Top

Magistraţi. Prescripţia dreptului la acţiune privind plata primelor de concediu pe anii 2001-2002

Dreptul la acţiune s-a născut la data de 01.01.2003, conform Deciziei XIII/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Orice interpretare contrară a instanţelor de judecată încalcă dispoziţiile imperative ale art. 329 (3) Cod procedură civilă.

(Decizia nr. 46/23.02.2007)

Reclamanţii P.F.N. ş.a. au chemat în judecată pârâţii Ministerul Justiţiei, Tribunalul şi Curtea de Apel, solicitând obligarea acestora la plata sumelor de bani cu titlu de primă de concediu pe anii 2001-2004. Acţiunea a fost introdusă la instanţa de fond la data de 21.06.2006.

Tribunalul Vaslui, prin sentinţa nr. 1642/24.08.2006 a admis în parte acţiunea sub acest aspect şi a dispus obligarea pârâţilor la plată pentru anii 2001-2002. A respins prima instanţă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru anii 2001-2002, invocată de pârâtul Ministerul Justiţiei, reţinând că întrucât prin Decizia nr. XXIII/2005 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a recunoscut dreptul magistraţilor la aceste sume, potrivit art. 16 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 operează întreruperea cursului prescripţiei, iar din momentul pronunţării deciziei, respectiv data de 12.12.2005 începe să curgă un nou termen de 3 ani.

Recursul declarat de pârâţi este fondat.

Conform art. 19 din Legea nr. 500/2000 privind finanţele publice Ministerul Finanţelor Publice coordonează acţiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar şi anume pregătirea proiectelor legilor bugetare, ale legilor de rectificare, precum şi ale legilor privind aprobarea contului general de execuţie, nefiind necesar ca hotărârile judecătoreşti să-i fie opozabile, cât timp Ministerul Justiţiei este cel obligat a executa aceste hotărâri şi a depune diligenţele în vederea solicitării fondurilor necesare efectuării plăţii.

Raportat acestor considerente, instanţa a admis în parte acţiunea formulată şi a dispus obligarea pârâţilor Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Iaşi şi Tribunalul Vaslui să achite cu titlu de primă de concediu de odihnă, reactualizată cu indicele de inflaţie la data efectuării plăţii, următoarele drepturi băneşti reclamanţilor, după cum urmează: P.F.N., P.C., G.M., M.L. şi C.P. numai pentru anii 2001-2002; D.C.V. şi F.P. numai pentru anul 2002; A.C., B.N., C.M., I.D., M.E.–L., M.A., V.D. pentru anii 2001,2002,2003,2004 şi 2005; L.E.D., numai pentru 2004 -2005, M.V., pentru anii 2001,2002,2003 şi 2004, M.A., pentru 2001, 2002 şi 2003; N.G.A. pentru anul 2004 şi O.I. numai pentru anul 2004.

A fost respinsă acţiunea faţă de reclamanţii B.S. ş.a. ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiţiei, criticând-o pentru nelegalitate prin prisma motivelor prevăzute de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.

În primul rând, se arată că în mod greşit a respins prima instanţă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.

Astfel, deşi Î.C.C.J. a dispus ca valoare de principiu că ordonatorilor de credite le revine obligaţia de a plăti primele de vacanţă aferente anilor 2001-2002, aceasta are în vedere acţiunile înregistrate la momentul soluţionării recursului în interesul legii.

Însă, în soluţionarea problemei de drept cu care a fost investită, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat prin Decizia nr. XXIII/2005 că dreptul la acţiune pentru calculul şi plata primei de concediu al magistraţilor şi celorlalte categorii de personal salarizate în baza Legii nr. 50/1996 s-a născut la data de 1.01.2003, când a încetat orice cauză de suspendare a prevederilor art. 411 alin. 1 din Legea 50/1996, modificată şi completată prin O.G. 83/2000.

Ca atare, consideră recurentul că orice interpretare contrară celor arătate în Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este un abuz de drept, având în vedere dispoziţiile art. 329 Cod procedură civilă.

În al doilea rând, susţine recurentul că sentinţa este criticabilă şi în ceea ce priveşte acordarea primei de concediu funcţionarilor publici pentru anii 2001 -2005 deoarece acordarea acestui drept este suspendată şi în prezent prin Legea bugetului de stat 379/2005, astfel încât dreptul nu poate fi valorificat.

În al treilea rând, referitor la obligarea pârâţilor la plata drepturilor solicitate actualizate cu indicele de inflaţie, consideră recurentul că, în speţă, sunt aplicabile prevederile art. 1088 şi 1082 Cod civil.

Pe de altă parte, debitorul – instituţie publică este limitat, conform dispoziţiilor O.G. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice stabilite prin titluri executorii, la sumele din buget cuprinse în capitolul de cheltuieli ca care se încadrează obligaţia de executat.

