Rejudecarea cauzei de către instanţa de trimitere. Limitele rejudecării.
Decizia pronunţată în apel, prin care se desfiinţează hotărârea atacată, învesteşte cu rejudecarea cauzei fie instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată, fie instanţa competentă, dacă hotărârea a fost desfiinţată pentru caz de necompetenţă.
Potrivit art.384 C.proc.pen., rejudecarea cauzei după desfiinţarea hotărârii atacate se face după normele obişnuite care reglementează etapa judecăţii în primă instanţă.
Actele procedurale care nu au fost desfiinţate de către instanţa de apel rămân valabile, urmând a se efectua numai cele care trebuie refăcute ori care nu au fost efectuate, deşi aceasta se impunea. Instanţa învestită cu rejudecarea cauzei nu este obligată să administreze din nou probele deja administrate de către prima instanţă, decât în situaţia în care readministrarea acestora ar fi necesară pentru stabilirea adevărului.
Astfel, structura şedinţei de rejudecare poate varia, în funcţie de lipsurile constatate prin decizia instanţei de apel, prin care s-a dispus desfiinţarea sentinţei atacate cu trimitere spre rejudecare[1].
În temeiul dispoziţiilor art.385 alin.1 C.proc.pen., limitele rejudecării sunt determinate de hotărârea instanţei de apel, iar instanţa de trimitere este obligată să se conformeze acesteia în măsura în care situaţia de fapt rămâne cea avută în vedere la soluţionarea apelului. În literatura de specialitate s-a arătat că aceste limite sunt de natură procesuală şi de natură substanţială[2].
Din punct de vedere procesual, rejudecarea nu presupune întotdeauna desfăşurarea integrală a procesului penal ci se mărgineşte numai la un segment al acestuia. Desfiinţarea în întregime a hotărârii atacate nu atrage de regulă şi desfiinţarea materialului cauzei. Decizia instanţei de apel, potrivit art.383 alin.3 C.proc.pen., trebuie să indice însă care este ultimul act procedural rămas valabil de la care procesul îşi reia cursul. Toate actele efectuate anterior acestuia rămân valabile, alcătuind, împreună cu activitatea procesuală ce îi succede, temeiul legal al hotărârii care va fi pronunţată de instanţa de trimitere.
Instanţa are însă posibilitatea să menţină o parte din actele îndeplinite în faţa instanţei a cărei hotărâre a fost atacată şi să le desfiinţeze pe celelalte.
În ipoteza în care instanţa de apel a desfiinţat toate actele îndeplinite în faţa instanţei a cărei hotărâre a fost atacată, această limitare nu mai operează.
Sub aspect substanţial, limitările se referă la acele situaţii în care hotărârea atacată a fost desfiinţată numai parţial, fie cu privire la anumite fapte sau persoane, fie cu privire doar la latura penală sau civilă. Astfel, activitatea instanţei de trimitere este restrânsă la soluţionarea aspectelor la care se referă decizia instanţei de apel, celelalte aspecte fiind menţinute; acestea nu vor mai putea face obiectul reexaminării de către instanţa de trimitere, întrucât au intrat în puterea lucrului judecat.
Instanţa de trimitere, soluţionând cauza, trebuie să ţină seama, pe de o parte, de temeiurile care stau la baza soluţiei adoptate în apel şi arătate în cuprinsul deciziei şi, pe de altă parte, de indicaţiile menţionate în această decizie cu privire la activitatea procesuală ce urmează a se desfăşura în cursul procedurii de rejudecare.
În cazul în care situaţia de fapt avută în vedere cu ocazia judecării apelului se schimbă în urma cercetării judecătoreşti efectuate în cadrul rejudecării, instanţa de trimitere nu va mai fi obligată să se conformeze hotărârii instanţei de apel.
Art.385 alin.2 C.proc.pen. prevede o excepţie de la aplicarea principiului non reformatio in pejus, arătând că atunci când hotărârea a fost desfiinţată în apelul procurorului declarat în favoarea inculpatului sau în apelul părţii vătămate, instanţa de trimitere poate pronunţa şi o pedeapsă mai grea. Astfel, în apelul procurorului, situaţia inculpatului va putea fi agravată atât în ceea ce priveşte latura penală, cât şi în ceea ce priveşte latura civilă.
Dacă hotărârea a fost desfiinţată numai pe baza apelului părţii ori al procurorului în favoarea părţii, nu se poate agrava situaţia acesteia cu privire la încadrarea juridică, la pedeapsă sau la obligarea la despăgubiri civile. De asemenea, nu poate fi agravată nici situaţia celorlalte părţi faţă de care s-a extins apelul.
În apelul declarat de partea vătămată, în cazul infracţiunilor care se urmăresc la plângere prealabilă, instanţa va putea agrava situaţia inculpatului numai sub aspectul laturii penale, iar ca urmare a admiterii apelului părţii civile, situaţia inculpatului va putea fi înrăutăţită numai în ce priveşte latura civilă.
Atunci când respinge apelul sau îl admite şi desfiinţează hotărârea primei instanţe, pronunţând o nouă hotărâre, instanţa de apel se pronunţă printr-o decizie. Aceasta nu este susceptibilă de o nouă apelare, fiind supusă numai recursului, în cazul în care operează vreunul din motivele prevăzute expres de Codul de procedură penală.
Dacă instanţa de apel admite apelul şi desfiinţează hotărârea primei instanţe, trimiţând cauza spre rejudecare, instanţa de trimitere va pronunţa o sentinţă, care poate fi atacată din nou cu apel, în conformitate cu regula generală înscrisă în art.361 C.proc.pen
[1] Mateuţ, Ghe. – Procedură penală. Partea specială, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p.29, p. 35.
[2] Volonciu, N. – Tratat de procedură penală, Ed. Paideia, Bucureşti, 2001, p.277; Jipa C. – Apelul şi recursul în procesul penal, Ed. Juridică, Bucureşti, 2003, 265-267.