împiedicând rãmânerea definitivã a hotãrârii primei instanţe.

---

[1] V.Papadopol, C.Turianu, op.cit., p.24-28; C.S.Paraschiv, M.Damaschin, Drept procesual penal . Partea specială, Ed.Lumina Lex, Bucureşti, 2004, p.205-207

[2] G.Antoniu, N.Volonciu, N.Zaharia, Dicţionar de procedură penală, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, p.201

[3] R.Cosneanu, Aspecte teoretice şi practice privind instituţia apelului şi recursului, Rev. de Drept Penal, nr.1 din 1996, p.55

[4] Publicată în M.Of. nr. 147 din 1 iulie 1993

Consemnarea şi înregistrarea declaraţiilor persoanelor ascultate ca martori

Autor:  Ciobanu Cristina

Declaraţiile pe care le-au dat martorii atât în faza de urmărire penală cât şi în faza de judecată, sunt consemnate în scris, potrivit art.86 alineatul 3 din Codul procedură penală.

În declaraţia scrisă se consemnează numele şi prenumele, vârsta, adresa şi locul de muncă, dacă are calitatea de soţ sau rudă apropiată cu vreuna din părţi, se va consemna şi în ce raporturi se află cu acestea (duşmănie, subordonare, prietenie). De asemenea se va consemna în declaraţia scrisă dacă a suferit vreo pagubă prin infracţiunea săvârşită şi dacă există vreo cauză legală care să-l împiedice să depună ca martor.

În situaţia în care martorul este soţ sau rudă apropiată cu învinuitul sau inculpatul, în conţinutul declaraţiei se menţionează că aceste prevederi legale, impuse de dispoziţiile art. 80 alineatul 2 din Codul de procedură penală şi potrivit cărora nu are obligaţia să depună mărturie, i-au fost aduse la cunoştinţă.

În declaraţie se face referire la jurământul pe care l-a depus sau la formula prevăzută de art.85 alineatul 5 Cod procedură penală , precum şi la fapul dacă nu va spune adevărul săvârşeşte infracţiunea de mărturie mincinoasă,prevăzută de  art.260 Cod penal. Se va consemna despre tot ceea ce declară cu privire la faptele şi împrejurările pentru dovedirea cărora a fost chemat; se consemnează numai ceea ce are valoare pentru cauză şi ce a perceput martorul personal.

Declaraţia martorului poate fi scrisă de către martor sau de către organul judiciar. Organul judiciar are posibilitatea de a insista ca martorul să-şi scrie singur personal declaraţia; în acest fel martorul nu va putea să susţină că nu a fost întrebat cu privire la faptele în legătură cu care a declarat mincinos. Declaraţia se consemnează fără ştersături sau adăugiri, în situaţia în care apar se va face menţiune la sfârşitul acesteia. Obligaţia organului judiciar este de a reproduce cele declarate de martor dacă se poate cu propriile lui cuvinte, fiind interzisă modificarea sau înlocuirea cuvintelor acestuia. În declaraţiile martorilor de rea-credinţă vor fi consemnate atât întrebările cât şi răspunsurile date, atunci când ascultarea se realizează pe bază de întrebări şi răspunsuri. În cazul în care declaraţia nu a fost consemnată de către martor, organul judiciar poate insista ca acesta să citească personal declaraţia; dacă martorul refuză sau nu poate s-o citească i se citeşte de către organul de urmărire penală sau de către preşedintele completului de judecată.[1]

La sfârşitul declaraţiei, martorul care ştie să scrie va menţiona personal că a luat cunoştinţă sau că i-a fost citită de către organul judiciar. Dacă martorul este de acord cu conţinutul acesteia, se semnează pe fiecare pagină şi la sfârşit; organul de urmărire penală care a făcut ascultarea ori preşedintele completului de judecată precum şi grefierul, şi interpretul vor semna în aceleaşi condiţii.

Dacă martorul nu poate sau refuză să semneze se face menţiune despre această situaţie în declaraţia scrisă. În situaţia în care martorul refuză să semneze cele declarate, organul judiciar va insista asupra cauzei refuzului, stabilind motivele, neînţelegerile pentru a realiza o colaborare cu martorul în vederea soluţionării legale a cauzei. Nesemnarea declaraţiei martorului duce la anularea actului şi reascultarea acestuia, declaraţia nesemnată este o declaraţie lovită de nulitate dacă martorul chemat să o confirme nu recunoaşte conţinutul ei, nu poate constitui mijloc de probă.

