Top

Achitare. Aprecierea probelor. PrincipiuI in dubio pro reo.

Prin sentinţa penală nr. 864/25.04.2008 pronunţată de Judecătoria Bacău în dosarul penal nr. 10984/180/2007 s-a dispus în baza ait.ll pct. 2 lit. a Cod procedură penală raportat la art. 10, lit. c Cod procedură penală, achitarea inculpatului P. E. din Buhuşi, porecla „b…”, domiciliat cetăţean roman, studii 8 clase, stagiul militar nesatisfăcut, necăsătorit, fără ocupaţie, pentru infracţiunea de furt calificat prev. şi ped. de art. 208, alin.l Cod penal şi 209, alin.l,lit. a Cod penal, cu aplicarea art.37 lit, a Cod penaL

În baza art. 334 Cod procedură penală a fost schimbată încadrarea juridica a faptei reţinută în sarcina inculpatului P.C. din infracţiunea de furt calificat prev. şi ped. de art. 208, alin.l Cod penal şi 209, alin.l,lit. a Cod penal, cu aplicarea art. 37 Kt. b Cod penal în infracţiunea de furt prev. şi pedepsită de art. 208, alin. 1 Cod penal cu aplicarea art. 37 lit. b Cod penal.

În baza art. 208, alin, 1 Cod penal cu aplicarea art.37.1it.b Cod penal a fost condamnat inculpatul P.C., porecla „borcan”, jud. Bacău, cetăţean român, studii 5 clase, stagiul militar nesatisfăcut, necăsătorit, fără ocupaţie, cu antecedente penale, la o pedeapsă de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt.

În baza art.71 Cod penal, au fost interzise inculpatului drepturile prevăzute de art. 64, lit. a, teza a doua şi b Cod penal

S-a luat act ca inculpatul este arestat în altă cauză.

S-a luat act că partea vătămată R.V. nu s-a constituit parte civilă.

S-a luat act că partea civilă Z.C. a renunţat la pretenţiile civile formulate.

În baza art.118, lit. e Cod penal, a fost confiscată de la inculpatul P.C. suma de 60 lei. În temeiul art. 191, alin.l Cod procedură penală, a fost obligat inculpatul P.C. la plata sumei de 300 lei cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat, din care suma de câte 100 lei reprezentând onorariul pentru apărătorii din oficiu, av. B.M. şi av. C.Q., atât din faza de urmărire penală cât şi din cursul judecăţii ce a fost avansată din fondurile Ministerului Justiţiei.

În baza art.192, alin. 3 Cod procedură penală, restul cheltuielilor judiciare avansate de stat în cuantum de 300 lei au rămas în sarcina acestuia, suma de câte 100 lei reprezentând onorariul pentru apărătorii din oficiu, av. P.A. şi av. L.F., atât din faza de urmărire penală cât şi din cursul judecăţii a fost avansata din fondurile Ministerului Justiţiei.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a avut în vedere următoarea situaţie de fapt:

În data de 29.07.2007 inculpatul P.C a sustras, pe timp de zi, o cabalină aparţinând părţii vătămate R.V., cabalina aflată pe păşunea din apropierea locuinţă părţii vătămate.

Existenţa faptei astfel cum a fost reţinută de către instanţa şi vinovăţia inculpatului P.C. rezultă din declaraţia părţii vătămate R.V. şi din declaraţia părţii civile Z.C., persoana care a arătat că a primit la schimb cabalina sustrasă părţii vătămate de la inculpatul P.C., toate coroborate cu declaraţiile inculpaţilor.

În ceea ce-1 priveşte pe inculpatul P.E., instanţa a reţinut următoarele:

Conform dispoziţiilor art. 6 din GEDO dar şi 52 Cod procedură penală şi 23, alin.l 1 din Constituţia României inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie.

Conform dispoziţiilor art. 66 Cod procedură penală, coroborate cu dispoziţiile art. 65 Cod procedură penală, inculpatul nu este obligat să-şi dovedească nevinovăţia iar sarcina administrării probelor revine, în cursul procesului penal, organului de urmărire penală şi instanţei de judecata. Orice soluţie pronunţată de către instanţă nu se poate întemeia decât pe probe legal administrate şi convingătoare, aşa cum a statuat şi CEDO în cauza Telfner c. Austriei, scopul procesului penal fiind că orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită conform vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasa la răspundere penală.

Ori analizând probele administrate în cauză instanţa a apreciat că inculpatul P.E. nu a săvârşit fapta de care este îmvinuit pentru următoarele considerente:

Partea civilă Z.C. a arătat că a cumpărat cabalina sustrasă părţii vătămate de la inculpatul, P.C. Inculpatul P,C. a susţinut că a sustras singur cabalina, hotărârea infracţionala survenind în mod spontan în momentul în care a văzut cabalina pe câmp. Deşi inculpaţii sunt fraţi instanţa a apreciat declaraţia acestuia ca fiind sinceră în contextul în care se coroborează cu declaraţiile părţii civile dar şi ale martorilor S.M. şi G.V.

Astfel, deşi în cursul urmăririi penale martorul S.M. a susţinut că inculpaţii au venit împreună la locuinţa sa, în faţa instanţei a arătat că a fost strigat de inculpatul P.C., care a venit singur. La fel martorul G.C. a arătat în faţa instanţei că inculpatul P.C. a fost la locuinţa sa şi i-a cerut bani, fără a preciza nimic despre inculpatul P.E., deşi în faza de urmărire penală a susţinut că cei doi inculpaţi au venit împreună la locuinţa sa.

Având in vedere aceste declaraţii oscilante ale celor doi martori, instanţa a apreciat ca nu pot constitui probe certe de vinovăţie împotriva inculpatului P.E..

Chiar şi în situaţia în care s-ar reţine că cei doi inculpaţi au mers împreună la locuinţele celor doi martori acest fapt nu constituie o probă certă că inculpatul P.E. ar fi participat la săvârşirea furtului de către fratele său sau ar fi avut cunoştinţă de provenienţa cabalinei.

Faţă de materialul probator aflat la dosar instanţa a apreciat ca nu a fost răsturnată prezumţia de nevinovăţie a inculpatului P.E., făcând aplicarea principiului „in dubio pro reo” şi a pronunţat o soluţie de achitare a acestuia, în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a Cod procedură penală, raportat la art. 10 lit. c Cod procedură penala.

Având în vedere că inculpatul P.C. a săvârşit singur fapta care formează obiectul cauzei, în baza art.334 Cod procedură penală, instanţa a schimbat încadrarea juridică a faptei reţinute în sarcina inculpatului P.C. din infracţiunea de furt calificat prev. şi pedepsită de art. 208, alin. 1 Cod penal şi 209, alin. 1, lit. a Cod penal, cu aplicarea art.37 lit. b Cod penal în infracţiunea de furt prev. şi pedepsita de art. 208, alin. I Cod penal cu aplicarea art.37 lit. b Cod penal.

Sub aspectul laturii subiective, având în vedere împrejurările săvârşirii faptei, instanţa a apreciat că inculpatul a prevăzut lezarea patrimoniului părţii vătămate şi a urmărit însuşirea pe nedrept a bunului, acţionând astfel cu vinovăţie sub forma intenţiei directe.

Întrucât inculpatul a săvârşit fapta după executarea pedepsei de 1 an şi 3 luni închisoare aplica prin Sentinţa penală 159/2004 a Judecătoriei Buhuşi, instanţa a reţinut ca fiind incidente, în privinţa încadrării juridice a faptei şi dispoziţiile art 37, lit. b Cod penal privind recidiva postexecutorie.

Având în vedere că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat cu vinovăţie, în baza art 345, alin. 2 Cod procedură penală, instanţa a pronunţat o soluţie de condamnare a inculpatului.

La individualizarea judiciară a pedepsei, au fost avute în vedere criteriile enumerate de art. 72 din Codul penal şi anume dispoziţiile porţii generale a codului penal, Unitele de pedeapsa prevăzute de lege gradul de pericol social al faptei săvârşite, perseverenţa infracţională a inculpatului, cunoscut cu antecedente penale dar şi poziţia sinceră a acestuia pe parcursul procesului penal.

Punând în balanţa ansamblul acestor împrejurări, instanţa a apreciat ca, pentru realizarea scopului pedepsei prevăzut de art. 52 Cod penal, privind prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni de către inculpat şi pentru reeducarea acestuia, se impune aplicarea unei pedepse de 1 an închisoare, orientată spre minim, cu executare în regim de detenţie.

În baza art. 71 Cod penal instanţa a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art.64, lit. a, teza a doua si b Cod penal, reţinând că, în cauza Hirst contra Marii Britanii, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a stabilit că nu este acceptabil ca un deţinut să fie decăzut din drepturile sale garantate de Convenţie (drepturi electorale) pentru simplul fapt că el găseşte închis ca urmare a unei condarnnări iar interdicţie absolută de a vota impusă tuturor deţinuţilor nu intră în marja de apreciere a statului, fiind vidat art 3 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei.

Instanţa a luat act ca inculpatul este arestat în altă cauză.

Sub aspectul laturii civile, instanţa reţinut că partea vătămată R.V. nu s-a constituit parte civilă în cauza, prejudiciul fiind recuperat prin restituire iar partea civila Z.C. a renunţat la pretenţiile civile formulate.

În consecinţă, faţă de dispoziţiile art. 118, lit. e Cod penal instanţa a dispus confiscarea de la inculpatul P.C. a sumei de 60 lei primita de la partea civilă Z.C., în urma schimbului efectuat.

În temeiul art. 191,alin. 1 Cod procedură penala instanţa a obligat pe inculpatul P.C. la plata sumei de 300 lei cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat, din care suma de cate 100 lei reprezentând onorariul pentru apărătorii din oficiu, av. B.M. şi av. C.C., atât din faza de urmărire penală cât şi din cursul judecăţii va fi avansată din fondurile Ministerului Justiţiei.

În baza art.192 alin. 3 Cod procedură penală restul cheltuielilor judiciare avansate de stat în cuantum de 300 lei au rămas în sarcina acestuia, suma de câte 100 lei reprezentând onorariul pentru apărătorii din oficiu, av. P.A. şi av. L.F., atât din faza de urmărire penală cât şi din cursul judecăţii fiind avansate din fondurile Ministerului Justiţiei

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel în termen legal Parchetul de pe lângă Judecătoria Bacău care a criticat soluţia primei instanţe sub aspectul netemeiniciei soluţiei de achitare a inculpatului P.E. motivat de faptul că instanţa de fond în mod greşit a apreciat probatoriul administrat în cauza şi a concluzionat că inculpatul P.E. nu este autorul faptei de furt calificat pentru care a fost trimis în judecată.

Tribunalul, analizând actele şi lucrările dosarului prin prisma motivelor invocate precum şi din oficiu, a apreciat că apelul declarat este nefondat pentru următoarele considerente:

Astfel, instanţa de fond a stabilit o situaţie de fapt corespunzătoare şi a statuat în mod legal şi corect gradul de vinovăţie al fiecărui inculpat trimis în judecata de parchet.

Instanţa de fond a administrat toate probatoriile ce se impuneau în cauză în vederea aflării adevărului şi de natură să lămurească cauza sub toate aspectele, acordând şi respectând toate etapele procesuale ce guvernează procesul penal iar soluţia pronunţată în cauză este rezultatul neechivoc al aplicării tuturor acestor principii de drept.

Reprezentantul parchetului prin motivele sale nu face altceva decât să prezinte teoria administrării şi interpretării probelor fără însă să o adapteze la realitatea situaţiei de fapt existente în cauză şi care a condus indubitabil la soluţia de achitare privind pe inculpatul P.E..

Nici una din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză nu îl plasează pe inculpatul P.E. în câmpul infracţional şi nu există în cauză nici o „probă” în sensul cerut atât de normele de drept intern cât şi internaţional care să formeze convingerea instanţei că acesta a participat alături de fratele său la furtul cabalinei.

Sunt în acest sens relevante declaraţiile părţii civile, cumpărător de bună credinţă Z.C., care arată că el a cumpărat cabalina dar de la inculpatul P.C., de asemenea declaraţiile martorilor S.M. şi Q.V. date în cursul cercetării judecătoreşti relevă faptul că l-au văzut doar pe inculpatul P.C.

Probele de vinovăţie invocate de parchet în sprijinul acuzaţiei ce o aduc în sarcina inculpatului P.E. sunt simple indicii de vinovăţie care nu pot conduce la condamnarea inculpatului aşa cum corect a stabilit instanţa de fond.

Simplele supoziţii, susţinute doar de teoria administrării probelor nu pot conduce la concluzia că inculpatul P.E. este fără de putinţă de tăgadă autorul infracţiunii reţinute în sarcina sa, tribunalul apreciază în consens cu instanţa de fond că prezumţia de nevinovăţie în ceea ce îl priveşte pe acest inculpat nu a fost răsturnată, iar soluţia de achitare este cea care rezidă din întreaga economie a actelor şi lucrărilor dosarului

Nici motivul de nelegalitate invocat de parchet referitor la schimbarea încadrării juridice a infracţiunii de furt reţinută în sarcina inculpatului P.C. în sensul înlăturării dispoziţiilor art. 209 ai 1 lit. a Cod penai nu este întemeiat, acesta s-a impus a fi înlăturat ca o consecinţă directă a soluţiei de achitare a inculpatului P.E. şi nu ca o nelegalitate cum greşit a fost interpretat.

Pentru aceste considerente prin decizia penală nr. 403/A din 9.10,2008 pronunţata de Tribunalul Neamţ s-a respins ca nefondat apelul formulat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Bacău, împotriva sentinţei penale mr. 864/25.04.2008 a Judecătoriei Bacău pronunţată în dosar nr. 10984/180/2007.

Onorariu avocat oficiu în sumă de câte 200 lei a fost suportat din fondul Ministerului Justiţiei

Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

S-a constatat că inculpatul P.C. este arestat în altă cauză.

Împotriva deciziei penale mai sus menţionate a declarat recurs în termen Parchetul de pe lângă Tribunalul care critică decizia recurată sub următoarele aspecte:

S-a invocat netemeinicia şi nelegalitatea hotărârilor pronunţate de instanţele de apel şi de fond cu privire la greşita achitare în temeiul art. 10 lit. c Cod procedură penală a inculpatului P.E. şi cu privire la greşita schimbare a încadrării juridice a faptei comise de inculpatul P.C., în sensul nereţinerii prev. de art. 209 aL 1 Ik. a Cod penaL

Din declaraţiile martorilor C.V. ( fi. 32 dos. u.p. şi fL72 dos. c.j.) S.M. (fi. 31 dos. u.p. şi fi. 64 dos. c.j.) şi ale cumpărătorului de bună credinţă Z.C., rezultă că inculpaţii P.C. şi P.E. au sustras împreună cabalina părţii vătămate R.V., animalul fiind văzut în posesia celor doi inculpaţi în noaptea de 29/30.072007, imediat după sustragerea acestuia, de către primii doi martori anterior arătaţi. Se apreciază că instanţele de fond şi de apel au înlăturat netemeinic şi nejustificat declaraţiile date în cursul urrnăririi penale de martorii C.M. şi S.M. şi au aut în vedere doar depoziţiile din cursul cercetării judecătoreşti, fără însă a se da vreo motivare.

În condiţiile în care, din mijloacele de probă arătate, coroborate şi cu declaraţiile părţii vătămate, procesul verbal de cercetare la faţa locului, rezultă că fapta a fost comisă de cei doi inculpaţi, în cauză nu se impune schimbarea încadrării juridice a faptei reţinute în sarcina inculpatului P.C..

Curtea de Apel, examinând atât motivele de recurs invocate, cât şi din oficiu ambele hotărâri, conform prevederilor art. 3859 alin. (3) combinate cu art. 3856 alin. (1) şi art. 3857 Cod procedură penală a constatat următoarele :

Deşi procurorul a susţinut că ambele instanţe – prima instanţă şi cea de apel -au ajuns la concluzia achitării inculpatului P.E. prin ignorarea mai multor probe administrate în cursul urmăririi penale, Curtea de Apel a constatat că, dimpotrivă, atât prima instanţă, cât şi cea de apel au făcut o analiză amănunţită a tuturor probelor administrate pe parcursul procesului penal

În Codul de procedură penala român, prezumţia de nevinovăţie este înscrisă între regulile de bază ale procesului penal, în art. 52 statuându-se că „orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă.”

Prin adoptarea prezumţiei de nevinovăţie ca principiu de bază, distinct de celelalte drepturi care garantează şi ele libertatea persoanei – dreptul la apărare, respectarea demnităţii umane – s-au produs o serie de restructurări ale procesului penal şi a concepţiei organelor judiciare, care trebuie să răspundă următoarelor cerinţe:

– vinovăţia se stabileşte în cadrul unui proces, cu respectarea garanţiilor procesuale, deoarece simpla învinuire nu înseamnă şi stabilirea vinovăţiei;

– sarcina probei revine organelor judiciare, motiv pentru care interpretarea probelor se face în fiecare etapă a procesului penal, concluziile unui organ judiciar nefiind obligatorii şi definitive pentru următoarea faza a procesului;

– la adoptarea unei hotărâri de condamnare, până la rămânerea definitivă, inculpatul are statutul de persoană nevinovata ; la adoptarea unei hotărâri de condamnare definitive prezumţia de nevinovăţie este răsturnată cu efecte „erga omnes ” ;

– hotărârea de condamnare trebuie să se bazeze pe probe certe de vinovăţie, iar în caz de îndoială, ce nu poate fi înlăturată prin probe, trebuie să se pronunţe o soluţie de achitare.

Toate aceste cerinţe sunt argumente pentru transformarea concepţiei asupra prezumţiei de nevinovăţie, dintr-o simplă regulă, garanţie a unor drepturi fundamentale, într-un drept distinct al fiecărei persoane, de a fi tratată ca nevinovată până la stabilirea vinovăţiei printr-o hotărâre penală definitivă.

În prezenta cauză au fost audiaţi mai mulţi martori, însă declaraţiile acestora nu conţin informaţii concludente de natură a releva vinovăţia celor doi inculpaţi Declaraţiile martorilor Q.V. şi S.M. date în cursul urmăririi penale cu care se încearcă a se demonstra de procuror vinovăţia inculpatului P.E., nu pot conduce la răsturnarea prezumţiei de nevinovăţie de care beneficiază inculpatul. Martorii amintiţi, prin percepţie directa au arătat la urmărirea penală doar împrejurarea că inculpaţii P.E. şi P.C. au venit împreună la locuinţa acestora, situaţie pe care cei doi martori nu au mai susţinut-o şi în instanţă.

Curtea, în concordanţă cu opinia instanţelor anterioare,a apreciat că elementele de fapt prezentate de aceşti martori nu pot constitui probe certe şi concludente în învinuirea inculpatului P.E. care să formeze instanţei convingerea că inculpaţii au săvârşit fapta în coautorat, în condiţiile în care nu se coroborează cu nici o altă probă administrată în cauză.

Având în vedere că, la pronunţarea unei condamnări, instanţa trebuie să-şi întemeieze convingerea vinovăţiei inculpatului pe bază de probe sigure, certe şi întrucât în cauză probele în acuzare nu au un caracter cert, nu sunt decisive sau sunt incomplete, lăsând loc unei nesiguranţe în privinţa vinovăţiei inculpatului, se impune a se da eficienţă regulii potrivit căreia „orice îndoială este în favoarea inculpatului” (in dubio pro reo).

Regula in dubio pro reo constituie un complement al prezumţiei de nevinovăţie, un principiu instituţional care reflectă modul în care principiul aflării adevărului, consacrat în art. 3 Cod procedură penala, se regăseşte în materia probaţiunii. Ea se explică prin aceea că, în măsura în care dovezile administrate pentru susţinerea vinovăţiei celui acuzat conţin o informaţie îndoielnică tocmai cu privire la vinovăţia făptuitorului în legătură cu fapta imputată, autorităţile judecătoreşti penale nu-şi pot forma o convingere care să se constituie într-o certitudine şi, de aceea, ele trebuie să concluzioneze în sensul nevinovăţiei acuzatului şi să-1 achite.

Înainte de a fi o problemă de drept, regula in dubio pro reo este o problemă de fapt. Înfăptuirea justiţiei penale cere ca judecătorii să nu se întemeieze, în hotărârile pe care le pronunţă, pe probabilitate, ci pe certitudinea dobândită pe bază de probe decisive, complete, sigure, în măsură să reflecte realitatea obiectivă (fapta supusă judecăţii).

Numai aşa se formează convingerea, izvorâtă din dovezile administrate în cauză, că realitatea obiectivă (fapta supusa judecăţii) este, fără echivoc, cea pe care o înfăţişează realitatea reconstituită ideologic cu ajutorul probelor.

Chiar daca în speţă s-au administrat probe în sprijinul învinuirii, iar alte probe nu se întrevăd ori pur şi simplu nu există, şi totuşi îndoiala persistă în ce priveşte vinovăţia, atunci îndoiala este „echivalentă cu o proba pozitivă de nevinovăţie ” şi deci inculpatul P.E. trebuie achitat.

Pentru cele ce preced, Curtea în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b Cod procedură penala, a respins ca nefondat recursul procurorului.

Etichete: