Institutia apelului – scurt istoric

Apelul – scurt istoric[1]

Originea apelului se regãseşte în dreptul roman unde, începând cu anul 509 î.Hr., în baza unei legi a consulului P. Valerius Publicola, condamnatul avea dreptul de a apela la popor, împotriva sentinţei, prin aşa-numita “provocatio ad populum”. Adunarea popularã, convocatã de catre magistrat, casa ori confirma sentinţa, fãrã sã o poatã modifica, agrava sau atenua. În regimul republican mai existau şi alte douã instituţii: intercessio din partea magistratului şi intercessio din partea tribunului plebei care consta într-un veto opus actelor magistratului, iar cererea pentru intercessio adresatã celor care aveau dreptul sã intervinã se numea apellatio.

În accepţiunea sa modernã, apelul s-a constituit în jurisdicţiile tribunalelor imperiale, care aveau dreptul nu numai de a desfiinţa hotãrârea, dar şi de a o reforma.

In dreptul canonic instituţia apelului era larg folositã, fiind întemeiatã pe schema dreptului roman imperial, cu influenţe din dreptul germanic, dar simplificatã si adaptatã spiritului de echitate promovat de Bisericã.

Doctrina propriu-zisã a apelului a fost elaboratã de criminaliştii italieni din secolele XIII – XIV sub influenţa dreptului canonic, supus unui proces de interpretare, adâncire si sistematizare.
Apelul în legislaţia procesual penalã anterioarã. Codicele de procedurã criminalã din 2 decembrie 1864, preluând prevederile Codului de instrucţiune penalã francez din 1808, reglementa apelul împotriva sentinţelor date de tribunale în materie corecţionalã. Titularii dreptului de apel erau:
– “pãrţile prevenite sau responsabile” ;

– partea civilã, numai cu privire la interesele sale civile;

– “administraţiunea, pentru delictele silvice”;

– “Ministerul Public de lângã tribunalul de întâia instanţã”;

– “Ministerul Public de pe lângã curtea apelativã”.

Competenţa de soluţionare a apelului aparţinea curţii apelative în circumscripţia cãriea se afla tribunalul care a pronunţat hotãrârea atacatã. Termenul de apel era de 10 zile de la pronunţare sau de la comunicare, dupã cum sentinţa a fost datã în prezenţã sau în lipsã. Apelul era suspensiv de executare, dar curtea avea obligaţia de a-l soluţiona în curs de 30 de zile de la primire. Dacã sentinţa datã era anulatã pentru violare sau omisiune de forme prescrise de lege, curtea statua ea insãşi asupra fondului.

Era reglementat separat apelul împotriva sentinţelor în materie poliţieneascã în cazurile în care s-a aplicat închisoarea sau când amenzile, restituirile si reparaţiile civile depãşeau un anumit cuantum valoric.

Codul de procedurã penalã Carol al II-lea din16 martie 1936. Apelul se putea exercita numai împotriva hotãrârilor date în primã instanţã de judecãtorie sau tribunal. Deciziile pronunţate în materie criminalã de curţile cu juraţi nu erau supuse apelului. Puteau face apel:

– Ministerul Public;

– Inculpatul, contra condamnãrii, contra despãgubirilor la care a fost obligat si chiar contra achitãrii, “dacã motivarea hotãrârii l-ar prejudicia”;

– Partea civilã, în privinţa intereselor sale civile, dar apelul sãu contra hotãrârii de achitare, pronunţatã într-o acţiune directã şi când concluziile Ministerului Public au fost pentru achitare, învestea instanţa de apel cu dreptul de a se pronunţa şi asupra pedepsei;

– Partea responsabilã civilmente, numai în ce priveşte despãgubirile.

La curţile de apel era obligatorie întocmirea, de cãtre unul dintre judecãtori, a unui raport complet asupra aspectelor de fapt şi de drept ale cauzei, raport care se citea în sedinţa de judecatã, înaintea dezbaterilor. La tribunal, întocmirea raportului era facultativã şi putea fi dispusã numai de cãtre preşedintele instanţei. Soluţionând apelul, instanţa putea pronunţa, potrivit legii, condamnarea, încetarea sau anularea urmãririi penale, statuând, când era cazul, şi asupra pretenţiilor civile.

Codul de procedurã penalã din 1936 a admis, în anumite situaţii limitate, pe lângã apel şi recurs, exercitarea altei cãi de atac, denumitã opoziţie. Opoziţia putea fi folositã de partea faţã de care hotãrârea s-a pronunţat în lipsã. Oponentul nu era obligat sã justifice cauzele care l-au împiedicat sã participe la judecarea cauzei. Opoziţia se adresa instanţei care a pronunţat hotãrârea, în lipsa oponentului, având ca efect retractarea acesteia. Prin opoziţie, cauza se repunea în discuţie numai în ce priveşte partea lipsã[2].

Prin Legea nr. 345 din 29 decembrie 1947 pentru modificarea unor dispoziţii din Codul de procedurã penalã, apelul a fost desfiinţat. Astfel, în art. 439 din Codul de procedurã penalã se preciza expres cã “singura cale de atac ordinarã este recursul”. Calea de atac întrunea atât elementele caracteristice ale apelului cât si ale recursului, în sensul cã permitea o verificare completã a sentintelor primei instante, în ceea ce priveste temeinicia şi legalitatea acestora.

Argumentele care au stat la baza înlăturării apelului din cadrul căilor de atac au fost că acesta era o cale de atac superfluă, care prelungea inutil desfăşurarea procesului şi rezolvarea definitivă a conflictului penal. De asemenea s-a considerat că judecarea apelului, făcându-se pe baza probelor administrate şi examinate de prima instanţă, avea loc în condiţii inferioare în privinţa cunoaşterii faptelor şi stabilirea adevărului, faţă de prima instanţă, care cunoştea de la sursă, direct şi imediat probele, văzând şi ascultând pe martori sau făcând cercetări la faţa locului[3].

Legea nr. 45 din 1 iulie 1993 pentru modificarea si completarea Codului de procedurã penalã[4] a reintrodus apelul în legislaţia procesual penalã româneascã (art. 361 – 385 din Cod). Prin aceasta se oferã o garanţie în plus pentru o mai bunã judecatã, fiind evident cã douã instanţe de fond vor greşi mai puţin în soluţionarea cauzei decât una singurã.

Astfel, apelul face parte din desfãşurarea normalã, obişnuitã a procesului penal, împiedicând rãmânerea definitivã a hotãrârii primei instanţe.

[1] V.Papadopol, C.Turianu, op.cit., p.24-28; C.S.Paraschiv, M.Damaschin, Drept procesual penal . Partea specială, Ed.Lumina Lex, Bucureşti, 2004, p.205-207

[2] G.Antoniu, N.Volonciu, N.Zaharia, Dicţionar de procedură penală, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, p.201

[3] R.Cosneanu, Aspecte teoretice şi practice privind instituţia apelului şi recursului, Rev. de Drept Penal, nr.1 din 1996, p.55

[4] Publicată în M.Of. nr. 147 din 1 iulie 1993