Dacă martorul revine asupra vreuneia dintre declaraţiile sale sau are de făcut completări sau rectificări, se va consemna şi semna despre aceasta la sfârşitul declaraţiei.

Declaraţiile martorilor făcute la instanţa de judecată, audiaţi în cauză, inclusiv întrebările adresate de oricare dintre părţi sau de instanţa de judecată, pe lângă consemnarea făcută de grefier, se fac şi prin înregistrarea cu mijloace tehnice. Pe banda audio sau video se înregistrează următoarele:

• data şi ora, locul înregistrării, numele, prenumele, unitatea din care face parte organul judiciar care efectuează înregistrarea;
• datele de identificare ale martorului, cauza în care este ascultat şi conţinutul ascultării. Aceste înregistrări sunt utile în cazul martorilor de rea-credinţă, cărora li se poate aduce la cunoştinţă că sunt înregistraţi în speranţa că îi vor determina să fie sinceri. Prin intermediul acestor înregistrări se poate verifica dacă cele consemnate de grefier în declaraţie corespund cu cele înregistrate prin mijoacele tehnice. Despre efectuarea înregistrării, organul judiciar va întocmi un proces-verbal în care va menţiona întreaga convorbire, numărul casetei pe care s-a făcut imprimarea. Procesul-verbal va fi semnat de către organul judiciar care a efectuat ascultarea şi de către martorul ascultat. Caseta pe care s-a înregistrat întreaga convorbire va fi sigilată cu sigiliul organului judiciar fiind ataşată la procesul-verbal.

Aceste înregistrări ale declaraţiei martorului nu trebuie confundate cu celelate mijloace de probă prevăzute de art.64 C.pr.pen. interceptările şi înregistrările audio sau video.

Consemnarea declaraţiilor martorilor protejaţi

Potrivit dispoziţiilor Legii nr.281/2003, dacă există probe sau indicii temeinice că prin declararea identităţii reale a martorului sau a domiciliului sau a reşedinţei ar fi periclitată viaţa, integritatea corporală sau libertatea lui ori a altei persoane, martorului i se atribuie o altă identitate sub care urmează să apară în faţa organelor judiciare. Măsura privind atribuirea unei alte identităţi ori a unui alt domiciliu sau reşedinţă cu ocazia consemnării declaraţiei martorului, poate fi dispusă la cererea acestuia, organului de urmărire penală sau a altei persoane îndreptăţite de către procuror în faza de urmărire penală sau de instanţa de judecată în cursul judecăţii.

Identitatea reală a martorului va fi consemnată într-un proces-verbal care va fi introdus într-un plic sigilat şi păstrat într-un loc special în condiţii de maximă siguranţă, la sediul parchetului sau a instanţei de judecată[2]. Procurorul ca şi judecătorul sau judecătorii care participă la soluţionarea cauzei, au dreptul să cunoască identitatea reală a martorului în condiţii de strictă confidenţialitate. Declaraţia martorului protejat înregistrată prin mijloacele audio sau video se redă în formă scrisă, într-un proces-verbal în cursul urmăririi penale, în care se precizează cu exactitate ceea ce a declarat martorul, fiind semnată apoi de către procurorul care a asistat la ascultarea acestuia şi de organul de urmărire penală. Declaraţia consemnată în procesul-verbal se transcrie, se semnează de procuror şi de organul de urmărire penală, de martor fiind păstrată într-un loc special, într-un plic sigilat.

În cursul judecăţii, înregistrările audio sau video sunt redate într-o declaraţie, menţionându-se cu exactitate cele declarate de către martor, declaraţie care va fi semnată de procurorul care a fost prezent la ascultarea martorului şi de preşedintele completului de judecată. Declaraţia va fi semnată de către martor fiind păstrată la instanţă într-un loc special, în condiţii de maximă siguranţă. După terminarea urmăririi penale, casetele care, conţin declaraţiile martorilor vor fi înaintate instanţei de judecată o dată cu dosarul cauzei. Procedura de ascultare cu mijloacele tehnice poate fi aplicată cu aprobarea procurorului în faza de urmărire penală şi a judecătorului în faza de judecată.

Pentru a se constata corectitudinea înregistrării declaraţiilor martorilor, la cererea procurorului, a părţilor sau din oficiu, instanţa poate să admită să se efectueze expertize tehnice.

Activitatea desfăşurată cu ocazia luării declaraţiei martorului este verificată, în faza de urmărire penală de către procuror, iar în faza de judecată de către instanţa de judecată. Verificarea legalităţii declaraţiei de martor se poate face din oficiu sau la plângerea depusă de persoana vătămată.

Sancţiunea procesuală în cazul constatării unor ilegalităţi este nulitatea actului (declaraţiei), şi reascultarea martorului. În funcţie de încălcarea obligaţiilor legale ce le revin organelor judiciare în legătură cu ascultarea martorului, acestea pot răspunde disciplinar sau chiar penal, de exemplu obţinerea declaraţiei martorului prin întrebuinţarea de violenţe, ameninţări, promisiuni.

---

[1] Theodoru Grigore, “Drept procesual penal”, Editura Cugetarea, Iaşi, 1996, pg.337

[2] Legea nr.682/2002 privind protecţia martorilor, publicată în Monitorul Oficial nr.964 din 28 decembrie 2002

Consideraţii de ordin istoric privind declaraţiile martorilor în procesul penal

Autor:  Ciobanu Cristina

În realizarea justiţiei penale probele ocupă un rol important, iar întreaga evoluţie a dreptului procesual penal s-a desăvârşit în jurul transformărilor pe care le-a suferit sistemul probelor de-a lungul timpului.

În decursul istoriei dreptului şi procesului penal, admiterea probei cu martori a intervenit în mod treptat cu mari dificultăţi, necesitatea probei testimoniale în procesul penal s-a cristalizat pe măsură ce comunităţile umane au conştientizat ideea unui proces penal echitabil.[1] Pentru a scoate la lumină adevărul cu privire la o învinuire concretă, fie în a demonstra vinovăţia sau nevinovăţia celui pus sub învinuire se apelează în mod normal la probe. Adevărul ce se scoate cu ajutorul probelor nu duce la descoperirea fidelă a realităţii, ci numai la certitudinea lui.

Dacă în dreptul procesului modern legea reglementează conţinutul şi mecanismul probatoriu, în decursul timpului sistemul a parcurs mai multe faze:

• Astfel, în orânduirea primitivă soluţionarea conflictelor dintre persoane era rezolvată de obicei pe calea răzbunării între rudele părţilor între care a izbucnit iniţial conflictul. În această fază primitivă nu exista o reglementare a probelor, aprecierea celor care judecau asupra probelor era suverană şi absolută, fără a mai fi nevoie de a menţiona care au fost elementele care au servit la formarea convingerii asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei celui judecat.
• După această epocă, sistemul probelor ajunge în faza religioasă în care prin intervenţia divinităţii se ajungea la stabilirea vinovăţiei sau nevinovăţiei. Sistemul probator în acest context se obţinea pe calea duelului judiciar, ordaliilor care reprezentau anumite forme de jurământ, astfel încât judecata lui Dumnezeu arăta de partea cui este dreptatea. Un asemenea sistem probator a fost folosit în dreptul feudal-ordaliile- care prin diferite încercări la care era supus martorul sau una dintre părţi, se afla dacă divinitatea intervine miraculos şi dovedeşte nevinovăţia cuiva, fără a ţine seama de legile naturii.

În acest caz, cele mai cunoscute încercări erau proba cu fierul roşu, apa fierbinte şi apa rece, împărtăşania, mersul peste bare de fier înroşite. Prin duelul judiciar se încerca ca divinitatea să intervină de partea celui care avea dreptate. Pe lângă ordalii şi duelul judiciar, era admis şi utilizat ca mijloc de probă în caz de omor, aducerea învinuitului sau suspectului (bănuitului) înaintea cadravului, socotindu-se că, cadavrul victimei ar sângera în clipa în care ar fi atins  (prejudecata era denumită ” jus cruentalionis cameri”).[2]

• În faza legală, pentru fiecare faptă se cereau anumite probe. În această fază, mărturisirea se putea obţine prin tortură, aflarea corpului delict la o anumită persoană nu mai necesita alte probe. Spre deosebire de acestea, martorii devin din ce în ce mai importanţi. În această fază legală, procedura judecăţii se exercita de către un dregător, vornic sau ban, care putea pronunţa amenzi, pedepse corporale sau chiar condamnarea la moarte. Judecarea cauzelor se putea face şi de către jurători, care erau oameni de aceeaşi categorie socială cu cei împricinaţi, această procedură se numea “a lua legea”. Partea care pierdea putea să ceară un număr dublu de jurători, putându-se merge de la 6 la 12, apoi 24 şi chiar 40 de jurători. Aceşti jurători erau convocaţi printr-un “răvaş” care cuprindea în afară de numele lor, pricina pe care urmau să o cerceteze, ziua, locul de adunare, precum şi numele drăgătorului însărcinat cu supravegherea procesului.

Instituţia jurătorilor a fost răspândită până la apariţia legilor scrise, în procesul penal prin jurămâtutul lor susţinea o parte din proces. Jurământul se depunea pe Evanghelie, avea caracter solemn, atât din punct de vedere religios cât şi juridic, era depus în faţa celui împuternicit de a supraveghea proba, iar conţinutul era identic cu a părţii care jura în acelaşi timp.[3]

Pe lângă instituţia jurătorilor, în această perioadă s-a mai folosit ca probă şi “jurământul cu brazda” în procesele de ordin patrimonial în cele mai multe cazuri menţinându-se această probă chiar până la sfârşitul sec. al-XIX-lea. Tot în această perioadă apar nomocanoanele bizantine legi scrise, culegeri de drept civil şi drept penal.

Cea mai veche copie după nomocanonul intitulat “Syntagma”a lui Matei Vlastares (Bizanţ 1335) apare la Târgovişte în anul 1452, Neamţ 1474 şi Iaşi 1495. Apariţia mărturiei mincinoase în unele “pravile” nu se putea face fără intervenţia martorilor. Martorii au fost folosiţi în vechiul drept ca după prestarea unui jurământ chiar în biserică, să depună mărturie despre ceea ce au cunoscut cu propriile lor simţuri în anumite împrejurări.

• După apariţia şi dezvoltarea legilor scrise în faza modernă, probele sunt guvernate de libertatea de a folosi orice probă sau mijloc de probă care să conducă la aflarea adevărului prin mijloace ştiinţifice pe care ştiinţa le oferă în acest domeniu.

În a doua jumătate a sec. al-XVIII-lea sistemele de drept ale statelor Europei şi ale Statelor Unite ale Americii au consacrat declaraţiile martorilor ca un mijloc de probă de drept comun.

O atare consacrare a constituit un salt calitativ în justiţia penală.

---

[1] Doltu Ioan,  “Martorul în procesul penal”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004, pg.54

[2]Pop Traian, “Curs de criminologie”, Cluj, Editura All Beck, 1928, pg.254

[3]Buneci Petre, Butoi Ioana Theodora,” Martorul pe tărâmul justiţiei”, Editura Pinguin Book, Bucureşti, 2004,  pg.15

Tactica ascultării martorului

Autor:  Ciobanu Cristina

Ascultarea persoanelor de către organele de urmărire penală sau de către instanţa de judecată, indiferent de poziţia acestora în procesul penal, nu poate fi concepută fără stăpânirea unor cunoştinţe de psihologie judiciară. Procesul de formare a declaraţiilor martorilor implică un moment de achiziţie a informaţiilor circumscrise infracţiunii sau făptuitorului acesteia, moment în care martorul prin mijlocirea organelor de simţ percepe împrejurări legate de fapta săvârşită, un moment de conservare în memorie a informaţiilor percepute şi un moment de comunicare a acestor detalii organelor judiciare pe calea reproducerii sau recunoaşterii.[1]

La formarea acestui proces concură într-o măsură toate categoriile de informaţii, unele dintre acestea au un rol precumpănitor- senzaţiile vizuale şi senzaţiile auditive- deoarece rare sunt situaţiile când la formarea mărturiei nu participă văzul şi auzul, altele au un rol subsecvent- senzaţiile tactile, senzaţiile olfactive, senzaţiile gustative. O problemă deosebită în ascultarea martorilor o constituie, stabilirea măsurii în care informaţiile obţinute reflectă cele petrecute şi pot constitui temei pentru formularea unei concluzii juste în cauză. Practica organelor judiciare demonstrează că depoziţiile martorilor uneori, nu reflectă realitatea datorită unor cauze şi condiţii ce ţin de persoana martorilor şi de împrejurările în care au fost percepute faptele şi fenomenele.

Cercetările ştiinţifice au demonstrat în domeniul psihologiei martorilor că mecanismul de recepţie, percepţie, memorare, reproducere, variază de la o persoană la alta în raport cu dezvoltarea sa psihică, cu gradul de cultură, cu profesia, cu mediul şi condiţiile în care a perceput faptele şi împrejurările. Pe lângă acestea se adaugă şi reaua-credinţă a martorilor, erorile celor care fac ascultarea. Toate acestea conduc la ideea că probele trebuie examinate cu mare atenţie. În literatura de specialitate, s-a stabilit că veridicitatea declaraţiilor unui martor şi aprecierea forţei probante nu poate fi concepută fără cunoaşterea mecanismelor psihice care stau la baza formării mărturiei.

Mărturia reprezintă rezultatul unui proces de observare şi memorare involuntară a unui fapt urmat de reproducerea acestuia într-o formă orală sau scrisă în faţa organelor de urmărire penală sau a instanţei de judecată.

Recepţia informaţiilor

§  Recepţia auditivă

Organul auditiv al omului este capabil să perceapă într-o infinitate de nuanţe, o multitudine de fenomene sonore ce însoţesc în mod necesar, fie în mod întâmplător săvârşirea unor infracţiuni. Înălţimea, intensitatea şi timbrul constituie cele trei însuşiri catacteristice ale oricărui sunet a căror percepţie dă naştere senzaţiilor auditive. Senzaţia reprezintă cea mai simplă formă de reflectare senzorială a însuşirilor obiectelor şi fenomenelor prin intermediul unuia dintre organele de simţ. La dovedirea diverselor aspecte legate de comiterea infracţiunii interesul cel mai mare îl reprezintă percepţia şi redarea cuvintelor, a vorbirii. În cazul mărturiei auditive, declaraţiile martorilor se pot întemeia în primul rând pe senzaţiile auditive, sursa acestora o constituie senzaţiile auditive şi alte categorii de senzaţii. La ascultarea martorului auditiv acesta trebuie să reproducă cuvinte, termeni, expresii, numere, cifre, a căror utilitate se verifică în acele situaţii în care cuvintele, termenii reprezintă însăşi activitatea materială prin care se realizează latura obiectivă a infracţiunii. Determinarea lor exactă poate conduce la stabilirea unor împrejurări esenţiale, la aflarea identităţii făptuitorului şi participanţilor la infracţiune.

Organul judiciar nu poate cere martorului să reproducă decât cuvinte, propoziţii scurte, nu şi în termini precişi întreaga conversaţie. Ceea ce poate reproduce martorul dintr-o conversaţie reprezintă sensul, conţinutul de idei, deoarece este cu neputinţă ca cineva să reţină şi să reproducă toţi termenii ce o alcătuiesc. În aceste situaţii la aprecierea declaraţiilor martorilor se va ţine seama de posibilităţile reale de a percepe, de a înţelege conţinutul unei convorbiri determinate de gradul de complexitate al acesteia (limba străină, discuţie pe temă de specialitate), de gradul de cultură, de nivelul intelectual. La audierea martorilor se va ţine cont de toate condiţiile de mediu în care au fost percepute sunetele sau zgomotele. Când informaţiile furnizate de martori privind localizarea spaţială a sursei sonore sunt contrazise de împrejurările săvârşirii infracţiunii, de datele existente în cauză se impune verificarea în condiţiile prezente în momentul percepţiei pentru a se putea explica eventualele discordanţe. Localizarea greşită de către martor a sursei sonore în cazul săvârşirii infracţiunilor poate îmbrăca forma iluziilor provocate de cauze de natură mecanică.

§  Recepţia vizuală

Mărturia a cărei sursă o constituie senzaţiile vizuale reprezintă mărturia tip, depoziţie cel mai frecvent întâlnită, deoarece aproape în fiecare cauză penală se resimte necesitatea reconstituirii cât mai fidele a configuraţiei locului infracţiunii, a localizării spaţiale a unor obiecte, a precizării unor raporturi spaţiale dintre obiecte, dintre obiectele şi persoanele a căror prezenţă este legată de săvârşirea infracţiunii. În funcţie de condiţiile de iluminare în care are loc recepţia, coeficientul de fidelitate a mărturiei în privinţa culorilor şi însuşirilor spaţiale ale obiectelor este diferenţiat.

În cazul faptelor petrecute în condiţiile luminii naturale, intensitatea luminii diferă după cum acestea au fost recepţionate în timpul zilei (în condiţiile luminei diurne), în timpul luminii crepusculare (în zori şi în amurg) sau în timpul nopţii (lumini nocturne).[2] Condiţiile optime pentru percepţia culorilor şi a însuşirilor spaţiale ale obiectelor sunt oferite de lumina zilei. În cazul faptelor petrecute în condiţiile luminii artificiale intensitatea şi iluminatul pot influenţa percepţia asupra culorii obiectelor.

În vederea crepusculară ochiul devine mai sensibil la culori reci. Declaraţiile martorilor cu privire la culorile percepute în condiţiile luminii crepusculare au o valoare relativă deoarece martorul poate să afirme că în atare condiţii un obiect aflat în raportul cu infracţiunea sau cu infractorul (haina infractorului) care avea culoare neagră sau cenuşie să indice corect culoarea, după cum în realitate respectivul obiect avea culoarea roşu deschis.

În condiţiile vederii nocturne datorită imposibilităţii percepţiei culorilor, declaraţiile martorilor prin care ar fi perceput culoarea paltonului, a părului sunt fie rezultatul fanteziei, fie sunt exacte. Capacitatea de discriminare a culorilor şi însuşirilor spaţiale ale obiectelor este afectată de trecerea bruscă dintr-un mediu într-altul, de la lumină la întuneric. Adaptarea la întuneric se produce într-un ritm rapid în primele zece minute, după care acesta înregistrează o încetinire. Adaptarea la lumină se face într-un ritm mai scurt, 3-5 minute, după care ochiul vede normal. Organele judiciare trebuie să ia în considerare ritmul diferit al instalării acomodării, în funcţie de faptele petrecute în condiţiile trecerii de la lumină la întuneric, durata şederii în noul mediu pentru a se convinge dacă faptele au fost percepute în momentul iniţial, intermediar, final al acomodării. Se va ţine seama şi de intensitatea luminii, însă nu trebuie ignorate nici preocupările martorului anterioare săvârşirii faptei. La evaluarea declaraţiilor martorilor formate în astfel de condiţii organele judiciare vor ţine cont de cele menţionate.

§  Percepţia însuşirilor spaţiale ale obiectelor

În procesul penal se iveşte necesitatea precizării unor raporturi speciale: distanţa ce separă martorul de locul infracţiunii în momentul percepţiei, distanţa dintre diferite obiecte, dintre persoane, dintre persoane şi obiecte. Raportul de distanţă dintre martor şi locul infracţiunii reprezintă cel mai important factor ce asigură condiţiile percepţiei la nivelul organelor de simţ. Siguranţa percepţiei scade odată cu distanţa.

Percepţia însuşirilor spaţiale poate fi influenţată de condiţiile atmosferice existente în acel moment: atmosfera purificată (după ploaie, în zonele montane) micşorează distanţele astfel încât obiectele îndepărtate par fi mai apropiate, sau aceleaşi obiecte percepute în condiţiile unei atmosfere încărcate (ceaţă, timp noros) apar a fi mai îndepărtate. În cazul unor profesii, meserii sau preocupări ale persoanei (ce lucrează în domeniul transporturilor, construcţiilor) care presupune operaţii de măsurare a dimensiunilor, a distanţelor poate ajunge la o evaluare de mare exactitate.

§  Percepţia mişcării

Percepţia mişcării interesează în cazul acelor infracţiuni la care precizarea mişcării unor obiecte, părţi ale corpului ar putea contribui la cunoaşterea mecanismului producerii infracţiunii, a cauzelor acesteia. În mărturie, interesul cel mai mare îl reprezintă aprecierea uneia dintre însuşirile temporale ale mişcării, a cărei utilitate se verifică mai ales în cazul accidentelor de trafic rutier.[3] Inexistenţa unor criterii sigure, lipsa de experienţă a martorului (conducătorii auto, lucrătorii din domeniul transportului, al circulaţiei), atribuie acestor aprecieri o valoare relativă, deoarece martorul comun evaluează în general viteza vehiculelor. Unii autori manifestă tendinţa de subevaluare a vitezelor reduse şi de supraapreciere a vitezelor mari.

Martorul manifestă tendinţa de supraevaluare a vitezei în cazul accidentelor soldate cu urmări grave, deoarece ştie dintr-o experienţă anterioară că multe accidente îşi au cauza în excesul de viteză. Aprecierile vor fi diferite în cazul celor furnizate de pietoni sau de persoane aflate în mijloace de transport.

§  Percepţia timpului

A. Localizarea în timp a infracţiunii precum şi a altor activităţi legate de infracţiune sau de făptuitor.

Localizarea în timp a infracţiunii precum şi a altor activităţi ce gravitează în jurul ei presupune încadrarea acestora în unităţi de timp cât mai precis delimitate, adică indicarea lunii, zilei, orei şi chiar a minutului.[4] Această localizare în timp prin mijlocirea declaraţiilor martorilor e dependentă de însuşirile obiective ale acestora de a fi reţinut astfel de împrejurări, de intervalul de timp ce separă momentul percepţiei de cel al reproducerii. Principala cauză obiectivă a neputinţei martorului de a localiza în timp infracţiunea precum şi alte activităţi o constituie existenţa unor intervale mari de timp ce separă aceste două momente. La acestea se adaugă şi alte elemente subiective: lipsa de semnificaţie pentru martor faţă de o anumită împrejurare legată de infracţiune, lipsa de atenţie, de interes, tipul de memorare al martorului. La localizarea în timp a unor fapte se ajunge prin apreciere, adică prin căutarea unor elemente de referinţă a căror localizare în timp e certă de care faptul ce părea uitat se leagă prin raporturi spaţiale şi temporale care permit reamintirea şi localizarea. Pot servi ca puncte de reper fapte, întâmplări, evenimente din viaţa martorului care trebuie să aibă semnificaţia unor împrejurări remarcate care s-au impus atenţiei sale. Faptele ce urmează a fi localizate în timp, pot fi influenţate de particularităţile temperamentale, de vârstă, de sex, de preocupări profesionale, de pasiuni, pot fi avute în vedere date importante de stare civilă, date memorabile din activitatea socială sărbători naţionale, evenimente familiale.

B. Precizarea duratei în timp a infracţiunii, în special a unor fapte, activităţi legate de infracţiune sau de făptuitor.

Necesitatea precizării duratei de timp se impune acelor infracţiuni a căror săvârşire presupune o activitate de durată şi nu una de moment, sau necesitatea evaluării în timp a celor mai variate activităţi, fenomene legate de infracţiune sau de făptuitorul acesteia. Estimările martorilor se caracterizează prin mari imprecizii fie că se referă la durate scurte de timp fie asupra unor durate lungi. Cercetările experimentale au stabilit că cel ce apreciază corect duratele scurte de timp va aprecia corect şi pe cele lungi, şi viceversa.

C. Precizarea succesiunii în timp a unor împrejurări legate de infracţiune sau de făptuitor.

Determinarea succesiunii în timp a unor împrejurări aflate într-un anumit raport cu infracţiunea sau cu făptuitorul, implică stabilirea ordinei în care s-au produs faptele, a cronologiei lor. Relatarea liberă a martorului reprezintă reproducerea principalelor momente în chiar ordinea în care au fost percepute. Relatările martorilor cu privire la succesiunea faptelor se caracterizează printr-o mare precizie. Succesiunea reproducerii faptelor poate fi uneori răsturnată, situaţie care se întâmplă datorită pierderii din memorie a unor episoade petrecute într-un trecut îndepărtat. Relatarea faptelor într-o ordine schimbată se întâlneşte în cazul acelor infracţiuni care au produs o puternică impresie, puternice stări afective mai ales la copii fiind relatate mai întâi.

§  Factorii obiectivi şi subiectivi ce pot influenţa percepţia

Factorii ce pot influenţa percepţia îşi au originea în cauze externe sau pot rezida în însăşi persoana celui ce percepe. În criminalistică se face distincţie între factorii obiectivi şi factorii subiectivi.

Factorii de natură obiectivă reprezintă acea categorie de stări, situaţii contextuale percepţiei independente de cel ce percepe care se pot repercuta favorabil sau defavorabil asupra mărturiei.

Factorii de natură subiectivă desemnează acele stări, situaţii legate personalitatea martorilor ale căror consecinţe se pot răsfrânge asupra percepţiei, favorabil sau defavorabil. Factorii de natură obiectivă, privesc condiţiile de loc şi timp în care se desfăşoară percepţia şi includ: durata percepţiei, condiţiile de vizibilitate, gradul de complexitate a fenomenului perceput. În rândul factorilor subiectivi un rol important îl are atenţia deoarece aceasta condiţionează plenitudinea şi fidelitatea mărturiei. La formarea declaraţiilor martorilor concură atât atenţia involuntară cât şi cea voluntară; proprie mărturiei este atenţia involuntară deoarece împrejurările circumscrise infracţiunii se impun de la sine, fără un efort voluntar. Întinderea şi realitatea declaraţiilor martorilor sunt condiţionate de o seamă de însuşiri ale atenţiei a căror cunoaştere prezintă interes, indiferent dacă se întemeiază pe atenţia involuntară sau involuntară.

Memorarea faptelor

Între momentul perceptiv şi al reproducerii faptelor petrecute se interpune momentul conservării informaţiilor dobândite. Memorarea implică succesiunea a trei momente între care există o strânsă legătură:

• Faza de achiziţie (memorare);
• Faza de păstrare (reţinere);
• Faza de reactivare (recunoaştere şi reproducere).

În cazul memorării involuntare datele percepute se întipăresc neintenţionat; dar ceea ce caracterizează memorarea voluntară este existenţa scopului la care se adaugă folosirea unor procedee speciale în vederea realizării acesteia. Precizia memorării faptelor de către martori este direct influenţată de scopul, de intenţia de a memora. Cu trecerea timpului în informaţiile păstrate se înregistrează pierderi datorate procesului uitării. Uitarea se manifestă prin imposibilitatea amintirii unor fapte memorate ori a recunoaşterii unor evenimente trăite sau prin reproducerea lor eronată. Uitarea atrage după sine pierderea detaliată a elementelor secundare a căror reactivare devine imposibilă. Nu întâmplător tactica criminalistică a recomandat ca martorii să fie ascultaţi cât mai repede posibil de la perceperea evenimentului.

În interesul aflării adevărului organul judiciar trebuie să obţină de la martor pe cât posibil “o copie” a realităţii percepute, ci nu o prelucrare a acesteia.

Reproducerea (redarea) faptelor.

Capacitatea persoanelor de a reproduce faptele percepute şi memorate este influenţată de o multitudine de factori, grupaţi în factori obiectivi şi subiectivi. În privinţa factorilor obiectivi se are în vedere gradul în care imaginile formate reproduc situaţia reală recepţionată anterior; martorul nu poate reda decât ceea ce a perceput şi a memorat, întregul film al acţiunii infracţionale sau numai fragmente ale acesteia. Acest aspect prezintă un interes practic deosebit şi trebuie cunoscut de organele de urmărire penală, pentru a nu trage concluzii greşite cu privire la buna sau reaua-credinţă a martorului. În cadrul factorilor subiectivi, un loc important îl ocupă capacitatea subiectului de a reda ceea ce cunoşte în legătură cu obiectul ascultării sale de organul judiciar; această capacitate este influenţată de nivelul de cultură generală a subiectului şi de pregătirea lui profesională. Acest aspect prezintă un interes practic deosebit deoarece persoanele care nu posedă vocabularul necesar descrierii unei situaţii de fapt percepute, o descriu fragmentar, cu greşeli sau de cele mai multe ori evitând chiar să vorbească pentru a nu fi puse în situaţii neplăcute.

Acest fenomen, al reproducerii, este destul de complex fiind strâns legat de procesul de gândire. Reproducerea în cazul mărturiei poate îmbrăca, fie forma verbală, fie forma scrisă.

Recunoaşterea.

Este întâlnită frecvent în practica organelor judiciare în ipoteza recunoaşterii de persoane sau de obiecte. Acest proces psihic se desfăşoară mult mai uşor fiind mai simplu de realizat, nu solicită un efort de memorare deosebit.[5] Reactivarea se face prin compararea cu ceea ce a perceput anterior cu ceva care este perceput în momentul audierii. Recunoaşterea se va conduce după reguli tactice generale de ascultare.

---

[1] Măgureanu Ilie ,”Ascultarea persoanelor în procesul penal”,Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004, pg.193

[2]Ciopraga Aurel, “Criminalistică. Tratat de tactică”, Editura Gama, Iaşi, 1996, pg.178

[3] Ciopraga Aurel, Iacobuţă Ioan, „Criminalistică”, Editura Junimea, Iaşi, 2001, pg.249

[4] Mitrofan Nicolae, Zdrenghea Voicu, Butoi Tudorel,“Psihologie judiciară”, Casa de editură şi presă “Şansa “SRL, Bucureşti, 1999, pg.125

[5]Doltu Ioan, „Matorul în procesul penal”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004, pg.121