Top

Încetarea de drept a măsurii arestării preventive, având în vedere Decizia nr. 25/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în Recurs în interul legii

Prin încheierea de şedinţă din 1 iulie 2009, Tribunalul Galaţi a dispus prelungirea măsurii arestării preventive a inculpaţilor B.P., G.V., R.M., T.I., P.M., G.A., R.C. şi P.D. pe o durată de 30 de zile, cu începere de la 3 iulie 2009 până la 1 august 2009.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs inculpaţii R. M. şi G.A., care au apreciat hotărârea instanţei de fond ca fiind nelegală şi netemeinică din următoarele considerente:

a) Având în vedere decizia de îndrumare nr. 25/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv recurs în interesul legii, au solicitat să se constate că măsura arestării inculpaţilor a expirat de la data de 03.07.2009, iar judecata recursului are loc la 07.07.2009, după expirarea măsurii arestării preventive dispusă anterior şi, pe cale de consecinţă, având în vedere decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care prevede că termenul de judecată a recursului este un termen imperativ, iar recursul trebuia să se judece până la data de 03.07.2009, datorită nerespectării acestui termen imperativ prevăzut de lege, să se constate că măsura arestării preventive a încetat de drept.

S-a precizat că nu din motive imputabile inculpaţilor s-a ajuns la această situaţie de judecare a recursului în afara termenului imperativ prevăzut de lege, respectiv până la data expirării măsurii arestării preventive.

b) Pe fondul cauzei, s-a solicitat să se constate că lăsarea în libertate a inculpaţilor nu prezintă pericol concret pentru ordinea publică, mai ales în situaţia inculpatului R. M., în sarcina căruia se reţin doar două acte materiale, iar urmărirea penală în cazul său este deja finalizată, motivele invocate de Parchet neprivind activitatea infracţională a inculpatului.

Analizând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate, dar şi din oficiu în limitele prevăzute de lege, Curtea a reţinut următoarele:

I. A) Referitor la încetarea de drept a măsurii arestării preventive prin nerespectarea termenului imperativ de judecare a recursului şi, pe cale de consecinţă, constatarea încetării de drept a măsurii arestării preventive;

Este adevărat că prin recursul în interesul legii Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 25/2009, a statuat că termenul de judecare a recursului este un termen imperativ şi nu un termen de recomandare, dat instanţa supremă s-a pronunţat doar cu privire la acest aspect, nici un moment, nici chiar în conţinutul motivării deciziei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a precizat că nerespectarea acestui termen imperativ duce la încetarea de drept a măsurii arestării preventive. În acest context, în practică se pot ivi două situaţii distincte:

1) Cazul în care se solicită de către Parchet prelungirea măsurii arestării preventive, iar instanţa de judecată respinge cererea formulată de Parchet. În acest caz, recursul trebuie judecat până la împlinirea duratei arestării preventive dispusă anterior. Dacă recursul se judecă în interiorul acestui termen, instanţa de recurs se pronunţă pe fondul cauzei cu privire la propunerea de arestare preventivă a Parchetului, urmând fie să o admită şi să dispună iarăşi prelungirea arestării preventive, fie să o respingă.

În cazul în care recursul se judecă după expirarea termenului de arestare preventivă, instanţa de recurs, deoarece instanţa de fond nu a mai prelungit măsura arestării preventive, nu poate să constate decât că această măsură a încetat de drept la expirarea duratei arestării preventive dispusă anterior. Este o soluţie logică şi firească, deoarece nu se poate prelungi o măsură care deja a încetat de drept.

2) În cazul în care instanţa de fond admite cererea Parchetului şi prelungeşte măsura arestării preventive, în cazul în care judecata recursului are loc după expirarea duratei arestării preventive anterioare nu se poate constata că măsura arestării preventive a încetat de drept chiar dacă termenul de judecare a recursului este un termen imperativ deoarece:

a) potrivit dispoziţiilor art. 159 alin. 9 din Codul de procedură penală, recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus prelungirea arestării preventive nu este suspensiv de executare; prin urmare, o astfel de încheiere este executorie şi produce efecte imediat după ce durata arestării dispuse anterior a expirat.

b) fiind un termen imperativ, aşa cum a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ar însemna că judecarea recursului la hotărârea de prelungire a arestării preventive, după depăşirea termenului prevăzut de lege, atrage automat decăderea din posibilitatea judecării pe fond a recursului. Este exact aceeaşi situaţie în care se uzitează de o cale de atac după termenul imperativ prevăzut de lege. Astfel, judecarea unui apel sau recurs după termenul legal prevăzut de lege atrage respingerea ca tardiv a apelului sau recursului, situaţie în care nu se mai poate intra pe fondul cauzei.

Deci, s-ar ajunge în situaţia ca, fiind sesizată cu judecarea recursului inculpaţilor după expirarea termenului imperativ prevăzut de lege, respectiv după data când expiră măsura arestării preventive dispusă anterior, instanţa să constate că recursul este inadmisibil, deoarece nu a fost sesizată în termenul imperativ prevăzut de lege şi, pe cale de consecinţă, nemaiputând intra pe fondul recursului, hotărârea de prelungire dispusă de instanţa de fond ar rămâne definitivă.

Acest lucru ar crea în schimb inculpaţilor recurenţi o situaţie mai grea în exercitarea propriei căi de atac şi, având în vedere dispoziţiile art. 5 şi 6 din CEDO, în sensul că în cazul arestării preventive au dreptul la un recurs efectiv, instanţa trebuie să judece pe fond recursul cu care a fost sesizată, chiar dacă s-a depăşit termenul imperativ prevăzut de lege.

Nerespectarea termenului imperativ de judecare a recursului înainte de expirarea duratei arestării preventive dispusă anterior încheierii atacate poate fi, eventual, considerată o abatere a completului de judecată, în cazul în care s-ar dovedi că, deşi avea asigurate toate condiţiile de judecare a recursului în termenul prevăzut de lege, s-a fixat un termen de judecată după expirarea acestuia.

În concluzie, Curtea a apreciat, având în vedere decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, că judecarea recursului după expirarea duratei arestării preventive dispuse anterior, respectiv după trecerea termenului imperativ prevăzut de lege, nu duce automat la constatarea încetării de drept a măsurii arestării preventive.

B) În continuare s-a analizat cererea inculpaţilor de constatare a încetării de drept a măsurii arestării preventive în raport de probele existente la dosarul cauzei, constatându-se următoarele:

Prin încheierea din 01.07.2009 a Tribunalului Galaţi s-a dispus prelungirea măsurii arestării preventive a unui număr de 8 inculpaţi.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs un număr de 6 inculpaţi, recurs judecat la data de 03.07.2009, respectiv până la expirarea arestării preventive dispuse anterior, 03.07.2009. Cu această ocazie, fiind învestită cu judecarea acestor recursuri, instanţa de recurs a dispus şi citarea inculpatului R. M. care, aducându-i-se la cunoştinţă faptul că încheierea de prelungire a arestării preventive este supusă recursului în termen de 24 de ore din momentul comunicării, după ce a luat legătura cu avocatul său ales, a susţinut că nu declară recurs la acest moment procesual, având termen pentru declararea recursului timp de 24 de ore, când se va mai gândi dacă exercită sau nu calea de atac.

În cazul inculpatului G. A., din dosarul de fond a rezultat că la data de 01.07.2009, instanţa a comunicat hotărârea de prelungire a arestării preventive inculpatului care, tot pe data de 01.07.2009, la ora 17,00 a precizat în scris pe comunicarea încheierii de şedinţă că nu declară recurs.

Ulterior, avocaţii aleşi ai inculpatului au formulat în scris declaraţii de recurs în numele inculpaţilor care, conform datei poştei, se aflau în termenul de declarare a recursului, respectiv în termenul de 24 de ore de la comunicare, dar datorită faptului că recursul a fost trimis prin poştă, normal că instanţa a fost sesizată cu judecarea acestor recursuri nu înăuntrul termenului primei arestări preventive, ci după această dată.

A rezultat cu claritate intenţia apărătorilor aleşi, care au folosit aceste mijloace legale, respectiv, declararea căii de atac în numele clientului lor şi trimiterea declaraţiei de recurs prin poştă, ca să tergiverseze soluţionarea recursului după data expirării arestării preventive anterioare, respectiv 03.07.2009, pentru ca apoi să uziteze de decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi să ceară încetarea de drept a măsurii arestării preventive, deoarece recursul nu s-a judecat în termenul imperativ prevăzut de lege.

A admite un asemenea procedeu, ar duce la situaţia în care, fiind conştienţi că recursul soluţionat după expirarea termenului imperativ prevăzut de lege duce la încetarea de drept a măsurii arestării preventive, toţi inculpaţii pentru care s-a solicitat prelungirea măsurii arestării preventive, uzitând de această modalitate de exercitare a căii de atac (a se gândi timp de 24 de ore dacă exercită sau nu calea de atac, apoi în interiorul acestui termen să exercite calea de atac printr-un mijloc prin care instanţa de recurs să poată fi sesizată cât mai târziu, spre exemplu prin poştă) să poată fi puşi în libertate, constatându-se automat că măsura arestării preventive a încetat de drept.

Această idee, sau mai precis această situaţie de fapt, în niciun caz nu a fost avută în vedere de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care, prin decizia de îndrumare, a stabilit că termenul de judecare a recursului în interiorul duratei arestării preventive anterioare este un termen imperativ.

Etichete: