Consideraţii de ordin istoric privind declaraţiile martorilor în procesul penal

Autor: Ciobanu Cristina

În realizarea justiţiei penale probele ocupă un rol important, iar întreaga evoluţie a dreptului procesual penal s-a desăvârşit în jurul transformărilor pe care le-a suferit sistemul probelor de-a lungul timpului.

În decursul istoriei dreptului şi procesului penal, admiterea probei cu martori a intervenit în mod treptat cu mari dificultăţi, necesitatea probei testimoniale în procesul penal s-a cristalizat pe măsură ce comunităţile umane au conştientizat ideea unui proces penal echitabil.[1] Pentru a scoate la lumină adevărul cu privire la o învinuire concretă, fie în a demonstra vinovăţia sau nevinovăţia celui pus sub învinuire se apelează în mod normal la probe. Adevărul ce se scoate cu ajutorul probelor nu duce la descoperirea fidelă a realităţii, ci numai la certitudinea lui.

Dacă în dreptul procesului modern legea reglementează conţinutul şi mecanismul probatoriu, în decursul timpului sistemul a parcurs mai multe faze:

Astfel, în orânduirea primitivă soluţionarea conflictelor dintre persoane era rezolvată de obicei pe calea răzbunării între rudele părţilor între care a izbucnit iniţial conflictul. În această fază primitivă nu exista o reglementare a probelor, aprecierea celor care judecau asupra probelor era suverană şi absolută, fără a mai fi nevoie de a menţiona care au fost elementele care au servit la formarea convingerii asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei celui judecat.
După această epocă, sistemul probelor ajunge în faza religioasă în care prin intervenţia divinităţii se ajungea la stabilirea vinovăţiei sau nevinovăţiei. Sistemul probator în acest context se obţinea pe calea duelului judiciar, ordaliilor care reprezentau anumite forme de jurământ, astfel încât judecata lui Dumnezeu arăta de partea cui este dreptatea. Un asemenea sistem probator a fost folosit în dreptul feudal-ordaliile- care prin diferite încercări la care era supus martorul sau una dintre părţi, se afla dacă divinitatea intervine miraculos şi dovedeşte nevinovăţia cuiva, fără a ţine seama de legile naturii.

În acest caz, cele mai cunoscute încercări erau proba cu fierul roşu, apa fierbinte şi apa rece, împărtăşania, mersul peste bare de fier înroşite. Prin duelul judiciar se încerca ca divinitatea să intervină de partea celui care avea dreptate. Pe lângă ordalii şi duelul judiciar, era admis şi utilizat ca mijloc de probă în caz de omor, aducerea învinuitului sau suspectului (bănuitului) înaintea cadravului, socotindu-se că, cadavrul victimei ar sângera în clipa în care ar fi atins (prejudecata era denumită ” jus cruentalionis cameri”).[2]

În faza legală, pentru fiecare faptă se cereau anumite probe. În această fază, mărturisirea se putea obţine prin tortură, aflarea corpului delict la o anumită persoană nu mai necesita alte probe. Spre deosebire de acestea, martorii devin din ce în ce mai importanţi. În această fază legală, procedura judecăţii se exercita de către un dregător, vornic sau ban, care putea pronunţa amenzi, pedepse corporale sau chiar condamnarea la moarte. Judecarea cauzelor se putea face şi de către jurători, care erau oameni de aceeaşi categorie socială cu cei împricinaţi, această procedură se numea “a lua legea”. Partea care pierdea putea să ceară un număr dublu de jurători, putându-se merge de la 6 la 12, apoi 24 şi chiar 40 de jurători. Aceşti jurători erau convocaţi printr-un “răvaş” care cuprindea în afară de numele lor, pricina pe care urmau să o cerceteze, ziua, locul de adunare, precum şi numele drăgătorului însărcinat cu supravegherea procesului.

Instituţia jurătorilor a fost răspândită până la apariţia legilor scrise, în procesul penal prin jurămâtutul lor susţinea o parte din proces. Jurământul se depunea pe Evanghelie, avea caracter solemn, atât din punct de vedere religios cât şi juridic, era depus în faţa celui împuternicit de a supraveghea proba, iar conţinutul era identic cu a părţii care jura în acelaşi timp.[3]

Pe lângă instituţia jurătorilor, în această perioadă s-a mai folosit ca probă şi “jurământul cu brazda” în procesele de ordin patrimonial în cele mai multe cazuri menţinându-se această probă chiar până la sfârşitul sec. al-XIX-lea. Tot în această perioadă apar nomocanoanele bizantine legi scrise, culegeri de drept civil şi drept penal.

Cea mai veche copie după nomocanonul intitulat “Syntagma”a lui Matei Vlastares (Bizanţ 1335) apare la Târgovişte în anul 1452, Neamţ 1474 şi Iaşi 1495. Apariţia mărturiei mincinoase în unele “pravile” nu se putea face fără intervenţia martorilor. Martorii au fost folosiţi în vechiul drept ca după prestarea unui jurământ chiar în biserică, să depună mărturie despre ceea ce au cunoscut cu propriile lor simţuri în anumite împrejurări.

După apariţia şi dezvoltarea legilor scrise în faza modernă, probele sunt guvernate de libertatea de a folosi orice probă sau mijloc de probă care să conducă la aflarea adevărului prin mijloace ştiinţifice pe care ştiinţa le oferă în acest domeniu.

În a doua jumătate a sec. al-XVIII-lea sistemele de drept ale statelor Europei şi ale Statelor Unite ale Americii au consacrat declaraţiile martorilor ca un mijloc de probă de drept comun.

O atare consacrare a constituit un salt calitativ în justiţia penală.

[1] Doltu Ioan, “Martorul în procesul penal”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004, pg.54

[2]Pop Traian, “Curs de criminologie”, Cluj, Editura All Beck, 1928, pg.254

[3]Buneci Petre, Butoi Ioana Theodora,” Martorul pe tărâmul justiţiei”, Editura Pinguin Book, Bucureşti, 2004, pg.15