Top

Angajarea răspunderii personale întemeiată pe disp. art. 138 din Legea nr. 85/2006. Vânzare de active. Folosirea bunurilor societăţii în interes personal

În cadrul dosarului de faliment nr. 125/103/2004 creditoarea D. G. F. P. a formulat cerere de atragere a răspunderii personale a fostului administrator M. C., solicitând obligarea acestuia la plata pasivului pentru următoarele motive: nu a ţinut contabilitatea în conformitate cu legislaţia în materie; a manifestat dezinteres în administrarea societăţii; nu a predat documentele contabile lichidatorului judiciar; a dispus, în interes personal, continuarea unei activităţi care ducea în mod vădit persoana juridică la insolvenţă şi a folosit bunurile societăţii în interes personal, în condiţiile în care bunurile înregistrate în bilanţul depus de către societate în anul 2000 nu au fost găsite după intrarea societăţii în insolvenţă. A mai arătat în cerere că fostul administrator a contribuit la ajungerea societăţii în încetare de plăţi şi că între faptele menţionate şi prejudiciul suferit există raport de cauzalitate.

Instanţa a dispus, la cererea lichidatorului judiciar, efectuarea unei expertize contabile. După întocmirea acestui raport de expertiză mama fostului administrator a comunicat instanţei faptul că acesta se află în străinătate din anul 2001, că nu a avut cunoştinţă de dosar, că a împuternicit-o să-l reprezinte în faţa instanţei şi să solicite probe în apărare.

Prin cererea formulată de fostul administrator, prin procurator, la data de 28.11.2006, acesta a solicitat respingerea cererii de atragere a răspunderii şi efectuarea unei contraexpertize deoarece a predat lichidatorului judiciar documentele contabile după ce a aflat de existenţa dosarului de faliment.

În legătură cu motivele care au condus societatea la insolvenţă, fostul administrator a arătat că nu a dispus în interes personal continuarea unei activităţi care să conducă societatea la insolvenţă, dimpotrivă a solicitat registrului comerţului, în anul 2001, înscrierea menţiunii privind suspendarea temporară a activităţii, cerere aprobată prin Rezoluţia nr. 8464/27.12.2001; că vânzările au scăzut ca urmare a recesiunii economice şi, în consecinţă, au scăzut şi încasările; că activele au fost înstrăinate, iar din banii rezultaţi s-au achitat datoriile, conform evidenţei contabile; că în anul 2000 a compensat unele datorii la furnizorul principal prin cedarea sediului firmei şi altor bunuri, tranzacţie din care a rezultat şi valoarea TVA- ului de achitat către organele fiscale.

A mai arătat că este adevărat faptul că nu a desfăşurat în ultima perioadă o activitate rentabilă, dar în nici un caz în interes personal, cum în mod tendenţios s-a afirmat de către expertul contabil şi lichidatorul judiciar.

Instanţa a admis efectuarea unei contraexpertize contabile pentru a putea fi analizate afirmaţiile fostului administrator şi toate documentele contabile ale debitoarei, documente predate lichidatorului după întocmirea raportului iniţial, fără vreo culpă din partea fostului administrator.

Deşi în raportul prevăzut la art. 59 iniţial, lichidatorul judiciar a concluzionat că fostul administrator se face vinovat de starea de insolvenţă a debitoarei, după întocmirea contraexpertizei a întocmit un nou raport în care a arătat cauzele şi împrejurările care au condus debitoarea la insolvenţă, precizând că fostul administrator nu a săvârşit nici una dintre faptele menţionate la art. 138.

Lichidatorul judiciar a solicitat respingerea cererii de atragere a răspunderii personale a fostului administrator şi închiderea procedurii deoarece societatea nu deţine bunuri în patrimoniu şi nici disponibil în cont.

Prin sentinţa civilă nr. 771/F/15 octombrie 2008 pronunţată de Tribunalul Neamţ a fost respinsă cererea formulată de creditoarea D. G. F. P. pentru atragerea răspunderii personale a fostului administrator M. C. ca nefondată. Totodată, s-a dispus, în temeiul art. 131 din Legea privind procedura insolvenţei, închiderea procedurii falimentului debitoarei S.C. E. S.R.L .

Pentru a pronunţa această sentinţă judecătorul sindic a reţinut că starea de insolvenţă a societăţii nu se datorează fostului administrator sau altor persoane.

Faptele săvârşite de membrii organelor de conducere sau supraveghere ori de alte persoane împotriva cărora se poate atrage răspunderea personală sunt expres şi limitativ prevăzute la art. 138 din L. nr. 85/2006, iar răspunderea este delictuală, astfel că pentru antrenarea acesteia trebuie îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 998 din Codul civil.

În speţă, cauzele care au condus societatea la starea de insolvenţă sunt cele menţionate de lichidatorul judiciar în raportul întocmit în temeiul art. 59 şi de expertul contabil T. R. în contraexpertiza efectuată pe baza tuturor documentelor contabile ale debitoarei, respectiv: scăderea accentuată a veniturilor obţinute din vânzarea obiectelor decorative de porţelan comercializate de debitoare ca urmare a scăderii cererii pe piaţă; compensarea datoriilor prin vânzarea mijloacelor fixe, debitul principal fiind reprezentat de TVA, urmat de impozitul pe profit. Astfel, debitoarea nu a încasat valoarea integrală a facturii (valoare stabilită de expert, superioară valorii contabile), deci nu a încasat nici valoarea TVA cuprinsă în factură, dar şi-a înregistrat obligaţia de plată prin întocmirea decontului de TVA. Ulterior, activitatea desfăşurându-se la un nivel foarte scăzut, societatea nu a mai dispus de fonduri pentru a-şi achita creanţa bugetară, iar prin calcularea accesoriilor valoarea creanţei a crescut considerabil.

Activitatea societăţii a fost suspendată pentru o perioadă de trei ani, prin Rezoluţia nr. 8464/27.12.2001 a Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Neamţ, la solicitarea fostului administrator care a fost nevoit să plece în străinătate pentru fiica sa care are grave probleme de sănătate, aşa cum rezultă din actele medicale depuse la dosar. În aceste condiţii, susţinerile creditoarei legate de continuarea, în interes personal, a activităţii debitoarei, nu au nici un suport probator.

Nici afirmaţiile creditoarei privind ţinerea evidenţei contabile şi folosirea bunurilor debitoarei în interesul personal al fostului administrator nu sunt susţinute de probe.

Împrejurările menţionate nu sunt de natură a atrage răspunderea fostului administrator, nu se află printre cele prevăzute la art.138 din L. nr. 85/2006. Nu există nici o dovadă la dosar din care să rezulte că nu s-a ţinut contabilitatea în conformitate cu legea sau că prejudiciul adus societăţii şi, indirect creditorilor, este rezultatul unei fapte culpabile a fostului administrator sau altor persoane.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs creditoarea D. G. F. P. În motivarea recursului recurenta arată că din raportul de expertiză întocmit de expert B. M. rezultă că fostul administrator a vândut şi a casat active, iar profitul obţinut din aceste operaţiuni şi l-a însuşit sub formă de dividende, deşi nu a achitat impozitul aferent acestor operaţiuni. Se mai arată că în raportul de expertiză întocmit de expert T. R. A. nu a fost reţinut aspectul mai sus menţionat, deşi ambii experţi au avut la dispoziţie documentele contabile aferente anilor 1999 – 2001.

Recurenta susţine că fostul administrator al debitoarei se face vinovat de săvârşirea faptelor prevăzute de art. 138 lit. a şi c din Legea nr. 85/2006 şi că există raport de cauzalitate între faptele fostului administrator şi prejudiciul cauzat instituţiei de 20.736 lei.

Curtea, analizând actele şi lucrările din dosar şi sentinţa recurată, în raport de motivele de recurs invocate şi din oficiu, constată că recursul este nefondat.

Recurenta invocă în susţinerea motivelor de recurs concluziile raportului de expertiză întocmit de expertul B. M., din care rezultă că în anul 2000 a fost vândut spaţiul în care îşi desfăşoară activitatea către societatea faţă de care avea cele mai mari datorii, iar profitul net realizat din această operaţiune a fost repartizat asociatului sub formă de dividende. În anul următor au fost vândute mijloacele de transport, însă datoriile către bugetul statului nu au fost achitate.

Curtea reţine că după întocmirea acestui raport de expertiză, la data de 18 mai 2006, mandatarul administratorului societăţii a depus înscrisuri (facturi, ordin de compensare). La data de 27 septembrie 2006 expert B. M. întocmeşte un răspuns la obiecţiunile formulate de mandatarul fostului administrator la raportul de expertiză, însă din conţinutul înscrisului depus de expert nu rezultă că au fost avute în vedere înscrisurile depuse de procuratorul fostului administrator, expertul menţinându-şi concluziile desprinse din situaţiile financiare anuale.

La cererea procuratorului fostului administrator s-a dispus efectuarea unei contraexpertize. Din al doilea raport de expertiză, întocmit de expert T. R., rezultă că pentru bunurile vândute – spaţiul unde îşi avea societatea sediul şi un autoturism Cielo – nu a fost încasat efectiv preţul, contravaloarea bunurilor compensându-se cu valoarea datoriei acumulate de societatea debitoare către S.C. A. S.A. În anul 2001 au fost casate bunurile care nu mai puteau fi utilizate şi nu au putut fi valorificate, iar stocul de marfă a fost lichidat, iar din sumele încasate au fost achitate o parte din datorii. Disponibilul din bancă s-a consumat pe comisioane de gestionare percepute de bancă.

Curtea reţine concluziile raportului de expertiză întocmit de expert T. ca fiind pertinente, acestea bazându-se şi coroborându-se şi cu înscrisurile depuse de fostul administrator, prin mandatar.

Ca o concluzie a celor expuse mai sus Curtea reţine că, în condiţiile în care bunurile au fost vândute la un preţ care depăşeşte valoarea lor contabilă, ceea ce a determinat obţinerea unui profit şi repartizarea acestuia sub formă de dividende, însă numai scriptic, plata fiind făcută în compensare, nu pot fi reţinute în sarcina fostului administrator săvârşirea faptelor prevăzute de art. 138 lit. a şi c din Legea nr. 85/2006.

Pentru cele mai sus expuse, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, Curtea a dispus respingerea recursului ca fiind nefondat.

Etichete: