Mandatul civil fără reprezentare

Contractul de interpunere.

1.1. Noţiunea şi natura juridică a contractului de interpunere.

Contractul de mandat a fost conceput de Codul civil ca un contract de binefacere şi de încredere.[1] Astfel, contractul era gratuit, reprezentativ şi realizat exclusiv în interesul mandantului. Aceste caractere, totuşi, nu au fost considerate niciodată ca fiind esenţiale. Practica a imaginat rapid clauzele care au modificat modelul-tip consacrat de codul civil, iar mandatul gratuit este considerat astăzi o excepţie. Drept urmare, şi mandatele fără reprezentare au devenit foarte răspândite astăzi, mai ales din cauza avântului contractului de comision.

Codul civil reglementează doar mandatul cu reprezentare (art. 1532-art. 1559), dar practica şi doctrina a trebuit să admită şi existenţa mandatului fără reprezentare.[2]

Mandatul fără reprezentare (convenţia de prête-nom), este acel contract prin care una dintre părţi – împrumutătorul de nume – este împuternicit de cealaltă parte să îndeplineacă unul sau mai multe acte juridice pe seama acestuia din urmă, dar ascunzând faţă de terţii contractanţi, calitatea de intermediar care lucrează pentru altul.[3]

Aşadar, în timp ce la mandatul cu reprezentare, mandatarul lucrează în numele şi pe seama mandantului, în ipoteza contractului de prête-nom, deşi există împuternicire, în raporturile cu terţii mandatarul se comportă ca şi când ar lucra în nume propriu, iar nu ca reprezentant al altuia.

Astfel, se consideră că în ipoteza contractului de mandat cu reprezentare, mandantul apare „pe faţă” în raporturile pe care le stabileşte prin mandaterul său.[4] Cu alte cuvinte, terţii cunosc că ei contractează cu mandantul, prin reprezentarea acestuia de către mandatar.

Reprezentarea este de natura, nu de esenţa contractului de mandat. Iată de ce putem întâlni mandat fără reprezentare. Lipsa reprezentării nu afectează, prin ea însăşi, natura de mandat a contractului. Aceasta se realizaeză de fiecare dată când mandatarul acţionează în numele său, dar pe seama mandantului.

Mandatul fără reprezentare apare atât în dreptul civil prin contractul de interpunere, cât şi în dreptul comercial, unde este mai fracvent întâlnit, fiind reglementat sub forma contractului de comision, de consignaţie sau – în domeniul transporturilor – a celui de expediţie.[5]

În literatura juridică[6] se foloseşte terminologia de „contract de mandat fără reprezentare”.

Însă unii autori[7] consideră că această terminologie folosită este improprie, deoarece acest mandat ar apărea fără reprezentare, doar din perspectiva terţilor pentru că mandatarul nu le aduce la cunoştinţă că încheie actul în interesul altuia. Conform acestei opinii, reprezentarea este de natura mandatului, aşa încât, apare ca un nonsens definirea unui mandat ca fiind fără reprezentare, deoarece, în acest caz, nu s-ar mai putea vorbi de un mandat. Din acest motiv se consideră că formele de contract de comision, consignaţie şi expediţie sunt tratate ca varietăţi ale contractului de mandat şi nu ca modalităţi ale mandatului fără reprezentare.

Această opinie a fost însă criricată[8], deoarece lipsa reprezentării nu afectează, prin ea însăşi, natura de mandat a contractului. Drept urmare, se consideră că terminologia folosită nu este improprie, având în vedere că reprezentarea este de natura, nu de esenţa contractului de mandat.

În dreptul civil contractul de mandat fără reprezentare este cunoscut sub numele de contract de interpunere (de prête-nom). În acest caz, mandantul nu vrea să fie cunoscut de terţii cu care mandatarul tratează; interesul său este de a rămâne în umbră şi de a face pe terţi să creadă că mandatarul lucrează pe cont propriu, că el este adevăratul contractant. Mandatarul se înfăţişează ca fiind singurul interesat în operaţiune; nimic nu dezvăluie terţilor că cel cu care contractează este un intermediar, lucrând pentru o altă persoană care se ascunde împrumutând personalitatea şi numele contractantului aparent.[9]

Contractul de interpunere este considerat a fis un mandat simulat prin interpunere de persoane, în caz particular de interpunere de persoane.[10]

D. Cosma califică contractul de interpunere drept „o specie de simulaţie negativă”[11]. Se recurge la această formulă juridică atunci când o persoană (mandantul) vrea să încheie un act juridic, dar în aşa fel încât persoana să nu fie cunoscută de terţi, cum ar fi: cocontractantul, mandatarul ocult şi alţi terţi (creditori chirografari, rude cu vocaţie eventuală la moştenire, succesori cu titlu particular), sau numai aceştia din urmă (contractanul fiind părtaş la simulaţii). În acest scop, mandantul dă un mandat unei alte persoane, care însă contractează în nume propriu şi nu în calitate de mandatar.

În sine, simulaţia nefiind interzisă, nici mandatul fără reprezentare nu are nimic ilicit, având ca scop ascunderea identităţii unei părţi contractante sau ocolirea unei prohibiţii.[12] Exemplul clasic este cel al unei persoane care, dorind să cumpere un bun, recurge la împrumutătorul de nume pentru a evita condiţiile mai puţin avantajoase care, din diverse motive, i s-ar propune dacă şi-ar dezvălui identitatea.

Desigur însă că, dacă s-ar recurge la acest contract pentru scopuri ilicite ori având drept scop încălcarea unor dispoziţii legale imperative, el ar fi nul (de exemplu, dacă o incapacitate persoanlă îi interzice mandantului să încheie actul cu care l-a însărcinat pe împrumutătorul de nume). Codul civil conţine câteva aplicaţii ale acestei sancţiuni (de exemplu, art. 812 din materia donaţiilor şi testamentelor, care prevede că dispoziţiile în favoarea unui incapabil sunt nule, fie ele deghizate sub forma unui contract cu titlu oneros, fie făcute în numele unei persoane interpuse).

Tot nulă este convenţia de prête-nom care vizează fraudarea drepturilor terţilor. Sunt citate astfel de ipoteze în care un soţ transmite un bun asupra celuilalt soţ, împrumutător de nume, pentru a frauda pe creditori sau pe avânzii-cauză, ori cazul în care creditorul apelează la de prête-nom pentru a împiedica pe debitor să-i opună compensaţie.[13]

Despre interpunerea de persoane sau de prête-nom s-a afirmat că este o specie de mandat, în sensul că actul, ascuns este un mandat care „(…) stabileşte că persoana care a figurat în actul ostensibil ca parte nu este în realitate decât un reprezentant”.[14]

Conform unei alte opinii, se atrage atenţia că simulaţia prin interpunere de persoane nu trebuie confundată cu prête-nom, specie de mandat fără reprezentare.[15]

S-a susţinut[16] că nici o raţiune de ordin lingvistic sau juridic nu justifică discriminarea existentă între termenii „interpunere de persoane” şi „prête-nom“. Aceasta, cu atât mai mult cu cât natura juridică a unei realităţi juridice nu poate fi dedusă din denumirea ei. Pe de altă parte, natura juridică a interpunerii de persoane se regăseşte, în toate cazurile, în mandat: unul fără reprezentare cînd nu există contemplatio domini, şi celălalt cu reprezentare, când acest element există.

Mandatul va fi însă ocult în ambele cazuri. Numai că, în primul caz, mandatul este ascuns atât terţului contractant, cât şi publicului, iar în al doilea caz, mandatul este ascuns numai publicului. Esenţialul, care decurge de aici, este faptul că raporturile juridice dintre mandant şi terţul contractant sunt orânduite fie de regulile mandatului cu reprezentare, fie de cele ale mandatului fără reprezentare. În al treilea rând, de esenţa simulaţiei este animo simulande şi amăgirea terţilor, fără ca numărul participanţilor la simulaţie să intereseze; iar din moment ce s-a produs înşelarea terţilor şi cerinţa animo simulandi este îndeplinită, se poate vorbi de simulaţie.

Analizând mandatul fără reprezentare prin raportare la reglementarea situaţiei, au fost formulate mai multe opinii.

Astfel, în concepţia unor autori se distinge între:

– „simulaţia convenţională”, care este opera a trei participanţi: a persoanei interpuse şi a celor doi contractanţi reali (folosită în general pentru a ocoli o interdicţie legală de a contracta, care există între două persoane determinate).

– convenţia de interpunere stricto-sensu, care presupune recunoaşterea situaţiei reale de către terţul cu care persoana interpusă contractează.[17]

Alţi autori[18] deosebesc simulaţia prin interpunere de convenţia de „prête-nom“, întrucât în acest din urmă caz, cocontractantul mandatarului ocult (terţul cu care contractează) nu este părtaş la simulaţie; ori, o veritabilă simulaţie – în această concepţie – presupune o convenţie secretă între părţile actului aparent (deci între aceleaşi persoane).

În sensul tehnic al art. 1175 C. civ., simulaţia presupune, în primul rând, două acte: un act ostensibil şi un act secret. Actul ostensibil este contractul încheiat de împrumutătorul de nume cu terţul contractant; actul escret este o convenţie de prête-nom însăşi. Dar, în al doilea rând, pentru a exista simulaţie, se mai cere ca între cele două acte să existe o asemenea contradicţie încât acul ostensibil să nu fie privit decât ca o simplă aparenţă. În altă opinie[19], diferenţierea făcută de autorii mai sus citaţi nu este justificată. În primul rând, nu se poate afirma că în cazul convenţiei de prête-nom cocontractantul mandatarului ocult nu este părtaş la simulaţie. Sunt situaţii în care nu numai mandantul şi mandatarul ocult sunt părtaş la simulaţie, dar şi persoana cu care acesta din urmă contractează. De exemplu, într-o soluţie[20] dată de instanţa supremă s-a făcut „dovada, cu prisosinţă, că toate părţile au fost în deplină cunoştinţă de cauză”, deci nu numai mandantul cumpărător şi „împrumutătoarea de nume” (mandatarul ocult), dar şi vânzătorul, care – fiind părtaş la simulaţie – nu mai avea calitatea de terţ faţă de această convenţie secretă, ci aceea de parte, cu toate consecinţele care decurg din această calitate (dovada simulaţiei, raporturi contractuale cu mandantul potrivit regulilor de la mandatul cu reprezentare etc). În asemenea situaţii, numai faţă de alte persoane interesate, care cu bună-credinţă se bazează pe aparenţa creată prin simulaţie (şi care vor avea calitatea de terţi), simulaţia juridică redă – consacrată prin actul secret – va fi impozabilă (art. 1175 C. civ.).

În al doilea rând, mandatul simulat prin interpunere de persoane este o realitate care nu poate fi contestată, chiar dacă cocontractantul mandatarului ocult nu este părtaş la simulaţie, adică nu cunoaşte faptul că persoana cu care contractează este în realitate un simplu mandatar. Numai că, în această ipoteză, va avea şi el calitatea te terţ faţă de actul secret, cu toate consecinţele care rezultă din această calitate.[21]

Conform opiniei citate, dacă convenţia de prête-nom se deosebeşte de simulaţia prin interpundre de persoane, deoarece cocontractantul mandatarului ocult nu este părtaş la simulaţie, atunci se pune problema ce natură juridică va avea o asemenea convenţie şi, mai ales, ce reglementare va guverna raporturile dintre părţi, dintre părţi şi terţi, şi dintre aceştia din urmă.

În lucrările autorilor care neagă calificarea drept simulatie a convenţie de prête-nom, nu se găseşte un răspuns clar la aceste probleme.

Convenţia de prête-nom este considerată de majoritatea autorilor o simulaţie prin interpunere de persoane, indiferent că persoana care contracteată cu mandatarul ocult este sau nu părtaş la simulaţie; în ambele cazuri, actul public consfinţeşte o situaţie juridică necorespunzătoare realităţii şi deci este supusă regimului prevăzut de art 1975 C. civ. În prima ipoteză, cocontractantul mandatarului ocult va avea calitatea de parte (fiind obligat, printre altele să-şi procure o probă scrisă – contraînscrisului – pentru dovada simulaţiei[22]), iar în a doua ipoteză va fi un terţ care – alături de alte terţe persoane – va avea câştig de cauze dacă-şi întemeiază pretenţiile cu bună-credinţă pe actul aparent (cel încheiat cu mandatarul ocult).

Convenţia de prête-nom este supusă principiilor care guvernează simulaţia şi regimul juridic prevăzut de art. 1175 C. civ. („Actul secret, care modifică un act public, nu poate avea putere, decât între părţile contractant şi succesorilor universali; un asemenea act nu poate avea nici un efect în contra altor persoane”).

Între părţi, actul secret este obligatoriu. Să presupunem un mandat între A şi B. A dă ordin lui B să facă un act în interesul său, iar B împrumută numele acestuia şi contractează cu C sub numele lui A, acţionând cu titlu personal şi fără să îl reprezinte.

Actul încheiat de B va produce efecte asupra sa şi C va putea să acţioneze împotriva lui B. Dar C va putea să acţioneze şi împotriva lui A, luat nu ca reprezentat, ci în calitate de simulator. În raporturile dintre A şi B mandatul îşi va putea produce efectele.

Contractul de prête-nom se aseamănă cu contractul de mandat. Este vorba de o operaţiune care se integrează în actul simulării, mai exact atunci când simulaţie ia forma interpoziţionării persoanelor.[23] De exemplu, o presoană căreia i se interzice exercitarea unei activităţi de comerţ sau conducerea unei întreprinderi, încheie un contract de prête-nom cu o altă persoană, care va deţine, în numele şi contul său, acţiuni ale unei societăţi. De asemenea, o persoană care nu poate realiza acet de comerţ va utiliza un prête-nom pentru a le încheia. În aceste exemple, contractul este încheiat pentru a frauda drepturile terţilor şi poate fi anulat. Dar acest lucru nu se întâmplă întotdeauna; de exemplu, atunci când o persoană solicită unei alte persoane să răspundă la o ofertă, deoarece ştie că ea devine mai interesantă decât dacă ar fi fost efectuată în mod direct. În acest caz, contractul este legal şi între părţi produce efectele unui mandat, pentru că terţul din ipoteza analizată nu cunoaşte identitatea mandantului.[24]

Analizând contractul de mandat fără reprezentare, se observă că acesta este un act juridic prin care o persoană (mandatarul) lucrează pe seama altei persoane (mandantul) în baza împuternicirii date de aceasta, dar în numele său personal, fără a o reprezenta.[25] În acest caz terţul contractant nu cunoaşte calitatea în care lucrează mandatarul, convingerea sa fiind că acesta este adevăratul beneficiar al contractului.

În literatura juridică[26] o astfel de construcţie este cunoscută şi sub numele de contract de interpunere (prête-nom sau împrumut de nume).

Interpunerea de pesoane este operaţiunea ce presupune existenţa a două acte juridice ce se încheie, de regulă, între aceleaşi persoane, unul public, dar neadevărat, şi altul secret, dar real care prevede că efectele actului public se produc faţă de o a treia persoană, necunoscută pentru „cei care ignoră existenţa simulaţiei”.[27]

Deosebirea esenţială[28] dintre interpunerea de pesoane şi contractul de mandat fără reprezentare este că, în cazul primului, la încheierea actului secret, participă şi terţul contractant, în timp ce, în cazul celui de-al doilea, terţul contractant nu are cunoştinţă despre încheierea actului secret, fiind convins că cel cu care încheie actul public este destinatarul foloaselor actului încheiat.

Dar între contractul de prête-nom şi interpunerea de persoane există şi asemănări. În primul rând, mecanismul după care beneficiarul contractului devine o altă persoană decât cea care participă la încheierea actului public este acelaşi respectiv interpunerea. În al doilea rând, în ambele situaţii există un act secret care modifică actul public încheiat concomitent sau anterior acestuia. În al treilea rând, atât în cazul contractului de prête-nom cât şi în cazul interpunerii de persoane se creează o aparenţă neconformă cu realitatea.

Fără a avea pretenţia că s-au epuizat asemănările între cele două acte juridice, concluzia pe care putem s-o tragem din scurta analiză efectuată este că, deşi, esenţial diferite, atât datorită modului în care iau naştere, cât şi datorită modului în care produc efecte, ambele răspund manifestărilor specifice simulaţiei şi, în consecinţă, acţiunea în declararea simulaţiei este admisibilă ori de câte ori ne găsim în prezenţa acestor două acte.*

1.2. Admisibilitatea şi condiţiile de valabilitate ale contractului de interpunere.

Convenţia de interpunerenu este considerată ca fiind prin ea însăşi ilicită; însă, în cazul în care a fost întrebuinţată în scopuri ilicite, pentru încălcarea sau eludarea unor dispoziţii legale imperative sau prohibitive, atât convenţia dintre mandant şi mandatarul ocult, cât şi actul încheiat cu terţul cocontractant vor fi nule.[29] Concluzia se impune prin prisma analizei de cauză, reglementată prin dispoziţiile art. 966 şi art. 968 C. civ. Astfel, convenţia ce are o cauză prohibită de legi este nelicită, iar obligaţia fondată pe o cauză falsă sau nelicită nu poate avea nici un efect.

Nerecunoaşterea validităţii unei convenţii care urmăreşte eludarea unei dispoziţii legale imperative poate fi justificată şi prin invocarea abuzului de drept. În virtutea rolului lor activ şi în spiritul îndrumărilor date de Plenul Tribunalului Suprem, prin Decizia de îndrumare nr. 12. din 18 decembrie 1958, instanţele de judecată sunt chemate să cerceteze cu atenţie toate împrejurările cauzei pentru a putea stabili dacă, prin actele de exercitare a dretpurilor lor, părţile „nu urmăresc scopuri ilicite” ori dacă drepturile nu se exercită în mod abuziv „în scopul eludării legii ori dobândirii de foloase nelegitime”, ceea ce ar contraveni dispoziţiilorart. 1 şi 3 din Decretul nr. 31/1954.[30]

Capacitatea mandatarului în cazul contractului de prête-nom se analizează în funcţie de actul la care participă, deoarece contractează în nume propriu.[31]

---

[1] C. Popa-Nistorescu, Reprezentarea şi mandatul în dreptul privat, Editura All Beck, 2004 , p. 159.

[2] În general codurile civile reglementează numai mantatul cu reprezentare (Franţa, Belgia, Luxemburg, Austria, Germania, Grecia, Italia, Danemarca, Finlanda, Suedia, Olanda, Portugalia). Aşa-numita reprezentare incirectă este cunoscută mai ales în codurile comerciale.

[3] C. Teodor, op. cit., p. 229.

[4] I. Zinveliu, Contracte civile. Instrumente de satisfacere a intereselor cetăţenilor, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1978 , p. 337.

[5] St. D. Cărpenaru, Drept comercial român, Editura All Beck, Bucureşti 1998, p. 431; O. Căpăţână, G. Stancu Dreptul transporturilor, partea specială, Editura Lumina Lex, Bucureşti 2002, p. 218.

[6] I. Zinveliu, op. cit., p. 337; Fr. Deak, op. cit., p. 197.

[7] E. Safta-Romano, Contractele civile speciale, Editura Graphix, Iaşi, 1995, p. 251.

[8] C. Popa-Nistorescu, op. cit., p. 160.

[9] I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil, vol. II, Editura All, 1998, p. 372.

[10] Mazeaud, op. cit., vol. II, p. 741; Ph. Malaurie, L. Aynés, op. cit., p. 242; R. Petrescu, Aspecte din practica Tribunalului Suprem referitoare la simulaţia în actele juridice, în R.R.D. nr. 1/1976, p. 35; D. Chirică, op. cit., p. 271.

[11] D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 77.

[12] C. Toader, Contractul de mandat. Aspecte din dreptul intern şi de drept comparat, în Supliment la revista Pandectele Române, 1/2003, p. 236.

[13] M. Planiol, G. Ripert, Traité pratique de droit civil français, Tome XI – Contracts civils, L.G.D.J., Paris, 1932, p. 865.

[14] D. Alexandresco, Drept civil. Despre contracte. vol. IX, Editura Academiei, Bucureşti 1910, p. 565., G. Beleiu, op. cit., p. 175; M. Banciu, op. cit., p. 165, D. Chirică, op. cit., p. 559.

[15] Argumenul pe care se sprijină partizanii acestei opinii este acela că se poate vorbi de simulaţie numai dacă există conivenţă între părţile actului ascuns şi cele ale actului public, ceea ce se întâmplă doar în cazul interpunerii de persoane. În timp ce la prête-nom, terţul contractant ignoră faptul că partenerul său contractează în nomine alieno, deci pentru un mandante ocultori secret. T. Popescu, P. Anca, op. cit., p. 165, C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 91.

[16] Paul Vasilescu, Priveire asupra acţiunii în simulaţie, în R.R.D. nr. 7-8/1998, p. 153.

[17] C. Stătescu, C. Bârsan, Teoria generală a obligaţiilor, ed. a VII-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2002, p. 85; C. Toader, op. cit., p. 230.

[18] Cosma, D., Teoria generală a actului juridic civil, Editura Şiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 397,  G. Chivu, Notă la dec. civ. nr. 1021/1973 a Trib. jud. Cluj în R.R.D. nr. 11/1973, p. 136, L. Pop., Teoria generala a obligaţiilor, Editura Alma Mater Timisiensis, Timişoara 2001, p. 124.

[19] Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Editura Actami, Bucureşti, 1998, p. 306.

[20] Trib. Suprem, sec. civ., dec. nr. 459/1977, cu Notă de C. Turianu, în R.R.D. nr. 5/1978, p. 50.

[21] Fr. Deak, op. cit., p. 336.

[22] Trib. Suprem, dec. civ. nr. 459/1977 cu  Notă de C. Turianu, în R.R.D. nr. 5/1978, p. 50.

[23] C. Popa-Nistorescu, op. cit., p. 162.

[24] D. Mainguy, Contrats speciaux, 2o edition, Dalloz, Paris, 2000 , p. 348.

[25] Fr. Deak, op. cit., p. 361, L. Pop., op. cit., p. 155; F. A. Baias, op. cit., p. 117.

[26] Fr. Deak, op. cit., p. 363.

[27] F. A. Baias, simulaţia, studii de doctrină şi jurisprudenţă, Editura Rosetti, Bucureşti 2003, p. 113-114.

[28] F. A. Baias, op. cit, p. 117-120.

* Onisie Hanes, Contract de interpunere de persoane (prête-nom). Contract de mandat fără reprezentare. Caracterul lor simulator. Condiţii. Efecte, în Dreptul nr. 7/2005, p. 226.

[29] C. Turianu, Curs de drept civil. Contracte speciale, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti 2000, p. 119, A. Ionaşcu, Contribuţia practicii judecătoreşti la dezvoltarea principiilor dreptului civil român, Editura Academiei, Bucureşti 1978, p. 36; G. Chivu, Notă la dec. nr. 1021/1973 a Trib jud. Cluj, în R.R.D. nr. 11/1973, p. 136.

[30] M. Banciu, op. cit., p. 166; A. Ionaşcu, op. cit., vol II, pag 55.

[31] C. Popa-Nistorescu, op. cit., p. 164.