Efectele mandatului faţă de terţi

Actul juridic pe care mandatarul îl încheie în numele mandantului determină raporturi juridice directe între mandant şi terţul contractant. De aceea, s-a spus că în fapt terţul tratează cu mandatarul, dar în drept contractează cu mandantul.[1]

Actele încheiate de mandatar creeză două tipuri de raporturi ce au generat două categorii de efecte: efectele contractului privind raporturile dintre mandant şi terţi pe de o parte, şi raporturile dintre mandatari şi terţi, pe de altă parte.

1. Raporturile dintre mandant şi terţi.

Mandantul, deşi absent, a fost reprezentat de mandatar şi, prin urmare, toate efectele legale active sau pasive ale actului încheiat de mandatar cu terţul se răsfrâng asupra mandantului; el devine personal creditorul, respectiv debitorul terţului ori titularul dreptului real dobândit prin actul încheiat, respectiv patrimoniul său va suferi modificarea rezultând din înstrăinarea sau constituirea dreptului real în favoarea terţului ori prin stingerea unui raport obligaţional. Mandantul nu va fi obligat prin actul juridic încheiat de mandatar în limitele împuternicirii primite, numai dacă poate invoca o cauză de nevalabilitate, inclusiv înţelegerea frauduloasă, dintre mandatar şi terţ (fraus omnia corrumpit).

Odată ce mandatarul şi-a împlinit împuternicirea, el nu-şi asumă nici o obligaţie în ce priveşte executarea între mandant şi terţ, a obligaţiilor izvorâte din contractul pe care l-a încheiat prin reprezentare.[2]

Pentru această ipoteză, unii autori[3], şi-au pus problema dacă nu cumva mandatarul şi-ar putea asuma obligaţia de a garanta solvabilitatea, cel puţin prezentă a mandantului pe care-l reprezintă în faţa terţului contractant. O asemenea obligaţie se consideră că ar putea fi asumată numai expres de mandatar şi nu tacit, deoarece în mod obişnuit, el nu are o asemenea obligaţie, iar dacă şi-o asumă, trebuie să fie prevăzută expres. Aceeaşi autoare consideră că ar fi utilă asumarea unei astfel de obligaţii, pentru a proteja interesele terţelor persoane care tratează încheierea afacerii nu direct cu mandantul, ci cu mandatarul, terţul fiind interesat să încheie actul juridic cu o persoană solvabilă, pentru ca măcar în momentul încheierii actului să aibă garanţia că la scadenţă mandantul va avea posibilitatea financiară să-şi îndeplinească obligaţiile prevăzute în contract.

În patrimoniul mandantului se vor reflecta toate modificările ce rezultă din constituirea sau dobândirea de drepturi reale. Astfel, un act de asociere la o societate comercială încheiat de un mandatar în numele şi pe seama unui mandant, determină ca acesta din urmă să devină asociat cu toate drepturile şi obligaţiile care decurg din această calitate, ca şi când actul ar fi fost încheiat de el însuşi[4].

Într-o speţă[5], s-a pus problema dacă se poate reţine îndeplinită obligaţia de aport la constituirea unei societăţi comerciale, dacă un asociat, a efectuat vărsămintele pentru un alt asociat. Acţiunea în justiţie prin care s-a invocat lipsa de aport, calificată ca o acţiune în excludere, a fost respinsă, cu motivarea că există aport. Instanţele au considerat că din moment ce a aportul a fost adus de un alt asociat, nu se poate reţine că nu ar exista aport, fiind fără relevanţă pentru validitatea contractului de societate, raporturile dintre cei doi asociaţi.

Se consideră corectă această soluţie, deoarece, chiar dacă obligaţia de a aduce aport, reprezintă manifestarea de voinţă a asociatului prin care se obligă să contribuie la constituirea capitalului social, această obligaţie nu este din categoria celor intuitu personae, astfel încăt asociatul obligat poate să-l împuternicească pe un alt asociat să efectueze în numele şi pentru el această obligaţie.[6]

Instanţele au arătat că raporturile dintre asociaţi urmează să fie regularizate potrivit legii civile. Asemenea raporturi pot fi de mandat prin care unul dintre asociaţi în calitate de mandant îl împuterniceşte pe alt asociat în calitate de mandatar să efectueze vărsă mintele la constituirea capitalului social.

În cursul executării convenţiei dintre mandant şi terţ, mandatarul mai poate însă interveni dacă a fost împuternicit, nu doar să încheie contractul, ci şi pentru derularea lui. El poate astfel ridica bunul cumpărat, poate efectua reparaţiile locative ale bunului pe care mandantul l-a dat în locaţiune[7].

Ceea ce trebuie reţinut însă că, potrivit art. 1546 alin. (1) C. civ., mandantul suportă direct efectele actelor încheiate de mandatar numai în măsura în care acesta a acţionat în limita puterilor ce i-au fost conferite. Pentru ceea ce mandatarul face în afara limitelor puterilor conferit de mandant, acest nu este ţinut, afară de cazul în care ratifică expres sau tacit actele respective [art. 1546 alin. (2) C. civ.].

Actele încheiate de mandatar cu depăşirea împuternicirilor primite (de exemplu, acte de dispoziţie în baza împuternicirii primite pentru acte de administrare) fiind res inter alias acta, nu obligă pe mandant dacă nu le-a ratificat expres sau tacit; ratificarea valorează mandat (ratihabitio mandato aequiparatur) şi produce efecte retroactive între părţi şi succesorii lor (inclusiv terţul cu care a contractat mandatarul) de la data încheierii actului, iar faţă de alţi terţi de la data ratificării[8].

Întrucât ratificarea se face în baza art. 1546 C. civ., ea nu este supusă condiţiilor prevăzute de art. 1990 C. civ., fiind suficient să fi fost făscută în cunoştinţă de cauză, prin acte sau fapte din care rezultă neîndoielnic voinţa lui de a aproba actele mandatarului încheiate peste limitele mandatului.[9]

„Dacă din atitudinea şi comportamentul mandantului se demonstrează că acesta a ratificat actele făcute de către mandatarul său, actele rămân valabile”, chiar dacă este vorba de acte de înstrăinare sau de ipotecare pentru care mandatul trebuie să fie special.[10]

Până la ratificare, şi terţul poate refuza executarea actului încheiat fără drept de mandatar, putând chiar să ceară anularea lui pentru a împiedica ratificarea.[11]

Problema care se poate pune, este dacă data ratificării ar putea deveni automat dată certă, pentru a fi opozabilă atât terţului cu care a contractat mandatarul, cât şi faţă de alţi terţi. Aceasta pentru că, data înscrisului sub semnătură privată face dovada până la proba contrară numai între părţi, faţă de terţi, data menţionată în înscris este opozabilă numai din ziua când a devenit dată certă, prin unul din mijloacele prevăzute de lege.[12] Problema se pune numai în cazul ratificării exprese, deoarece în cazul ratificării tacite, aceasta rezultă din conduita mandantului de a accepta actul încheiat de mandatar cu depăşirea limitelor împuternicirii, care de regulă se realizează prin executarea de către mandant a obligaţiilor asumate.

În cazul ratificării exprese, în lipsa datei certe, s-a considerat[13] că actul nu produce efecte faţă de terţul contractant şi cu atât mai mult faţă de alţi terţi. În cazul ratificării exprese, pentru ca aceasta să producă efecte faţă de terţul contractant şi faţă de alţi terţi, trebuie ca data înscrisului de ratificare să fie certă. În cazul terţţului cu care a contractat mandatarul, dacă se poate face dovada că el a cunoscut ratificarea, el nu se va putea prevala în acest caz de lipsa datei certe.

Pentru ceea ce depăşeşte limitele mandantului, mandantul nu va răspunde, deoarece pentru asemenea acte se consideră că nu există mandat. De exemplu, dacă mandatarul acţionează în afara puterii sale şi vinde un bun atunci când ar fi trebuit doar să-l administreze, actul este nul sau, mai exact nu s-a format.[14] În acest caz reprezentarea nu există iar mandantul este un terţ faţă de actele mandatarului. În ceea ce-l priveşte pe mandatar, el nu este angajat, întrucât conform art. 1545 C. civ., el „nu e ţinut a garanta ceea ce s-a făcut afară de marginile mandatului”, cu următoarele rezerve: dacă mandatarul a tratat în nume propriu el este debitor direct; dacă mandatarul nu a arătat puterile sale terţilor, răspunderea sa poate fi angajată.

În cazul în care mandatarul a încheiat actul juridic cu terţii îmn limitele împuternicirii primite, obligaţiile contractate de acesta faţă de terţi vor trebui executate de mandant. Astfel, mandantul poate acţiona direct pe terţii pe care mandatarul a contractat, iar aceştia îl pot acţiona direct pe mandant. O hotărâre de obligare a mandatarului la plata despăgubirilor, în această calitate, va fi executorie împotriva mandantului. Este adevărat că mandatarul răspunde pentru toate delictele şi cvsidelictele pe care le săvârşeşte, dar nu va fi exclusă nici răspunderea mandantului, deoarece el nu poate opune terţilor dolul, frauda sau culpa mdandatarului. Existenţa mai multor mandanţi exclude solidaritatea faţă de terţi, exceptând situaţia când s-ar fi stipulat clauza solidarităţii.[15]

În literatura juridică[16] au fost punctate două conseciţe interesante ale regulii desprinse din dispoziţiile art. 1546 C. civ.: a) data actelor sub semnătură privată, iscălite de mandatar, este opozabilă mandantului, deşi actele nu au dobândit dată certă conform legii; b) contraînscrisul iscălit de mandatar este opozabil, de asemenea, mandantului.

Dacă mandantul nu este obligat pentru actele încheiate de mandatar peste limitele împuternicirii, cu atât mai mult, faptele ilicite cauzatoare de prejudicii (delicte civile) săvârşite de mandatar cu prilejul îndeplinirii mandatului, nu vor putea atrage răspunderea mandatului[17]. Aprecierea dacă mandatarul şi-a depăşit sau nu împuternicirea, aparţin instanţei.

În literatura juridică s-a pus problema dacă în cazul delictelor civile săvârşite de mandatar nu s-ar putea aplica dispoziţiile ar. 1000 alin. (3) C. civ., conform cărora stăpânii şi comitenţii sunt responsabili de prejudiciul cauzat de servitorii şi prepuşii lor în funcţiile ce i s-au încredinţat.

Nu există însă unanimitate în păreri. Unii autori[18] susţin punctul de vedere potrivit căruia din mandat se poate naşte un raport de prepuşenie, în măsura în care prin contract se stabileşte o deplină subordonare a mandatarului faţă de mandant, primul acceptând să-şi desfăşoare activitatea sub directa autoritate, îndrumare, control şi supraveghere a mandantului.

Alţi autori sunt de părere că nu se pot aplica în cazul în discuţie art. 1000 alin. (3) C. civ., întrucât între mandant şi mandatar nu există un raport de subordonare caracteristic raportului de prepuşenie.[19] Întrucât mandantul recurge la serviciile mandatarului, fie că nu are posibilitatea să încheie personal actul juridic proiectat, fie pentru că nu are cunoştinţele necesare în acest scop, în practică nu se întâlnesc cazuri în care mandatarul să acţioneze sub directa îndrumare şi sub controlul mandantului. Aşadar, „aproape întotdeauna, pe teren contractual, iar nu pe teren delictual, se pune problema responsabilităţii mandantului pentru faptele mandatarului. În acelaşi timp, în practica instanţei supreme s-a subliniat că raporul de la comitent la prepus, prevăzut de art. 1000 alin. (3) C. civ., presupune o continuitate şi o permanenţă serviciu a prepusului pentru comitent. Aceasta exclude raportul ce derivă din contractul de mandat, când răspunderea o are numai mandatarul”.[20]

În exercitarea atribuţiilor sale, mandatarul poate depăşi limitele mandatului, iar terţii pot accepta să încheie astfel de acte, asumându-şi riscurile. S-a considerat că dacă procura dată mandatarului ar fi redactată în termeni incerţi din citirea cărora, terţii ar putea crede că puterile date mandatarului sun mai mari decât în realitate, mandantul n-ar putea invoca dispoziţiile art. 1546 alin. (2) C. civ. şi n-ar putea respinge obligaţiile excesive contractate de mandatar.[21] Tot astfel, mandantul va fi obligat pentru toate actele mandatarului, atunci când împuternicirea a fost dată în alb, deoarece terţii n-au putut cunoaşte scopul mandatului.[22]

În lipsa unei ratificării (dacă s-a acţionat peste limitele împuternicirii), şi dacă nu poate fi invocată teoria mandatului aparent, ceea ce presupune, dovada utilităţii pentru gerat (mandant) a actului încheiat şi faptul că, prin contractul de mandat, nu s-a interzis depăşirea limitelor împuternicirii, căci gestiunea nu se poate face decât „fără cunoştinţă” (art. 987 C. civ.) geratului, iar nu împotriva voinţei lui.[23] Dacă condiţiile gestiunii de afaceri nu sunt îndeplinite (iar mandatarul a făcut cheltuieli, plăţi sau a suportat alte consecinţe ale depăşirii împuternicirii), mandantul va putea fi acţionat numai în limita îmbogăţirii sale (actio de in rem verso).[24]

Terţii nu se pot întoarce mandantului decât dacă mandatarul a acţionat în limitele puterilor conferite. Astfel, terţii trebuie să cunoască limitele împuternicirii, lucru ce nu e uşor de realizat. Pentru ca terţii să fie protejaţi, mandantul trebuie să răspundă de ceea ce s-a făcut peste limitele mandatului. El poate fi ţinut pentru că este în culpă în următoarele cazuri: a dat o procură obscură; a încredinţat un mandat fără indicarea puterilor; nu a prevenit despre revocarea mandatului.[25]

El poate fi ţinut însă şi în lipsa culpei sale, în temeiul mandatului aparent, dacă credinţa terţilor în puterile mandatarului este legitimă, acest caracter presupunând că circumstanţele autorizează pe terţi să nu verifice limitele exacte ale puterilor conferite mandatarului. Aparenţa este, astfel, pentru mandant, o sursă de obligaţii, în mod de orice referire la răspunderea delictuală.[26]

Teoria mandatului aparent nu este lipsită de pericole, căci o persoană se poate vedea obligată în baza unei aparenţe, fără să fi vrut şi fără caactul să fie util. De aceea, aparenţa comportă nişte limitări.

Principala condiţie este credinţa legitimă sau cel puţin rezonabilă. Terţul trebuie să creadă că tratează cu veritabilul mandatar. Nua are nici orelevanţă faptul că alţii nu se înşeală asupra calităţii mandatarului. Important este ca terţul care contractează cu aparentul mandatar să fie de bună-credinţă, să se înşele în mod scuzabil, legitim, chiar dacă ar fis singurul credul.

Dacă eroarea este grosolană sau poartă asupra unui element pe care terţul trebuia să-l cunoască sau era obligat să-l cunoască, aşa cum ar fi legea, nu există nici o raţiune ca el să fie protejat.[27]

Aşadar, în cazul mandatului aparent, totul depinde de circumstanţe. Este suficient ca mandatarul să fi creat o situaţie psihologică care să-l determine pe terţ să nu se îndoiască de puterile sale. Aparenţa trebuie dovedită de cel care o invocă. Judecătorul trebuie să aprecieze cu privire la aceasta, arătând în ce constă eroarea şi faptul că ea e legitimă.

Efectele mandatului aparent sunt identice cu cele ale mandatului obişnuit: mandantul este legat de terţi. În schimb, mandatarul aparent nu e legat de aceştia – el nu a putut încheia actul în numele altcuiva şi nu angajează decât responsabilitatea sa – nici cu mandantul, deoarece, practic, nu există un contract de mandat, dar el răspunde în condiţiile gestiunii de afaceri, deoarece doctrina consideră că mandatul aparent este un cvasi-contract.[28]

În cazul mandatului aparent, mandatarul revocă mandatul, dar nu-l înştiinţează de acest lucru pe mandatar.[29] Art. 1554 C. civ. prevede că, într-o asemenea situaţie, revocarea mandatului nu e opozabilă terţilor de bună-credinţă; mandantul va avea o acţiune recursorie împotriva mandatarului. Raţiunea acestei prevederi rezidă în faptul că terţii nu pot fi păgubiţi prin revocarea unui mandatm pe care nu au cunoscut-o.

Din ansamblul normelor legale care reglementează reprezentarea civilă se poate deduce că, în mod obişnuit, dacă o persoană încheie acte juridice în numele şi pe seama altei persoane fără a avea împuternicirea legală, convenţională sau juridică în acest sens, ori cu depăşirea limitelor împuternicirii, actele respective nu produc efecte faţă de „reprezentant”.* Dispoziţiile art. 1546 alin. 2 C. civ., privitoare la mandat precizează că „mandatul nu este îndatorat pentru tot ceea ce mandatarul ar fi făcut în afara limitelor puterilor sale”.

În general, actele reprezentantului dobândes o validitate definitivă prin ratificarea lor ulterioară de către persoana reprezentată (art. 1546 C. civ.); această ratificare are un efect retroactiv, aşa încât se poate considera că la baza puterii reprezentantului se află tot voinţa persoanei reprezentate şi acordul ei cu voinţa reprezentantului.

Având în vedere că „reprezentantul” are un drept de opţiune cu privire la ratificare, putând să ratifice sau nu actele încheiate fără împuternicire sau cu depăşirea limitelor ei, este limpede că astfel de acte nu ajung să fie întotdeauna ratificate.

Există, însă, situaţii când o persoană fiind absentă şi interesele ei primejduite de această absenţă, un prieten sau o altă persoană binevoitoare intervine, în scopul de a înlătura primejdia de pierdere şi periclitatea bunurilor absentului, făcând acte de administrare asupra patrimoniului absentului, fără ştirea acestuia. Deşi reprezentantul nu deţine în acest caz împuternicire nici de la lege, nici de la persoana reprezentată, i se recunosc, totuşi calitatea şi puterea de reprezentant, aşa încât actele ce le va face vor produce efecte în persoana reprezentată, ca şi cum aceasta l-ar fi împuternicit.

În ipoteza înfăţişată, dacă actele încheiate de „reprezentant” au adus un folos persoanei „reprezentate”, ele vor fi întotdeauna valabile şi, deci, şi reprezentarea va fi valabilă până la concurenţa folosului ce l-au adus, iar persoana reprezentată, va fi ţinută de actele încheiate în această măsură, chiar dacă ea ar refuza să le ratifice. Prin urmare, fiind vorba de o gestiune de afaceri utilă reprezentatului, ratificarea n-ar mai rămâne la latitudinea acestuia, obligaţia lui de a recunoaşte ca valabile actele încheiate în interesul său, impunând-o chiar legea prin dispoziţiile art. 991 C. civ.

În cazul în care geratul ratifică din propria iniţiativă gestiunea, aceasta se va converti retroactiv într-un contract de mandat: ratihabitio mandatu aequiparatur, ceea ce înseamnă că întregii operaţii juridice i se vor aplica regulile mandatului. Geratul devenind mandant va fi ţinut de toate actele pe care gerantul le-a încheiat în numele său, indiferent dacă ele au fost sau nu utile.[30]

Deşi legea recunoaşte validitatea gestiunii de afaceri, referindu-se în art. 991 doar la actele de administrare, practica judiciară a extins sfera actelor pe care le poate încheia gerantul pe contul geratului şi la unele acte de dispoziţie, avându-se în vedere, după cum subliniază Tribunalul Suprem că gerarea interesului altuia se poate referi „şi la executarea obligaţiilor personale cu caracter patrimonial ale celui gerat, pe care acesta era dator, să le îndeplinească în baza unor obligaţii legale, cum este cea privitoare la întreţinerea copiilor”.[31]

În anumite condiţii speciale un act juridic săvârşit cu depăşirea împuternicirii sau chiar în lipsa oricărei împuterniciri, poate produce efecte faţă de persoana în numele şi pe seama căreia s-a încheiat actul, chiar dacă nu e vorba de gestiune de afaceri. Concluzia aceasta se poate desprinde din chiar dispoziţiile Codului civil care prevede câteva situaţii în care actele săvârşite de mandatar sunt opozabile mandantului ori succesorilor săi, deşi mandatul a fost revocat sau a încetat din alte cauze. Astfel, potrivit art. 1554 C. civ., revocarea mandatului notificată numai mandatarului, nu se poate opune unei alte persoane care în neştiinţă de aceasta a contractat cu el de bună-credinţă. De asemenea, art. 1557 C. civ. dispune că e valid ceea ce face mandatarul în numele mandantului, atâta timp cât nu cunoaşte moartea sau existenţa uneia din cauzele ce desfiinţează mandatul.

În practica judiciară s-a admis încă că şi în alte situaţii decât cele prevăzute expres de Codul civil, una act juridic încheiat fără împuternicire sau cu depăşirea împuternicirii poate fi opus reprezentantului, dacă sunt întrunite anumite condiţii. S-a invocat în sprijinul acestei opinii, în afară de gestiunea de afaceri şi puterea creatoare de drept a aparenţei, atunci când ea generează o eroare obştească şi invincibilă.[32] În această situaţie, condiţiile eficacităţii reprezentării fără împuternicire sunt mai riguroase decât în cazul revocării mandatului, ipoteză în care se cere numai buna-credinţă a terţului contractant, nu şi eroarea comună şi de neînvins.

Dacă în cazurile prezentate până acum se pot găsi temeiuri de valabilitate actelor juridice încheiate fără împuternicire sau cu depăşirea limitelor ei, apoi în majoritatea celorlalte cazuri astfel de acte nu devin valide decât prin ratificare.

În literatura juridică ratificarea a fost definită ca fiind „actul juridic unilateral prin care o persoană înlătură ineficacitatea unui acte juridic încheiat, în numele ei şi pe seama sa, dar în lipsa ori cu depăşirea împuternicirii trebuitoare pentru acel act”.[33]

Fiind un act juridic, ratificarea – pentru a fi valabilă – trebuie să îndeplinească, la data săvârşirii ei, toate condiţiile de validitate ale oricărui act juridic – consimţământ, capacitate, obiect, cauză, formă.

Dacă cel chemat să ratifice actul săvârşit în numele şi pe seama sa, refuză ratificarea, actul devin caduc şi nu-şi poate produce efectele fireşti, iar manifestările de voinţă ale „reprezentantului” şi ale terţului contractant rămân faţă de el „res inter alios acta”, neputând produce faţă de cel reprezentat consecinţele juridice ale actului ce se urmărea a fi perfectat. Dacă ratifică însă actul, acesta îşi produce toate consecinţele faţă de reprezentat şi de terţul contractant, generând între părţi aceleaşi efecte ca şi când nu ar fi existat neregularitatea în privinţa reprezentării, căci ratificarea actului înlătură piedica existentă până atunci în calea deplinei lui eficacităţi.

Ca urmare a ratificării actul îşi produce efectele retroactiv de la data încheierii lui, iar nu de la data ratificării.

Modul în care se produc efectele ratificării a prilejuit câteva consideraţii asupra naturii juridice a ratificării actelor juridice încheiate prin reprezentarea fără împuternicire sau cu depăşiirea limitelor acestuia.

S-a considerat* că ratificarea ar putea fi asemănată cu o condiţie suspensivă, iar încheiarea actului juridic printr-o reprezentare imperfectă ar putea apare ca un act juridic încheiat sub condiţie. Într-adevăr, asemeni actelor juridice afectate de modalităţi, actele încheiate printr-o reprezentare neregulată, creează, în raporturile dintre părţi, înainte de ratificare, o stare de aşteptare cu privire la efectele operaţiei juridice, stare ce se consumă sub semnul incertitudinii privind atitudinea finală a celui chemat să ratifice.

Conform teoriei actului juridic, dacă prin condiţie, în sens tehnico-juridic, se înţelege, „un eveniment viitor şi incert de care depinde, prin voinţa părţilor naşterea sau stingerea retrioactivă a efectelor unui act juridic”[34], se consideră că şi ratificarea poate fi considerată în momentul încheierii unui act juridic prin reprezentare fără împuternicire sau cu depăşirea acesteia, ca un eveniment viitor şi incert de care depinde eficacitatea actului încheiat pe seama şi în numele ratificantului.

În cazul actelor juridice, în general, de realizarea evenimentului viitor şi incert care constituie condiţie suspensivă sau rezolutorie, depinde nu existenţa actului juridic afectat de această modalitate, ci eficacitatea sa, producerea sau desfiinţarea retroactivă a efectelor actului.

Operaţia juridică săvârşită sub o atare condiţie există şi este validă, pentru că, prin ipoteză, întruneşte toate elementele esenţiale cerute de lege (consimţământ, capacitate, obiect, cauză, eventual formă) dar părţile, prin voinţa lor, au subordonat producerea ori stingerea retroactivă a efectelor actului, împlinirii unui fapt viitor şi nesigur.

Şi în cazul actelor juridice încheiate prin reprezentare imperfectă, actul încheiat este valid, întrunind elementele esenţiale cerute de lege, dar părţile sau cel puţin „reprezentantul” ştiu că eficacitatea lui depinde de voinţa „reprezentatului” care nu se poate şti dacă va ratifica sau nu actul.

Deosebirea dintre actele juridice afectate de modalităţi şi actele încheiate prin reprezentare imperfectă constă în fapul că la primele stipularea condiţiei trebuie să fie rodul voinţei părţilor, condiţia reprezentând o autolimitare a voinţei lor, o cerinţă voluntară de eficacitate a actului juridic, iar nu o cerinţă impusă de legiuitor. Subordonarea prin lege a eficacităţii actului juridic unui eveniment viitor şi incert nu constituie o condiţie în sensul tehnic al noţiunii.**

Într-adevăr, în cazul reprezentării neregulate, eficacitatea actului este subordonată prin lege ratificării (art. 1546 alin. 2 C. civ.), deci nu voinţa părţilor pune sub condiţie eficacitatea lui. Fiind un act unilateral, ratificarea nu necestita manifestarea de voinţă a reprezentantului sau a terţului contractant; ea îşi produce efectele prin simpla manifestare de voinţă a reprezentatului. În cazul actelor afectate de condiţie împlinirea acesteia poate avea loc şi fără manifestarea de voinţă a unei persoane, pitând consta într-un eveniment independent de voinţa cuiva.

Este posibil ca „reprezentantul” fără împuternicire să comunice terţului cu care contractează faptul că nu are mandat şi atunci ratificarea devine o condiţie „în sens tehnic”, acceptată de ambele părţi ca o modalitate a actului.

În alte cazuri, terţul contractant nici nu cunoaşte că reprezentarea este imperfectă fiind de bună-credinţă (ipoteză în care, în ce-l priveşte, actul va produce efecte chiar în lipsa ratificării – dar nu faţă de „reprezentat”, ci faţă de „reprezentant”), deci, în aceste cazuri nu poate fi vorba de acord privind stipularea condiţiei.Totuşi, există elemente suficiente care să permită cel puţin asemănarea acestei reprezentări cu un act încheiat sub condiţie. Într-adevăr, dacă de condiţia suspensivă depinde naştere retroactivă a efectelor actului juridic şi de cea rezolutorie atârnă desfiinţarea retroactivă a acestor efecte, tot astfel şi de ratificare depinde eficacitatea retroactivă a actului încheiat de reprezentantul imperfect, precum de neratificarea ori repudierea actului depinde inopozabilitatea lui tot retroactivă, faţă de cel reprezentat; Actul îl obligă, însă, pe cel care l-a încheiat („reprezentant”) care răspunde contractual faţă de terţul cu care a încheiat actul (clauză penală, arvună sau cel puţin daune-interese). Prin urmare, în dreptul de opţiune al „reprezentatului”, stă puterea acestuia de a împlini, prin voinţa sa unilaterală, fie o condiţie suspensivă, fie una rezolutorie, ratificarea echivalând împlinirii condiţiei suspensive, în vreme ce neratificarea ar însemna împlinirea condiţiei rezolutorii.

2. Raporturile dintre mandatari şi terţi

În executarea mandatului, mandatarul lucrează nu pentru sine, ci în numele şi persoana mandantului.

Este de principiu că între mandatar şi terţii cu care contractează nu se stabileşte nici un raport juridic direct. Faţă de mandatar, actul încheiat în limitele împuternicirii nu produce efecte (neque nocere, neque prodesse potest). De exemplu, plata făcută pentru mandant, chiar dacă ar fi în tot sau în parte nedatorată, nu stinge obligaţia pe care o are mandatarul faţă de accipiens; pe de altă parte, el nu răspunde de executarea obligaţiilor asumate de terţ faţă de mandant[35].

Potrivit art. 1545 C. civ. atunci când mandatarul a dat suficiente lămuriri terţului cu care contractează cu privire la limitele împuternicirilor sale, el nu este ţinut să garanteze ceea ce nu s-a făcut în afara limitelor mandatului, considerându-se că terţul şi-a asumat riscul încheierii contractului pestelimitele în care mandatarul era îndreptăţit să contracteze[36]. Limitele mandatului i-au fost aduse la cunoştinţă terţului, astfel încât acesta a putut lua cunoştinţă şi aprecia oportunitatea încheierii actului. Dacă însă terţul nu a putut lua cunoştinţă de limitele puterilor mandatarului, mandatarul va fi ţinut răspunzător faţă de terţ.[37]

Pentru actele sale excesive, mandatarul – obligat să cunoască limitele împuternicirii – este răspunzător faţă de terţi, în sensul că este ţinut să le garanteze validitatea actelor, afară de cazul când a dat terţilor posibilitatea de a lua cunoştinţă de întinderea împuternicirii (art. 1545 C. civ.). Această răspundere va fi extracontractuală, căci mandatarul nu a înţele să contracteze pentru el.[38]

Dacă terţii acceptă să contracteze cu mandtarii peste limitele mandatului, se presupune că au luat asupra lor riscurile contractului încheiat în astfel de condiţii.

Deoarece mandatarul contractează în numele mandantului, nu iau naştere raporturi juridice între mandatar şi terţi. El va răspunde însă pentru delictele şi cvasidelictele săvârşite în timpul executării mandatului. Pentru a fi obligat personal faţă de terţi, mandatarul trebuie să se fi obligat el însuşi, în numele său.

Dacă mandatarul nu are această calitate şi contractează cu terţii, el va răspunde faţă de aceştia. În consecinţă, faţă de terţi, mandatarul nu va fi obligat decât în două situaţii:

– a contractat în numele său personal;

– nu a adus la cunoştinţă terţilor limitele puterilor sale.

Astfel, terţii au fost induşi în eroare asupra puterilor conferite de mandant.[39]

Dacă la romani, mandatarul contracta în nume propriu şi se obliga persoanal faţă de terţi, fără ca aceştia să aibă vreo acţiune contra mandantului, care nu făcea parte din contract, în dreptul modern, mandatarul este un simplu intermediar (nudus minister)[40]

[1] Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Universul Juridic, Bucureşti, 2001, p. 328.

[2] M. Mureşan, Drept civil. Parte generală, Editura Cordial Lex, Cluj-Napoca, 1996, p. 89.

[3] C. Roşu, Contractele de mandat şi efectele lor în dreptul civil şi comercial, Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 86.

[4] D. Chirică, Drept civil. Contracte speciale, Editura Lumina Lex, 1997, p. 266.

[5] P. Perje, Sinteză teoretică a jurisprudenţei din 1994 a instanţelor judecătoreşti din circumscripţia Curţii de Apel Suceava în materia dreptului comercial, al muncii şi al celui procesual-civil, „Dreptul” nr. 8/1995, p. 78.

[6] I. Turcu, Dreptul afacerilor, Ed. Fundaţia „Chemarea”, Iaşi, 1992, p. 83.

[7] C. Toader, Contractul de mandant. Aspecte din dreptul intern şi de drept compara, supliment la revista „Pandectele Române” nr. 1/2003, p. 231.

[8] D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Editura Şiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 91-93.

[9] Fr. Deak, op. cit., p. 329.

[10] C. S. J., sec. civ., dec., nr. 1750/1994, în „Dreptul” nr. 10/1995, p. 143.

[11] D. Alexandresco, Drept civil. Despre contracte, vol. IX, Editura Academiei, Bucureşti, 1910, p. 435.

[12] M. Mureşan, Drept civil. Parte generală, Ed. Cordial Lex, Cluj-Napoca, 1996, p. 229.

[13] C. Roşu, op. cit., p. 89.

[14] Fr. Collart Dutilleul, Ph. Delebecque, op. cit., p. 256.

[15] Safta-Romano, Contracte civile, Polirom, Ediţia a III-a, 1999 p. 245; C. Popa-Nistorescu, op. cit., p. 144.

[16] C. Hamangiu, I. Rosetti.Bălănescu, Al. Băicioanu, Tratat de drept civil, vol. II, Editura All, 1998, p. 620.

[17] M. Banciu, Reprezentarea în actele juridice civile, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1995 p. 159; D. Chirică, op. cit., p. 267; C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicioanu, op. cit., p. 621.

[18] C. Stătescu, Răspunderea civilă delictuală pentru faptele altei persoane, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1984, p. 122.

[19] Fr. Deak, op. cit., p. 356; C. Popa.Nistorescu, op. cti., p. 146.

[20] Trib. Suprem, dec. nr. 1181/1961 şi dec. nr 569/1962, nepublicate.

[21] C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., vol. II, 1997, p. 621.

[22] E. Safta-Romano, op. cit., p. 245.

[23] C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 100 şi urm.;

[24] Fr. Deak, op. cit., p. 329.

[25] Malaurie et Aznes, Droit civil, Les contracts speciaux, Cujas, Paris, 1990, p. 575.

[26] Fr. Collart-Durilleul, Ph. Delebecque, op. cit., p. 527.

[27] Idem, p. 528.

[28] D. Maingug, op. cit., p. 366.

[29] E. Safta-Romano, op. cit., p. 246.

* Maria Banciu, Consideraţii în legătură cu natura juridică a ratificării actelor încheiate fără împuternicire sau cu depăşirea limitelor ei, în Revista Studia Universitatis Babeş Bolyai, nr. 2/1988, p. 72.

[30] A se vedea, Stătescu C. şi Bârsan C., Teoria generală a obligaţiilor. Editura All, Bucureşti 1991, p. 100.

[31] Trib. Suprem, C. civ., dec. nr. 781 din 23 iulie 1966 în Culegere de decizii, p. 191 (1966); în speţă era vorba de vânzarea de către gerant a unor bunuri ale geratului, care execută o pedeapsă privativă de libertate, pentru a îndeplini obligaţia de întreţinere a acestuia faţă de copii săi minori.

[32] A se vedea Ionaşcu T. Curs de drept civil, „Ideea de aparenţă şi rolul ei în dreptul civil român modern”, Editura Cursurilor litografiate, Bucureşti, 1943, p. 520-543.

[33] Cosma D. Teoria generală a actului juridic civil, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 91.

* N. Banciu, op. cit., p. 74.

[34] Cosma D. op. cit., p. 275.

** M. Banciu, op. cit., p. 75.

[35] Fr. Deak, op. cit., p. 330.

[36] M. Mureşan, op. cit., p. 89.

[37] D. Chirică, op. cit., p. 267.

[38] Mazeaud, op. cit., p. 1133; Ph. Malaurie, L. Aynes, op. cit., p. 261.

[39] E. Safta-Romano, op. cit., p. 246.

[40] D. Alexandresco, op. cit., 611..