Cât timp debitorul nu deţine sume de bani alocate cheltuielilor la care se încadrează obligaţia de executat, nu i se poate reţine un refuz de neexecutare a obligaţiilor legale, fapt care să atragă răspunderea acestuia sub forma daunelor –interese.

Ori, întrucât Ministerul Justiţiei este o autoritate publică, finanţată exclusiv din fonduri alocate de la bugetul de stat , unica modalitate legală prin care au fost obţinute resursele financiare necesare în scopul enunţat este solicitarea acestora la momentul elaborării bugetului anual ori au ocazia rectificărilor bugetare.

Aşadar, în situaţia speţei în discuţie, nu se poate reţine că Ministerul Justiţiei se află în culpă, astfel încât acesta nu poate fi obligat la plata de daune-interese nici sub forma dobânzii legale.

Mai mult, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. XXIII, pronunţată în dosarul nr.31/2005 de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a stabilit că se acordă doar sumele reprezentând prima de concediu aferentă anilor 2001 şi 2002, fără a stabili şi obligaţia de a acorda aceste drepturi în mod actualizat.

În al patrulea rând consideră recurentul că instanţa a respins în mod greşit cererea de chemare în garanţie cu Ministerul Finanţelor Publice, având în vedere prevederile art. 60-63 Cod procedură civilă, art. 155 din H.G. 83/2005, art. 118 din Legea 304/2004, art. 19 din Legea 500/2002 şi art. 3 alin. 1 pct.2 din H.G. 208/2005.

Faţă de cele arătate, se solicită admiterea recursului şi modificarea sentinţei în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

Intimaţii nu au formulat întâmpinare.

Analizând actele şi lucrările dosarului prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Curtea de Apel constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:

Conform art.1 din Decretul nr.167/1958, privind prescripţia extinctivă, „Dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege”, iar potrivit art.7 „Prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită”.

Potrivit art.3 din Decretul nr.167/1958 privind prescripţia extinctivă „termenul prescripţiei este de 3 ani” dacă nu există alte prevederi legale derogatorii, iar conform art.283 alin.(1) lit. c din Legea nr.53/2003 cererile formulate în materia conflictelor de muncă pot fi formulate „în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune, în situaţia în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat”.

Prin Decizia nr. XXIII pronunţată în dosarul nr.31/2005 de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea recursului în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a stabilit că magistraţii şi personalul auxiliar de specialitate sunt îndreptăţiţi la acordarea primelor de concediu numai pentru anii 2001-2002, astfel cum a fost reglementată prin art.41 ind.1 din Legea nr.50/1996.

Pentru a se pronunţa astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că „de la 1 ianuarie 2003 când a intrat în vigoare OUG nr.177/2002, erau abrogate implicit şi dispoziţiile art.41 alin.(1) din Legea nr.50/1996 referitoare la dreptul magistraţilor şi al celorlalte categorii de personal salarizate în baza acestei legi la o primă pentru perioada concediului de odihnă. În raport de această situaţie, dreptul magistraţilor şi al celorlalte categorii de personal, salarizat în baza Legii nr.50/1996, a încetat să mai subziste, nemaiputând să fie pretins cu începere de la 1 ianuarie 2003”.

Însă, în soluţionarea problemei de drept cu care a fost investită Înalta Curte, şi anume momentul când s-a născut dreptul la acţiune pentru calculul şi plata primei de concediu, aceasta a statuat în sensul că „dreptul la acţiune pentru calculul şi plata primei de concediu s-a născut la data de 1 ianuarie 2003, când a încetat orice cauză de suspendare ori de neaplicare a prevederilor art.411 alin.1 din Legea nr.50/1996, modificată şi completată prin Ordonanţa Guvernului nr.83/2000”.

S-a mai arătat, totodată, că efectele produse de actele normative de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziţiei legale referitoare la dreptul dobândit trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv. „A considera altfel înseamnă să se prelungească valabilitatea dispoziţiei de suspendare a aplicării acestui text de lege şi după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput şi inadmisibil”.

Ca urmare, având în vedere dispoziţiile Deciziei nr. XXIII/12.12.2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care se statuează asupra momentului naşterii dreptului la acţiune în ceea ce priveşte prima de concediu cuvenită magistraţilor şi celorlalte categorii de personal salarizate în baza Legii 50/1996, respectiv 1.01.2003, precum şi dispoziţiile art.329 alin.3 din Codul de procedură civilă potrivit cărora dezlegarea problemelor de drept judecate în recursul în interesul legii este obligatorie pentru instanţe, Curtea de Apel a constatat că în raport de data introducerii acţiunii –21.06.2006– dreptul la acţiune al reclamanţilor –magistraţi şi personal auxiliar – era prescris extinctiv, fiind depăşit termenul de 3 ani prevăzut de art.283 alin.1 lit. c din Codul muncii cu referire la art.1 şi 7 din Decretul 167/1958.

Etichete: