Top

Motivarea încheierii de menţinere a măsurii arestului preventiv trebuie făcută cu mare atenţie pentru a nu încălca prezumţia de nevinovăţie. Incompatibilitatea judecătorului care se pronunţă pe vinovăţia inculpatului. Consecinţe.

Prin încheierea din data de 03.02.2009, pronunţată de Tribunalul Bacău în dosarul nr.7457/110/2008, în temeiul art.300/2 Cod procedură penală, raportat la art.160/b Cod procedură penală, s-a menţinut arestarea preventivă a inculpatului A.C., în prezent aflat în Penitenciarul Bacău, cercetat pentru săvârşirea infracţiunii de omor, prevăzută de art.174 alin.1 Cod penal, cu aplicarea art.37 lit.b Cod penal.

S-a respins cererea de revocare a măsurii arestului preventiv, precum şi cererea de înlocuire a măsurii arestului preventiv, cu măsura obligării de a nu părăsi ţara sau măsura obligării de a nu părăsi localitatea.

Pentru a pronunţa această încheiere, prima instanţă a reţinut următoarele:

Analizând măsura arestării preventive, astfel cum a fost luată iniţial, prelungită şi menţinută ulterior, precum şi actele şi lucrările din dosarul de urmărire penală, tribunalul reţine că inculpatul Anton Constantin a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de omor, prevăzută şi pedepsită de art.174 alin.1 Cod penal, cu aplicarea art.37 lit.b Cod penal.

Fapta acestuia, constă în aceea că în noaptea de 11/12.10.2008, în garajul său din municipiul Bacău, str.L. a ucis-o pe victima S.L., aplicându-i multiple şi intense lovituri cu pumnii, cu picioarele şi cu diverse obiecte peste tot corpul.

Inculpatul a fost arestat prin încheierea de şedinţă din 3.10.2008, considerând că în cauză sunt întrunite dispoziţiile art.148 lit.”b” şi „f” C.pr.penală.

Ulterior, prin încheierea din 15.10.2008 a fost respins ca nefondat recursul formulat de inculpat, împotriva încheierii prin care s-a dispus arestarea preventivă (dosar nr.6062/110/2008 al Curţii de Apel Bacău).

Măsura a fost prelungită şi menţinută de Tribunalul Bacău la 04.12.2008 şi 23.12.2008.

La termenul de judecată din 06.01.2009, s-a pus în discuţie starea de arest a inculpatului.

Potrivit art.139 alin.2 Cod procedură penală, aşa cum a fost modificat prin Legea 356/2006, instanţa are dreptul şi obligaţia de a verifica legalitatea luării măsurii preventive, la termenul de judecată sau atunci când soluţionează cereri privitoare la aceste măsuri, chiar dacă încheierea prin care s-a dispus luarea unei măsuri a rămas definitivă, fie prin nerecurare, fie prin soluţionarea recursului şi chiar dacă ulterior a rămas definitivă, a fost prelungită sau menţinută măsura preventivă. Aceasta înseamnă că hotărârea prin care s-a dispus anterior luarea unei măsuri preventive, nu are autoritate de lucru judecat pentru că legalitatea dispunerii măsurii urmează a forma obiectul unei permanenţe cenzuri a unui permanent control, instanţa fiind obligată să dispună oricând revocarea măsurii pe motiv de nelegalitate. Constatarea unei astfel de nelegalităţi, dintr-o încheiere anterioară, ori a inexistenţei unui temei de motivare duce la revocarea măsurii şi punerea în libertate a inculpatului.

Astfel, de fiecare dată, la fiecare termen de judecată, instanţa verifică dacă sunt sau nu întrunite condiţiile cerute de dispoziţiile art.143, 148 Cod procedură penală.

Pentru menţinerea arestării preventive este necesar să subziste cumulativ următoarele condiţii: a) să existe probe sau indicii temeinice că inculpatul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penale şi b) să existe probe din care să rezulte unul din condiţiile prevăzute de art.148 Cod procedură penală.

Cu privire la prima condiţie, tribunalul, aşa cum am arătat mai sus, reţine că probatoriul care s-a administrat până la această dată, demonstrează că există probe şi indicii temeinice că inculpatul Anton Constantin a săvârşit fapta prevăzută de legea penală.

Cu privire la cea de-a două condiţie, respectiv existenţa vreunuia din cazurile prevăzute de art.148 Cod procedură penală, tribunalul consideră că inculpatul A.C. se află în situaţiile prevăzută de art.148 alin.1 lit.b şi f Cod procedură penală avute în vedere la luarea măsurii arestului-preventiv.

În ceea ce priveşte temeiul arestării preventive prevăzut de art.148 alin.1 lit.b Cod procedură penală: „există date că inculpatul încearcă să zădărnicească în mod direct sau indirect aflarea adevărului prin influenţarea unei părţi, a unui martor sau expert ori prin distrugerea, alterarea sau sustragerea mijloacelor materiale de probă”, întrucât a avut o tentativă de suicid şi un refuz de hrană, fiind în prezent internat în Penitenciarul Spital Târgu Ocna, datorită stării sale de sănătate.

Având în vedere că nu s-a efectuat nici un act de cercetare judecătorească, dosarul fiind la primul termen de judecată, constată că temeiurile care au dus la luarea, prelungirea şi menţinerea arestării preventive nu s-au schimbat.

Împotriva acestei încheieri, în cadrul termenului legal, a declarat recurs inculpatul.

Recursul nu a fost motivat în scris, iar în susţinerile orale făcute şi prin apărătorul desemnat din oficiu, s-a susţinut că aceasta este nelegală şi netemeinică deoarece prin motivarea atât a încheierii precedente de menţinere a măsurii arestului preventiv din data de 06.01.2009, cât şi a încheierii recurate, magistratul s-a antepronunţat, susţinând în considerentele încheierilor, în mod expres, că în cauză sun probe din care rezultă că inculpatul a săvârşit infracţiunea pentru care a fost trimis în judecată.

Apoi, recurentul-inculpat a susţinut în mod constant că nu a săvârşit infracţiunea pentru care a fost trimis în judecată şi instanţa nu a motivat corespunzător subzistenţa în cauză a temeiurilor avute în vedere la luarea măsurii arestului preventiv, ca de altfel nici respingerea cererilor de revocare a măsurii arestului preventiv şi de înlocuire a măsurii arestului preventiv cu obligarea de a nu părăsi localitatea sau ţara.

Analizând încheierea recurată în raport de motivele de recurs invocate şi examinând-o sub toate aspectele de fapt şi de drept, Curtea a constatat că recursul este fondat şi urmează a fi admis pentru considerentele care vor fi prezentate.

Prin încheierea de şedinţă din 13.10.2008, pronunţată de Tribunalul Bacău, în temeiul art.149/1 alin.9 şi 10 Cod procedură penală, cu art.148 lit.b şi f Cod procedură penală, s-a dispus arestarea recurentului-inculpat pentru o durată de 29 de zile, începând cu data de 13.10.2008.

În temeiul art.155 Cod procedură penală, art.300/1, cu art.160 Cod procedură penală, respectiv, art.300/2, cu art.160/b Cod procedură penală, s-a dispus prelungirea duratei măsurii arestului preventiv, respectiv menţinerea măsurii arestului preventiv.

În conformitate cu dispoziţiile art.300/2 Cod procedură penală, cu art.160/b Cod procedură penală, „În cursul judecăţii, instanţa verifică periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia arestării preventive.

Dacă instanţa constată că arestarea preventivă este nelegală sau că temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, revocarea arestării preventive şi punerea de îndată în libertate a inculpatului.

Când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanţa dispune, prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive.”

Motivarea încheierii de menţinere a măsurii arestului preventiv trebuie făcută cu mare atenţie pentru a nu încălca prezumţia de nevinovăţie (Hotărârea Gerard Bernard contra Franţei din data de 26.09.2006).

În jurisprudenţa sa referitoare la art.6 paragraful 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, care consacră prezumţia de nevinovăţie, Curtea a statuat că aceasta este încălcată atunci când o decizie judiciară referitoare la un acuzat reflectă sentimentul că este vinovat, câtă vreme vinovăţia sa nu a fost legal stabilită; este suficientă, chiar în lipsa unei constatări formale, o motivare care să dea de gândit că judecătorul consideră persoana respectivă ca fiind vinovată, de aici rezultând importanţa termenilor folosiţi de agenţii statului în motivările pe care le formulează înainte ca o persoană să fie judecată şi recunoscută ca fiind vinovată de săvârşirea unei infracţiuni (Hotărârea Daktaras contra Lituania nr.42095/98).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că trebuie făcută o distincţie între hotărârile care reflectă sentimentul vinovăţiei persoanei acuzate şi cele care se limitează să descrie o stare de suspiciune. Primele încalcă prezumţia de vinovăţie, în timp ce ultimele au fost considerate conforme spiritului art.6 din Convenţie (Hotărârea Leutscher contra Olandei din data de 26.03.2006).

Instanţele care statuează cu privire la menţinerea sau nu a măsurii arestului preventiv nu pot face acest lucru decât examinând probele dosarului şi trebuie să-şi motiveze hotărârile nu numai prin elemente de drept, ci şi prin elemente de fapt.

Pronunţându-se cu privire la o eventuală menţinere în stare de arest, instanţele apreciază sumar datele disponibile pentru a determina dacă la o primă vedere, bănuielile de carte este acuzat au consistenţă. Nu s-ar putea asimila bănuielile cu o constatare a culpabilităţii (Hotărârea Gosselin contra Franţa din data de 06.04.2004).

De aceea hotărârile privind menţinerea stării de arest trebuie să constate doar existenţa unor motive plauzibile pentru o bănuială legitimă şi nu să constate vinovăţia persoanei private de libertate.

Examinând încheierea recurată în raport cu aspectele prezentate mai sus, Curtea constată că prima instanţă prin încheierea anterioară de menţinere a măsurii arestului preventiv din data de 06.01.2009 –fl.25-27, prin modul prin care a motivat încheiere, a încălcat prezumţia de vinovăţie prevăzută de art.5/2 Cod procedură penală, precum şi de art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, arătând în mod expres că în cauză sunt probe din care rezultă că inculpatul a săvârşit infracţiunea pentru care este trimis în judecată.

Prin modalitatea în care a motivat încheierea din data de 06.01.2009, deoarece magistratul-judecător s-a pronunţat cu privire la vinovăţia inculpatului, acesta a devenit incompatibil a se pronunţa atât cu privire la starea de arest a inculpatului, cât şi pe fondul cauzei.

Acelaşi mod de motivare a încheierii a folosit prima instanţă şi în încheierea recurată, de altfel, încheierea recurată este o copie fidelă a încheierii anterioare de menţinere a stării de arest preventiv.

Aşa cum este cunoscut, pentru luarea şi menţinerea măsurii arestului preventiv, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

> să existe probe sau indicii temeinice că învinuitul sau inculpatul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală;

> să existe probe din care să rezulte vreunul dintre cazurile prevăzute de art.148 Cod procedură penală şi;

> să fie în interesul urmăririi penale arestarea învinuitului sau inculpatului;

Ori, întrucât prima instanţă a motivat că inculpatul a săvârşit infracţiunea pentru care inculpatul este trimis în judecată, s-a pronunţat asupra uneia dintre condiţiile esenţiale ale luării sau menţinerii măsurii arestului preventiv.

Apoi, persistenţa motivelor plauzibile de a bănui persoana arestată de săvârşirea unei infracţiuni este o condiţie sine qua non de regularitate a menţinerii în detenţie.

Însă, după un anumit timp, existenţa acestor motive plauzibile nu mai este suficientă pentru a justifica detenţia preventivă.

O bănuială puternică privind comiterea de inculpat a unei infracţiuni grave poate justifica iniţial detenţia.

Însă, după o anumită perioadă, ea nu mai este suficientă, fiind necesare alte motive care să justifice continuarea privării de libertate (Hotărârea Hass contra Poloniei din data de 07.11.2006.

În acest caz, potrivit şi jurisprudenţei C.E.D.O, trebuie ca instanţa să motiveze dacă celelalte motive avute în vedere la luarea măsurii arestului preventiv continuă să legitimeze privarea de libertate şi dacă acestea se dovedesc „pertinente” şi „suficiente”( Hotărârea Calleja contra Maltei din data de 07.04.2005).

Instanţele au obligaţia de indica motivele specifice pentru menţinerea în detenţie (Hotărârea Khudoyorov contra Rusiei din 08.11.2005).

Numai dacă se indică motivele pe care se bazează încheierea de menţinere a măsurii arestului preventiv se poate exercita un control judiciar (Hotărârea Calmanovici contra României din data de 01.08.2008).

Arestarea recurentului-inculpat s-a dispus, aşa cum se arăta, în temeiul art.148 alin.1 lit.b şi f Cod procedură penală.

Pentru reţinerea dispoziţiilor art.148 alin.1 li.b Cod procedură penală, respectiv „există date că inculpatul încearcă să zădărnicească în mod direct sau indirect aflarea adevărului prin influenţarea unei părţi, a unui martor sau expert ori prin distrugerea, alterarea sau sustragerea mijloacelor materiale de probă”.

Relativ la riscul presiunii asupra martorilor, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că un asemenea risc trebuie evaluat în concret.

Zădărnicirea aflării adevărului trebuie să se realizeze prin modalităţile descrise de legiuitor.

Pe de altă parte, influenţarea unor subiecţi ai procesului penal, în acest context, trebuie să se sprijine pe date reale şi nu pe bănuieli extrase din interferenţele pe care prezenta cauză le-ar avea asupra persoanelor denunţătoare, a celorlalţi inculpaţii şi chiar a martorilor.

Astfel că, prima instanţă avea obligaţia să motiveze dacă în cauză sunt îndeplinite aceste condiţii.

Referitor la incidenţa în cauză a prevederilor art.148 alin.1 lit.f Cod procedură penală, acest text cere o condiţie în plus – în sensul că trebuie să existe probe că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.

Ori, acest lucru trebuia motivat de prima instanţă, iar numai enunţat, acesta cu atât mai mult cu cât pericolul concret se atenuează prin trecerea timpului.

De altfel, conform jurisprudenţei C.E.D.O. riscul de tulburare a ordinii publice nu trebuie să fie apreciat în mod abstract, motivarea instanţei nu se poate mărgini doar la natura infracţiunii în cauză (Hotărârea Bouchet contra Franţei din 20.03.2001, Johannes Joseph Marie Elise contra Olandei, din 05.07.2007, etc.).

Se motivează că menţinerea măsurii arestului preventiv se justifică şi deoarece: „…nu s-a efectuat nici un act de cercetare judecătorească, dosarul fiind la primul termen de judecată”.

Ori, aceasta era situaţia la termenul din data de 06.01.2009, deoarece la termenul de judecată din 03.02.2009, a fost audiat inculpatul-fl.45-46, partea civilă D.C.-fl.47 şi au fost audiaţi patru din cei cinci martori din lucrări-fl.48-51, rămânând de audiat doar martora D.F,.

Aceste aspecte au fost invocate şi de apărătorul inculpatului la prima instanţă, dar instanţa nu a motivat nici acest motiv, ca de altfel, nici unul dintre motivele invocate de inculpat prin apărător în susţinerea cererilor de revocare a măsurii arestului preventiv, sau de înlocuire cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara.

În această situaţie prima instanţă, în raport de justificarea folosită în încheierea anterioară de menţinere a măsurii arestului preventiv, trebuia să motiveze de ce se justifică menţinerea stării de arest, deoarece C.E.D.O, a statuat că deşi expresia „starea probelor”, poate justifica detenţia iniţială, după trecerea unui timp şi administrarea probelor, acest lucru nu mai poate justifica singur menţinerea în stare a arest a inculpatului.

Deoarece între soluţia de menţinere a măsurii arestului preventiv şi cele de respingere a cererii de revocare a măsurii arestului preventiv şi a cererilor de înlocuire a acestei măsuri preventive cu măsura obligării de a nu părăsi ţara sau localitatea există o soluţie foarte strânsă şi văzând şi practica C.E.D.O, Curtea va casa încheierea recurată şi cu privire la aceste aspecte.

De altfel, din examinarea încheierii recurate, rezultă că aceste cereri nu au fost discutate în contradictoriu, procurorul nepunând concluzii cu privire la aceste cereri, iar respingerea acestor cereri nu a fost motivată de prima instanţă.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art.385/15 pct.2 lit.c Cod procedură penală, a fost admis recursul declarat de recurentul-inculpat numai cu privire la menţinerea măsurii arestului preventiv, la respingerea cererii de revocare a stării de arest şi a cererii de înlocuire a măsurii arestului preventiv cu obligarea de a nu părăsi ţara, respectiv, localitatea, a fost casată încheierea recurată şi s-a trimis cauza spre rejudecare, sub aceste aspecte, aceleaşi instanţe – Tribunalul Bacău.

Etichete: